Cică a fost odată un sultan dintre sultanii Farsului, și sultanul acela era mare îndrăgitor de petreceri, de preumblări prin grădini și de toate soiurile de vânători, încât avea un șoim, pe care chiar el îl crescuse și de care nu se despărțea nici ziua, nici noaptea: căci, chiar și noaptea, îl ținea pe pumnul său; iar când se ducea la vânătoare, îl lua cu el, agățându-și la gât o ceșcuță de aur, din care îi da să bea. Într-o zi, pe când ședea în saraiul său, deodată iacătă că vine mai-marele șoimarilor și îi spune:
— O, doamne al veacurilor, acuma-i taman vremea de a merge la vânătoare!
Atunci sultanul își făcu pregătirile de plecare și își luă șoimul pe mână. Pe urmă plecară și ajunseră într-o vale unde întinseră mrejele de vânătoare. Și pe dată o gazelă căzu în mreajă. Atunci sultanul zise:
— Îl ucid pe cel pe lângă cine s-ar întâmpla să scape gazela!
Pe urmă începură să strângă mreaja de vânătoare împrejurul gazelei, care veni atunci înspre sultan, se ridică pe picioarele de dindărăt și își îndoi la piept picioarele de dinainte, de parcă ar fi vroit să sărute pământul înaintea sultanului. Atunci sultanul își plesni palmele una de alta, spre a o face să fugă, și atunci gazela sări și zbură, trecând pe deasupra capului sultanului, și se cufundă în zarea pământurilor. Atunci sultanul se întoarse înspre străjeri și îi văzu cum își făceau cu ochiul în privința lui. La vederea aceea, îi spuse vizirului:
— Oare ce au oștenii, de-și fac semne așa între ei?
El răspunse:
— Își spun că ai jurat să-l dai morții pe oricine va vedea trecând gazela pe lângă el!
Și sultanul zise:
— Pe viața capului meu! Trebuie să ne luăm pe urmele ei și s-o aducem îndărăt!
Și sultanul porni calul în goană pe urmele gazelei; iar șoimul o izbea întruna cu ciocul în ochi, până ce o orbi și o ameți. Atunci sultanul își luă ghioaga cea ghintuită, izbi cu ea în gazelă și o doborî; pe urmă descălecă, o înjunghie, o jupui și-i atârnă leșul la oblâncul șeii. Or, se făcuse cald, iar locul era pustiu, uscat și fără pic de apă. Încât sultanului i se făcu sete, și i se făcu sete și calului. Și sultanul se întoarse și văzu un copac, din care curgea o apă ca untul. Or, sultanul avea mâna acoperită cu o mănușă de piele; încât sultanul luă ceșcuța șoimului de la gât, o umplu cu apă și o puse dinaintea păsării; și pasărea dete cu gheara în ceașcă și o vărsă. Sultanul luă ceșcuța a doua oară, o umplu și, gândind mai departe că păsării îi este sete, o așeză dinainte-i; și șoimul pentru a doua oară lovi cu gheara în ceașcă și o vărsă. Și sultanul fu cuprins de mânie împotriva păsării, și luă ceașca a treia oară, da o întinse calului; iar șoimul lovi cu aripa ceașca și o vărsă. Atunci sultanul zise:
— Îngropa-te-ar Allah, o, tu, cea mai cobe dintre păsările de piază rea! Nu mi-ai dat nici mie tihnă să beau, te-ai păgubit și tu de apă, și l-ai păgubit și pe cal.
Pe urmă îl lovi pe șoim cu sabia și-i reteză aripile.
Atunci șoimul începu să salte capul și să grăiască prin semne:
— Uită-te ce se află în copac!
Și sultanul ridică ochii și văzu în copac un șarpe; iar ceea ce curgea era veninul lui. Atunci sultanul se căi că tăiase aripile șoimului. Pe urmă se sculă, încălecă iar pe cal, plecă ducând cu el gazela și ajunse la saraiul lui. Aruncă atunci bucătarului gazela și spuse:
— Ia-o și gătește-o!
Pe urmă sultanul șezu în scaunul său împărătesc, având pe mână șoimul. Atunci șoimul scoase un piuit și muri. La priveliștea aceea, sultanul începu să se tânguie de jale și de amar că ucisese șoimul, care îl scăpase de la pieire.
Și-aceasta-i povestea cu sultanul Sindabad!
După ce ascultă istorisirea cu împăratul Iunan, vizirul spuse:
— O, mărite doamne plin de fală, ce rău am săvârșit, în care tu să fi văzut urmări năprasnice? Nu mă port cu tine așa decât din milă față de tine. Și ai să vezi tu adevărul spuselor mele! Dacă mă vei asculta, vei scăpa; de nu, ai să pieri, cum a pierit un vizir viclean, care a amăgit un cocon de crai.