Șeicul cel dintâi spuse:
— Află, o, puternicule efrit, că gazela de colea este fiica moșului meu[17], și este de o carne și de un sânge cu mine. M-am însurat cu ea încă de pe când era copilă și am trăit laolaltă aproape treizeci de ani. Și Allah nu mi-a dăruit de la ea nici un urmaș, încât am luat o cadână, care, din mila lui Allah, mi-a dăruit un băiat frumos ca luna la răsăritul ei; avea niște ochi vrăjitori, și niște sprâncene îngemănate, și niște mâini, și niște piciorușe desăvârșite. A crescut încet-încet, până ce a ajuns un băietan de cincisprezece ani. La vremea aceea, am fost nevoit să plec la un târg depărtat, chemat de un alișveriș pricopsit.
Or, fata moșului meu, gazela de colea, era dăscălită din copilăria ei la vrăjitorie și la meșteria fermecătoriilor. Cu meșteșugul farmazoniei, l-a preschimbat pe fiul meu în vițel, iar pe roaba mama lui, în vacă; pe urmă i-a pus sub paza ciurdarului nostru.
Eu, după un răspas lung de vreme, m-am întors de pe drumuri. Am întrebat de fiul meu și de mama lui, iar fiica moșului meu mi-a spus:
— Roaba ta a murit; iar fiul tău a fugit, și habar nu am încotro s-a dus!
Atunci, vreme de un an, am stat ghebejit sub mâhnirea din inima mea și sub lacrimile din ochii mei.
Când veni sărbătoarea din an a Zilei Jertfelor[18], trimisei vorbă ciurdarului să-mi aleagă o vacă mai grasă; iar el îmi aduse o vacă grasă – și era chiar cadâna mea, cea vrăjită de gazela de colea!
— Atunci îmi suflecai mânecile și poalele mantiei și, cu jungherul în mână, mă pregătii să jertfesc vaca. Deodată vaca începu să se tânguie și să plângă cu potop de lacrimi. Atunci mă oprii; și îi poruncii văcarului s-o înjunghie el. Ceea ce și făcu; pe urmă o jupui. Da nu găsirăm în ea nici grăsime, nici carne; numai pielea și oasele. Atunci mă cuprinse căința că o jertfisem; da la ce îmi mai slujeau căințele? Pe urmă o dădui ciurdarului și îi spusei:
— Adu-mi un vițel mai gras.
Iar el mi-l aduse pe fiul meu cel vrăjit în vițel. Când mă văzu, vițelul își rupse frânghia, veni în goană la mine și se prăvăli la picioarele mele; și ce gemete! Și ce plânsete! Atunci mi se făcu milă de el, și îi spusei ciurdarului:
— Adu-mi o vacă, și dă-i drumul vițelului!
Când povestea ajunse aici, Șeherezada văzu zorii mijind și, sfioasă, tăcu, fără a se prilejui mai mult de îngăduință. Atunci sora ei, Doniazada, îi zise:
— O, sora mea, ce dulci, și ce gingașe, și ce miezoase, și ce zemoase la gust sunt vorbele tale!
Iar Șeherezada răspunse:
— Și ele nu sunt chiar nimic pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi, noaptea următoare, dacă am să mai fiu cumva în viață și dacă sultanul va binevoi să mă păstreze!
Iar sultanul își zise în sineși: „Pe Allah! N-am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveștii ei!”
Pe urmă sultanul și Șeherezada își petrecură noaptea toată îmbrățișați. După care sultanul se duse să ocârmuiască treburile județelor lui. Și îl văzu pe vizir purtând sub braț giulgiul menit copilei sale Șeherezada, pe care o și socotea moartă. Ci sultanul nu-i spuse nimic în privința aceasta, și urmă să împartă dreptatea și să căftănească pe unii în slujbe, și să-i mazilească pe alții, și tot așa până la sfârșitul zilei. Iar vizirul rămase nedumerit și până peste poate de uluit.
Când divanul[19] se sfârși, sultanul Șahriar se întoarse în saraiul său.
Iar când fu cea de a doua noapte, Doniazada îi spuse surorii sale Șeherezada:
— O, sora mea, isprăvește-ne, mă rog ție, povestea cu pățania negustorului cu ginnul!
Iar Șeherezada răspunse:
— Din toată inima și ca o cinstire datorată!
— Și numai dacă sultanul îmi îngăduie.
Atunci sultanul îi spuse:
— Poți să vorbești!
Ea spuse:
A ajuns până la mine, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu gânduri cinstite și drepte, că, după ce negustorul îl văzu pe vițel plângând, inima lui fu cuprinsă de milă, și îi spuse ciurdarului:
— Lasă vițelul printre vite!
Întocmai! Iar ginnul se minuna cu mare minunare de povestea aceea uluitoare. Pe urmă șeicul, stăpânul gazelei, urmă:
O, doamne al sultanilor ginnilor, așa s-au petrecut toate! Iar fiica moșului meu, gazela de colea, se afla de față, vedea toate și spunea:
— Oh, trebuie să jertfim vițelul, întrucât este destul de gras!
Și eu nu puteam, de milă, să mă hotărăsc a-l jertfi; și îi poruncii ciurdarului să-l ia îndărăt; iar ciurdarul îl luă și se duse cu el.
A doua zi, ședeam tolănit, când păstorul veni la mine și îmi zise:
— O, stăpâne al meu, am a-ți spune un lucru ce are să te bucure, iar vestea mea cea bună are să-mi aducă o răsplată.
Îi răspunsei:
— De bună seamă.
El spuse:
— O, strălucitule negustor, o am pe fata mea care este vrăjitoare și a învățat vrăjitoria de la o muiere bătrână care sălășluia la noi. Or, ieri, când mi-ai dat vițelul, am intrat cu el la fata mea. Și fata, numai ce l-a văzut, că și-a și acoperit obrazul cu vălul și a început să plângă și apoi să râdă. Pe urmă mi-a spus:
— O, taică, atâta de mult a coborât prețul meu în ochii tăi, încât lași să intre așa la mine bărbații străini?
Eu am grăit:
— Păi unde sunt bărbații aceia străini? Și pentru ce ai plâns și pe urmă ai râs?
Ea mi-a spus:
— Vițelul pe care îl ai cu tine este fiul stăpânului nostru negustorul, da e vrăjit. Și maică-sa cea mașteră l-a vrăjit așa, și pe el și pe maica lui odată cu el. Și nu m-am putut opri să nu râd de chipul lui de vițel. Iar dacă am plâns, a fost din pricina mamei vițelului, cea jertfită de părintele lui.
La vorbele acestea ale copilei mele, am fost până peste poate de minunat și am așteptat ca pe foc ivirea dimineții, ca să vin să-ți dau de știre.
După ce auzii spusele ciurdarului, o, puternicule ginn, urmă șeicul, plecai cu el degrabă, și mă simțeam beat fără vin, de potopul de bucurie și de fericire ce mă năpădea, de a-mi vedea iarăși feciorul. Când ajunsei, așadar, la casa păstorului, copila îmi ură bun-venit și îmi sărută mâna. Pe urmă veni la mine vițelul și se rostogoli la picioarele mele. Atunci îi spusei fetei ciurdarului:
— Este adevărat ceea ce povestești despre vițel?
Ea spuse:
— Da, hotărât, stăpâne al meu! Este fiul tău, pojarul inimii tale!
Eu îi zisei:
— O, copilă binevoitoare și săritoare, dacă îl dezlegi pe fiul meu, îți voi da toată turma și toate bunurile pe care le am în seama tatălui tău!
Ea zâmbi la vorbele mele și îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, nu vreau să primesc bogăția decât cu două învoieli: cea dintâi este să mă mărit cu fiul tău! Iar cea de a doua este să mă lași să vrăjesc și să leg pe cine vreau! Fără de care nu răspund de izbânda strădaniei mele împotriva ticăloșiilor soției tale.
Când auzii, o, puternicule ginn, vorbele fetei văcarului, îi spusei:
— Fie! Și, pe deasupra învoielii, vei avea și bogățiile care se află sub mâna părintelui tău! Cât despre fiica moșului meu, îți îngăduiesc să faci ce vrei cu sângele ei!
Când auzi vorbele mele, fata luă un lighenaș de aramă, îl umplu cu apă și rosti asupra apei niște descântece vrăjitorești; apoi stropi vițelul și îi zise:
— Dacă Allah te-a zămislit vițel, să rămâi vițel, fără a-ți schimba chipul! Dar dacă ești vrăjit, întoarce-te la chipul tău cel zămislit dintâi, și numai cu îngăduința lui Allah Preaînaltul!
Așa grăi. Și numaidecât vițelul începu să se frământe scuturându-se, și se făcu iarăși făptură omenească. Atunci mă repezii la el și îl luai în brațe. Apoi îi zisei:
— Allah fie asupră-ți! Istorisește-mi ce a făcut fiica moșului meu cu tine și cu mama ta!
Iar el îmi povesti toate câte pățiseră. Spusei atunci:
— O, copilul meu, Allah, Stăpânul Ursitelor, ți-a hărăzit pe cineva spre a te mântui și a-ți mântui nedreptățile!
După care, o, mult bunule ginn, îl însurai pe fiul meu cu fata ciurdarului. Iar fata, cu meșteșugul vrăjitoriei sale, o vrăji pe fiica moșului meu și o preschimbă în gazela pe care o vezi! Iar eu, cum treceam pe aici, îi văzui laolaltă pe oamenii aceștia de treabă, îi întrebai ce fac și aflai de la ei ce a pățit negustorul acesta, și șezui jos să văd ce va fi să urmeze. Și-aceasta-i povestea mea!
Atunci ginnul strigă:
— Povestea ta este destul de uluitoare: încât îți dăruiesc treimea din sângele cerut.
Tot atunci păși înainte cel de al doilea șeic, stăpânul celor doi ogari, și spuse: