— Află, o, doamne al sultanilor ginnilor, că acești doi câini de colea sunt frații mei, iar eu sunt cel de al treilea. Or, când tatăl nostru a murit, ne-a lăsat moștenire trei mii de dinari[20]. Eu, cu partea mea, deschisei o prăvălie unde mă apucai să vând și să cumpăr. Iar unul dintre frații mei se apucă de drumeții, spre a face negoț, și lipsi departe de noi de-a lungul unui an, cu caravanele. Când se întoarse, nu mai avea nimic. Atunci îi zisei:
— O, fratele meu, nu te-am povățuit eu să nu pleci nicăierea?
Atunci el începu să plângă și spuse:
— O, fratele meu, Allah, care este puternic și mare, a îngăduit să mi se întâmple acestea, încât acuma vorbele tale nu pot să-mi mai fie de nici un folos, căci nu mai am nimic.
Atunci îl luai cu mine la prăvălie, apoi îl dusei la hammam[21] și îi dăruii un caftan falnic de soiul cel mai bun. Pe urmă șezurăm alături să mâncăm, apoi îi spusei:
— O, fratele meu, am să fac socoteala agoniselii aduse de prăvălia mea de la un an la celălalt; și, fără a mă atinge de căpătâiul banilor dintâi, am să împart agoniseala pe din două cu tine!
Și așa că făcui socoteala agoniselii de bani aduse de prăvălie, și găsii, pentru anul acela, un câștig de o mie de dinari. Atunci îi mulțumii lui Allah, cel carele este puternic și mare, și mă bucurai cu cea mai strașnică bucurie. Pe urmă împărții agoniseala în două părți pe o potrivă între fratele meu și mine. Și sălășluirăm laolaltă zile și zile în șir. Și iarăși frații mei hotărâră să plece, și vrură să mă facă să plec și eu cu ei. Și nu primii nicicum, și le zisei:
— Au ce-ați dobândit voi, neicușorilor, călătorindu-vă, ca să fiu ispitit să fac și eu ca voi?
Ei atunci începură să mă cicălească; da fără de roadă, întrucât nu mă înduplecai nicicum. Dimpotrivă, rămaserăm mai departe fiecare la prăvălia lui, să vindem și să cumpărăm, vreme de un an întreg. Și ei începură iar să mă îmbie cu călătoriile, iar eu urmai a nu mă învoi – și așa ținu șase ani întregi. Până la urmă, sfârșii a cădea la înțelegere cu ei în ce privește plecarea și le spusei:
— O, frații mei, să numărăm câți bani avem.
Numărarăm și găsirăm cu totul șase mii de dinari. Le spusei atunci:
— Să îngropăm jumătate din ei în pământ, spre a-i putea folosi, dacă ne-o lovi vreo năpastă. Și să luăm fiecare câte o mie de dinari, spre a face neguțătorie în mic.
Ei răspunseră:
— Allah fie asupra gândului tău!
Atunci luai banii, îi împărții în două părți pe-o potrivă, îngropai trei mii de dinari, iar pe ceilalți trei mii îi împărții cinstit la fiecare dintre noi trei. Apoi făcurăm târguieli de felurite mărfuri, năimirăm o corabie, cărarăm pe ea toate lucrurile noastre și plecarăm.
Călătoria ținu o lună încheiată, la capătul căreia intrarăm într-o cetate, unde ne vândurăm mărfurile; și izbutirăm un câștig de zece dinari pentru fiecare dinar. Apoi lăsarăm cetatea aceea.
Cum ajunserăm pe țărmul mării, văzurăm o fetișcană, îmbrăcată cu niște haine vechi și roase, care veni la mine, îmi sărută mâna și îmi zise:
— O, stăpâne al meu, poți să mă ajuți și să-mi faci un bine? Și am să mă pricep și eu să-ți întorc binele făcut!
Îi spusei:
— Da, hotărât! Îmi place să ajut și să îndatorez; ci să nu te socoți silită a-mi întoarce îndatorința.
Ea îmi răspunse:
— O, stăpâne al meu, atunci însoară-te cu mine și ia-mă în țara ta, și îți voi închina sufletul meu. Îndatorează-mă, așadar, căci sunt dintre cele care știu prețul unei datorințe și al unei binefaceri. Și să nu-ți fie rușine de starea mea săracă!
Dacă auzii asemenea vorbe, mă prinse o milă adâncă de ea: întrucât nu este nimic care să nu se facă fără de voia lui Allah, carele este puternic și mare! O luai, așadar, și o îmbrăcai în haine scumpe; apoi așternui pentru ea, pe corabie, covoare strălucitoare și îi făcui o primire caldă și îmbelșugată, plină de cinstire. Apoi pornirăm.
Iar inima mea o îndrăgi cu o dragoste mare. Și de atunci nu mă mai săturam de ea nici zi, nici noapte. Și numai eu, dintre frații mei, puteam să mă bucur de ea. Încât frații mei se umplură de pizmă; și mă mai zavistuiau și pentru bogăția mea și pentru bunătatea mărfurilor mele; și își aruncau privirile lacom spre tot ce aveam, și puseră la cale moartea mea și jefuirea banilor mei: căci Șeitan[22] îi făcu să-și vadă fapta în culorile cele mai frumoase.
Într-o zi, pe când dormeam lângă soția mea, frații mei veniră la noi, ne luară pe sus și ne aruncară pe amândoi în mare; și soția mea se trezi în apă. Atunci deodată își schimbă înfățișarea și se prefăcu într-o efrită[23]. Mă luă atunci pe umerii ei și mă duse pe o insulă.
Apoi pieri pentru toată noaptea, și se întoarse spre ziuă, și îmi spuse:
— Nu mă mai cunoști? Sunt soția ta! Te-am luat și te-am scăpat de la moarte, cu îngăduința lui Allah Prea-înaltul. Întrucât, să știi bine, eu sunt o ginnă și, din clipita când te-am văzut, inima mea te-a îndrăgit, numai că așa a vrut Allah, iar eu sunt o drept-credincioasă întru Allah și întru Profetul, binecuvânteze-l și ocrotească-l Allah! Când am venit la tine în starea săracă în care eram, tu ai binevoit numaidecât să te însori cu mine. Și-atunci eu, în schimb, te-am scăpat de moartea în apă. Cât despre frații tăi, sunt plină de mânie împotriva lor, și trebuie să-i ucid neabătut!
La vorbele acestea, rămăsei năucit de tot, și îi mulțumii pentru fapta ei, și îi zisei:
— Cât despre pedepsirea fraților mei, chiar că nu trebuie!
Apoi îi istorisii câte mi se întâmplaseră cu ei, de la început până la sfârșit. După ce îmi ascultă spusele, îmi zise:
— Eu, în noaptea aceasta, am să zbor până la ei și am să le scufund corabia; și au să piară!
Eu îi spusei:
— Allah fie asupră-ți! Să nu care cumva să faci așa, căci zice Părintele Zicalelor: „O, făcătorule de bine față de un netrebnic! Să știi că nelegiuitul este îndeajuns de pedepsit prin chiar nelegiuirea lui!” Or, fie orice-ar fi, ei oricum sunt frații mei!
Ea zise:
— Trebuie numaidecât să-i ucid!
Și zadarnic cerui îndurare pentru ei. După care mă luă pe umeri și porni în zbor, și mă lăsă pe prispa casei mele. Atunci descuiai ușile casei. Apoi scosei cei trei mii de dinari din tainița lor. Și îmi deschisei prăvălia, după ce trecusem cum se cuvine pe la cunoscuți și le rostisem urările îndătinate; și făcui alte târguieli de mărfuri.
Când veni noaptea, închisei prăvălia și, întorcându-mă acasă, găsii câinii aceștia doi de colea legați într-un colț. Când mă văzură, se sculară și începură să plângă și să se lipească de hainele mele; și numaidecât veni în fugă soția mea care îmi spuse:
— Sunt frații tăi.
Eu spusei:
— Da cine a putut să-i aducă în starea aceasta?
Soția mea răspunse:
— Eu! Am rugat-o pe sora mea, care este cu mult mai pricepută decât mine la descântece, și ea i-a adus în starea aceasta, din care nu au să mai poată ieși decât când s-or împlini zece ani.
Pentru aceasta, o, puternicule ginn, vin pe țărmurile acestea, căci mă duc la cumnata mea s-o rog să-i dezlege, întrucât iacătă că s-au scurs cei zece ani. Când am ajuns aici, l-am văzut pe tânărul acesta de treabă, am aflat de pățania lui și n-am mai vrut să mă urnesc din loc până a nu vedea ce va fi să se petreacă între tine și el! Și-aceasta-i povestea mea.
Ginnul grăi:
— Este o poveste uluitoare, într-adevăr, încât îți dăruiesc treimea din sângele de răscumpărare a omorului.
Atunci păși înainte cel de al treilea șeic, stăpânul catârcei, și îi spuse ginnului:
— Am să-ți istorisesc o poveste și mai minunată decât cestelalte două. Iar tu îmi vei dărui ce-a mai rămas din sângele de răscumpărare a omorului.
Ginnul răspunse:
— Așa să fie!
Iar cel de al treilea șeic spuse: