Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un pescar, om tare înaintat în vârstă, însurat, tată a trei copii, și tare sărac ca stare.
Avea obiceiul să-și arunce năvodul de patru ori pe zi, nimic mai mult. Or, într-o bună zi, la vremea prânzului, se duse pe malul mării, își puse jos coșul, aruncă năvodul, și așteptă răbdător până ce năvodul ajunse să se aștearnă pe fundul apei. Atunci strânse sforile și văzu că năvodul este tare greu, și nu izbuti să-l tragă până la el. Aduse atunci capătul năvodului înspre țărm și îl priponi de un țăruș înfipt în pământ. Apoi se dezbrăcă, se scufundă în apă pe lângă năvod, și nu conteni a se trudi până ce-l scoase afară. Se bucură, se îmbrăcă la loc și, când se uită la năvod, văzu în el un măgar mort. La priveliștea aceea, se împăcă și grăi:
— Nu este putere și tărie decât întru Allah cel Preaînalt și Atotputernic!
Apoi spuse:
— Ba chiar că darul acesta de la Allah este de-a mirărilea!
Și îngână stihurile:
De ce te-afunzi în bezna oarbă și în pieirea fără nume?
Nu mai trudi, dacă nici pâinea n-o scoți din truda ta pe lume
Pe urmă strânse năvodul, îl stoarse de apă și, după ce isprăvi de stors, îl întinse pe jos. Pe urmă coborî în apă și zise: „În numele lui Allah!” și aruncă iarăși năvodul în apă, și așteptă ca năvodul să ajungă la fund; încercă atunci să-l tragă afară, și băgă de seamă că năvodul atârna tare greu și trăgea la fund încă și mai și decât întâia dată. Încât socoti că prinsese vreun pește mare. Priponi atunci năvodul de țăruș, se dezbrăcă, se scufundă iar, și făcu ce făcu până îl scoase afară; și aducându-l pe mal, găsi în el un chiup uriaș, plin cu mâl și cu nisip. La priveliștea aceea, se căină și rosti stihurile:
O, voi, schimbări de soartă, stați odată!
Fie-vă milă-un pic de bieții oameni!
Vai, ce blestem! Pe-acest pământ, răsplata Nu-i pe măsura faptei care-o sameni, Nici pe potriva ostenelii tale.
Ca prostu-adesea am pornit asemeni Să-ncerc Norocul. Și aflai pe cale Că-n lume a murit demult Norocul.
O, soartă tristă, ferecată-n jale, Oare-ai golit de înțelepți tot locul, Lăsând doar proști la cârma lumii tale?
Pe urmă aruncă chiupul cât colo, stoarse bine năvodul, îl netezi, ceru iertăciune de la Allah pentru pornirea lui de răzvrătire și se întoarse la mare a treia oară; aruncă năvodul, așteptă până ce năvodul ajunse la fund și, când îl trase afară, găsi în el niște hârburi de oale și niște sticle făcute cioburi. La priveliștea aceea, pescarul iarăși rosti un stih de-al unui poet:
O, poete, vântul norocos spre tine Au nu vezi, neroade, că nu-i dat să bată?
Din condei de trestii și din cânturi line Nu se-mbogățește nimeni niciodată.
Și, ridicând capul spre cer, strigă:
— Allah! Tu știi că eu nu arunc năvodul decât de patru ori. Or, iacătă că l-am aruncat de trei ori până acum!
După care mai rosti o dată numele lui Allah și își aruncă năvodul în mare, și așteptă până ce năvodul se așternu la fund. Iar de data aceasta, cu toate opintelile lui, nu mai dovedi să tragă afară năvodul, care se agăță și mai strașnic de stâncile de la fund. Atunci pescarul strigă:
— Nu este tărie și putere decât întru Allah! Pe urmă se dezbrăcă, se scufundă în preajma năvodului și începu să-l descâlcească, până ce îl desprinse și îl scoase la mal. Îl desfăcu și găsi în el, de data aceasta, un vas mare de aramă galbenă, plin și nevătămat; gura îi era pecetluită cu plumb, în care era apăsată urma pecetei stăpânului nostru Soleiman ben Daud[24]. La priveliștea aceea, pescarul se bucură strașnic și își zise: „Iacătă un chilipir, pe care am să-l vând în sukul[25] căldărarilor, întrucât trebuie să prețuiască pe puțin zece dinari de aur!” Încercă apoi să tăgârțe în spinare vasul, și văzu că e prea greu, și își zise: „Trebuie numaidecât să-l deschid, ca să văd cu ce e plin și să-l golesc în sacul meu; și pe urmă am să vând vasul la sukul căldărarilor.” Își luă, așadar, cuțitul și purcese să meremetisească, până ce despecetlui plumbul; după care răsturnă atunci vasul și îl scutură, ca să verse pe pământ ceea ce se afla în el. Și nu ieși din vas nimic, afară numai de un fum care se sui până în vinețeala cerului și se văluri pe fața pământului. Iar pescarul rămase uluit până peste poate. Pe urmă fumegaiul ieși cu totul afară, se închegă, se vârteji și se întruchipă într-un efrit, care ajungea cu capul până la nori, iar cu picioarele mătura țărâna. Capu-i era ca o boltă, mâinile ca niște furci, picioarele ca niște catarge, gura ca o peșteră, dinții ca niște pietroaie, nasul ca un ulcior, ochii ca niște masale; păru-i era răvășit și colbuit. La vederea acelui efrit, pescarul se înfricoșă, vinele începură să-i tremure, dinții i se încleștară amarnic, gura i se uscă, iar ochii în plină lumină nu mai deslușiră nimic.
