— O, stăpână a mea, am să-ți mărturisesc pricina ce m-a silit să-mi rad barba și să-mi pierd ochiul!
Află, dar, că tatăl meu era sultan. Avea un frate, și fratele acela era și el sultan într-o altă cetate. În ce privește nașterea mea, s-a nimerit că maică-mea m-a născut chiar în aceeași zi în care s-a născut și fiul moșului meu.
Pe urmă anii trecură, și pe urmă alți ani și alte zile, iar eu și fiul moșului meu crescurăm. Se cade să-ți spun că mă deprinsesem să mă duc în ospeție la unchiul meu, la răstimp de câțiva ani, ba chiar să zăbovesc pe la el luni în șir. Cea din urmă dată când m-am dus în ospeție la ei, fiul moșului meu mi-a făcut o primire cât se poate de bucuroasă și de îmbelșugată; și a pus să se junghie berbeci în cinstea mea și să se pritocească multe vinuri. Pe urmă am început să bem, până ce vinul se dovedi mai tare decât noi. Atunci fiul unchiului meu îmi spuse:
— O, fiu al moșului meu! Ție, care îmi ești drag într-un chip cu totul aparte, am a-ți cere un lucru însemnat, și n-aș vrea să te văd că nu primești ori că mă oprești să fac ceea ce am hotărât!
Îi răspunsei:
— De bună seamă, și din toată inima prietenoasă și caldă!
Atunci, spre a se încredința pe deplin, mă puse să mă leg cu cel mai sfânt jurământ, punându-mă să mă juruiesc pe legea noastră cea sfântă. Se sculă numaidecât, ieși pentru câteva clipite, pe urmă se întoarse cu o femeie după el, împodobită toată, dulce înmiresmată toată și îmbrăcată în haine scumpe, care trebuie să fi costat un preț mare. Iar el se întoarse spre mine, cu femeia la spatele său, și îmi zise:
— Ia-o pe femeia aceasta și mergi înaintea mea la locul pe care am să ți-l zugrăvesc. (Și îmi zugrăvi locul, lămurindu-mi-l în așa fel încât pricepui limpede.) Și acolo ai să găsești un mormânt așa și așa, printre celelalte morminte, și să mă aștepți acolo!
Iar eu nu putui să nu mă învoiesc, nici să dau îndărăt dinaintea acelei cereri, din pricina jurământului pe care îl juruisem cu mâna mea cea dreaptă! Și luai femeia, și mă dusei, și intrai sub bolta mormântului împreună cu ea, și șezurăm jos să-l așteptăm pe fiul moșului meu, pe care îl văzurăm în curând cum vine, aducând cu el o căldărușă plină cu apă, un sac cu ipsos și un târnăcop micuț. Le puse jos pe toate, în afară de târnăcop, și se duse la lespedea mormântului de sub boltă; scoase pietrele una câte una și le rândui alături; pe urmă, cu târnăcopul, începu să sape pământul, până ce scoase la iveală un capac cam cât o ușiță; deschise și, dedesubt, se ivi o scară boltită. Atunci se întoarse către femeie și îi spuse, făcându-i semn:
— Hai! Nu ai decât să alegi!
Și femeia numaidecât coborî scara și pieri. Atunci el se întoarse spre mine și îmi spuse:
— O, fiu al moșului meu! Mă rog ție să împlinești ajutorul pe care mi-l dai. După ce am să cobor aici înlăuntru, să închizi capacul și să-l acoperi apoi cu pământ, cum era mai înainte. Și astfel vei împlini ajutorul dat. Iar ipsosul din sac și apa din căldărușă să le amesteci bine, pe urmă să pui pietrele la locul lor de mai înainte și, cu amestecul, să tencuiești pietrele la îmbinările lor ca mai înainte, și să faci în așa fel încât nimeni să nu bage de seamă și să spună: „Iacătă o groapă proaspătă, tencuită de curând, da cu pietrele vechi!” Întrucât, o, fiu al moșului meu, iacătă-i un an întreg de când trudesc aici, și numai Allah mă știe! Și-aceasta-i rugămintea mea!
Pe urmă adăugă:
— Iar acuma, fie ca Allah să nu te copleșească prea greu cu jalea despărțirii mele de tine, o, fiu al moșului meu!
Pe urmă coborî pe scară și se afundă în mormânt. Când pieri din privirile mele, mă ridicai, închisei capacul și făcui precum îmi poruncise să fac, așa fel că mormântul arăta precum fusese.
Mă întorsei atunci la saraiul moșului meu; și moșul meu era la vânătoare; și-atunci mă dusei să mă culc, în noaptea aceea. Pe urmă, când se făcu dimineață, începui să cuget la toate lucrurile din noaptea trecută și la toate câte se petrecuseră între mine și fiul moșului meu; și mă mustrai de fapta pe care o făptuisem. Dar mustrările de cuget nu slujesc la nimic! Atunci mă întorsei la morminte și căutai mormântul cu pricina, fără a putea să izbutesc a-l mai cunoaște. Și îmi urmai căutările până la căderea nopții, fără a putea să mai găsesc drumul. Mă întorsei la sarai, și nu mai putui nici să beau, nici să mănânc, și toate gândurile mele se zbuciumau în privința fiului moșului meu, și nu putui cu nici un chip să mă dumiresc cât de cât! Atunci mă posomorâi de o posomorală amarnică, și îmi trecui noaptea tare mohorât, până dimineața. Și mă întorsei a doua oară la mecet, gândind la tot ce făcuse fiul moșului meu, și mă cuprinse o căință grea că-i dădusem ascultare; pe urmă începui iarăși să caut mormântul printre celelalte morminte, fără a izbuti să dau de el. Îmi urmai căutările vreme de șapte zile, și nu aflai nicicum calea cea bună. Atunci îngrijorările și gândurile rele sporiră atâta, încât ajunsei aproape să mă smintesc.
Spre a-mi găsi un leac și o tihnă chinurilor, mă gândii să plec și luai drumul de întoarcere la tatăl meu. În chiar ceasul când soseam la porțile cetății părintelui meu, se ivi o ceată de inși care se repeziră asupră-mi și îmi legară mâinile. Atunci rămăsei cu totul năucit de fapta aceasta, dat fiind că eram fiul sultanului cetății și că inșii aceia erau slugile tatălui meu, precum și robii mei cei tineri. Și mă cuprinse o spaimă grea, și îmi zisei în sine-mi: „Cine știe ce-a putut să i se întâmple tatălui meu!”
Atunci începui să-i întreb despre aceasta pe cei care îmi legaseră mâinile, iar ei nu-mi dădură nici un răspuns. Și, peste scurt răstimp, unul dintre ei, care era un rob tânăr de-al meu, îmi spuse:
— Județul vremii s-a dovedit năprasnic față de părintele tău. Oștenii l-au părăsit, iar vizirul l-a dat morții. Iar noi am ieșit la pândă, spre a aștepta căderea ta în mâinile noastre.
Și mă înșfăcară, iar eu chiar că nu mai țineam de lumea aceasta, într-atâta știrile auzite mă năuciseră, într-atâta moartea tatălui meu mă umpluse de jale. Iar ei mă târâră supus dinaintea vizirului, care îl omorâse pe tatăl meu. Or, între vizir și mine era o râcă veche. Pricina neprieteniei venea de acolo că eram tare pătimaș după tragerea cu arbalesta[66]. Or, iacătă că, într-o zi, pe când mă aflam pe terasa saraiului tatălui meu, se brodi ca o pasăre mare să se lase pe terasa saraiului vizirului, tocmai când vizirul se afla acolo; și vrusei să săgetez pasărea cu arbalesta mea, da arbalesta nu nimeri pasărea, ci nimeri ochiul vizirului și i-l prăpădi, cu vrerea și cu osânda scrisă de Allah! Cum spune poetul:
Lasă ursita să se împlinească Și nu te osteni să-ndrepți vreodată Altceva decât strâmba judecată A juzilor din lumea pământească.
Între-ale vieții tulburate spume, Nimica nu lăsa să-ți schimbe firea, Nici bucuria oarbă nici mâhnirea -
Că totul este trecător pe lume.
Vorbă cu vorbă, șirurile toate, Câte ni le-a scris Soarta, le-am urmat -
Căci datul Sorții-i pe vecie dat, Și să-l mai schimbe nimenea nu poate.
Saalukul urmă mai departe:
După ce prăpădii astfel, fără putință de zviduire, ochiul vizirului, vizirul nu cuteză să crâcnească nimic, întrucât tatăl meu era sultanul cetății.
Și asta era pricina neprieteniei dintre mine și el.
Când, așadar, cu mâinile legate, fusei dus dinaintea lui, el porunci să mi se reteze gâtul! Atunci îi spusei:
— Oare ai să mă ucizi fără de vreo vină din parte-mi?
El răspunse:
— Da ce vina-i mai mare ca asta?
Și îmi arătă ochiul lui pierdut. Atunci îi spusei:
— Am săvârșit-o din greșeală.
Ci el îmi răspunse:
— Dacă tu ai săvârșit-o din greșeală, eu am s-o săvârșesc precugetat!
Pe urmă strigă:
— Să fie adus înaintea mea!
Și mă duseră dinaintea lui. Atunci el întinse mâna și își înfipse degetul în ochiul meu cel stâng și mi-l zdrobi cu desăvârșire.
Și din ceasul acela de-atunci sunt chior, precum mă vedeți cu toții.
După aceea, vizirul porunci să fiu legat și băgat într-o ladă. Pe urmă îi spuse gâdelui:
— Ți-l dau în seamă. Trage-ți sabia din teacă și ia-l de-aici. Du-l afară din cetate, omoară-l și lasă-l fiarelor sălbatice să-l mănânce!
Atunci armașul mă luă și mă duse până ce ieși din cetate. Mă scoase atunci din ladă, legat de mâini și de picioare, și vru să mă lege și la ochi, înainte de a mă da morții. Atunci eu începui să plâng și să rostesc stihurile acestea:
Te socoteam cămașa mea de zale, Scuteala mea de-un lăncier vrăjmaș -
Ci tu ești lancea! Fierul mâinii tale Deschide morții-n mine larg făgaș!
Pe când eram puternic și-n paftale, Mâna mea dreaptă-n loc de-a pedepsi, Trecea în mâna stângă spada cruntă, În mâna care nu știa lovi.
Așa făceam cu cel ce azi mă-nfruntă.
Purcede dar asemeni mie, și Mă cruță-acum, cu mila ta măruntă, Și lasă-i numai pe dușmanii mei Săgețile urgiei să-mi arunce!
De caznele vrăjmașilor mișei Sărmanei mele inimi îi ajunge Cât a-ndurat! Închină-i un crâmpei De tăinuire, și n-o mai răpune Cu greul vorbei care nu se spune!
— Prieteni mi-am făcut, să-mi fie-armură, Și-așa mi-au fost. Dar împotriva mea, Și-n mâinile celor ce-mi poartă ură.
Mi-i socoteam săgeți. Și-au fost așa!
Le simt în suflet vajnica arsură!
Și multor inimi fostu-le-am ca stea, Și le-am hrănit, să-mi fie credincioase.
Și credincioase-au fost: spre înșelare!
Le-am dat iubirea mea, să nu mă lase, Statornic să-mi rămână-ajutătoare Când mă vor bate vremuri ticăloase.
Și-au fost așa! Ci doar întru vânzare!
Când auzi stihurile, împlinitorul osândelor își aduse aminte că fusese armaș la părintele meu și că eu însumi îl copleșisem cu cinstiri, și îmi zise:
— Cum să te omor? Că sunt rob al tău preasupus! Pe urmă îmi spuse:
— Fugi! Viața îți este mântuită! Și să nu te mai întorci prin părțile acestea, întrucât vei pieri și mă vei da și pe mine pieirii odată cu tine; cum spune poetul:
Fugi! Mântuie-te, prietene! Du-te!
Dezleagă-ți, frate, sufletul pe veci Din lanțul legăturilor trecute! Dă deci uitării totu-acum când pleci!
Și lasă și căminul îndrăgit, Ca să slujească astăzi de mormânt Aceluia ce cândva l-a zidit Să-i fie adăpostul cald și blând!
Un alt meleag vei mai găsi vreodată, Și-o altă țară decât țara ta;
Dar sufletu-ți e scris că niciodată, De-l pierzi, un altul nu vei mai afla.
Ia cugetă: ce nerozie mare Să vecuiești în lanțuri, asuprit, Când lumea lui Allah sclipește-n soare Și când pământul lui e nesfârșit!
Și-i scris că dacă soarta ți-a menit Să mori într-un pământ, nu vei putea Decât să mori unde ți-a fost sortit.
Dar cine-și știe oare soarta sa?
Tu uită-te la coama unui leu, Și pilda scumpă să n-o uiți nicicând:
Grumazul lui se face dârz și greu Doar când trăiește slobod pe pământ!
Când isprăvi stihurile, îi sărutai mâinile. Și nu mă încrezui cu adevărat în izbăvirea mea, decât după ce mă văzui zburat departe.
Mai pe urmă, mă alinai de pierderea ochiului, gândind că scăpasem de la moarte. Și drumeții mai departe, și ajunsei în cetatea moșului meu. Intrai, așadar, la el și îi istorisii ce i se întâmplase tatălui meu și ce mi se întâmplase și mie de mi-am pierdut ochiul. Atunci el începu să plângă cu potop de plânsete și strigă:
— O, fiu al fratelui meu! Iacătă că mai adaugi o jale la jalele mele și încă o durere la durerile mele. Căci trebuie să-ți spun că fiul moșului tău cel sărman, care se află dinaintea ta, s-a pierdut de zile și zile, și eu nu știu ce-a pățit, și nimeni nu poate să-mi spună unde este!
Pe urmă se porni pe un plâns de căzu pierit. Când își veni în sineși, îmi spuse:
— O, copilul meu, sunt mâhnit de o mâhnire până peste poate din pricina fiului moșului tău, eu, moșul tău! Și vii să mai adaugi un chin la chinurile mele, istorisindu-mi ce ai pățit și ce a pățit tatăl tău. Ci, o, copilul meu, mai bine-i că ți-ai pierdut ochiul decât viața!
La vorbele lui, nu mai putui să tăinuiesc ce se întâmplase cu fiul moșului meu, copilul său. Îi dezvăluii, așadar, tot. La vorbele mele, moșul meu se bucură până peste marginea bucuriei, chiar că se bucură grozav de vorbele mele despre fiul său. Și îmi spuse:
— O, du-mă degrabă să văd mormântul acela.
Iar eu îi răspunsei:
— Pe Allah, o, moșule, nu știu unde este așezat. Întrucât m-am dus de-o grămadă de ori să-l caut, fără a putea să găsesc locul lui!
Atunci eu și unchiul meu ne duserăm la mecet și, de data aceasta, uitându-mă la dreapta și uitându-mă la stânga, izbutii să cunosc într-un sfârșit mormântul. Atunci eu și moșul meu, bucuroși peste măsură, intrarăm sub boltă; traserăm la o parte pământul și apoi capacul; eu cu moșul meu coborârăm cincizeci de trepte, câte avea scara. Când ajunserăm la capătul scării, văzurăm o fumăraie vălătucindu-se spre noi, care ne orbi. Și numaidecât unchiul meu rosti vorbele care alungă de la cel care le rostește orice spaimă, anume: „Nu este putere și tărie decât întru Allah Cel Atotputernic!”
Atunci pășirăm mai departe și ajunserăm într-o încăpere mare, plină cu făină, cu semințe de toate soiurile, cu bucate de toate felurile și cu multe alte lucruri încă. Și văzurăm în mijlocul încăperii o perdea coborâtă peste un pat. Atunci moșul se uită înlăuntrul patului, și îl văzu și îl cunoscu pe fiul său, care era acolo, în brațele femeii care coborâse împreună cu el; dar amândoi se preschimbaseră în cărbune negru, întocmai ca și cum ar fi fost aruncați într-o groapă de jar!
