Povestea asta are și ea povestea ei. De spus ne-a spus-o Stepan Ivanovici Curocica, din Gadeaci, care venea pe la noi. Dar înainte de toate trebuie să vă spun că am o ținere de minte foarte păguboasă și de-mi spui ori de nu-mi spui un lucru, tot una e. Apă-n ciur, nu alta. Cunoscându-mi singur beteșugul, l-am rugat să-mi scrie povestea într-un caiet. Și cum a fost totdeauna bun cu mine (ocrotească-l Domnul), mi-a scris-o. Caietul l-am pus în saltarul măsuței din colț, cum intri – cred c-o știți. Dar uitasem (Doamne iartă-mă!) că n-ați fost niciodată la mine. Baba mea cu care trăiesc de vreo treizeci de ani – la ce m-aș da după deget? — n-a învățat carte de când îi ea. Într-o zi, ce-mi văzură ochii? S-apucase să coacă plăcinte în niște hârtii. Trebuie să știți, cinstiți cititori, că meșteră ca dânsa la plăcinte nu se mai află, și plăcinte ca la ea nicăieri nu găsiți. Iau eu o plăcintă, mă uit la coaja de dedesubt și ce să vezi? Slove! Aveam eu parcă un prepus{103} că lucru curat la mijloc nu poate fi. Mă reped la măsuță și mă-ncredințez: din caiet nu rămăsese nici jumătate. Celelalte foi le pusese toate la plăcinte. Ce să fac? Să mă iau cu ea de cap? acuma la bătrânețe!?
Anul trecut s-a întâmplat să trec prin Gadeaci. Înainte de a ajunge în oraș mi-am făcut un nod la basma, ca să nu uit să-l întreb pe Stepan Ivanovici ce scria în foile acelea. Și nu numai atâta: am hotărât să-mi amintesc de el ori de câte ori oi strănuta. Zadarnică osteneală! De trecut prin oraș, am trecut, de strănutat, am strănutat, de suflat nasul cu basmaua, mi-am suflat, dar de uitat, tot am uitat. Abia la vreo șase verste, dincolo de barieră, mi-am adus aminte. N-aveam încotro: a trebuit să tipăresc povestea fără de sfârșit. De altfel, dacă dorește cineva cu tot dinadinsul să afle despre ce-i vorba mai departe, ducă-se la Gadeaci și întrebe-l pe Stepan Ivanovici. Are să-i spună bucuros toată povestea, de la cap la coadă. Stepan Ivanovici locuiește aproape de biserica de piatră. Lângă biserică începe o ulicioară și cum cotești în ea, a doua sau a treia poartă de care dai, acolo stă. Dar mai lămurit: când îi zări într-o curte o prăjină lungă cu prepelița-n vârf și ți-o ieși înainte o femeie grasă cu fustă verde (nu strică să știți că-i holtei), aceea-i curtea lui. De altfel puteți da de dânsul și-n piață, unde-și alege în toate diminețile, până pe la ceasurile nouă, peștele și zarzavatul pentru prânz, mai stând la taclale{104} cu părintele Antip sau cu vreun precupeț jidov. Îl dibuiți de altfel repede, căci nimeni altul nu umblă cu pantaloni de pânză colorată și cu haină de nanchin galben. Dar să vă mai dau un semn: când merge, tot timpul dă din mâini. Răposatul Denis Petrovici, asesorul de acolo, avea obicei să spună când îl vedea de departe: „Vine moara de vânt.”
I
Ivan Feodorovici Șponca
De patru ani de când a părăsit oștirea, Ivan Feodorovici Șponca trăiește la conacul lui de la Vâtrebionchi. Pe vremea când îl chema încă Vaniușa învăța la Gadeaci, la școala județeană și, trebuie s-o spun din capul locului, era un băiat pe cât de cuminte, pe atât de sârguitor. Nichifor Timofeevici Deepriciastie{105}, dascălul lui de gramatică rusească, spunea că dacă toți școlarii ar fi sârguitori ca Șponca, n-ar mai fi fost nevoie s-aducă în clasă rigla de arțar, cu care, (recunoștea el singur) obosise tot bătând peste degete mulțimea leneșilor și obraznicilor. Caietul lui Vaniușa era totdeauna curat, liniat și fără pată. Vaniușa ședea mereu smirnă, cu mâinile la piept și cu ochii țintă la învățător, nu anina hârtii în spate tovarășului din față, nu scrijilea băncile și nu sărea niciodată peste ele, cum făceau ceilalți, înainte de intrarea învățătorului. În clasă, de se întâmpla să aibă cineva nevoie să-și ascută pana, lui îi cerea briceagul, căci știau că avea întotdeauna briceag la el, și Ivan Feodorovici, căruia îi zicea pe atunci numai Vaniușa, scotea briceagul dintr-o punguliță de piele legată de cheutoarea surtucului lui cenușiu, și li-l dădea, rugându-i numai să nu răzăluiască pana cu ascuțișul, de vreme ce – zicea el – briceagul are și muche, anume pentru asta. Asemenea cumințenie câștigase până și bunăvoința profesorului de latină care era destul să tușească pe sală pentru a băga întreaga clasă în sperieți înainte de a i se ivi în prag mantaua de șaiac și fața ciupită de vărsat. Acest învățător fioros, care veșnic avea pe catedră două mănunchiuri de nuiele și punea jumătate din școlari în genunchi, îl rânduise pe Ivan Feodorovici monitor, cu toate că erau în clasă destui școlari mult mai înzestrați ca dânsul.
Nu putem trece cu vederea o întâmplare care a avut o mare înrâurire asupra vieții lui Ivan Feodorovici. Unul dintre școlarii de sub supravegherea lui îi adusese la școală, învelită în hârtie, o clătită prăjită-n unt, ca să-l înduplece să-l treacă pe listă cu scit{106} în timp ce el nu știa o boabă. Cu toate că Ivan Feodorovici se purta cu dreptate, de data asta, flămând fiind, nu se putu împotrivi ispitei: luă clătita, își puse dinainte o carte și începu să mănânce. Era așa de absorbit de îndeletnicirea asta, încât nici nu băgă de seamă că în clasă se făcuse o liniște de mormânt. Se dezmetici cu groază abia când o mână spăimântătoare, ieșind din mantaua de șaiac, îl apucă de urechi și-l târî în mijlocul clasei. „Dă clătita-ncoa! Dă-mi-o, ticălosule, când îți spun!” a zis fiorosul învățător, înșfăcând clătita mustind de unt, aruncând-o apoi pe geam și oprind în același timp aspru școlarii care alergau prin curte s-o ridice. Și pe dată îl bătu cu strășnicie pe Ivan Feodorovici peste degete, și cu drept cuvânt, căci degetele și nu altă parte a trupului erau de vină că apucaseră clătita. Oricum să fi fost, dar de atunci, Ivan Feodorovici, care și așa nu era prea îndrăzneț, se făcu și mai sfios încă. Poate că tocmai asta să fie pricina că n-a vrut în ruptul capului să se facă slujbaș. Se încredințase doar pe pielea lui că nu-ți merge întotdeauna să bălmăjești lucrurile.
Avea pe puțin cincisprezece ani când a intrat în clasa a doua. În locul catehismului prescurtat și a celor patru operații, învăța acum catehismul complet, manualul îndatoririlor omului și fracțiile. Văzând însă, că pe drumul anevoios al învățului, cu cât înaintezi, cu atât te-nfunzi, și întâmplându-se pe deasupra să-i mai moară și taică-său, n-a mai rămas la școală decât doi ani, după care, cu voia maică-si, a intrat în regimentul de infanterie P.
Regimentul de infanterie P. era altfel decât cele mai multe regimente de infanterie și, deși cantona îndeobște numai prin sate, trăia pe picior mare și întru nimic mai prejos decât regimentele de cavalerie. Cea mai mare parte a ofițerilor beau răvac și trăgeau jidovii de perciuni taman ca husarii; câțiva știau chiar să joace mazurca, și colonelul regimentului P. nu scăpa niciodată prilejul s-o strecoare, când se afla în societate. „La mine în regiment – spunea el, obișnuind să se bată peste burtă după fiecare cuvânt – sunt mulți, da, destul de mulți, foarte mulți, care joacă mazurca”. Dar ca să-și dea și mai bine seama cititorii cât de învățați erau toți în regimentul P., trebuie să adăugăm că doi dintre ofițeri erau atât de vajnici jucători de baccara, că-și pierdeau dolmanul, chipiul, mantaua, dragonul săbiei, și până și cămașa de pe ei, ceea ce nu se întâmpla chiar în toate regimentele de cavalerie.
Traiul în mijlocul unor astfel de camarazi nu i-a micșorat cu nimic sfiala lui Ivan Feodorovici. Și cum el nu bea răvac, mai pe plac fiindu-i un păhărel de votcă înaintea prânzului și a cinei, cum nu dansa mazurca și nici nu juca baccara, rămânea mai totdeauna singur. Așa se face că în timp ce ceilalți plecau cu trăsuri năimite pe la micii moșieri din împrejurimi, el rămânea acasă, trecându-și timpul cu îndeletniciri mai potrivite sufletelor blânde și bune, și anume: ba lustruindu-și nasturii, ba citind în gromovnic, ba punând în cele patru colțuri ale odăii lui capcane de prins șoareci, și-n cele din urmă scoțându-și mondirul și întinzându-se pe pat. În schimb, în tot regimentul nu era om mai de nădejde ca Ivan Feodorovici. Își conducea atât de bine plutonul încât comandantul de companie îl dădea totdeauna pildă. Așa se face că numai după unsprezece ani de la primirea gradului de stegar, a fost înaintat sublocotenent.
S-a întâmplat ca în același timp să primească vestea că-i murise mama și că mătușică-sa, soră bună a ei, din milosârdie, îi gospodărea sfoara lui de moșie, ceea ce-i aducea la cunoștință într-o scrisoare. Pe mătușica asta o ținea minte numai pentru că-i dădea în copilărie, trimițându-i până și la Gadeaci, pere uscate și turtișoare foarte gustoase, făcute chiar de mâna ei; (dar cum era certată cu maică-sa, Ivan Feodorovici n-o mai văzuse). Fiind cu desăvârșire încredințat de priceperea mătușică-si, Ivan Feodorovici își vedea mai departe de slujbă. Altuia în locu-i, înălțarea în grad i s-ar fi suit la cap, dar el nu știa ce-i ifosul, și ca sublocotenent era același Ivan Feodorovici ca și pe vremea când nu era decât stegar. Patru ani după această întâmplare atât de însemnată pentru dânsul, pe când se pregătea să se mute cu regimentul din gubernia Moghilev în Velicorusia, se pomeni cu următoarea scrisoare:
„Cinstite nepoate,
Ivan Feodorovici!
Îți trimit schimburi și anume: cinci perechi ciorapi de bumbac și patru cămăși de olandă subțire. Afară de asta află că aș mai avea ceva să-ți spun: Având în vedere că ai ajuns la un grad destul de însemnat, după cum bine știi, și că ai ajuns la o vârstă la care ți-ai putea chivernisi gospodăria singur, nu văd la ce-ai mai rămâne în oștire. Eu am îmbătrânit și nu mai pot vedea cum trebuie de toate cele în gospodăria ta; și aș mai avea multe să-ți spun prin viu grai în ce te privește. Așa că vino, Vaniușa.
În așteptarea bucuriei de a te vedea, rămân a ta iubitoare mătușică,
Vasilisa Țupcevsca.
În grădina noastră de zarzavat a crescut o ridiche foarte ciudată. Pare mai mult cartof decât ridiche”.
O săptămână de la primirea scrisorii, Ivan Feodorovici a trimis următorul răspuns:
„Prea cinstită doamnă și mătușică
Vasilisa Cașporovna!
Îți mulțumesc foarte mult pentru schimburile trimise. Ciorapii mai cu seamă se învechiseră foarte și ordonanța mi i-a cârpit până acum de patru ori, din care pricină s-au strâmtat din cale afară. În ce privește părerea domniei tale asupra serviciului meu în oștire, sunt în totul de părerea domniei tale și de trei zile mi-am înaintat demisia. Cum primesc aprobarea, tocmesc o birjă și sosesc. Comisionul domniei tale de mai înainte, privitor la grâul arnăut-siberian pentru sămânță, nu l-am putut face, pentru că în toată gubernia Moghilev nu se află așa ceva. În ce privește porcii, aici îi hrănim cu borhot{107} stropit cu puțină bere proaspătă.
Rămân, cinstită mătușică, cu cel mai mare respect, al domniei tale nepot,
Ivan Șponca.”
Odată cu primirea demisiei, Ivan Feodorovici a fost înaintat la gradul de locotenent. Cu patruzeci de ruble un birjar jidov se învoi să-l ducă de la Moghilev la Gadeaci. S-a suit în nadișancă{108} la vremea când copacii încep să se-nvestmânte cu frunze noi și rare, când pe pământul tot înverzește iarba proaspătă și când pe câmp adie vânt de primăvară.
II
Călătoria
Nimic vrednic de luat în seamă nu i s-a întâmplat pe drum. Călătoria a ținut două săptămâni și câteva zile. Ar fi putut ajunge și mai repede, dar jidovul era habotnic, ținea sâmbăta și se ruga toată ziua, cu pătura în cap. De altfel Ivan Feodorovici era, după cum am mai spus-o, un om de care urâtul nu se prindea ușor. În timp ce celălalt își făcea rugile, el își deschidea geamantanul, scotea din el rufele, cercetând cu binișorul dacă-s spălate și împăturite bine, îndepărta cu băgare de seamă firicelele de colb de pe mondirul lui cel nou, cusut de data asta fără epoleți, și le punea la loc în cea mai desăvârșită rânduială. Cât privește cărțile, nu prea erau slăbiciunea lui și dacă se-ntâmpla să-și arunce ochii în gromovnic, o făcea numai pentru că îi plăcea să regăsească lucruri cunoscute pe care le mai citise de câteva ori. Așa și oamenii de la oraș care se duc zilnic la club, nu ca s-audă ceva nou, ci pentru a-și întâlni prietenii cu care s-au obișnuit să flecărească. La fel e și slujbașul care citește de câteva ori pe zi anuarul, nu pentru a urmări cine știe ce țeluri înalte, ci pentru că-i face o deosebită plăcere să revadă toate numele tipărite acolo. „Aha, Ivan Gavrilovici cutare! își zice el. Iată-mă și pe mine… Hm!…” Și cu aceleași exclamații îl recitește de fiecare dată.
După o călătorie de două săptămâni, Ivan Feodorovici ajunse într-un cătun așezat la o sută de verste de Gadeaci. Era într-o vineri. Soarele asfințise demult, când a tras el cu nadișanca și cu jidovul la hanul din sat.
Era un han ca toate hanurile din toate satele. Îndeobște, călătorul e primit cu mult zel, cu fân și cu ovăz din belșug, ca și cum și dânsul ar fi cal de poștă. Dar dacă vrea și el, ca omul, să-mbuce ceva, va să-și puie pofta-n cui. Ivan Feodorovici, care știa asta, își luase din vreme două legături de covrigi și un cârnat. După ce porunci un păhărel de votcă, de care nu duce lipsă niciun han, se așeză pe banca de dinaintea mesei de stejar cu picioarele bine-nfipte în podeaua de lut și-și începu cina.
În timpul acesta se auzi hodorogind o brișcă. Poarta scârțâi, dar trecu mult și brișca nu mai intra în curte. Un glas puternic se ciorovăia cu baba, stăpâna hanului. „Am să trag aici, auzi Ivan Feodorovici. Dar dacă s-o întâmpla ca-n bordeiul tău să mă ciupească vreo ploșniță – chiar una singură – te zvânt în bătaie. Te zvânt, nu alta, zgripțuroaică bătrână. Și pentru fân nu-ți plătesc o lețcaie”.
Deodată ușa se deschise, lăsând să intre, sau mai bine zis să năvălească, un burduhănos cu surtuc verde. Capul îi odihnea nemișcat pe gâtul scurt, făcându-l și mai gros, din pricina gușei revărsate. Omul părea a fi din tagma acelor care nu prea-și frământă capul cu fleacuri și cărora toate le-au mers din plin.
— Sănătate, stimate domn, spuse el, zărindu-l pe Ivan Feodorovici.
Ivan Feodorovici se închină fără să scoată o vorbă.
— Îngăduiți-mi să vă întreb cu cine am cinstea să stau de vorbă? urmă burduhănosul.
La această întrebare, Ivan Feodorovici se ridică de la locul lui, lipind călcâiele, așa cum era deprins să facă ori de câte ori îl întreba ceva colonelul.
— Locotenent în retragere, Ivan Feodorovici Șponca, răspunse el.
— Îmi permiteți să vă întreb unde mergeți?
— La moșia mea, Vîtrebionchi.
— La Vîtrebionchi!… strigă omul care-l luase în atât de îndeaproape cercetare. Dați-mi voie, stimate domn, dați-mi voie, spuse el apropiindu-se de Ivan Feodorovici, dând din mâini ca și cum cineva l-ar fi împiedicat să se apropie, sau ar fi încercat să-și facă loc prin mulțime. Când s-a apropiat îndeajuns îl îmbrățișă pe Ivan Feodorovici și țoc-țoc, pe obrazul drept apoi pe stângul și iarăși pe dreptul.
Lui Ivan Feodorovici i-a plăcut această îmbrățișare, căci obrajii mari ai necunoscutului erau moi ca pernițele.
— Dați-mi voie să mă prezint, stimate domn, urmă grăsunul. Am și eu o moșie, tot în județul Gadeaci, și-s vecinul dumneavoastră. Stau în satul Hortîșce, ca la vreo cinci verste de la moșia dumneavoastră Vîtrebionchi și mă numesc Grigori Grigorievici Storcenco. Trebuie, stimate domn, să poftiți neapărat la mine în sat, la Hortîșce, dar neapărat, altfel nici nu vreau să vă cunosc. Acuma-s foarte grăbit, am treabă… Dar ce-i asta? își întrebă el cu glas moale valetul, un băietan cu căutătură zăpăcită, cu coatele svitcei căzăcești peticite, și care așeza pe masă, cu o mutră foarte nedumerită, tot felul de pachete și lădițe. Ce-i asta? Ce-i asta?… și glasul lui Grigori Grigorievici se făcu din ce în ce mai amenințător. — Stimabile, aici, ți-am poruncit eu să pui toate acestea? Aici ți-am spus eu, ticălosule? Nu ți-am spus, netrebnicule, ca înainte de toate, să încălzești găina? Hai, pleacă de aici, răcni el, bătând din picior. Stai, derbedeule: unde-i lădița cu băuturile? Ivan Feodorovici, spuse el în timp ce-i turna un păhărel cu rachiu: Luați, vă rog. Ține de leac.
— Zău că nu pot… am mai luat… a spus Ivan Feodorovici, fără să-și sfârșească vorba.
— Nici nu vreau s-aud, stimabile, făcu moșierul, ridicând glasul. Nici nu vreau s-aud. Nu mă urnesc din loc până nu bei…
Văzând că n-are încotro, Ivan Feodorovici bău, de altfel, cu destulă plăcere.
— Poftiți și găină, stimabile, urmă grăsunul Grigori Grigorievici tăind găina cu cuțitul pe care îl scoase dintr-o cutie de lemn.
— Trebuie să vă spun că bucătăresei mele Iavdoha îi cam place picușul{109}, de aceea friptura se usucă, ades. Ei, băiete, zise el către băietanul cu svitca căzăcească, care aducea salteaua de puf și pernele. Să-mi așterni în mijlocul odăii. Vezi de-mi pune mai mult fân sub pernă. Apoi smulge din caierul bătrânei o mână de câlți ca să-mi astup urechile la noapte. Trebuie să vă spun, stimabile, că am obiceiul să-mi astup noaptea urechile de când mi s-a întâmplat într-o crâșmă rusească să-mi intre un gândac în ureche. După cum mi s-a spus mai târziu la blestemații aceia de cațapi{110} până și-n ciorbă găsești gândaci. Nici că vă pot descrie ce-am pătimit. Și mă gâdila… Știi cum mă gâdila? Îmi venea să mă cațăr pe pereți, nu altceva. Abia de m-a putut scăpa de beleaua asta o babă de prin meleagurile noastre. Și cum credeți, mă rog, că m-a scăpat? Foarte simplu: cu descântece. Ce părere aveți, stimabile, despre doctori? Eu cred că ne trag pe sfoară și ne duc de nas. Douăzeci de doctori la un loc nu știu cât știe o babă de la noi.
— Așa este. Adevăr grăit-ați. Chiar la noi e câte o babă…
Aici, Ivan Feodorovici se opri, poticnindu-se parcă în căutarea cuvântului următor.
E timpul să spun că Ivan Feodorovici era zgârcit la vorbă. Poate că din sfială i se trăgea asta, dar și din dorința de a vorbi cât mai frumos.
— Scutură bine fânul, bine de tot, spuse Grigori Grigorievici lacheului său. Fânu-i așa de prost aici, că mereu dai de bețe-n el. Cu voia dumneavoastră, vă doresc noapte bună. Mâine nu ne mai vedem. Cum s-o crăpa de ziuă, plec… Mâine-i sâmbătă și jidovul dumneavoastră ține sărbătoare, așa că n-aveți de ce vă scula devreme. Nu uitați ce v-am rugat: nici nu vreau să vă cunosc, dacă nu veniți la mine la Hortîșce.
Feciorul lui Grigori Grigorievici scoase surtucul și cizmele stăpânului, îi puse halatul și Grigori Grigorievici se trânti în așternut. Părea că o saltea se culcase peste alta.
— Ei, băiete! Unde ești, ticălosule? Vin-colea și-mi îndreaptă plapuma. Și mai pune-mi, băiete, niște fân sub cap. Da’ caii i-ai adăpat? Mai pune fân, aici, sub coasta asta. Da-ndreaptă-mi odată plapuma ca lumea, măi ticălosule! Măi, măi! Of!…
După vreo două trei oftaturi, Grigori Grigorievici prinse a sufla pe nas, de răsuna odaia, și a sforăi atât de puternic încât baba care moțăia pe o laiță se trezea mereu, dar cercetând în toate părțile, se liniștea și adormea din nou.
Când se trezi Ivan Feodorovici a doua zi, burduhănosul nu mai era acolo. Asta e singura întâmplare vrednică să fie pomenită din toată călătoria. Trei zile după asta se apropia de curtea lui.
Când i se ivi dinaintea ochilor moara de vânt, fluturând din aripi și când, pe măsură ce jidovul își mâna gloabele la deal începu să se arate în vale un șir de sălcii printre care lucea viu și luminos iazul, de unde venea o boare răcoritoare, inima începu să-i bată mai puternic. Aici se scăldase pe vremuri cu alți copii și, cufundat în apă până la gât, scotocise raci. Droșca urcă coasta iezăturii și Ivan Feodorovici zări aceeași casă bătrânească, acoperită cu stuf și aceiași meri și cireși, în care se cățăra altădată pe furiș. Cum intră droșca în curte se repeziră la ea din toate părțile câini de tot soiul: cafenii, negri, cenușii și tărcați. Unii țâșneau zăpăind sub copitele cailor, ceilalți, adulmecând untura osiei, alergau în spate. Un câine de lângă bucătărie își pusese laba pe osul din fața lui și lătra din toate puterile; altul hămăia de departe, alergând încoace și încolo și dând din coadă, voind să spună parcă: „Priviți-mă, oameni buni: tinerel mai fercheș ca mine nu-i.” Câțiva băieți, cu cămășile murdare, alergau să vadă cine a venit. O scroafă, care se plimba prin curte cu șaisprezece purcei după ea, își ridică râtul cu un aer iscoditor și guiță mai tare ca de obicei. În curte, întinse pe jos pe zăblăuri{111} se uscau la soare grămezi de grâu, de mei și de orz. Pe acoperiș erau puse de asemenea la uscat o mulțime de ierburi de tot felul și altele deopotrivă.
Ivan Feodorovici era așa de cufundat în gânduri la vederea tuturor acestora, că se trezi abia când un câine tărcat mușcă pulpa jidovului care coborâse de pe capră. Slugărimea, adică bucătăreasa, o femeie și două fete cu fuste de lână, alergase să-l întâmpine și după ce strigară cu toatele: „Apăi ăsta-i domnișorul nostru!” i-au spus că mătușică-sa cu Palașca, fata în casă, și cu Omelco, vizitiul, care mai făcea la nevoie și pe grădinarul ori pe paznicul, semănau păpușoi în grădina de zarzavat. Dar mătușica zărise de departe droșca cu poclitul acoperit cu rogojină și se și iscase la fața locului. Ivan Feodorovici rămase cu gura căscată când mătușică-sa mai că nu l-a ridicat în brațe și parcă nu-i venea a crede că ea e aceea care îi scrisese că-i bicisnică și bolnavă.
III
Mătușica
Mătușica Vasilisa Cașporovna să tot fi avut pe atunci cincizeci de ani. Nu fusese niciodată măritată și avea obiceiul să spună că viața de fată pe care o trăia era pentru dânsa bunul cel mai de preț de pe lume. Dar, după câte știu eu, nici c-o pețise cineva vreodată. Asta pentru că toți bărbații se simțeau în fața ei cuprinși de sfială, până acolo că nimeni nu cuteza să-i facă mărturisiri de dragoste. „Amarnică femeie Vasilisa Cașporovna”, spuneau pețitorii și pe bună dreptate, pentru că nu era om pe care Vasilisa Cașporovna să nu-l smerească. Așa de pildă, fără să mai cate alte leacuri, ci scuturându-i numai chica cu mâna ei de bărbat în fiecare zi, ajunsese să facă din bețivul de morar, o comoară de om, și nu alta. Era un zdrahon de muiere pe cât de înaltă, pe atât de spătoasă și de zdravănă. Părea că natura făcuse o greșeală de neiertat, când îi hărăzise să poarte în zilele de lucru un capot cafeniu cu volănașe, iar duminica Paștilor și de onomastică un șal de cașmir stacojiu, când ar fi prins-o mult mai bine niște mustăți de dragon și botfori cu tureatcă înaltă. În schimb, îndeletnicirile i se potriveau cum nu se poate mai bine cu înfățișarea. Se plimba cu luntrea, vâslind mai dihai ca pescarii, vâna; nu slăbea o clipă cosașii, știa pe dinafară câți zemoși și harbuji erau în harbuzărie, lua câte cinci copeici vamă de orice căruță care trecea pe iezătură, se urca în copac și scutura perele; își lovea vasalii trândavi cu amarnica ei mână și cu aceeași mână de temut dădea celor destoinici câte un păhărel de votcă. Mai în același timp suduia, vopsea fire de tort, dădea câte o raită pe la bucătărie, făcea cvas și fierbea dulceață cu miere. Toată ziua trebăluia și pe toate le prididea. Urmarea a fost că mica gospodărie a lui Ivan Feodorovici, care la ultima catagrafie numărase optsprezece suflete, înflorea în adevăratul înțeles al cuvântului. Afară de asta își iubea nespus de mult nepotul și punea cu grijă deoparte pentru dânsul copeică cu copeică.
Cum veni acasă Ivan Feodorovici, viața i se schimbă cu desăvârșire, intrând pe alt făgaș. Părea că pronia cerească însăși îl sortise să conducă o moșie de optsprezece suflete. Până și mătușică-sa își dădu seama că avea să iasă dintr-însul un gospodar cum se cuvine, deși nu-i îngăduia amestecul chiar în toate. „E încă necopt, băiatul, avea obicei să spună, cu toate că Ivan Feodorovici mergea pe patruzeci de ani. N-are de unde să le știe pe toate”.
Oricum, la câmp, Ivan Feodorovici se ținea lipcă de cosași și de secerători, ceea ce era o plăcere nespusă pentru sufletul lui blajin. O duzină, dacă nu și mai bine, de coase sclipitoare avântându-se în același timp în sus: foșnetul ierbii căzând la pământ în pologuri{112} egale; cântecele secerătoarelor, ba vesele, parcă ar fi să întâmpine oaspeți, ba jalnice, ca în clipa despărțirii; seara blajină în aerul proaspăt. Și ce seară! Cât de limpede și de ușor e văzduhul! Totul prinde viață: stepa roșie și albastră se aprinde în toate culorile florilor sale. Prepelițele, dropiile, pescărușii, greierii și alte sumedenii de jivine, șuieră, bâzâie, țârâie, țipă și zvonurile acestea toate se îmbină laolaltă într-un cor armonios și neîntrerupt. Soarele asfințește și piere. Ah! Ce răcoare și ce bine e! Pe câmp oamenii aprind pe ici colea focuri, pun cazanele la fiert și mustăcioșii cosași se așază în jur. Din cazanele cu găluște ies aburi. Treptat se întunecă… E greu să spui ce se petrece în sufletul lui Ivan Feodorovici. Se așeza lângă cosași, dar uita să ia din găluștele care îi plăceau de altfel foarte mult, și rămânea locului nemișcat, urmărind fie un pescăruș care se ridica în văzduh, fie numărând snopii de grâu care acopereau câmpul.
În scurtă vreme lui Ivan Feodorovici i s-a dus vestea prin tot ținutul că e un iscusit gospodar. Mătușică-sa nu mai putea de bucurie și nu pierdea nici când prilejul să-și laude nepotul. Într-o zi – pe la sfârșitul lui iulie, când se isprăvește secerișul – Vasilisa Cașporovna îl luă pe Ivan Feodorovici de braț cu o căutătură tainică, spunându-i că ar vrea să-i vorbească despre ceva care o preocupă demult.
— Ai desigur știință, dragă Ivan Feodorovici, – așa a început, – că pe sfoara ta de moșie sunt optsprezece suflete; de altfel așa a fost la catagrafie, dar e cu putință să fie mai mulți, cam vreo douăzeci și patru. Dar las-o pe asta. Cunoști păduricea de dincolo de livada noastră, și îi fi știind poate că după pădure vine o luncă întinsă. Lunca trebuie să aibă pe puțin douăzeci de deseatine, cât despre iarbă, crește atâta că ai putea vinde în fiecare an pentru mai mult de o sută de ruble fân, mai cu seamă dacă-i adevărat, cum spune lumea, că vine un regiment de cavalerie la Gadeaci.
— Cum să nu știu, mătușică? Iarba-i foarte bună acolo.
— Știu și eu că-i foarte bună. Dar mai știi tu că de drept tot pământul acela e-al tău? Ce te zgâiești așa la mine? Ascultă, Ivan Feodorovici: îți mai aduci aminte de Stepan Cuzmici? Dar ce te-ntreb eu? Pe vremea aceea erai așa de mic că nici nu-i puteai rosti numele. Auzi întrebare! Mai țin minte că atuncea când am venit la voi în postul crăciunului, te-am luat în brațe și era cât pe ce să-mi strici toată rochia. Noroc c-am avut timpul să te trec în brațele Matrionei, doica ta. Uricios mai erai! Dar las-o pe asta. Tot pământul, care-i dincolo de hotarul nostru, și chiar și satul Hortîșce, era al lui Stepan Cuzmici. Trebuie să-ți mai spun că pe când nu sosiseși încă pe lume începuse să vină la maică-ta, ce-i drept numai în lipsa lui tată-tău, și n-o spun ca s-o vorbesc de rău, cu toate că răposata – Dumnezeu s-o ierte – s-a purtat totdeauna nedrept cu mine. Dar las-o pe asta. Ce-a fost a fost, nu mă privește. Stepan Cuzmici ți-a făcut danie cu zapis{113} – moșia despre care ți-am vorbit. Între noi fie vorba, răposata maică-ta era o femeie foarte ciudată. Nici dracul – Doamne iartă-mă – n-o putea pricepe. Numai Dumnezeu știe unde o fi băgat ea hârtia. Eu una cred că trebuie să fie la holteiul acela de Grigori Grigorievici Storcenco. Șmecherul de borțos a pus mâna pe toată moșia. Pun rămășag pe tot ce vrei că el a sfeterisit{114} zapisul.
— Dragă mătușică dă-mi voie să te întreb: Storcenco ăsta n-o fi acela pe care l-am cunoscut la stația de poștă?
Și Ivan Feodorovici îi povesti cum îl întâlnise.
— Cine știe? răspunse mătușica după un răstimp de gândire. Poate să nu fie ticălos. Nu-i decât o jumătate de an de când s-a mutat în sat și nu poți cunoaște un om așa de repede. Am auzit că bătrâna, maică-sa, ar fi o femeie cu cap și că-i mare meșteră la murat castraveții. Slujnicele ei știu să țeasă scoarțe foarte frumoase. Dar cum spui că s-a purtat prietenește cu tine, ce-ar fi să te duci la dânsul? S-ar putea ca bătrânul păcătos să aibă mustrări și să-ți înapoieze ceea ce nu-i al lui. Te-ai putea duce cu nadișanca, numai că dracii de copii i-au scos toate țintele scaunului din spate, așa că trebuie să spun lui Omelco să prindă bine pielea la loc.
— La ce, mătușică? Iau mai degrabă căruța cu care te duci dumneata la vânat.
Așa s-a isprăvit convorbirea.
IV
Prânzul
Ivan Feodorovici a intrat în satul Hortîșce la vremea prânzului. În fața conacului îl cuprinse sfiala. Casa lungă nu era acoperită cu stuf ca la mulți dintre moșierii din împrejurimi, ci avea acoperiș de șindrilă. Cele două hambare din curte erau de asemeni cu acoperișuri la fel, iar poarta era de stejar. Ivan Feodorovici era întocmai ca un filfizon care, venit la un bal, oriunde își aruncă ochii, vede oameni mai bine îmbrăcați ca el. Din respect își opri căruța lângă unul dintre hambare și porni pe jos până la cerdac.
— Aa! Ivan Feodorovici! strigă grăsunul de Grigori Grigorievici care umbla prin curte cu surtucul pe el, dar fără cravată, jiletcă și pachește. Se vede treaba însă că îmbrăcămintea, atâta cât o avea tot îi stingherea trupul gras, căci sudoarea curgea de pe el șiroaie. — Parcă spuneați că îndată ce vă vedeți mătușica o să veniți. De ce n-ați venit? Aceste spuse, buzele lui Ivan Feodorovici se întâlniră din nou cu pernițele știute.
— Am fost prins cu treburile gospodăriei… Am venit la dumneavoastră pentru o clipă, la drept vorbind, c-o treabă…
— Pentru o clipă? Nu se poate una ca asta! Măi băiete! strigă burduhănosul și din bucătărie țâșni afară același băietan cu svitca căzăcească. Ia spune-i lui Casian să-nchidă repede poarta. Auzi, tu? Să-nchidă bine. Iar caii boierului să-i deshame numaidecât. Poftiți în casă. Aicea-i așa de cald că mi-e cămașa leoarcă.
Cum intră în odaie Ivan Feodorovici se hotărî să nu piardă vremea degeaba și cu toată sfiala lui, s-o țină una, cu dârzenie.
— Mătușica a avut onoarea… să-mi spună că actul de danie al răposatului Stepan Cuzmici…
E greu să-ți închipui acreala care se zugrăvi pe fața lată a lui Grigori Grigorievici la auzul acestor cuvinte.
— N-aud nimic! răspunse el. Trebuie să știți că mi-a intrat un gândac în urechea stângă. Blestemații de cațapi au obiceiul să crească gândaci în izbele lor. Nu-i pană care să poată zugrăvi acest chin. Tare m-a mai gâdilat. M-a scăpat o babă, cu cel mai obișnuit leac…
— Voiam să vă spun… îndrăzni să-l întrerupă Ivan Feodorovici, când văzu că Grigori Grigorievici voia cu tot dinadinsul să schimbe vorba, că testamentul răposatului Stepan Cuzmici amintește, cum să zic, de un act de danie… după care mi se cuvine…
— Știu, asta a avut timpul să v-o vâre în cap mătușica domniei voastre. Da-i o minciună! Zău că-i o minciună. Unchiul meu n-a făcut niciun fel de act de danie, deși e drept că testamentul vorbește de un act de danie. Dar unde-i actul? Nu mi l-a înfățișat nimeni. Asta v-o spun pentru că vă doresc sincer binele. Zău că-i o minciună!
Ivan Feodorovici tăcu, gândindu-se că poate într-adevăr să fie numai o închipuire a mătușică-si.
— Uite și pe mama cu surorile mele, spuse Grigori Grigorievici. Asta înseamnă că masa-i gata. Să mergem.
Și zicând acestea îl târî de mână pe Ivan Feodorovici într-o odaie unde erau puse pe masă votcă și fel de fel de gustări.
Odată cu ei a intrat în odaie o bătrână mărunțică semănând cu o cană de cafea, acoperită cu bonețică, însoțită de două domnișoare, una cu părul bălai, alta cu părul negru. Ivan Feodorovici, ca un cavaler bine crescut ce era, se apropie mai întâi de mâna bătrânei, apoi de mânuțele celor două domnișoare.
— Mamă, acesta-i Ivan Feodorovici Șponca, vecinul nostru, spuse Grigori Grigorievici.
Bătrâna se uită țintă la Ivan Feodorovici, sau poate i s-o fi părut numai. Bătrâna era de altfel întruchiparea bunătății. Părea că e gata să-l întrebe pe Ivan Feodorovici: câți castraveți ați pus la murat pentru la iarnă?
— Ați băut votca? întrebă ea.
— Pesemne că n-ai dormit bine astă-noapte, mamaie, spuse Grigori Grigorievici. Cine mai întreabă un musafir dacă a băut? Matale poftește-l să ia. Dac-am băut sau nu, asta-i treaba noastră. Ivan Feodorovici, spune-mi rogu-te, care îți place mai mult? Cu buruieni sau curată? Dar tu, Ivan Ivanovici, ce stai? întrebă Grigori Grigorievici, întorcându-se, și Ivan Feodorovici îl văzu pe Ivan Ivanovici apropiindu-se de votcă. Ivan Ivanovici purta o haină cu poale lungi, c-un guler foarte mare care sta țeapăn, acoperindu-i ceafa în întregime, așa că capul îi ședea în el ca-ntr-o brișcă.
Ivan Ivanovici se apropie de votcă frecându-și mâinile, se uită binișor la păhărel își turnă votca, ridică păhărelul în zare, își umplu dintr-o sorbitură gura cu votcă, dar n-o înghiți decât după ce-și clăti bine gura cu ea, luă o bucățică de pâine și niște hribi marinați și se adresă lui Ivan Feodorovici:
— Nu cu Ivan Feodorovici, adică cu domnul Șponca, am cinstea să vorbesc?
— Întocmai, răspunse Ivan Feodorovici.
— Ați binevoit să vă schimbați foarte mult de când v-am cunoscut. Apoi eu vă țin minte de pe când erați atâtica, spuse Ivan Ivanovici și arătă cu palma cam la un arșin de podea. Răposatul tatăl dumneavoastră – Dumnezeu să-l ierte – a fost un om rar. Avea întotdeauna harbuji și zemoși cum nu se mai află azi nicăieri, uite și aici, – urmă el, luându-l la o parte, – au să ne dea zemoși. Da-ce fel de zemoși? Nici nu-ți vine să te uiți la ei. Mă credeți, stimabile, că avea harbuji, – spuse el cu un aer tainic, desfăcându-și brațele de parc-ar fi vrut să cuprindă un trunchi gros, – zău că așa de mari.
— Poftiți la masă, spuse Grigori Grigorievici, luându-l pe Ivan Feodorovici de braț.
Intrară cu toții în sufragerie. Grigori Grigorievici se așeză la locul lui obișnuit în capul mesei, punându-și un șervet cât toate zilele, care îl făcea să semene cu eroii zugrăviți pe firmele bărbierilor. Ivan Feodorovici se așeză roșind pe locul ce i se arătă, în fața celor două domnișoare, iar Ivan Ivanovici nu întârzie să ia loc lângă dânsul, bucurându-se din suflet că avea cui să-și împărtășească cunoștințele.
— Ivan Feodorovici, rău ați făcut c-ați luat târtița, i-a spus bătrâna, pe când un fecior, în frac cenușiu cârpit cu un petic negru, îi înfățișa un taler. Asta-i curcă. Luați mai bine spinarea.
— Mamaie, nu te-a rugat nimeni să te amesteci, a spus Grigori Grigorievici. Fii dumneata sigură că musafirul știe ce să ia. Ivan Feodorovici, luați o aripioară, sau bucata astalaltă și mai luați și rânza. Dar de ce așa puțin? Mai luați un picioruș. Tu, ce stai cu talerul și căști gura? Roagă-l! Pune-te în genunchi și spune numaidecât: „Ivan Feodorovici, luați, vă rog, piciorușul.”
— Ivan Feodorovici, luați, vă rog, piciorușul! urlă feciorul, îngenunchind cu talerul în mână.
— Hm! Ce fel de curci or mai fi și astea! făcu Ivan Ivanovici destul de tărișor și cu o căutătură plină de dispreț, întorcându-se către vecinul lui. Așa trebuie să arate o curcă? De-ați vedea curcile mele! Vă încredințez că nu-i una singură care să nu fie de zece ori mai grasă ca asta. Mă credeți, domnul meu, ți-e scârbă să le vezi plimbându-se prin curte, așa-s de grase…
— Minți, Ivan Ivanovici, zise Grigori Grigorievici care auzise cele spuse.
— Vreau să vă spun, urmă Ivan Ivanovici către vecinul său, prefăcându-se că nu aude ce-i spune Grigori Grigorievici, că anul trecut, când le-am trimis la Gadeaci, mi s-au dat cincizeci de copeici pe bucată, dar n-am vrut să iau…
— Ivan Ivanovici, eu îți spun că minți, îi zise Grigori Grigorievici mai tare și silabisind cuvintele, ca să fie mai bine auzite.
Dar Ivan Ivanovici, ca și cum asta nu l-ar fi privit, urmă cu glas mai scăzut:
— Da, domnule, n-am vrut să iau. Niciun moșier din Gadeaci…
— Ivan Ivanovici, ești un prost și nimic altceva, spuse tare Grigori Grigorievici. Ivan Feodorovici știe asta mult mai bine ca tine și desigur că n-are să te creadă.
Ivan Ivanovici se supără de-a-binelea și, în tăcere, începu să înfulece din curcă, cu toate că nu era așa de grasă ca acelea la care ți-era scârbă să te uiți.
Un timp zăngănitul cuțitelor, lingurilor și farfuriilor înlocuiră vorbele, dar peste toate, covârșitor, se auzea Grigori Grigorievici sugând măduva dintr-un os de miel.
— Ați citit, întrebă Ivan Ivanovici după o lungă tăcere, scoțându-și capul din brișca lui și îndreptându-l către Ivan Feodorovici. Ați citit cartea „Călătoria lui Corobeinicov la locurile sfinte”? E o adevărată desfătare pentru suflet și inimă! Acum nu se mai tipăresc cărți ca asta. Îmi pare foarte rău că nu m-am uitat să văd anul.
Auzind că-i vorba despre o carte, Ivan Feodorovici începu să șteargă cu multă râvnă sosul din farfurie.
— E uimitor când te gândești, domnul meu, că un simplu târgoveț a străbătut acele locuri. Peste trei mii de verste! Pesemne că Dumnezeu însuși l-a învrednicit să ajungă până în Palestina și la Ierusalim.
— Vasăzică dumneavoastră spuneți că a fost și la Ierusalim? întrebă Ivan Feodorovici, care auzise multe despre Ierusalim de la una dintre ordonanțele lui.
— Despre ce vorbiți, Ivan Feodorovici? întrebă Grigori Grigorievici de la celălalt capăt al mesei.
— Eu, propriu zis, am avut prilejul să iau cunoștință că sunt țări îndepărtate pe lumea asta, răspunse Ivan Feodorovici foarte mulțumit că izbutise să rostească o frază atât de lungă și întortocheată.
— Nu te potrivi la el Ivan Feodorovici, spuse Grigori Grigorievici fără să fi auzit bine ce-i spusese celălalt. Minte întruna.
Între timp masa se isprăvise. Grigori Grigorievici trecu în odaia lui ca să mai sforăie puțin, cum îi era obiceiul, iar oaspeții s-au dus în urma bătrânei și a domnișoarelor în salon unde, aceeași masă pe care lăsaseră votca când s-au dus să mănânce, se acoperise ca prin farmec cu farfurioare cu tot felul de dulcețuri și farfurii cu harbuji, zemoși și vișine.
Lipsa lui Grigori Grigorievici se simțea în toate. Gazda devenise mai vorbăreață și, fără să fie rugată, începu să dea la iveală tot felul de secrete privind felul în care se face pistilul și cum se usucă perele. Până și domnișoarele prinseseră glas. Dar cea bălaie, care părea să fie cu șase ani mai tânără ca soră-sa, care arăta ca de vreo douăzeci și cinci de ani, era mai tăcută. Cel mai mult însă vorbea Ivan Ivanovici care își dăduse drumul, sigur fiind că nu mai are cine să-l întrerupă și să-l încurce. A vorbit de castraveți, de semănatul cartofilor, de cumpătarea oamenilor de altădată – cu care cei de acum nici n-aduc – și despre faptul că, cu vremea, deșteptându-se treptat, oamenii au ajuns să născocească lucrurile cele mai uimitoare. Într-un cuvânt era un om din tagma acelora gata să vorbească oricând despre orice. De se vorbea despre lucruri însemnate sau de cele sfinte, Ivan Ivanovici suspina după fiece vorbă, clătinând ușor din cap; de se vorbea de ale gospodăriei, își scotea capul din brișca sa și în schimonoselile feței lui puteai citi cum trebuie să faci cvas de pere, cât de mari erau zămoșii de care s-a pomenit și cât de grase erau gâștele din curtea lui.
În sfârșit, către seară, Ivan Feodorovici izbuti cu greu să-și ia rămas bun. Dar cu toate că se lăsa ușor înduplecat și cu toate că l-au poftit cu toții să mâie peste noapte acolo, a stăruit în hotărârea lui și a plecat.
V
Noul plan al mătușichii
— Ei, ai scos zapisul de la berechetul de bătrân? Cu această întrebare îl întâmpină mătușică-sa, care de câteva ceasuri se frământa în cerdac așteptându-l, și nerăbdând-o inima, în cele din urmă ieșise în poartă.
— Nu, mătușică, i-a răspuns Ivan Feodorovici, dându-se jos din căruță. Grigori Grigorievici spune că n-are niciun fel de zapis.
— Și tu l-ai crezut? Minte, blestematul. Las’ că-l prind eu odată și-l bat cu mâna mea. Îi dau osânza jos! De altfel ar trebui să vorbim cu notarul, să vedem dacă nu putem dobândi actul prin judecată… Dar las-o pe asta. Ei, da-barem masa a fost bună?
— Foarte bună. Da, cât se poate de bună, mătușică.
— Ia spune-mi, ce mâncări au fost? Știu că bătrâna se pricepe bine la bucătărie.
— Papanași cu smântână, porumbei umpluți cu sos…
— Dar curcă cu prune a fost? îl întrebă mătușica, pentru că și ea era mare meșteră în acest soi de mâncare.
— A fost și curcă… Surorile lui Grigori Grigorievici sunt niște domnișoare foarte frumoase, mai cu seamă cea bălaie.
— Aha! făcu mătușica uitându-se țintă la Ivan Feodorovici, care se înroși plecând ochii în pământ. Un gând nou îi fulgeră prin minte. Ia spune-mi, întrebă ea repede, curioasă să știe, ce fel de sprâncene are?
N-ar strica să spunem că ceea ce prețuia mai mult mătușica la o femeie erau sprâncenele.
— Sprâncenele, mătușică, întocmai ca a matale, cum spuneai că le aveai în tinerețe. Și pe toată fața are mici pistrui.
— Bun, făcu mătușica, mulțumită de asemuire, măcar că Ivan Feodorovici nici nu se gândise s-o măgulească.
— Și ce rochie purta? Dar ce te mai întreb? E greu să găsești astăzi țesături atât de trainice cum e capotul de pe mine, de pildă. Dar las-o pe asta. Și i-ai spus ceva?
— Adică cum… eu, mătușică? Crezi oare că…
— Și ce? E de mirare? Așa a lăsat Dumnezeu. Poate că vi-i scris să vă luați.
— Nu știu, mătușică, cum îți vine să vorbești astfel. Înseamnă că nu mă cunoști deloc…
— Iaca, mă rog: te-ai și supărat! „E necopt încă băiatul, se gândi ea. Habar n-are ce-i viața. Trebuie să-i fac să se mai întâlnească”.
Mătușica se duse să vadă ce mai era pe la bucătărie, lăsându-l pe Ivan Feodorovici singur. Tot ce dorea de atunci însă era să-și vadă nepotul mai repede însurat și să-și legene nepoțeii. Nu-i era gândul decât la pregătirile de nuntă și măcar că trebăluia mai de zor ca înainte, treburile mergeau mai mult prost decât bine. Adesea, făcând câte o prăjitură, treabă pe care n-o lăsa niciodată în seama bucătăresei, uita de toate, închipuindu-și că alături de dânsa stătea un nepoțel care-i cere o bucățică, și era dusă pe gânduri, îi întindea ce-i mai bun; dar câinele din curte apuca el bucata de prăjitură și, cu clefăitul zgomotos, o trezea din vis, faptă pentru care era regulat bătut cu vătraiul. Ajunsese să-și părăsească până și îndeletnicirile la care ținea mai mult și nu se mai ducea la vânătoare, de când în loc de o ieruncă{115} împușcase o cioară, ceea ce nu i se mai întâmplase până atunci.
În sfârșit, patru zile după asta toți au văzut în curte brișca din droșcărie. Vizitiul Omelco, care mai era și grădinar și paznic, începuse a bate de dimineață cu ciocanul prinzând la loc pielea scaunului, și gonea întruna câinii care se îndesau să lingă roțile. Socot de a mea datorie să aduc la cunoștința cititorilor că asta-i brișca lui Adam Babadam. Așa că dacă cineva ar încerca să arate că o altă nadișancă ar fi a lui Adam afle că minte cu nerușinare și nadișanca aceea nu-i cea adevărată. Nu se știe bine în ce împrejurări a fost scăpată nadișanca asta de năboiul potopului, dar trebuie să fi fost în arca lui Noe o droșcărie anume. Păcat numai că n-o pot zugrăvi cititorilor cum se cuvine. Dar cred că-i destul să spun că Vasilisa Cașporovna era cum nu se poate mai mulțumită de tocmeala ei și-și arăta la tot prilejul părerea de rău că nu mai erau la modă vechile echipaje. Nadișanca era croită strâmb, cu partea dreaptă mult mai înaltă ca cea stângă, dar mătușichii îi plăcea nespus pentru că, spunea ea, printr-o parte putea urca un om mai înalt, iar prin cealaltă unul mai scurtișor. De altfel în nadișanca asta încăpeau vreo cinci din cei mai mărunței și vreo trei ca mătușica.
Pe la nămiezi, isprăvind cu nadișanca, Omelco scoase din grajd trei cai, nu mult mai tineri ca nadișanca, și începu să-i lege cu frânghii de mărețul echipaj. Ivan Feodorovici și mătușica se urcară, el pe o parte, ea pe cealaltă, și nadișanca porni. Mujicii care se nimereau în drum, la vederea unui echipaj atât de bogat (mătușica ieșea foarte rar într-însul) se opreau cu smerenie, își scoteau căciulile și se închinau adânc. După vreo două ceasuri de mers, nadișanca se opri dinaintea cerdacului – cred că-i de prisos să spunem că cerdacul era al casei Storcenco. Grigori Grigorievici nu era acasă. Bătrâna și domnișoarele ieșiră în întâmpinarea musafirilor până în sufragerie. Mătușica se apropie cu pas măreț, scoțându-și cu multă îndemânare un picior înainte și spuse cu glas puternic:
— Îmi pare foarte bine, doamnă, că am onoarea să vă prezint personal omagiile mele. Odată cu ele, îngăduiți-mi să vă mulțumesc pentru ospitalitatea cu care ați cinstit pe nepotul meu Ivan Feodorovici, care nu are pentru dumneavoastră decât cuvinte de laudă. Frumoasă hrișcă aveți, doamnă; am văzut-o pe când ne apropiam de sat. Dați-mi voie să vă întreb: câte clăi la deseatină scoateți?
După asta urmă o pupătură generală. După ce s-au așezat cu toții în salon, bătrâna gazdă începu:
— În ce privește hrișca, nu vă pot spune nimica, asta fiind treaba lui Grigori Grigorievici. Eu nu mă mai îndeletnicesc demult cu asta și nici n-aș mai putea s-o fac, că-s bătrână. Îmi aduc aminte că pe vremuri hrișca era până la brâu; acuma nu-i cine știe ce, măcar că se spune că toate-s tot mai bune. Aici bătrâna oftă. Un observator ar fi auzit în acest oftat, oftatul întregului veac al optsprezecelea.
— Am auzit, doamnă, că slujnicele dumneavoastră știu a țese scoarțe foarte frumoase.
Cu asta atinsese coarda cea mai simțitoare a bătrânei. La auzul acestor vorbe bătrâna se învioră și se porni să spună cum trebuie vopsit tortul și pregătit firul. De la scoarțe vorba alunecă repede la muratul castraveților și la pregătirea perelor uscate. Pe scurt, nu trecuse ceasul și amândouă doamnele vorbeau cu atâta prietenie, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea, de la o vreme Vasilisa Cașporovna începu să vorbească cu un glas atât de scăzut că Ivan Feodorovici nu mai auzea nimic.
— N-ați vrea să le vedeți? întrebă bătrâna gazdă, ridicându-se de la locul ei.
În urmă-i se ridicară și domnișoarele, și Vasilisa Cașporovna și toate se îndreptară spre odaia fetelor. Mătușica făcu semn lui Ivan Feodorovici să rămână locului, șoptind ceva bătrânei.
— Mașenca, zise bătrâna către domnișoara cea bălaie, rămâi puțin cu musafirul și ține-i de urât.
Domnișoara cea bălaie rămase și se așeză pe divan. Ivan Feodorovici sta pe scaunul lui ca pe ghimpi. Se înroșea mereu și ținea ochii în pământ. Dar domnișoara părea să nu bage de seamă și sta nepăsătoare pe divan, uitându-se liniștită la ferestre, la pereți, sau urmărind cu ochii mâța care fugea speriată pe sub scaune.
Mai prinzând puțin curaj, Ivan Feodorovici ar fi vrut să înceapă vorba, dar parcă uitase să vorbească. Nimic nu-i venea în minte.
Tăcu așa cam un sfert de ceas. Domnișoara sta la fel de nemișcată.
În sfârșit Ivan Feodorovici își luă inima-n dinți:
— Domnișoară, vara sunt multe muște, spuse el cu glas tremurător.
— Nici că se poate mai multe, răspunse domnișoara. Frate-meu a făcut anume o trapașcă{116} dintr-o gheată veche a măicuței, dar tot au mai rămas destule.
Și cu asta convorbirea luă sfârșit. Ivan Feodorovici amuțise de tot.
În sfârșit gazda, cu mătușica și cu domnișoara cu părul negru s-au întors. După ce mai stătură puțin de vorbă, Vasilisa Cașporovna își luă rămas bun de la bătrână și domnișoare, cu toate că o poftiseră să rămână peste noapte acolo. Bătrâna și domnișoarele ieșiră în cerdac să-și petreacă musafirii și multă vreme făcură semne cu mâna mătușichii și nepotului, care își tot scotea capul din nadișancă.
— Ei, Ivan Feodorovici, ce-ai vorbit cu domnișoara când ați rămas singuri? îl întrebă mătușica pe drum.
— Maria Grigorievna este o fată cum nu se poate mai modestă și mai bine crescută.
— Ascultă, Ivan Feodorovici, vreau să-ți vorbesc. Ai împlinit, slavă Domnului, 38 de ani. Ești într-un cin{117} de cinste. E timpul să te gândești și la copii. Trebuie numaidecât să-ți iei o nevastă.
— Cum asta, mătușică? strigă Ivan Feodorovici speriat. Nevastă? Nu, mătușică, fie-ți milă de mine… Mă faci să roșesc… N-am fost însurat niciodată… Nici nu știu ce să fac c-o nevastă.
— Ai să afli, Ivan Feodorovici, ai să afli! a spus zâmbind mătușica, gândind: „Ce să-i faci? E necopt băiatul! Nu știe încă nimic!” Apoi urmă cu glas tare: – Da, Ivan Feodorovici, o nevastă mai bună pentru tine ca Maria Grigorievna nici că s-ar putea găsi. Ș-apoi, ți-a plăcut foarte mult. Am vorbit îndelung cu bătrâna în privința asta și ea ar fi bucuroasă să te aibă ginere. Ce-i drept, nu știu încă ce are să spună păcătosul acela de Grigori Grigorievici. Dar nu ne uităm noi la el. Să încerce numai să nu-ți dea zestrea, că i-o scoatem noi cu judecată…
În timpul acesta nadișanca intră în curte și bătrânele gloabe, simțind grajdul aproape, se iuțiră.
— Ascultă, Omelco! Lasă mai întâi caii să răsufle bine și nu-i duce așa asudați cum sunt la adăpat. Ei, Ivan Feodorovici, – urmă mătușa coborând din nadișancă, – te poftesc să te gândești bine la ce-am vorbit. Eu mă mai duc pe la bucătărie; am uitat să-i spun Solohăi să pregătească masa, și parcă văd că netrebnica nici nu s-a gândit la asta.
Dar Ivan Feodorovici sta locului ca trăsnit. Maria Grigorievna era, nimic de zis, o domnișoară foarte frumușică, dar să se însoare cu dânsa!… Asta i se părea atât de curios și de ciudat, că nici nu se putea gândi fără să-l apuce frica. Să stea cu nevastă-sa împreună!… E de neînțeles. N-avea să mai fie singur în odaie. Mereu și peste tot aveau să fie doi. Și, pe măsură ce se cufunda în gânduri, broboane de sudoare îi acopereau fața.
Se vârî în pat mai devreme ca de obicei dar, cu toată strădania nu putea adormi. În sfârșit, mult doritul și atot-potolitorul somn îl cuprinse. Dar ce somn! Nu mai avusese de când era el asemenea vise; ba visa că în jurul lui toate vâjâie, se învârtesc și că el fuge fără încetare, fără să-și mai simtă picioarele. Puterile îl părăseau… Deodată, cineva îl trage de urechi: „Valeu! Cine-i?” „Eu sunt, nevastă-ta!” îi răspundea un glas puternic și se deștepta. Ba visa că era însurat și că în căsuța lui toate erau neobișnuite și nemaivăzute. În locul patului din odaia lui era unul dublu. Pe un scaun alături, nevastă-sa. Lui Ivan Feodorovici nu-i era îndemână: nu știa cum să se apropie de ea și ce să-i spună când, deodată, băgă de seamă că nevastă-sa avea chip de gâscă. Fără să vrea se întoarse și dădu cu ochii de altă nevastă, la fel. Se întoarse în altă parte – dar și acolo era o nevastă și în spate alta. Se repezi în grădină, dar în grădină era cald și și-a scos pălăria; și-n pălărie dădu de o nevastă. Sudoarea îi curgea pe față. Vârî mâna în buzunar să-și scoată batista, dar și acolo găsi o nevastă; își scoase bumbacul din ureche – dar și pe bumbac tot o nevastă văzu. Deodată începu să țopăie într-un picior și dădu cu ochii de mătușică-sa care se uita la el foarte serios în timp ce-i spunea: „Acum trebuie să joci căci ești, dragă Doamne, însurat”. Se repezi la ea, dar mătușică-sa nu mai era mătușică-sa, ci se prefăcuse în clopotniță. Și deodată simți că cineva îl trage cu frânghia sus, în clopotniță. „Cine mă trage?” întrebă Ivan Feodorovici cu glas jalnic. „Eu, nevastă-ta. Te trag sus fiindcă ești clopot”. „Nicidecum! Nu-s clopot, sunt Ivan Feodorovici!” „Ba ești clopot!” spuse colonelul regimentului de infanterie P., care tocmai trecea pe acolo. Ba visa că nevastă-sa nu era om ci o stofă. Se făcea că el se afla la Moghilev și că intra în prăvălia unui negustor: „Ce stofă doriți? îl întreba negustorul. Luați-vă o nevastă. E stofa cea mai la modă! Foarte trainică! Toată lumea-și face surtuce din asta”. Și negustorul îi măsoară o bucată de nevastă și i-o taie. Ivan Feodorovici o ia subsuoară și se duce la un croitor jidov. „Nu, îi spuse jidovul, materialu-i prost. Nu face nimeni din așa ceva”.
Ivan Feodorovici se deșteptă îngrozit. Sudori reci curgeau de pe el.
Dis-de-dimineață, de cum se deșteptă, luă gromovnicul la sfârșitul căruia un librar iubitor de oameni, din nemărginita lui bunătate și lipsă de lăcomie, adăugise și un scurt tălmăcitor de vise. Dar nu găsi nimic care să-i tălmăcească, cât de cât, năstrușnicul lui vis.
Între timp în capul mătușică-si se înfiripase o nouă plăsmuire, despre care veți afla în capitolul următor.