Șeherezada spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un negustor printre negustori, stăpân peste bogății multe și peste deveruri negustorești în toate țările.
Într-o zi, încalecă pe cal și plecă spre cele târguri pe unde îl chemau alișverișurile lui. Cum căldura se făcuse până peste poate, șezu jos sub un pom și, punând mâna pe sacul său cu merinde, scoase din sac câte ceva de-ale gurii și niște curmale. Când isprăvi de mâncat curmalele, aruncă sâmburii cât colo; și deodată se ivi dinainte-i un efrit mare la stat, care, vârtejind o sabie, venea către negustor și striga:
— Scoală-te să te omor, așa cum l-ai omorât tu pe copilul meu!
Iar negustorul zise:
— Când l-am omorât eu pe copilul tău?
El îi spuse:
— Când ai aruncat sâmburii, după ce ai mâncat curmalele! Și sâmburii l-au lovit pe copilul meu în piept; și-așa s-a zis cu el și a murit într-o clipită.
Atunci negustorul îi zise efritului:
— Să știi, puternicule efrit, că eu sunt un dreptcredincios și că n-aș putea să te mint. Am multe bogății și am și eu copii și nevastă; pe deasupra, am acasă zăloguri ce mi-au fost încredințate. Îngăduie-mi dară să mă duc până acasă la mine, ca să le pot da celor îndrituiți drepturile lor; după care, am să vin îndărăt la tine. Așa că ai făgăduiala și jurământul meu că mă întorc pe urmă la tine. Și-atunci va să faci cu mine ce vei vroi. Și Allah este chezașul vorbelor mele!
Atunci ginnul căpătă încredințare și-l lăsă pe negustor să plece.
Și negustorul se înturnă în țara lui, se desfăcu de toate datorințele sale, și înapoie cele de drept îndrituiților. Pe urmă destăinui soției și copiilor săi ceea ce i se întâmplase, și toți se porniră să plângă, rudele, femeile și copiii. Apoi negustorul își făcu adiata; și șezu cu ai săi până la sfârșitul anului; după care se hotărî să plece și, ghemuindu-și giulgiul la subsuoară, își luă rămas bun de la cei apropiați, de la vecini și de la rude, și porni la drum, cu ciudă în nas. Atunci începură toți să-l bocească și să scoată țipete de jale.
Iar negustorul își văzu de cale mai departe și ajunse la grădina cu pricina; și ziua aceea era întâia zi din anul cel nou. Or, pe când sta el jos să-și plângă năpasta, iacătă că un șeic bătrân[16] venea spre el, ducând de frânghie o gazelă. Se temeni dinaintea negustorului, îi ură viață rodnică și îi zise:
— Care-i pricina șederii tale, singur-singurel, în locul acesta bântuit de ginni?
Atunci negustorul îi povesti ce pățise cu efritul și pricina șederii lui în locul acela. Iar șeicul, stăpânul gazelei, rămase tare uluit și spuse:
— Pe Allah! O, fratele meu, credința ta este o credință mare! Iar povestea ta este o poveste atât de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul pe colțul de dinlăuntru al ochiului, ar fi prilej de chibzuire pentru cel ce cugetă smerit!
Pe urmă șezu jos alături de el și zise:
— Pe Allah! O, fratele meu, n-am să preget a rămâne lângă tine până când am să văd ce are să ți se întâmple cu efritul.
Și rămase, într-adevăr, și începu să tăifăsuiască cu el, și îl văzu topindu-se de frică și de spaimă, pradă unei mâhniri adânci și unor gânduri zbuciumate. Iar stăpânul gazelei rămase mai departe acolo, până când deodată se ivi un alt șeic, care venea spre ei, ducând cu el doi câini ogari din soiul câinilor negri. Se apropie, le ură bună pace și îi întrebă de pricina șederii lor în locul acela bântuit de ginni. Atunci ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârșit. Și de-abia șezu el jos, că un al treilea șeic se îndreptă spre ei, ducând o catârcă de culoarea sturzului. Le ură bună pace și îi întrebă de pricina șederii lor în locul acela. Iar ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârșit. Și nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem și noi încă o dată.
Într-acestea, un vârtej de pulbere se ridică și un vânt de furtună se abătu cu năprasnă, venind înspre mijlocul câmpiei. Apoi, când pulberea se risipi, ginnul cu pricina se ivi, cu o spadă strașnic agerită în mână; și scântei scăpărau din pleoapele lui. Veni la ei și, înșfăcându-l pe negustor din mijlocul lor, îi zise:
— Hai să te omor, precum l-ai omorât tu pe copilul meu, suflarea vieții mele și focul inimii mele!
Atunci negustorul începu să plângă și să se tânguiască; și tot așa și cei trei șeici începură amarnic să plângă, să geamă și să suspine.
Da șeicul cel dintâi, stăpânul gazelei, se îmbărbătă într-un sfârșit și, sărutând mâna ginnului, îi zise:
— O, ginnule, o, căpetenie a sultanilor ginnilor și cunună a lor, dacă am să-ți istorisesc povestea mea și dacă ai să fii mulțumit de ea, drept răsplată vei binevoi să-mi dăruiești o treime din sângele acestui negustor?
Ginnul zise:
— Da, de bună seamă, preacinstitule șeic! Dacă îmi vei istorisi povestea, și dacă o voi găsi vrednică, voi binevoi să-ți dăruiesc o treime din sângele acestuia!