La priveliștea aceea, unchiul meu scuipă în obrazul fiului său și strigă:
— Așa ți se cuvine, o, nelegiuitule! Aceasta-i pătimirea de pe lumea aceasta de jos! Și îți mai rămâne și pătimirea de pe lumea cealaltă, care-i mai cruntă și mai îndelungă!
Și, rostind acestea, moșul meu, după ce îl scuipă în ochi pe fiul său, își scoase papucul și îl lovi cu pingeaua peste obraji.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se aprinseră zorii și, cuminte, nu vroi să se prilejuiască mai mult de îngăduința ce-i fusese dată.
Dar când fu cea de a douăsprezecea noapte urmă:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că saalukul i-a spus copilandrei, pe când toți cei strânși acolo, precum și califul și Giafar, ascultau povestirea:
Așadar, după ce moșul meu îl lovi cu pingeaua papucului peste obraz pe fiul său, care se afla întins acolo, negru ca de cărbune, eu rămăsei uluit până peste poate de năprasna aceea. Și tare mă mâhnii din pricina fiului moșului meu, văzându-l așa, ajuns negru ca de cărbune, dimpreună cu copila! Pe urmă strigai:
— Pe Allah! O, moșule al meu, gata! Potolește-ți oleacă aleanurile inimii! Întrucât și mie mi se zbate inima amarnic, cu tot lăuntrul făpturii mele, de pe urma celor întâmplate copilului tău! Și mă topesc mai cu seamă când îi văd, și pe el și pe copilă, ajunși așa, negri cărbune; și când te văd pe tine, părintele lor, că nu te mulțumești cu atâta, ci îl mai și bați cu talpa papucului!
Atunci moșul meu îmi povesti:
O, fiu al fratelui meu! Află că acest copil, care-i copilul meu, din pruncia lui s-a aprins de patimă după chiar sora lui. Iar eu mereu l-am depărtat de ea, și îmi ziceam în sinea mea: „Fii pe pace! Sunt încă prea tineri!”. Da degeaba! Nici nu apucară bine să ajungă la anii tinereții, că între ei se și petrecu fapta cea rea. Iar eu aflai! Ci chiar că nu-mi venea să cred de-a binelea! Da tot l-am ocărât cu ocară amarnică și i-am spus:
— Ia bine seama și te ferește de asemenea fapte smintite, pe care nimeni nu le-a săvârșit până la tine și pe care nimeni nu le va săvârși după tine! Altminteri, avem să fim de rușine și de ocară până la moarte printre sultani! Și olăcarii au să împrăștie pățania noastră în lumea toată! Așa că ferește-te de asemenea fapte, că de nu, te afurisesc și te omor!
Pe urmă luai seama să-l despart și pe el de ea, și pe ea de el. Dar se cuvine a socoti că smintita îl îndrăgea cu dragoste pojarnică! Întrucât Șeitan își durase lucrarea în ei.
Așa că, atunci când fiul meu văzu că îl despărțisem de soră-sa, pesemne că atunci, fără a spune nimic nimănuia, și-o fi făcut locul acesta, care se află sub pământ. Și, precum vezi, și-a adus aici de-ale gurii și toate astea! Și s-a prilejuit de lipsa mea, când mă aflam la vânătoare, spre a veni aici cu sora lui! Și atunci județul Celui Preaînalt și Preaslăvit s-a statorit! Și i-a ars pe amândoi chiar aici! Căci caznele de pe lumea cealaltă sunt încă și mai grozavnice și îndelungi!
Și deodată moșul meu începu să plângă, iar eu la fel cu el laolaltă. Pe urmă îmi spuse:
— De-acuma vei fi tu copilul meu, în locul celuilalt!
Eu atunci, vreme de un ceas, șezui să cuget la țesăturile lumii acesteia de sub soare, și, printre toate, și la moartea părintelui meu din porunca vizirului, și la scaunul lui de domnie răpit, și la ochiul meu cel pierdut, pe care îl vedeți cu toții! Și la toate lucrurile cele atâta de anapoda, câte i se întâmplaseră fiului moșului meu, și nu putui a mă opri să nu plâng!
După care ieșirăm din gropniță; și închiserăm la loc capacul; pe urmă îl acoperirăm cu pământ și aduserăm mormântul la starea în care se afla mai înainte; și ne întoarserăm acasă.
Nici nu apucarăm noi bine să ajungem și să ședem jos, că și auzirăm o zarvă de sunete de război, de vuve și de goarne, și văzurăm oșteni alergând, și toată cetatea fu năpădită de vuiete de larmă și de praful stârnit de copitele cailor. Și chiar că mintea noastră rămase tare năucă de a nu putea ajunge să priceapă temeiul tuturor acestora. Într-un sfârșit, sultanul, moșul meu, se hotărî să întrebe care-i pricina, și i se răspunse:
— Fratele tău a fost omorât de vizirul său, care a dat zor să-și strângă toți oștenii și toate cetele și să vină aici cât mai grabnic, ca să lovească cetatea pe nevegheate! Iar locuitorii din cetate au văzut că nu puteau să-i steie împotrivă! Încât au lăsat cetatea la cheremul lui!
La vorbele acestea, îmi zisei în sinea mea: „De bună seamă, are să mă omoare dacă voi cădea în mâinile lui!” Și iarăși necazurile și grijile se grămădiră în sufletul meu, și iar pornii să-mi prefir cu jale prin minte toate năpastele petrecute de tatăl meu și de mama mea. Și nu mai știam ce să fac. Pe de altă parte, dacă aș fi ieșit la iveală, locuitorii din cetate și oștenii tatălui meu m-ar fi cunoscut și ar fi căutat să mă omoare și să mă dea pierzării! Și nu mai găsii altă scăpare decât aceea de a-mi tăia barba. Încât îmi tăiai barba, mă străvestii în alte haine și părăsii cetatea. Și pornii la drum spre cetatea aceasta a Bagdadului, unde nădăjduiam să ajung în tihnă și să dau de careva care să mă ajute să răzbat până la saraiul emirului drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid, califul Stăpânului Lumii, căruia vroiam să-i spun povestea mea și pățaniile mele.
Până la urmă ajunsei cu bine în cetatea Bagdadului, chiar în noaptea aceasta. Și nu știui nici unde să mă duc, nici unde să mă întorc, și rămăsei tare încurcat. Și deodată mă pomenii nas în nas cu saalukul de colea. Atunci îi urai bună pace și îi spusei:
— Sunt străin.
El îmi răspunse:
— Și eu sunt străin.
Tăifăsuirăm prietenește, până văzurăm că vine către noi saalukul de colea, cel de al treilea soț al nostru. Ne ură bună pace și ne spuse:
— Sunt străin.
Noi răspunserăm:
— Și noi suntem străini.
Atunci merserăm împreună, până ce ne prinse noaptea. Iar ursita cea norocită ne călăuzi până aici, în preajma voastră, stăpâne ale noastre! Și-așa-i cu pricina bărbii mele tăiate și a ochiului meu scos!
După povestirea aceasta a celui dintâi saaluk, fetișcana îi spuse:
— Gata, bine! Și acuma, freacă-te cu mâna oleacă pe creștet[67]. Și pleacă repede!
Și saalukul îi răspunse:
— O, stăpâna mea, chiar că nu voi pleca decât după ce voi fi auzit povestirea tuturor soților mei de aici.
Ast timp, toți cei de față se minunau de povestea aceasta uluitoare, iar califul îi și spuse lui Giafar:
— Hotărât lucru, în viața mea nu am auzit o întâmplare ca a saalukului acesta!
Atunci saalukul dintâi se duse să șadă jos, încrucișându-și picioarele; iar cel de al doilea saaluk păși înainte, sărută pământul între mâinile stăpânei casei, și istorisi următoarele: