Naiba știe cum mai vine și asta! Uneori când se apucă de ceva creștinul, apoi se căznește, se muncește, aleargă cu limba scoasă, ca ogarul după iepure – și mare scofală tot nu iese; unde-și vâră dracul coada, ca din senin îți vin toate pe cap, de te miri și tu.
I
Ganna
Zvonul cântecelor se revărsa în valuri peste sat. Era ceasul când în strălucirea serii senine, flăcăi și fete, trudiți de munca și grijile zilei, se adună în pâlcuri zglobii, cântând c-o voie bună umbrită de melancolie. Tainicul amurg cuprindea tot cerul, înecând contururile într-un vag necuprins. Ziua scăpăta și cântecele nu încetau. Din pâlcul de cântăreți se strecură furiș un tânăr cazac cu bandura{51} în mână: era Levco, fiul primarului din sat. Cu căciulă de astrahan în cap, cazacul înainta pe uliță, ciupind coardele bandurei și jucând din mers. Și iată-l în fața unei case înconjurată de vișini pitici. A cui să fie casa? A cui poarta? După o clipă de tăcere, Levco începu să cânte:
Soarele-apune, seara coboară,
Vino, iubito, vin’ inimioară!
— Ehe, se vede că frumoasa mea cu ochi albaștri a adormit adânc, își zise cazacul terminându-și cântecul și apropiindu-se de fereastră. Galia, Galia, dormi ori nu vrei să vii la mine? Te temi să nu ne vadă cineva, sau nu vrei să-ți scoți la frig alba fețișoară? Fii fără grijă! Nu e nimeni și seara e caldă. Dar chiar de ar fi să se arate cineva, cu svitca mea te-oi înveli, cu brâul meu te-oi înfășură, cu mâinile mele te-oi acoperi, și nimeni nu ne-o vedea. Și chiar de-ar sufla o adiere mai răcoroasă, la piept mai mult te-oi strânge, cu sărutările te-oi încălzi și sub piciorușele tale albe căciula mea ți-oi așterne. Inimioara mea, puișorul meu, odorul meu, arată-te o clipă numai! Scoate-ți mâna albă pe fereastră! Dar știu eu că nu dormi, trufașă copilă! spuse el ceva mai tare, rușinat oarecum că a fost cât de cât umilit. Dacă-ți bați joc de mine, rămâi cu bine!
Zicând acestea se întoarse, își puse căciula pe o ureche și se depărtă țanțoș de fereastră, plimbându-și alene degetele pe strunele bandurei… În aceeași clipă, cineva apăsă clampa de lemn a ușii. Scârțâind, ușa se deschise larg și o fată de vreo șaptesprezece primăveri, învăluită de amurg și privind cu sfială împrejur, trecu pragul fără să-și ia mâna de pe clampă. În înserare, ochii ei albaștri și plini de dragoste scânteiau cu prietenie, ca niște steluțe, salba-i roșie de mărgean sclipea și nici roșeața care-i îmbujoră obrajii nu scăpă privirii de vultur a flăcăului.
— Nerăbdător mai ești, îi șopti ea. Te-ai și supărat! Tocmai acum ți-ai găsit și tu să vii. Întruna trece câte cineva pe uliță. Tremur toată…
— O, nu tremura, podoaba vieții mele! Lipește-te mai tare de mine! zise flăcăul, îmbrățișând-o și aruncându-și la spate bandura, care-i atârna la gât prinsă de curea. Se așezară apoi amândoi lângă ușă. Tu știi bine că nu pot trăi niciun ceas fără să te văd!
— Știi la ce mă gândesc? îl întrerupse fata, pironindu-și neliniștită ochii asupra lui. Parcă-mi șoptește cineva la ureche că de-acu n-o să ne mai putem vedea atât de des. Răi mai sunt oamenii pe aici… Toate fetele mă zavistuiesc{52}, iar flăcăii… De altfel, am băgat de seamă că și mama, de la o vreme, a început să mă țină mai din scurt. Drept să-ți spun, mă simțeam mai bine între străini.
Grăind acestea fața i se întristă.
— De-abia de două luni ești acasă și ți s-a urât? Poate că și de mine ți s-a urât?
— Ba nu, de tine nu mi s-a urât, îngână ea zâmbind. Îmi ești drag, cazace cu sprâncene negre. Te iubesc pentru că ai ochi căprii și ori de câte ori mă privești, parcă-mi râde inima și sunt veselă și fericită. Îmi place când zâmbești pe sub mustața ta cea neagră, iar când treci pe uliță, cântând din gură sau din bandură, mi-e drag să te ascult.
— O, Galia mea scumpă, izbucni flăcăul sărutând-o și strângând-o mai tare la piept.
— Stai! Ajunge, Levco! Ia spune-mi mai întâi, ai vorbit cu tatăl tău?
— Ce să-i vorbesc? zise el ca trezit din vis. Că vreau să mă însor cu tine și că tu vrei să te măriți cu mine? Da, i-am spus.
Dar acest „i-am spus” sună trist în gura lui.
— Ei, și?
— Păi, ce-i poți face? Ghiujul face pe surdul, ca de-obicei. Nimic n-aude și mă ocărăște că umblu lela{53}, că-mi fac de cap, că bat ulițele cu flăcăii și că fac zurbă{54}. Dar nu-ți fă inimă rea, Galia! Uite, îți dau cuvântul meu de cazac că am să-l înduplec.
— Da, Levco, e destul să deschizi gura și toate se fac precum vrei tu. Știu asta, fiindcă am simțit-o și eu; de multe ori ți-aș sta împotrivă, dar e de-ajuns să scoți o vorbă și, fără voia mea, fac tot ce vrei. Privește, Levco! urmă ea, lăsându-și capul pe umărul lui și ridicând ochii spre cerul albastru al Ucrainei ce se zărea nemărginit și cald printre ramurile stufoase ale vișinilor. Privește colo, departe, au început să licărească stelele, una, două, trei, patru, cinci… Nu-i așa că îngerii Domnului au deschis ferestrele căsuțelor lor luminoase și se uită la noi?… Spune, Levco, nu-i așa? Ne privesc! Ce-ar fi dacă oamenii ar avea aripi ca păsările?… Aș zbura acolo sus, sus de tot! Te-nfiori. Niciunul dintre stejarii noștri nu poate ajunge până la cer. Se spune totuși că undeva, într-o țară îndepărtată, se află un copac al cărui creștet freamătă în înaltul cerului și că pe acolo coboară Dumnezeu pe pământ în noaptea Paștelui.
— Nu, Galia, Dumnezeu are o scară lungă, lungă de la cer până la pământ, pe care sfinții arhangheli o așază în ajunul învierii. Și cum pune Domnul piciorul pe cea dintâi treaptă, toate duhurile rele o și rup de fugă căzând huștiuluc în iad. De aceea de sfintele Paști, duh necurat pe pământ nu se află.
— Ce lin se mișcă apa, ca un copil legănat, zise Galia, arătând iazul înconjurat de o pădure de arțari și sălcii pletoase, care-și scăldau în apă crengile plângătoare. Ca un bătrân sleit de puteri, iazul ținea strâns, în recea-i îmbrățișare, cerul înalt și sumbru, acoperind cu sărutări de gheață stelele de jar care pâlpâiau sfios în văzduhul cald, așteptând să se arate cereasca nopții doamnă. În coasta pădurii, pe deal, o casă veche de lemn, cu obloanele trase, hodinea; mușchiul și buruienile îi năpădiseră acoperișul; în fața ferestrelor se înălțau meri stufoși; pădurea o învăluia în umbră, cufundând-o într-o întunecime sălbatică; la poalele dealului, un crâng de aluni se întindea până la iaz.
— Mi-aduc aminte, ca prin vis, spuse Ganna, fără a-și lua ochii de la căsuță, că pe vremuri, pe când eram încă mică și stăteam la mama, se spuneau tot soiul de grozăvii pe seama casei acesteia. Levco, tu trebuie să le știi, ia povestește-mi-le!
— Lasă-le în plata Domnului, frumoasa mea! Câte nu scornesc muierile și necugetații, de ce să te turburi degeaba? Are să-ți fie frică și ai să-ți strici somnul.
— Povestește-mi, povestește-mi, flăcăul meu drag cu sprâncene negre, spuse ea, îmbrățișându-l și lipindu-și fața de obrazul lui. Nu, văd eu că nu mă iubești și că ți-e dragă altă fată! N-are să-mi fie frică, am să dorm liniștită! Numai dacă n-ai să-mi povestești n-am să pot adormi. Am să mă frământ tot gândindu-mă… Haide, spune, Levco!
— Se vede că adevăr grăiesc oamenii când spun că dracul e sfetnicul fetelor. Bine, fie, ascultă! Odinioară, inimioara mea, locuia în această casă un sotnic{55}. Sotnicul avea o fată frumoasă, ca o domniță, cu ochi albaștri, cu fața ca zăpada, cum e și fața ta. Nevasta sotnicului murise demult; sotnicul se gândi să se însoare iar. „Ai să mă mai alinți ca până acum, tăticule, dacă ai să-ți iei altă nevastă?” „De bună-seamă, fata mea, ba chiar cu mai mult drag am să te strâng la pieptul meu! Da, fata mea, îți voi dărui cercei și salbe strălucitoare!” Și-și aduse sotnicul soție tânără în casa lui nouă. Frumoasă era tânăra lui nevastă: rumenă și albă. Dar atât de fioros a cătat la fiica ei vitregă, încât copila a scos un țipăt. Și toată ziulica trecu fără ca apriga mașteră să-i spună o vorbă. Veni și noaptea; sotnicul trecu cu tânăra lui soție în iatacul lor, iar domnița cea albă se închise și ea în cămăruța ei. Cuprinsă de tristețe, fata începu să plângă. Deodată văzu o pisică neagră și fioroasă strecurându-se spre dânsa; blana îi ardea și ghearele de fier ciocăneau pe dușumea. Îngrozită, fata a sărit pe o laviță; pisica – după dânsa. De acolo, fata sări pe prichiciul sobei, pisica iar după dânsa, când deodată, pisica îi sări de gât și începu s-o sugrume. Fata țipă, smulse pisica de la gât și o aruncă jos, dar înspăimântătoarea pisică se strecură iar spre ea. Pe fată o cuprinse groaza. În perete atârna sabia sotnicului. Fata o apucă, izbi în dușumea – laba cu gheare de fier sări într-o parte, iar pisica se mistui urlând într-un ungher întunecat… Cât mi ți-i ziulica de lungă, tânăra soție nu și-a părăsit iatacul ei. Abia a treia zi a ieșit cu mâna legată și atunci a priceput biata fată că mama ei vitregă e vrăjitoare și că ei îi tăiase mâna. A patra zi, sotnicul porunci fiicei sale să care apă, să măture casa ca o slugă și să nu îndrăznească să se arate prin odăile boierești. Mare a fost durerea sărmanei fete, dar n-avea încotro, trebuia să facă voia părintelui ei. A cincea zi, sotnicul și-a alungat fiica desculță și fără să-i dea măcar o bucată de pâine pentru drum. Acoperindu-și cu mâinile fața ei albă, fata izbucni în plâns. „Tată! Ți-ai pierdut fiica! Și sufletu-ți păcătos ai să-l pierzi din cauza vrăjitoarei! Dumnezeu să te ierte; iar mie, nenorocitei, se vede că nu-mi este dat să trăiesc pe pământ”… – și Levco, întorcându-se spre Ganna, îi arătă cu degetul casa. – Uite-te, vezi! Ceva mai departe de casă, malul acela înalt? De acolo s-a aruncat fata în apă și dusă a fost de pe astă lume…
— Și cu vrăjitoarea ce s-a întâmplat? îl întrerupse înfiorată Ganna, cu ochii împăienjeniți de lacrimi.
— Vrăjitoarea? Babele au scornit că de atunci, în nopțile cu lună, înecatele ies să se încălzească la razele ei, în grădina boierului. Fiica sotnicului e mai mare peste ele. Într-o noapte, zări lângă iaz pe mama ei vitregă; sări asupra-i și, țipând, o târî în apă. Dar și de astă dată vrăjitoarea o păcăli luând, sub apă, înfățișarea unei înecate și scăpă astfel de bătaia zdravănă cu nuiele verzi pe care i-o pregătiseră celelalte. Să mai crezi muierilor! Se mai spune că în fiecare noapte fata adună pe cele înecate uitându-se pe rând în ochii fiecăreia… Doar, doar, o descoperi care-i vrăjitoarea. Dar până acum n-a putut-o afla. Iar dacă prinde vreun om, pe loc îl pune să ghicească care-i vrăjitoarea; dacă nu vrea, îl amenință că-l îneacă în iaz. Iată, Galia mea, ce povestesc bătrânii!… Boierului nostru i s-a năzărit să ridice pe locul acela o povarnă și a trimis chiar un rachier… Dar aud glasuri. Sunt ai noștri. Se întorc de la joc. Rămâi cu bine, Galia. Dormi în pace și nu te mai gândi la scorniturile astea muierești!
Spunând acestea, o îmbrățișa, sărutând-o cu mult foc și plecă.
— Cu bine, Levco, zise Ganna îngândurată cu ochii pironiți asupra pădurii întunecoase.
Majestuoasă, luna uriașă începu să se ridice roșie ca jarul. Nu se vedea încă decât pe jumătate, dar o lumină de sărbătoare se revărsa peste toate. Iazul sclipea în mii de scânteieri, iar umbra copacilor se desprindea mai deslușit pe iarba întunecată.
— Rămâi cu bine, Ganna! răsună o voce în spatele ei și o sărutare îi atinse fața.
— Te-ai înapoiat? zise ea întorcându-se, dar dând cu ochii de un flăcău necunoscut, se trase îndărăt.
— Rămâi cu bine, Ganna! se auzi din nou, și iarăși o sărută cineva pe obraz.
— Mi-a mai trimis dracul unu, spuse ea mâniată.
— Rămâi cu bine, Ganna dragă!
— Iaca și al treilea!
— Rămâi cu bine, rămâi cu bine, rămâi cu bine, Ganna! și o ploaie de sărutări căzu din toate părțile.
— Da’ sunteți o sotnie, țipă ea, smulgându-se din mijlocul flăcăilor care se îmbulzeau care de care s-o sărute. Nu vi s-a urât de atâta pupătură? În curând n-ai să mai poți scoate capul din casă.
Ușa trântită acoperi vorbele-i din urmă și nu se mai auzi decât hârșâitul ivărului, împins cu mânie.
II
Primarul
Cunoașteți nopțile ucrainiene? O nu, nu cunoașteți nopțile ucrainiene! Uitați-vă bine; în mijlocul cerului veghează luna. Nemărginita boltă se adâncește părând și mai de necuprins. Se încinge și respiră. Pământul tot e scăldat în lumină argintie. Răcoros și apăsător totodată, încântătorul văzduh e plin de desfătări ca un ocean de miresme… Dumnezeiască noapte! Noapte vrăjită! Nemișcate și tăcute, pădurile hodinesc în adânci întunecimi, așternându-și întinsele umbre. Iazurile în neclintire sunt mute; apele lor răcoroase și întunecate sunt aprig străjuite de zidurile verzi ale livezilor. Desișurile neprihănite de mălini și cireși și-au întins cu sfială rădăcinile în apa rece a izvorului și, din când în când, frunzișul freamătă mâniindu-se parcă pe șăgalnicul vânt, care le fură o sărutare. Întreaga fire doarme. Iar în înalt, totul respiră, totu-i minunat, totu-i solemn. În suflet coboară necuprinsul… și, ca într-o vrajă, stoluri de vedenii argintii se ridică în încântătoare rânduială din adâncurile lui. Dumnezeiască noapte! Noapte vrăjită! Iată că totul prinde viață și pădurea, și iazurile, și stepa. Se revarsă măiestrele triluri ale privighetorii ucrainiene. În mijlocul cerului pare că și luna s-a oprit să le asculte… Ca-n vrajă satul doarme pe deal. În lumina lunii, pâlcuri de căsuțe albe scânteie și mai tare, iar zidurile răsar din întuneric și strălucesc orbitor. Cântecele au amuțit. Molcom, liniștea s-a-ntins peste toate. Oamenii cu frica lui Dumnezeu dorm. Numai ici și colo mai lucește câte o ferestruică; și pe alocuri, în pragul unei case, câte o familie întârziată ia masa de seară.
— Păi da, gopacul nu se joacă așa. De aceea mă miram eu că nu merge. Ce tot spunea cumătrul?… Ia să vedem: hop, trala! hop, trala! hop, hop, hop! – Așa vorbea singur, țopăind pe uliță, un mujic cam în vârstă și amețit. – Zău că nu se joacă gopacul așa! De ce-mi spui minciuni? Zău că nu-i așa! Ei, ia să vedem: hop, trala! hop, trala! hop, hop, hop!
— Și-a pierdut mințile se vede! Dac-ar fi flăcău, aș mai zice, dar un porc bătrân să se facă de râsul copiilor, țopăind noaptea pe uliță! strigă o bătrânică, trecând cu un braț de paie. Du-te acasă. E vremea să te culci!
— Mă duc, spuse mujicul, oprindu-se. Mă duc. Și nu-mi pasă de primar. Ce crede el, dracu’ să-l ia pe taică-său, că dacă e primar și mare și tare în sat, nu-i mai poți ajunge nici cu prăjina la nas? Ei, și dacă-i capul satului? Pentru mine eu mi-s cap! Pe legea mea, să mă trăsnească Dumnezeu! Eu mi-s cap. Iac-așa… urmă el apropiindu-se de cea dintâi casă de care dădu în cale și se opri la fereastră, pipăind geamul în căutarea clampei de lemn.
— Deschide, nevastă! Haide, mai iute. Ce naiba, n-auzi? Deschide! I-a venit cazacului timpul să se culce!
— Ce-i cu tine, Calenic? Ai nimerit la o casă străină! țipară râzând, în spatele lui câteva fete, care se întorceau de la joc. Vrei să-ți arătăm casa ta?
— Arătați-mi-o, mândrețele mele!
— Mândrețe, auzit-ați, strigă una dintre ele. Ian te uită ce cuviincios s-a făcut Calenic! Ei, pentru asta face să-i arătăm casa… Ba nu, să ne joci întâi!
— Să vă joc?… ale dracului fete! spuse Calenic, tărăgănind cuvintele.
Râse apoi și, clătinându-se pe picioarele care nu-l mai țineau, le amenință cu degetul.
— Da’ voi vă lăsați sărutate? Pe toate am să vă sărut, pe toate!
Și, cu pas șovăielnic, se luă după ele. Fetele se zăpăciră, începură să țipe și să dea una peste alta. Când văzură însă că bătrânul nu era prea iute de picior, prinseră iar curaj și fugiră de partea cealaltă a uliței.
— Uite-ți casa, îi strigară ele, depărtându-se și arătându-i o casă mai răsărită decât celelalte, în care locuia primarul satului. Supus, Calenic o luă într-acolo, apucându-se iarăși să-l înjure pe primar.
Dar cine-i acest primar care a stârnit vorbe atât de puțin măgulitoare? O, primarul acesta este o persoană însemnată în sat. De altfel, până ce va ajunge Calenic la capătul drumului său, avem tot timpul să spunem câteva vorbe despre primar. În fața lui tot satul își scoate căciula și până și fetele cele mai tinere îi dau bună ziua. Eh, care flăcău n-ar vrea să fie primar? Pentru primar se deschid toate tabacherele și mujicul așteaptă smerit și cu capul gol, ca degetele groase și aspre ale primarului să isprăvească de cotrobăit în tabachera lui din coajă de mesteacăn. În adunarea obștei, deși puterea lui e stăvilită de adunare, primarul biruie totuși mai totdeauna, trimițând pe cine vrea el la bătătorit drumul sau la săpat șanțuri. Posomorât și ursuz, primarul e scump la vorbă. Demult, încă foarte demult, când marea împărăteasă – slăvită să-i fie amintirea – Ecaterina, a făcut o călătorie în Crimeea, a fost ales și el printre însoțitori. Două zile i-a fost dat să îndeplinească această slujbă, ba a mai avut și cinstea să stea pe capră, alături de vizitiul împărătesc. De atunci, primarul a învățat cum să-și plece capul cu un aer gânditor și vajnic, să-și mângâie lungile-i mustăți, lăsate în jos, și să arunce priviri de șoim pe sub sprâncene. Și tot de atunci, despre orice ar fi vorba, primarul găsește prilejul să amintească cum a însoțit-o pe împărăteasă și cum a stat pe capra caretei împărătești. Îi cam place să facă uneori pe surdul, mai ales când e vorba de lucruri pe care nu vrea să le audă. Îmbrăcămintea înzorzonată n-o poate suferi: poartă întotdeauna o svitcă de postav negru țesut în casă, se încinge cu brâu de lână colorat și nimeni nu l-a văzut în alte straie, afară doar de timpul pe care îl petrecuse călătorind cu împărăteasa în Crimeea, când a purtat caftan căzăcesc albastru. Dar nu cred să mai fie cineva în tot satul care să-și amintească de vremurile acelea; caftanul îl ține încuiat într-o ladă. Primarul e văduv. În casa lui stă o cumnată care gătește, spală lavițele, văruiește, îi țese cămășile și are grijă de toată gospodăria. Cam umblă vorba în sat că nu prea i-ar fi tocmai rubedenie, dar noi am văzut că primarul are mulți dușmani, gata să răspândească tot soiul de zvonuri pe seama lui. Se prea poate însă ca zvonul să se datoreze și faptului că rubedenia aceasta se arată întotdeauna foarte nemulțumită când primarul se abate pe la câmp unde seceră nevestele sau intră în casa vreunui cazac cu fată tânără. Primarul e chior dar singurul lui ochi, ochiul dracului, zărește de departe fetele frumoase. Are însă primarul o grijă: mai înainte de a-și pironi ochiul asupra vreunui chip drăgălaș, se uită bine de jur împrejur dacă nu cumva îl urmărește cumnată-sa. Dar uite că noi am isprăvit de povestit despre el, și bețivul de Calenic n-a ajuns nici măcar la jumătatea drumului. De altfel îl mai hirotonisi mult timp pe primar cu toate cuvintele alese pe care o limbă cleioasă le mai putea îndruga.
III
Un rival neașteptat. Complotul.
— Nu, măi flăcăi, nu, nu mai vreau! Ajunge cu atâta dezmăț! Cum de nu vi s-a urât să vă faceți de cap! Destul ni s-a dus buhul{56} că suntem niște zurbagii fără pereche. Ia duceți-vă mai bine la culcare! așa grăia Levco către tovarășii lui de petreceri care căutau să-l îndemne la alte năzdrăvănii. Rămâneți cu bine, fraților! Noapte bună! și, cu pași repezi, o porni pe uliță, îndepărtându-se.
„Doarme oare Ganna mea cu ochi albaștri?” se întreba el, apropiindu-se de căsuța cu vișini pe care o știm. În tăcerea nopții se auziră șoapte. Levco se opri. Printre copaci se vedea pata albă a unei cămăși. „Ce să fie oare?” se gândi el și, furișându-se mai aproape, se pitulă după un copac. Obrazul unei fete, întors spre el, strălucea în lumina lunii… Era Ganna! Dar cine să fie omul acela înalt care stătea cu spatele? În zadar își încorda Levco privirea; umbra îl acoperea pe necunoscut din cap până-n picioare. Numai din față cădea pe el o fâșie de lumină, dar cel mai mic pas îl punea pe Levco în primejdie de a fi descoperit. Rezemându-se fără zgomot de copac, se hotărî să rămână nemișcat. Fata rosti lămurit numele lui.
— Levco? Levco e încă un țânc! spuse răgușit și în șoaptă omul cel spătos. Dacă-l prind pe la tine, îi rup urechile…
— Tare aș vrea să știu cine-i blestematul acela care se laudă că are să-mi rupă urechile, șopti el întinzând gâtul ca să nu-i scape niciun cuvânt. Dar necunoscutul vorbea așa de încet, încât era cu neputință să audă ceva.
— Cum de mi ți-i rușine, grăi Ganna în cele din urmă. Minți, mă înșeli. Nu mă iubești! Niciodată n-am să cred că mă iubești.
— Știu, continuă vlăjganul, Levco ți-a îndrugat verzi și uscate și ți-a sucit capul. – (Aici i se păru flăcăului că glasul necunoscutului nu-i este chiar așa de necunoscut, și parcă-l mai auzise cândva.) – Dar las-că-i arăt eu lui Levco, urmă necunoscutul. Crede că eu nu văd ce face! Are să-mi simtă el pumnii, nerușinatul!
La auzul acestor cuvinte, Levco nu-și mai putu stăpâni mânia. Se apropie ca la trei pași de el, cu mâna ridicată. Era gata să-i ardă un dupac că și unul voinic s-ar fi prăbușit, dar în clipa aceea o rază de lumină îi căzu pe față și Levco înmărmuri: era taică-său. Fără să vrea, dădu din cap șuierând ușor printre dinți. Numai cu atâta își arătă mirarea. Un zgomot slab se auzi. Ganna fugi grăbită în casă, trântind ușa în urma ei.
— Rămâi cu bine, Ganna, strigă atunci unul dintre flăcăi, strecurându-se și îmbrățișându-l pe primar, dar sări îngrozit înapoi, când dădu de o pereche de mustăți țepoase.
— Rămâi cu bine, frumoaso! exclamă un altul, dar cu o lovitură puternică primarul îi făcu vânt.
— Rămâi cu bine, rămâi cu bine, Ganna! strigară câțiva flăcăi, sărindu-i de gât.
— Fire-ați ai dracului, haimanalelor! răcni primarul, zbătându-se și izbind cu picioarele. Drept Ganna mă luați? Duceți-vă de vă spânzurați cu tot neamul vostru, dracilor! Vă îndesați ca muștele la miere! Am să vă dau eu Ganna!
— Primarul, primarul, ăsta-i primarul! țipară flăcăii împrăștiindu-se care încotro.
— Ia te uită la taică-meu, spuse Levco, revenindu-și din uimire și privind în urma primarului, care se depărta înjurând. De frumoase lucruri te mai ții, n-am ce zice! Și eu care mă miram și tot tălmăceam și răstălmăceam ce va să zică asta, că ori de câte ori mă apuc să-i vorbesc de ce mă doare, el face pe surdul. Stai, că te învăț eu minte ghiujule, să umbli pe sub ferestrele fetelor și să sufli logodnicele altora! Ei, flăcăi, ia veniți încoace! strigă el, făcând cu mâna semn flăcăilor care se adunaseră din nou, grămadă. Ia veniți încoace! Adineaori vă îndemnam să mergeți la culcare. Acum m-am răzgândit și sunt gata să petrec cu voi toată noaptea.
— Ei, așa mai zic și eu! spuse un flăcău vânjos și lat în umeri, căruia îi mersese faima că ar fi cel mai mare chefliu și cel mai zărghit flăcău din sat. Când n-am petrecut în lege și n-am făcut o năzdrăvănie, nu mă simt în apele mele, simt că-mi lipsește ceva. Parcă mi-aș fi pierdut cușma sau luleaua. Ce mai tura-vura, parcă n-aș fi cazac!
— Vreți să-i facem una bună primarului?
— Primarului?
— Da, da, primarului. Ce crede el? Ne mână ca un hatman. Nu-i ajunge că se poartă cu noi de parcă i-am fi slugi, dar se mai leagă și de fetele noastre. Nu cred să fie în tot satul fată frumușică căruia să nu-i dea târcoale.
— Așa e, așa e! strigară toți într-un glas.
— Ce suntem noi, măi flăcăi, slugile lui? Nu suntem și noi de-o seamă cu el? Suntem, slavă Domnului, cazaci liberi! Să-i arătăm, flăcăi, că suntem într-adevăr cazaci liberi!
— Să-i arătăm! strigară flăcăii, și dacă ne apucăm de primar, nici pisarul n-are să ne scape.
— Nici pisarul! Și uite, parcă anume am și turnat un cântec strașnic despre primar. Să mergem, să vi-l spun! continuă Levco, ciupind coardele bandurei. A, mai uitasem ceva: să vă mascați care cu ce găsiți!
— Așterne-te pe chef, cazacule! zise flăcăul cel vânjos, lovind din călcâie și bătând din palme. Ce minune! Ce libertate! Și când începi să-ți faci de cap, parcă-ți mai aduci aminte de anii duși. Inima ți se umple de plăcere, e liberă, iar sufletul parcă a pășit în rai. Ei, flăcăilor, ei, hai să chefuim!
Și ceata zgomotoasă trecu ca o furtună pe ulițe. Iar cuvioasele bătrâne, trezite de chiotele flăcăilor, deschideau ferestrele și pe jumătate adormite își făceau semnul crucii spunând: „Eh, iar petrec flăcăii!”
IV
Flăcăii petrec
La o singură casă din capătul uliței mai era lumină. Era casa primarului. Își terminase demult cina și fără îndoială că ar fi dormit acum, dacă n-ar fi avut un musafir, pe rachierul trimis de boier să ridice o povarnă pe sfoara lui de moșie pe care o avea în mijlocul ogoarelor cazacilor liberi. Mărunt de stat și rotofei, cu ochii mici, mereu zâmbitori, exprimând parcă plăcerea de a sorbi fumul din luleaua-i scurtă, oaspetele stătea la locul de cinste, în colțul de sub icoane. Scuipa mereu îndesând scrumul care ieșea din lulea. Rotocoalele de fum creșteau cu iuțeală, învăluindu-l într-o ceață azurie. Ai fi zis că, sătul de a sta mereu cocoțat pe acoperiș, coșul larg al vreunei povarne se hotărâse să pornească la plimbare și se așezase tacticos la masa primarului. Sub nas, mustățile scurte și dese, abia zărindu-se din norul de fum care le învăluia, păreau un șoarece, pe care rachierul l-ar fi prins și l-ar fi ținut în gură încălcând pronomionul{57} motanului din hambar. Primarul, ca la el acasă, era numai în cămașă și șalvari de pânză. Ochiul lui de vultur, asemeni soarelui care apune, începu să mijească și era gata să se stingă. La capătul mesei, trăgând din lulea, ședea unul dintre vătășeii satului, care făcea parte din garda primarului; din respect pentru șeful său, vătășelul nu-și scosese svitca.
— Și când socotiți să ridicați povarna? întrebă primarul, întorcându-se spre rachier și făcând semnul crucii peste gura larg deschisă într-un căscat.
— Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate că-i dăm drumul la toamnă! Pun rămășag pe orice că de pocroave{58} panul primar are să umble pe două cărări.
Rostind aceste cuvinte ochii rachierului dispărură, lăsând în loc două dâre, care i se întinseră până la urechi; tot corpul îi fu scuturat de un hohot de râs și rachierul înveselit lăsă o clipă din gură luleaua fumegândă.
— Dă, Doamne, spuse primarul și fața lui cercă să zâmbească.
— Acuma, slavă Domnului, nu prea avem multe povarne. Dar pe timpuri, când am însoțit-o pe împărăteasă pe drumul spre Pereiaslav, și răposatul Bezborodco…
— Ei, cumetre, de ce timpuri ți-ai mai adus aminte. Pe atunci de la Cremenciug până la Romnî nu erau decât vreo două povarne, în timp ce astăzi… Ai auzit la ce s-au gândit blestemații de Nemți? Cică în curând n-o să mai ardem la povarnă lemne cum face tot creștinul, ci vom face rachiul cu aburi. Dracu’ știe ce fel de aburi! – Spunând aceste cuvinte, rachierul își privi visător mâinile așezate pe masă. – Să mă bată Dumnezeu dacă înțeleg cum o mai fi și cu aburii!
— Doamne iartă-mă! Da’ tâmpiți mai sunt și Nemții ăștia! spuse primarul. I-aș biciui, câini afurisiți! Unde s-a mai auzit să fierbi ceva cu aburi? Dacă ar fi așa n-ai mai putea duce o lingură de ciorbă la gură fără să-ți frigi buzele, ca un purcel de lapte…
— Și tu, cumetre, spuse cumnata, care ședea turcește pe marginea cuptorului, ai să stai aici tot timpul fără nevastă?
— Da’ ce să fac cu dânsa? Dacă ar fi fost ceva de capul ei, aș mai zice și eu, da’ așa!
— Dar nu-i frumoasă? întrebă primarul, ațintindu-și asupra lui singurul său ochi.
— Frumoasă? Da’ de unde? E bătrână ca dracul! Are toată fața numai crețuri, ca o pungă goală.
Făptura scurtă a rachierului se cutremură din nou de un râs puternic.
În acest timp se auzi umblând la ușă. Ușa se deschise și un mujic se ivi în prag. Fără a-și scoate căciula, se opri în mijlocul casei, dus pe gânduri, și căscând începu să se uite în tavan. Era Calenic, cunoștința noastră.
— În sfârșit, iată-mă și acasă, zise el, așezându-se pe lavița de lângă ușă și, fără să ia seama la cei din jur spuse: Ei, drăcie, că mult mi-a mai lungit dracul drumul! Mergi și tot mergi și nu-i mai dai de capăt! Parcă mi-a frânt picioarele. Muiere, ia scoate cojocul să mi-l întind colea pe laviță. Nu zău, nu vin la tine pe cuptor. Mă dor picioarele! Scoate-l de colo din ungher; vezi numai să nu răstorni oala cu tutun pisat. Sau nu, nu, lasă, lasă. Poate că te-ai îmbătat pe ziua de astăzi… Lasă că-l găsesc eu singur!
Calenic se ridică puțin, dar o putere de neînvins îl țintui pe laviță.
— Ei, asta-mi place, spuse primarul, a venit în casă străină și poruncește ca-ntr-a lui! Ia să-l dăm binișor afară.
— Lasă-l, cumetre, să se odihnească, spuse rachierul, apucându-i mâna. E un om de Doamne ajută. – De ar fi mulți ca dânsul povarna noastră ar merge strună.
Dar asta n-o spunea de bunătate. Rachierul era foarte superstițios și să alungi un om care ți-a intrat în casă și a apucat să se așeze pe laviță, nenorocire înseamnă.
— Ehei, ce va să zică și bătrânețea asta? bombănea Calenic întinzându-se pe laviță. Măcar dac-aș fi beat? Dar nu sunt beat. Zău, nu sunt beat! De ce-aș minți? Sunt gata să i-o spun și primarului. Dar ce-mi pasă mie de primar? Să moară, spurcăciunea! Puțin îmi pasă de el! De l-ar călca o căruță, chiorul dracului! Ce tot face pe grozavul!…
— Hei, când lași porcul în casă își pune labele pe masă! spuse primarul, ridicându-se mâniat de pe scaun; dar în aceeași clipă, făcând geamul țăndări, un pietroi îi căzu la picioare. Primarul se opri. – Dacă aș ști, spuse el ridicând piatra, cine-i derbedeul care a azvârlit-o, l-aș învăța eu minte să mai arunce cu pietre. Ce ți-i și cu neobrăzarea asta? spuse el, uitându-se amenințător la piatra pe care o ținea în mână. Sta-i-ar piatra în gât!…
— Stai, stai. Să te ferească sfântul, cumetre! strigă rachierul, îngălbenindu-se. Să te ferească Dumnezeu și aici și pe lumea cealaltă să blagoslovești pe cineva cu un astfel de blestem.
— Uite că și-a găsit și apărător! Să piară mai bine!
— Leapădă-te de acest gând, cumetre! Se vede că nu știi ce i s-a întâmplat răposatei soacră-mi?
— Soacră-ți?
— Da, soacră-mi. Într-o seară, poate ceva mai devreme ca acum, ne-am așezat la masă: soacră-mea, socru-meu, un argat, o slujnică și vreo cinci copii. Soacră-mea pusese câteva găluște din ceaun într-o strachină ca să se mai răcească. Toți erau flămânzi, ca după muncă și nu mai voiau să aștepte până să se răcească. Luară găluștele cu niște bețișoare lungi de lemn și începură să mănânce. Deodată răsări ca din pământ un om – Dumnezeu știe cine era – și ne rugă să-l primim la masă. Cum să nu ospătezi flămândul?! I-am dat și lui un bețișor. Numai că musafirul se repezea la găluște ca vaca la fân. Până să înghită ceilalți câte una, pregătindu-se s-o ia pe a doua, fundul străchinii era lună. Soacră-mea mai aduse găluște, crezând că oaspetele s-o fi săturat și are să se mai potolească. Ți-ai găsit! înfuleca și mai lacom, golind și a doua strachină! „Alelei, sta-ți-ar găluștele în gât!” gândi soacră-mea care rămăsese flămândă; și, pe neașteptate, pe om îl apucă tușea și căzu la pământ. Toți au sărit spre el. În zadar; își dăduse duhul. Se înecase.
— Așa i-a trebuit mâncăului! spuse primarul.
— Așa s-ar părea, dar vezi că n-a fost tocmai așa; soacră-mea n-a mai avut liniște de atunci. Cum venea noaptea, hop și mortul: încăleca, afurisitul, pe hogeag cu gălușca în gură. Ziua era bine, nici pomeneală de el; dar n-apuca să se întunece și procletul era călare pe hogeag…
— Cu gălușca în gură?
— Da, cu gălușca în gură…
— Mare minunăție, cumetre. Am auzit și eu o poveste ca asta, de pe vremea răposatei împărătese…
Aici primarul se opri. De sub fereastră se auzeau zgomote și tropăituri. Încet răsună o bandură, apoi se desluși o voce. Coardele răsunară mai tare, câteva voci începură să țină hangul și deodată cântecul izbucni ca o vijelie:
Aleargă zvon în tot soborul
Despre primarul nostru, chiorul,
Și scăfârlia lui beteagă
Cum că i-ar fi pleznit o doagă.
Butnare, ca la poloboc,
Așează-i doagele la loc
Și lecuiește-l, vorba aia,
Tot cu bătaia, tot cu bătaia.
Cu fete mari își duce vacul{59}
Și-i chior și mai bătrân ca dracul,
Dar ține calea pe-nserat,
La toate fetele din sat.
De aceea trebuie de viu
Să fie pus într-un sicriu
Și după ce Voi bate măr,
Să-l tragi de păr, să-l tragi de păr.
— Frumos cântec, cumetre, făcu rachierul cu capul puțin plecat pe umăr, întorcându-se spre primarul uluit de atâta obrăznicie. Frumos, n-am ce zice! Păcat numai că tocmai către primar se îndreaptă asemenea necuviințe… Și, cu ochii înduioșați de mulțumire, își puse mâinile pe masă, pregătindu-se să asculte urmarea, căci sub fereastră se auzeau zgomote, râsete și țipete: „Dă-i înainte, dă-i-nainte!” Totuși, un ochi ager ar fi văzut numaidecât că pe primar nu uimirea îl țintuise locului. Ca un motan bătrân și mehenghiu, care lasă șoricelul neștiutor să-i alerge în jurul cozii – în vreme ce el își întocmește planul pentru a-i tăia drumul spre gaură – singurul lui ochi era ațintit încă asupra ferestrei, pe când mâna-i apucă clampa de lemn a ușii făcând în același timp un semn vătășelului… În uliță răsunară țipete. Rachierul, care la multe alte frumoase însușiri putea adăuga și curiozitatea, după ce-și îndesă în grabă tutun în lulea, se repezi și el în uliță. Dar ștrengarii se împrăștiaseră.
— Nu, nu, n-ai să scapi, strigă primarul, trăgând de mână un flăcău cu cojoc negru de oaie, întors pe dos. Folosind prilejul, rachierul se apropie în grabă să vadă zurbagiul dar văzând o barbă lungă și o față mânjită cu chinoroz, se dădu înapoi înspăimântat. Nu, nu, n-ai să scapi, țipa primarul, trăgând pe cel prins în tindă. Dar acesta îl urmă fără împotrivire, pășind ca în casa lui.
— Cârpo, deschide chelarul{60}! zise primarul către vătaf. Îl băgăm la răcoare, trezim pisarul, adunăm vătafii, prindem derbedeii și-i judecăm chiar azi.
Un mic lacăt zăngăni în mâinile vătafului care deschisese chelarul. În aceeași clipă, prinsul, folosindu-se de întunericul din tindă, se smulse cu putere din încătușarea mâinilor care-l țineau.
— Încotro? strigă primarul, apucându-l și mai zdravăn de guler.
— Lasă-mă, eu sunt! se auzi un glas subțire.
— Degeaba, frățioare. Poți tu chițcăi ca dracul, nu numai ca o muiere, pe mine nu mă sperii! și-l împinse cu atâta putere în chelarul întunecos, încât nenorocitul se rostogoli gemând. Primarul, însoțit de vătaf, se îndreptă spre casa pisarului. În urma lor, scoțând rotogoale de fum ca un vapor, porni rachierul.
Tustrei mergeau duși pe gânduri, cu capul plecat. Deodată, la o cotitură, într-un fundac întunecos, scoaseră un țipăt: se izbiseră cu fruntea de ceva – un țipăt asemănător fu răspunsul.
Primarul clipi din ochi și văzu cu uimire înainte-i pe pisar cu doi vătășei.
— Și eu care mă duceam la tine, pane pisar!
— Iar eu la luminăția ta, pane primar.
— Ce minunății se mai petrec, pane pisar!
— Da, lucruri ciudate, pane primar.
— Dar ce-i?
— Flăcăii își fac de cap! Umblă ciotcă pe ulițe și se țin de blăstămății. Iar pe Luminăția Ta o cinstesc cu niște vorbe – că mi-e și rușine să le spun… și-un muscal beat s-ar sfii să le rostească cu limba lui spurcată. – Și pirpiriul pisar cu șalvari vărgați și jiletcă de culoarea drojdiei de vin își însoțea spusele întinzându-și mereu gâtul înainte și trăgându-și-l înapoi. – De-abia ațipisem și eu un pic și m-au trezit derbedeii cu zgomotul și cântecele lor nerușinate. Voiam să-i strunesc cum se cuvine, dar până mi-am pus șalvarii și jiletca, s-au împrăștiat care încotro… Totuși, răul răilor nu mi-a scăpat. Cântă acum la răcoare. Ardeam de nerăbdare să cunosc și eu astă pasăre, dar era mânjit cu chinoroz pe bot, ca dracul care făurește cuie pentru păcătoși.
— Și cum e îmbrăcat, pane pisar?
— Pane primar, are un cojoc negru de oaie întors pe dos, scârnăvia…
— Nu mă minți oare, pane pisar? Ce-ai zice dacă derbedeul acela ar fi închis acum în chelarul meu?
— Nu, nu se poate, pane primar. Să nu-ți fie cu supărare, dar cred că greșești!
— Ia fă lumină să-l vedem!
Aduseră lampa, deschiseră ușa și primarul rămase cu gura căscată văzând înaintea lui pe cumnată-sa.
— Ia spune-mi, te rog, zise ea, ți-ai pierdut și cel din urmă dram de minte? Avut-ai măcar un pic de glagorie în căpățâna ta chioară când m-ai băgat în chelarul ăsta întunecos? Noroc că nu mi-am spart capul de cârligul de fier! Și doar ți-am spus că sunt eu! M-ai apucat cu labele tale de fier și m-ai îmbrâncit înăuntru, urs afurisit. Îmbrânci-te-ar dracii pe ceea lume!
Cele din urmă cuvinte le-a spus din curte, unde se dusese pentru treburi de ale ei.
— Da, acum văd într-adevăr că tu ești, zise primarul, venindu-și în fire. Ce zici, pane pisar, e dată dracului haimanaua.
— Așa e, pane primar.
— Nu-i oare timpul să-i învățăm minte pe toți zvăpăiații aceia și să-i punem la treabă?
— Ehei, pane primar, de când e timpul?
— Numai ăștia și-au băgat… Ce naiba mai e și asta? Mi se pare că am auzit afară țipetele cumnată-mi… Cum ziceam, nerozii și-au băgat în cap că una suntem. Ce cred ei că sunt? Un cazac de rând de teapa lor? – O tuse scurtă și o privire aruncată de jur împrejur cu coada ochiului dădea de bănuit că primarul se pregătea să spună ceva de seamă. – În anul o mie… datele astea blestemate, să mă omori și nu pot să le spun ca lumea, ei, în anul acela, i s-a poruncit lui Ledaci, ipistatul de pe atunci, să aleagă dintre cazaci pe unul mai deștept decât toți ceilalți. O, – pe acest „o” îl rosti ridicând degetul – mai deștept decât toți! ca să însoțească pe împărăteasă. Atunci eu…
— Nu-ți mai pierde vremea, cunoaștem povestea, pane primar. Nimeni nu zice că nu erai vrednic de milosârdia împărătesei. Acum însă mărturisește. Nu-i așa că am avut dreptate? Ai cam greșit spunând că ai prins pe derbedeul acela cu cojocul întors!
— Pe dracul cu cojocul întors trebuie să-l ferecăm în lanțuri și să-l pedepsim, să fie de învățătură și celorlalți. Să știe și ei ce înseamnă autoritatea! De cine-i pus primarul, dacă nu de țar! Apoi să le arătăm noi și celorlalți flăcăi: eu n-am uitat că blestemații au mânat în grădina mea o turmă de porci de mi-au mâncat varza și castraveții; n-am uitat cum împielițații n-au vrut să-mi bată grâul… n-am uitat… Dar ducă-se dracului cu toții, trebuie să aflu numaidecât cine-i turbatul acela cu cojocul întors.
— Se vede că-i mare pișicher! spuse rachierul a cărui gură se umpluse cu fum, în timpul convorbirii, ca o pușcă de cetate{61}. Când își scotea luleaua, fumul ieșea valuri din el, ca apa din havuz. – Un astfel de om nu strică să-l ții pentru orice împrejurare, pe lângă povarnă, dacă nu atârnat ca un policandru în vârful stejarului.
Această glumă nu i se păru rachierului lipsită cu totul de haz și fără să mai aștepte încuviințarea celorlalți, se răsplăti singur c-un hohot de râs răgușit.
Pe când se apropiau de o căsuță dărăpănată, ce sta să se năruie, curiozitatea li se ațâță. Dădură buzna la poartă. Pisarul scoase o cheie și încercă zadarnic s-o bage în broască: era cheia de la cufărul lui. Nerăbdarea lor spori. Băgând mâna în buzunar, începu să scotocească înjurând. Cheia – nicăieri. „Am găsit-o!” strigă în sfârșit aplecându-se și scoțând-o din adâncurile unui buzunar fără fund, cu care erau înzestrați șalvarii lui vărgați. La auzul acestor cuvinte, inimile eroilor noștri începură să bată ca una. Bătea atât de viu, că nici zgomotul lacătului nu-i putea acoperi neregulatele bătăi. Ușa se deschise și… Primarul albi ca varul, pe rachier îl trecură fiorii, iar părul parcă i se pregătea să se înalțe în nori; fața pisarului arăta groază; vătafii rămaseră țintuiți locului cu gurile căscate: în fața lor se afla cumnata primarului!
Nu mai puțin uluită era și ea. Își veni totuși puțin în fire și dădu să se apropie de dânșii.
— Stai, urlă primarul ca scos din minți trântindu-i ușa în nas. Oameni buni, urmă el, ăsta-i necuratul! Dați foc casei! Mai repede! Nu cruț nici averea statului! Dați-i foc, dați-i foc! Nici ciolanele să nu mai rămână din el.
Femeia urlă îngrozită auzind înspăimântătoarea hotărâre ce se lua după ușă.
— Ce faceți, fraților? spuse rachierul. Slavă Domnului, v-au nins anii în cap, dar minte tot n-ați căpătat: nu știți că pe vrăjitori focul obișnuit nu-i arde. Numai un foc de lulea le poate veni de hac. Lăsați pe mine.
Spunând acestea, rachierul presără cenușă fierbinte din lulea într-un maldăr de fân și începu să sufle. Îmboldită de deznădejde, biata femeie prinse inimă și începu să-i roage cu glas tare, căutând să-i înduplece:
— Stați, fraților! Nu vă încărcați degeaba sufletul cu un păcat.
— Poate că n-o fi satana, făcu pisarul. Dacă se învoiește să-și facă cruce, atunci de bună-seamă că necuratul nu poate fi.
Toți încuviințară.
— Piei, satană! urmă pisarul, lipindu-și gura de crăpătura ușii. Dacă stai binișor locului, îți deschidem.
Ușa se deschise.
— Fă semnul crucii! strigă primarul, privind înapoi, ca și când ar fi căutat un loc mai ferit în caz de primejdie.
Cumnata primarului își făcu cruce.
— La dracu’! E cumnată-mea!
— Numai puterea iadului te-a băgat în cotețul ăsta, cumătră!
Smiorcăind cumnata povesti cum a fost prinsă de flăcăi pe uliță și, cu toată împotrivirea ei, dusă pe sus și băgată prin geamul larg al casei și închisă cu oblonul. Pisarul cercetă fereastra: ce-i drept, oblonul era smuls din țâțâni și numai în partea lui de sus prins cu o stinghie de lemn.
— Frumos îți șade, chiorul dracului! strigă ea repezindu-se la primar, care se dăduse puțin înapoi, măsurând-o înainte cu singurul lui ochi. Știu eu ce-ai ticluit: erai bucuros să-mi dai foc, ca să poți ține în voie calea fetelor. Da, asta voiai! Să nu-ți mai vadă nimeni prostiile pe care le faci, hodorog bătrân! Crezi tu că eu nu știu ce-ai vorbit astă-seară cu Ganna? Hei. Eu toate le știu… Pe mine nu mă bagi în sac, cu capul tău de bostan. Rabd eu ce rabd, dar vai de tine până la urmă…
Zicând acestea, îi arătă pumnul; apoi plecă în grabă, lăsându-l încremenit. „Ehei, aici e coada satanei la mijloc”, se gândi el scărpinându-se cu furie la ceafă.
— L-am prins, strigară vătășeii intrând.
— Pe cine? întrebă primarul.
— Pe diavolul cu cojoc întors.
— Ia aduceți-l aici, țipă el, înhățând de mână pe cel prins. Ce, ați înnebunit? Nu vedeți că-i bețivanul de Calenic?
— Ce dracu! Și doar a fost în mâinile noastre. În ulicioară ne-au înconjurat blestemații de flăcăi, au început să țopăie, să ne împingă, să scoată limba, să ne tragă de mânecă… Lua-i-ar dracu! Dumnezeu știe însă cum am prins în locul lui pe nepricopsitul ăsta.
— În numele meu și al întregii obște, vă poruncesc să prindeți tâlharul și pe toți cei găsiți pe uliță și să mi-i aduceți la răfuială!
— Fie-ți milă, pane primar, strigară câțiva vătășei, ploconindu-se până la pământ în fața lui. Dacă i-ai vedea cum arată. Să ne trăsnească Dumnezeu, dacă de când ne-am născut și-am primit botezul am mai văzut așa chipuri scârboase. Cine știe ce pacoste ne pândește pane primar. Un om sau o femeie cumsecade se poate înspăimânta în așa fel că niciun descântec nu-i mai tămăduie.
— Vă lecuiesc eu de spaimă. Ce, nu mai luați în seamă poruncile mele? Nu cumva țineți cu ei? Ce, și voi v-ați răzvrătit? Ce-i asta? Ce-i asta? încurajați făcătorii de rele… Voi… Voi… Am să-i raportez ipistatului. Chiar acum! Auzitu-m-ați? Chiar acum! Luați-o din loc mai repede ca fulgerul… Să nu cumva… Să nu care cumva…
Toți se împrăștiară în fugă.
V
Înecata
Fără de nicio grijă și fără să-i pese de cei trimiși să-l hăituiască, iscoditorul acestei zăpăceli se îndrepta agale spre casa veche de pe malul iazului. Cred de prisos să mai spun că era Levco. Cojocul negru îi era descheiat, în mână își ținea cușma; era lac de sudoare. Măreață și întunecată, pădurea de arțari își întindea în zare, sub razele de lună, făptura neagră. Răcoroasa adiere a iazului nemișcat îmbia drumețul obosit să se odihnească pe mal. Împrejur totul amuțise. Numai cântecul privighetorii răsuna în ciritei. Un somn de neînvins îi închise pleoapele, trupu-i se lăsă pradă toropelii și capul i se aplecă ușor…
— Hei, așa nu merge, te pomenești că mă fură somnul! spuse Levco ridicându-se și frecându-și ochii. Se uită împrejur și noaptea îi păru ca din povești. O încântătoare lumină de vis se îmbina cu strălucirea lunii pline. Niciodată nu mai văzuse ceva asemănător. Peste toate se așternuse o pâclă argintie. Mireasma merilor înfloriți și a florilor nopții năboia{62} pământul. Mut de uimire, Levco privi întinsul nemișcat al iazului. Uriașa icoană răsturnată a vechiului castel părăsit era, în această oglindă de ape, de o senină și impunătoare măreție. În locul întunecatelor obloane, priveau pline de veselie, geamurile ușilor și ferestrelor ca niște ochi mari. Prin străvezimea lor răzbeau scântei de aur. Și deodată i se păru că se deschide o fereastră. Ținându-și suflarea, dar fără să tremure, nici să-și întoarcă privirea de la apă, se simți atras de adâncuri și văzu mai întâi un braț alb ivindu-se la fereastră, apoi un cap încântător, cu ochii lucind de duioșie prin valurile unor bucle arămii. Vedenia își lasă capul pe braț. Din cap și cu mâinile îi face un semn ușor; surâde… inima lui Levco deodată tresare… apa se înfioară, fereastra se închide. Încetișor, se îndepărtează de lac pentru a cerceta casa mai îndeaproape. Întunecatele obloane sunt deschise. Geamurile lucesc în razele lunii. „Iată ce preț trebuie să pui pe gura lumii. Casa asta-i nouă. Culorile sunt atât de vii că parcă ieri ar fi fost zugrăvită. E locuită”. Și, tăcut, se apropie. Înăuntru, totul părea liniștit. Ca un zvon de șipot cântecul privighetorii răsuna puternic, iar când părea că se stinge de dor și încântare, lăsa să se audă foșnetul și țârâitul greierilor sau țipătul unei păsări de baltă lovind cu ciocul ei lucitor întinsa apelor oglindă. O dulce pace și o nespusă voie bună năpădiră inima lui Levco. Își înstrună bandura și începu să cânte:
Luminați colo-n ogradă,
Lună plină, stea lucioasă,
Luminați, ca să se vadă
Fata cea frumoasă.
Fereastra se deschise fără zgomot și același cap încântător care se oglindise în apa iazului apăru, ascultând cu luare aminte cântecul. Genele lungi îi adumbreau pe jumătate ochii. Era albă ca pânza, ca lumina lină a lunii, dar ce fermecătoare, ce frumoasă! Începu să râdă… Levco tresări.
— Cântă-mi ceva, tinere cazac! șopti ea, lăsându-și capul pe umăr și aplecându-și genele lungi.
— Ce să-ți cânt, frumoasă arătare?
Lacrimi îi lunecară încet pe fața albă.
— Flăcăule, spuse ea, și o duioșie nemaiauzită îi răsună în glas. Flăcăule, găsește-mi maștiha. Atunci îți voi împlini orice dorință! Te voi răsplăti cu dărnicie. Am cămăși cu mâneci brodate cu mătase, am șiraguri de mărgean, am salbe. Îți voi dărui un brâu împodobit cu mărgăritare… Am și aur. Găsește-mi-o numai, flăcăule, găsește-mi maștiha. E o primejdioasă vrăjitoare. Ea mi-a mâncat zilele cât am trăit pe lume și m-a chinuit, și m-a pus să muncesc ca o slugă. Uită-te la fața mea; cu farmecele ei de vrăjitoare mi-a luat bujorii din obraji. Privește-mi gâtul alb: nu se șterg, nu se șterg și niciodată nu se vor șterge vânătăile pe care mi le-au făcut ghearele ei. Uită-te la picioarele mele albe: au umblat mult și n-au călcat covoare, ci nisip arzător, pământ umed, mărăcini. Și ochii, uită-te la ochii mei: nici nu mai văd de atâtea lacrimi… Găsește-mi-o, găsește-mi-o, flăcăule, găsește-mi maștiha!…
Și glasul ei care se înălțase o clipă se frânse. Șiroaie de lacrimi îi curgeau pe fața palidă. Un sentiment apăsător de milă și tristețe cuprinse sufletul flăcăului.
— Sunt gata să fac orice pentru tine, domnița mea, spuse el adânc tulburat. Dar unde și cum s-o găsesc?
— Privește, privește, răspunse ea repede. Uite-o, joacă hora pe mal împreună cu fetele mele, se încălzește cu ele la razele lunii. Dar ea e vicleană și înșelătoare, a luat chipul unei înecate da’ eu știu, simt că-i aici, și asta mă apasă și-mi întunecă zilele. Din pricina ei nu pot înota în voie ca peștele. Nu mă pot ține pe ape și cad la fund ca un pietroi. Flăcăule, găsește-mi-o.
Levco se uită spre mal. În pâcla argintie, lăcrămioare risipite-n crâng, fetele, în cămăși albe, lunecau ușor, ca niște umbre. Salbe de galbeni și ducați de aur străluceau la gâtul lor, dar ele erau palide și prin trupurile lor plăsmuite parcă din nori străvezii răzbeau razele de argint ale lunii. Tot învârtindu-se, hora se apropie de Levco. Se auziră glasuri:
— Haide să ne jucăm de-a corbul, haide să ne jucăm de-a corbul! șoptiră ele ca un tufiș de trestii, pe care vântul îl atinge cu sărutarea lui ușoară în clipa de taină a amurgului…
— Cine să fie corbul?
Au tras la sorți și o fată ieși din ceată. Levco o privi. Fața, vestmântul, toate erau la fel cu ale celorlalte. Se vedea însă cât de colo că juca în silă. Ceata se împrăștie, căutând să scape de atacurile hrăpărețului dușman.
— Nu vreau să fiu corb, spuse fata obosită, mi-e milă de bieții pui pe care trebuie să-i răpesc de la mamele lor.
„Nu ești tu vrăjitoarea!” gândi Levco.
— Cine face pe corbul?
Fetele se adunară să tragă iar la sorți.
— Fac eu pe corbul, spuse una dintre ele.
Levco o privi cu luare aminte. Sprintenă și îndrăzneață fugărea ceata fetelor, năpustindu-se în dreapta și-n stânga să-și apuce prada. Atunci băgă de seamă Levco că trupul ei era mai puțin străveziu ca al celorlalte: se zărea chiar ceva negru înăuntru. Deodată se auzi un țipăt: corbul se aruncă asupra uneia dintre fete și o prinse. Lui Levco i se păru că-i ieșiseră gheare și că o bucurie răutăcioasă îi aprinsese fața.
— Asta-i vrăjitoarea, își zise și o arătă cu degetul, înturnându-se către casă.
Domnița râse, pe când cu strigăte, fetele târâră după ele pe aceea care făcuse pe corbul.
— Cu ce să te răsplătesc, flăcăule? Știu, tu nu iubești aurul. Pe Ganna o iubești, dar asprul tău tată te împiedică să te însori cu dânsa… Acuma nu te va mai împiedica, dă-i numai răvașul ăsta… Mâna-i albă îi întinse răvașul, și fața-i răspândea o strălucitoare lumină… Înfrigurat și cu inima zvâcnind, Levco luă răvașul și… se trezi.
VI
Deșteptarea
— Doamne! să fi fost într-adevăr numai un vis? își zise Levco ridicându-se. Totul a fost atât de viu de parcă ar fi fost aievea!… Ciudat, ciudat! zise el, privind în juru-i.
Deasupra capului, luna nemișcată arăta miezul nopții; peste tot, liniște; o adiere răcoroasă sufla dinspre iaz; casa pustie își arăta mohorâtă obloanele trase. Mușchiul și buruienile mărturiseau îndelunga ei părăsire. Levco își desfăcu mâna încleștată în somn și scoase un țipăt de mirare văzând un răvaș. „O, dacă aș ști carte”, se gândi el, întorcându-l pe o parte și pe alta. În aceeași clipă auzi zgomot în spate.
— Nu vă temeți, puneți mâna pe el! Ce, vă e frică? Doar suntem zece și mă prind că-i om, nu dracul.
Așa răcnea primarul către însoțitorii săi și Levco se simți apucat de mai multe mâini, dintre care unele tremurau de frică.
— Ei, prietene, ia leapădă-ți masca asta fioroasă. Destul ți-ai bătut joc de oameni, spuse primarul, apucându-l de guler, dar rămase încremenit, holbând la el singurul său ochi. – Levco, fiul meu! și de mirare făcu un pas îndărăt lăsând mâinile să-i cadă de-a-lungul trupului. Tu erai, ticălosule? Priviți nelegiuitul! Și eu care nu mă dumiream cine-i mascaraua, cine-i derbedeul, cine-i blestematul acela cu cojocul întors. Și când colo, tu erai! Așadar tu te pui împotriva părintelui tău, întorci ulița pe dos și mai faci pe deasupra și cântece necuviincioase. He, he, hei, Levco! Ce nebunie te-apucă? Se vede treaba că te mănâncă spinarea. Legați-l!
— Stai, tătucă, făcu Levco. Am poruncă să-ți dau un răvaș.
— Nu-mi arde de răvaș acum, drăgălașule! Ia legați-l!
— Stai, pane, spuse pisarul, desfăcând răvașul, e scris de mâna ipistatului.
— A ipistatului?
— A ipistatului? repetară mecanic vătășeii.
„A ipistatului? Ciudat! Nu mai înțeleg nimic!” gândi Levco.
— Ia citește, ia citește, spuse primarul. Să vedem ce scrie ipistatul?
— Ia să auzim, ce scrie ipistatul! spuse și rachierul, pufăind din lulea.
Pisarul își drese glasul și începu:
— „Către primarul Evtuh Macogonenco! Poruncă: Am aflat că tu, dobitoc bătrân, în loc să aduni birurile vechi și să faci rânduială în sat, ți-ai pierdut capul și bați ceamburu…”
— Uite zău, nu aud nimic, întrerupse primarul.
Pisarul începu din nou:
— „Către primarul Evtuh Macogonenco! Poruncă: Am aflat că tu, dobitoc bătrân…”
— Stai, stai! Oprește-te! strigă capul satului. Cu toate că n-am auzit, știu totuși că miezul poruncii nu-i aici. Citește mai departe!
— „Drept care îți poruncesc să însori fără zăbavă pe feciorul tău Levco Macogonenco cu Ganna Petrîcenco, cazacă din satul vostru; de asemenea să dregi podurile de pe drumul mare și să nu dai cai cu împrumut fără a mea știre cuconașilor de la judecătorie, nici chiar dacă ar veni de-a dreptul de la vistierie. Dacă la sosirea mea, această poruncă nu va fi împlinită întocmai, la răspundere numai pe tine te voi trage. Semnat: ipistat porucic{63} în retragere, Cozma Dercaci-Drișpanovschi”.
— Ia te uită… spuse primarul, căscând gura. Ați auzit, ați auzit: numai primarul are să fie tras la răspundere pentru toți, de aceea trebuie să vă supuneți fără să crâcniți! Dacă nu… vai de voi! Cât despre tine! urmă el către Levco: – În urma poruncii ipistatului – deși mă mir foarte cum de a ajuns vorba asta până la urechile lui – te însor, dar mai întâi nagaica! O cunoști, aceea din perete de lângă icoane! Mâine ai să-i faci safteaua… De unde ai luat răvașul?
Cu toată mirarea care-l cuprinse, văzând această întorsătură a lucrurilor, Levco avusese înțelepciunea să-și ticluiască un răspuns și să acopere adevărul cu privire la răvaș.
— Am fost aseară la târg, zise el, și m-am întâlnit cu ipistatul care cobora din brișcă. Când a aflat că sunt din satul nostru, mi-a dat acest răvaș și mi-a poruncit, tătucă, să-ți spun că la întoarcere are să treacă să prânzească la noi.
— Ți-a spus el asta?
— Da, mi-a spus-o.
— Ați auzit? spuse primarul, umflându-se în pene și întorcându-se către însoțitorii săi. Ipistatul vine la noi, adică la mine, la masă! O! și primarul ridică degetul aplecându-și capul de parcă ar fi ascultat ceva. Ipistatul, auziți, ipistatul are să vină să prânzească la mine! Ce zici, pane pisar, și tu, cumetre? Asta nu-i o cinste de disprețuit! Nu-i așa?
— După câte mi-aduc aminte, grăi pisarul, niciun primar n-a avut parte de ipistat la masă!
— Ei, nu orice cap al satului e adevărat cap, – se îngâmfă primarul cu mulțumire. Gura i se strâmbă, și un fel de râs, puternic și răgușit, ca un bubuit de tunet îndepărtat, purcese dintr-însul. Ce zici, pane pisar, nu s-ar cădea oare pentru asemenea oaspe să dăm poruncă să se aducă de la fiece casă câte un pui, ceva pânză și celelalte… Ei, ce zici?
— Ba, da, ar trebui, pane primar!
— Și pe când nunta, tătucă? întrebă Levco.
— Nunta? Ți-aș fi dat eu nuntă! Dar, fie, pentru un oaspe atât de însemnat… Mâine are să vă cunune popa. Lua-v-ar dracul! Să vadă ipistatul ce înseamnă supușenie. Și acuma, băieți, la culcare! Duceți-vă pe la casele voastre! întâmplarea de azi mi-aduce aminte de timpul când eu… Rostind aceste vorbe, primarul aruncă pe sub sprâncene obișnuita lui privire plină de ifos.
— Ei, își zise Levco, iar începe povestea cu țarina. Voios și cu pași repezi porni spre casa înconjurată de vișini pitici, pe care o știm. „Blândă și frumoasă domniță, își zise el, deschidă-ți-se când va suna ceasul, de către însuși Cel de Sus, porțile cereștii Lui împărății. Un veșnic surâs să te întâmpine printre îngeri, în viața de apoi. Nimănui altul, decât ție, minunea săvârșită în noaptea asta n-oi spune-o. Numai ție, Galia, ți-o voi povesti. Tu singură ești vrednică s-o afli și tu singură te vei ruga pentru odihna sufletului sărmanei înecate”.
Se apropiase de casă. Pe fereastra deschisă razele lunii luminau chipul Gannei adormite. Capul i se sprijinea pe mână; obrajii îi erau îmbujorați și buzele-i murmurau numele lui Levco. „Dormi mândra mea! Visează la tot ce-i mai frumos pe lume, dar și mai frumoasă ne va fi deșteptarea.” Și, după ce făcu semnul crucii, închise fereastra și se îndepărtă cătinel. Peste puțin, tot satul dormea. Măreață în strălucirea ei, singură luna plutea misterioasă în nesfârșita pustietate a cerului ucrainian. Adâncurile toate păreau în sărbătoare și noaptea, dumnezeiasca noapte își încheia majestuoasă vacul. La fel de fermecător era și pământul învăluit în pulberi argintii, dar nu mai erau ochi să vadă aceste încântări: totul se cufundase în adormire. Numai lătratul câinilor mai turbura în răstimpuri tăcerea. Și mult timp încă, bețivul de Calenic rătăci pe ulițele pustii, căutându-și casa.