Când privirile i se opriră asupra pescarului, efritul strigă:
— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, iar Soleiman este profetul lui Allah.
Și, înturnându-se spre pescar, îi grăi:
— Iar tu, o, măritule Soleiman, profetule al lui Allah, să nu mă omori, întrucât niciodată nu am să-ți mai fiu nesupus și nu am să mă mai rocoșese împotriva poruncilor tale!
Atunci pescarul îi grăi:
— O, uriașule răzvrătit și fățărit, cutezi să spui că Soleiman este profetul lui Allah? D-apoi Soleiman e mort de o mie și opt sute de ani, iar noi ne aflăm la sfârșitul vremilor! Ce-i, dară, cu povestea asta? Și ce tot trăncănești tu? Și care-i temeiul intrării tale în vasul acesta?
La vorbele pescarului, ginnul spuse:
— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Lasă-mă să-ți aduc buna-vestire, o, pescarule!
Pescarul zise:
— Și ce ai tu să-mi bine-vestești?
El răspunse:
— Moartea ta! Și chiar în clipita aceasta, și în chipul cel mai năprasnic!
Pescarul răspunse:
— Pentru asemenea veste, o, vătafule de efriți, ești vrednic a ți se lua îndărăt ocrotirea cerului! Și izgonească-te el din preajma noastră! Și pentru ce îmi vrei moartea? Și ce am săvârșit eu ca să mi se cuvină moartea? Te-am slobozit din vas, te-am izbăvit de îndelunga ședere în mare și te-am adus iară pe pământ!
Atunci efritul zise:
— Cumpănește și alege-ți felul de moarte pe care îl prețuiești mai mult, și chipu-n care ți-ar plăcea cel mai bine să fii omorât!
Pescarul zise:
— Care-i nelegiuirea pentru care să mi se cadă o atare pedeapsă?
Efritul zise:
— Ascultă povestea mea, o, pescarule.
Pescarul zise:
— Grăiește! Și scurtează-ți vorba, întrucât, de nerăbdare, sufletul meu stă gata să salte din picior!
Efritul spuse:
— Află că eu sunt un ginn răzvrătit! M-am rocoșit împotriva lui Soleiman, fiul lui Daud. Mă cheamă Sahr El-Genni! Iar Soleiman l-a trimis la mine pe vizirul său Assef, fiul lui Barkhi, care m-a luat, în pofida zbaterilor mele, și m-a dus între mâinile lui Soleiman. Iar nasul meu, în ceasul acela, s-a făcut tare umil. La vederea mea, Soleiman chemă împotriva mea numele lui Allah și îmi ceru să trec la legea credinței lui și să intru sub oblăduința lui. Și eu nu mă învoii. El atunci porunci să se aducă vasul acesta și mă închise în el. Pe urmă îl pecetlui cu plumb și tipări în plumb numele celui Preaînalt. Pe urmă le porunci ginnilor credincioși lui, care mă luară pe umeri și mă aruncară în hăul mării. Zăcășii o sută de ani în fundul apei, și îmi ziceam în inima mea: „Am să-l îmbogățesc pe veci pe cel ce are să mă slobozească!” Da cei o sută de ani trecură și nimeni nu mă slobozi. Când intrai în cel de al doilea răstimp de o sută de ani, îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i dezvăluiesc și am să-i dăruiesc toate comorile pământului!” Și nimeni nu mă slobozi. Și patru sute de ani se scurseră, iar eu îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i îndeplinesc trei dorințe! Și nimeni nu mă slobozi!” Atunci mă apucă o mânie înfricoșată, și zisei în sufletul meu: „Acuma am să-l omor pe cel ce are să mă slobozească, da am să-i îngădui să-și aleagă moartea!” Și chiar atunci, iacătă, pescarule, m-ai slobozit tu. Și îți îngăduiesc să-ți alegi felul morții tale!
La spusele acestea ale efritului, pescarul zise:
— O, Allah! Ce lucru de-a mirărilea! A trebuit să fiu chiar eu acela care l-a slobozit! O, efritule, dăruiește-mi iertarea, și Allah are să te răsplătească! Iar dacă ai să mă dai pierzării, Allah are să-l stârnească pe vreunul, care să te dea pierzării și pe tine, la rându-ți.
Atunci efritul îi zise:
— Păi eu, dacă vreau să te omor, o fac tocmai pentru că m-ai slobozit!
Iar pescarul zise:
— O, șeicule al efriților, în chipu-acesta îmi plătești cu răutate binele ce ți-am făcut! Încât nu minte nicidecum zicătoarea cea veche!
Și pescarul rosti aceste stihuri cu tâlc:
Vrei să guști pocalul cu amărăciuni?
Fii atunci pe lume săritor și bun.
Eu îți jur pe viață și-ntru bună știință:
Nu cunosc mișeii vreo recunoștință.
Vrei să-ncerci? Încearcă! Ș-ai s-ajungi să pieri Ca Magir sărmana, mama lui Amer!
Și efritul îi zise:
— Gata cu pălăvrăgeala! Să știi că am trebuință neabătut de moartea ta!
Atunci pescarul își zise în sineși: „Eu nu sunt decât un om, iar el este un ginn; da Allah mi-a dăruit o minte bine chibzuită, încât am să ticluiesc o șmecherie spre a-l pierde, un tertip de istețime de-al meu. Și-am să văd limpede dacă și el, la rându-i, va putea să încherbe ceva din nemernicia și din viclenia lui.” Apoi îi zise efritului:
— Chiar ai hotărât moartea mea?
Efritul răspunse:
— Deloc să nu te îndoiești!
Atunci el zise:
— În numele celui Preaînalt, care-i întipărit pe turaua lui Soleiman, mă rog ție cu închinăciune să răspunzi cinstit la întrebarea mea!
Când auzi numele celui Preaînalt, efritul rămase tare tulburat și tare cutremurat, și răspunse:
— Poți să mă întrebi, iar eu îți voi răspunde cinstit.
Atunci pescarul spuse:
— Cum puteai să încapi tu întreg în vasul acesta în care de-abia dacă poate să-ți intre piciorul sau mâna?
Efritul zise:
— Au nu care cumva te îndoiești?
Pescarul răspunse:
— Păi nici că am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aș vedea cu chiar ochiul meu cum intri în vas!
Și tot atunci Șeherezada văzu zorii mijind și își curmă vorbele îngăduite.
Iar când fu cea de a patra noapte, urmă:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce pescarul îi spuse efritului: „N-am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aș vedea cu chiar ochiul meu!”, efritul se cutremură, se scutură și se preschimbă iarăși într-un fumegai care se sui până în slava slăvilor, se strânse și purcese să intre în vas, fir cu fir, până la capăt. Atunci pescarul luă repede capacul de plumb tipărit cu pecetea lui Soleiman și astupă gura vasului. Pe urmă îl hăui pe efrit și îi zise:
— Hei! Socotește și cumpănește felul de moarte în care ți-ar fi mai pe plac să mori, că altminteri te arunc în mare și îmi zidesc pe țărm o casă, și n-am să las pe nimeni să pescuiască, ci am să-i spun: „Aici este un efrit; dacă îl vei slobozi, el va vroi să-l omoare pe slobozitorul lui și are să-i înșiruiască toate soiurile de morți, lăsându-l să-și aleagă!”
Când auzi vorbele pescarului, efritul vru să iasă afară, dar nu izbuti; și văzu că era închis, cu turaua lui Soleiman deasupra-i. Pricepu atunci că pescarul îl închisese în temnița împotriva căreia nu puteau să biruiască nici cei mai slabi, nici cei mai puternici dintre efriți! Și, înțelegând că pescarul îl cară spre mare, strigă:
— Nu! Nu!
Iar pescarul zise:
— Trebuie! Oh, trebuie!
Atunci ginnul începu să-și îndulcească vorbele; se supuse și grăi:
— O, pescarule, ce va să faci cu mine?
El spuse:
— Să te arunc în mare! Întrucât, dacă ai sălășluit acolo o mie opt sute de ani, eu am să te țintuiesc în afund până la ceasul Judecății de Apoi! Că oare nu te-am rugat eu să mă mântui, ca să te mântuie și pe tine Allah? Și să nu mă omori, ca să nu te omoare și pe tine Allah? Or, mi-ai tăgăduit ruga și te-ai purtat ca un descreierat! Încât Allah te-a dat pe mâinile mele. Și nu am nici o căință că te-am viclenit!
Atunci efritul zise:
— Deschide vasul și am să te potopesc cu binefaceri!
El răspunse:
— Minți, o, afurisitule! Și-apoi între mine și tine se petrece întocmai ce s-a petrecut între vizirul împăratului Iunan și hakimul[26] Ruian!
Iar efritul zise:
— Da cine erau vizirul împăratului Iunan și hakimul Ruian? Și ce poveste-i asta?
Pescarul spuse: