A fost odată, în cetatea Bagdadului, un ins care era neînsurat și care era hamal.
Într-o bună zi, pe când sta în suk, rezemat alene de samarul lui, se opri dinainte-i o femeie înfășurată în izarul[42] ei din mătase de la Mossul[43], presărat cu buburuze de aur și căptușit cu atlaz, își săltă oleacă iașmacul[44] de pe față și, de dedesubt, se iviră niște ochi negri cu gene lungi, și cu ce pleoape! Și era subțire și sulegetă, desăvârșită ca soi. Pe urmă îi spuse cu dulceața glăsuirii ei:
— O, hamalule, ia-ți samarul și vino după mine!
Iar hamalului, fermecat cu totul, nu-i venea să dea crezare vorbelor auzite; ci își luă coșul și porni după copilă, care se opri într-un sfârșit la ușa unei case. Bătu în ușă și numaidecât un nusran[45] coborî și îi cântări fetișcanei, pentru un dinar, o măsură de măsline, pe care ea o puse în samar, spunându-i samaragiului:
— Ia asta și ține-te după mine!
Și hamalul strigă:
— Pe Allah! Ce zi binecuvântată!
Și își luă coșul și o urmă pe copilă, care se opri apoi dinaintea tarabei unui neguțător de pometuri și cumpără mere sirienești, gutui osmanlâi[46], piersici de la Oman, iasomii de la Alep, nuferi albi de la Damasc, harbuji de la Nil, lămâi misrenești[47], chitre sultanlâi[48], boabe de mirt, flori de hennea[49], dediței sângerii, toporași, flori de rodie și zarnacadele. Și le puse pe toate în samarul hamalului și spuse:
— Ia-le în spinare!
Iar el le luă și porni după ea, până ce ajunse dinaintea unui măcelar, căruia fata îi spuse:
— Taie zece artale[50] de carne.
Măcelarul tăie cele zece artale; iar ea le înfășură în foi de banan, le puse în samar, și spuse:
— Ia-le, o, hamalule!
El le aburcă în spinare și porni după ea, spre a se opri dinaintea unui neguțător de migdale, de la care copila târgui tot soiul de migdale și spuse:
— Ia-le și hai după mine!
Iar el luă coșul și porni după ea, până dinaintea prăvăliei unui cofetar; acolo fata cumpără o tablă pe care o umplu cu toate câte avea neguțătorul: acadele de zahăr cu unt, împletite și răsucite, gogoși calde înmiresmate cu mușc[51] și umplute cu dulcețuri, cofeturi numite sabun[52], plăcinte, turte dulci cu lămâie, baclavale, zumaricale numite mușabac[53], colțunașe coapte în zahăr numite lukmet-el-kadi[54] și altele numite assabih-Zeinab[55], făcute cu unt, cu miere și cu lapte. Pe urmă puse toate aceste soiuri de bunătățuri pe tablă și puse tablaua pe samar. Atunci samaragiul zise:
— Dacă mi-ai fi spus de la început, aș fi venit cu un catâr, spre a încărca toate astea!
Iar ea zâmbi a râde la vorbele lui. Pe urmă se opri la un neguțător de parfumuri și cumpără zece feluri de ape: apă de trandafiri, apă de flori de portocal și încă multe altele; mai luă și o măsură de băuturi amețitoare; cumpără tot așa și un stropitor de apă de trandafiri înmiresmată cu mosc, grăunțe de tămâie tare, lemn de aloe, chihlimbar cenușiu și mosc; luă, într-un sfârșit, niște lumânări de ceară de Alexandria; puse totul în samar și spuse:
— Ia coșul în spinare și vino după mine!
Iar el luă samarul și o urmă cu povara în spinare, până ce hanâma[56] cea tânără ajunse la un sarai falnic cu o curte largă înspre grădina din spate; era tare înalt, pătrat la înfățișare și semeț; ușa avea două canaturi de abanos, împodobite cu solzi de aur roșu.
Fetișcana se opri la ușă și bătu încetișor; și ușa se deschise din cele două canaturi ale ei. Hamalul se uită atunci la cea care deschise ușa și văzu că era o copilă cu trup zarif și subțietic, chiar ca un tipar în ce privește sânii gogoneți și îmbolditori, în ce privește drăgălășenia, nurii și frumusețea ei, și în toate desăvârșirile boiului și ale călcăturii; fruntea îi era albă ca lucirea dintâi a lunii pline, ochii ca ochii gazelelor, sprâncenele ca un pătrar de lună la vremea ramadanului[57], obrajii ca bujorul, gura ca pecetea-lui-Soleiman[58]; chipu-i ca luna plină la răsăritul ei, sânii cei doi ca două rodii gemene; cât despre pântecul ei tânăr și mlădiu, și unduitor, se ascundea sub haine ca o scrisoare scumpă în sulul care o cuprinde.
Încât, la vederea ei, hamalul simți că-i zboară mințile, iar coșul era să-i cadă de pe spinare; și își zise: „Pe Allah! În viața mea n-am avut o zi mai binecuvântată decât ziua de azi!”
Atunci fata cea tânără, portărița, stând tot înlăuntrul casei, spuse surorii ei, cea care făcuse târguielile, și hamalului:
— Intrați! Și intrarea să vă fie largă și bună!
Atunci intrară și ajunseră într-o sală largă, ce dă spre curtea lăuntrică; sala era împodobită toată cu chilimuri de mătase și de zarafir și plină cu lucruri iscusit lucrate și învrâstate cu ochiuri de aur și cu oluri, și cu jețuri cioplite, și cu perdele, și cu dulapuri de haine frumoase. În mijlocul sălii se afla un crivat de marmură, bătut cu mărgăritare sclipitoare și cu nestemate; deasupra crivatului era întins un polog de atlaz roșu, iar pe crivat ședea o copilandră minunată, cu niște ochi babilonici[59], cu lin trup drept ca litera alef[60], și cu un chip atâta de frumos, încât umplea de tulburare soarele cel luminos. Era ca o stea strălucitoare, și într-adevăr ca o hanâmă de neam înalt arăbesc, după spusa poetului:
Acel ce îți asemuie făptura Cu-o mlădioasă ramură subțire În van, copilo, își mai bate gura, Căci tu ești fără de asemuire:
Nu are soră ființa-ți mlădioasă, Nici trupul tău un frate pe potrivă.
Iar ramura, oricât e de frumoasă, Numai în pom e-n totului zarifă, Pe când tu, preafrumoaso, ești oricum Fără pereche sub slăvitul soare, Iar haina ce te-ascunde-i ca un fum, Care te face mai ispititoare.
Atunci copila de pe pat se ridică, făcu câțiva pași, spre a veni în mijlocul sălii lângă surorile ei, și le spuse:
— Ce stați așa nemișcate? Luați povara din cârca hamalului.
Atunci cea care târguise veni dinaintea hamalului, portărița trecu la spatele lui și, ajutate de cea de a treia soră a lor, îl ușurară de povară. Apoi scoaseră tot ceea ce se afla în samar, rânduiră fiecare lucru la locul lui, îi plătiră doi dinari hamalului și îi spuseră:
— Arată-ți ceafa și du-te, o, hamalule!
Și hamalul se uită la fete și începu să se minuneze de frumusețea lor și de desăvârșirile lor, și gândi că nu mai văzuse vreodată ceva asemenea. Și luă seama că nu se afla în casa aceea nici un bărbat. Apoi văzu toate băuturile, toate poamele, toate florile înmiresmate și toate celelalte bunătățuri câte se aflau acolo, și se minună până peste marginile minunării, și nu avu nici un îndemn să plece.
Atunci cea mai mare dintre fete îi zise:
— Ce ai de nu te clintești? Socoți plata prea săracă? Și se întoarse spre sora ei, cea care făcuse târguielile, și îi zise:
Mai dă-i și al treilea dinar.
Și hamalul spuse:
— Pe Allah, o, stăpânele mele, plata de obicei nu este decât de două jumătăți de dinar! Și nu am găsit nicidecum săracă plata de-acum. Da inima și lăuntrul ființei mele se zbuciumă din pricina voastră. Și mă întreb cum poate să fie viața voastră, de vreme ce stați singure și nu aveți aici nici un bărbat, care să vă țină tovărășie bărbătească. Au voi nu știți că un minaret nu e chiar nimic, decât atunci când este unul dintre cele patru minarete ale unei geamii? Or, o, stăpânele mele, voi nu sunteți decât trei și vă lipsește cel de al patrulea! Și știți și voi că fericirea femeilor nu ajunge desăvârșită decât lângă bărbați! Și, cum spune poetul, o îmbinare de sunete nu poate să fie cântec decât într-o însoțire de măcar patru soiuri de scule laolaltă: o harpă, o lăută, o cobză și un flaut. Or, o, stăpânele mele, voi nu sunteți decât trei și vă lipsește scula cea de-a patra, flautul, care să fie un bărbat înțelept, plin de inimă și de duh, meșter iscusit și știutor a păstra o taină!
Iar fetișcanele îi ziseră:
— Păi, tu nu știi, hamalule, că noi suntem fete fecioare? Încât tare ne este frică a ne da pe mâna vreunui palavragiu. Că l-am citit pe poetul care spune:
Ferește-te de-orice destăinuire, Că taina spusă-aduce păgubire!
La vorbele acestea, hamalul strigă:
— Mă jur pe viața voastră, o, stăpânele mele! Eu sunt un bărbat înțelept, de temei și de credință, care a citit cărți și a rumegat cronicile! Nu povestesc decât lucruri dulci și tăinuiesc cu grijă, fără a pălăvrăgi, toate lucrurile jalnice. În toate împrejurările, mă port după spusa poetului:
Știe păstra o taină doar omul fără pată, Doar omul-om își ține întreagă o făgadă.
În mine orice taină rămâne ferecată, Ca într-o casă-nchisă sub strașnică lăcată, Cu ușa cetluită și cheia aruncată.
Auzind stihurile hamalului și toate strofele pe care le spuse, și întocmirile lui poeticești, fetele se îndulciră bine de tot; și, numai din prefăcătorie îi ziseră:
— Tu știi, o, hamalule, că am cheltuit pentru saraiul nostru o mulțime de galbeni. Ai tu oare cu ce să ne despăgubești? Întrucât nu te-am pofti să stai cu noi decât cu învoiala, din parte-ți, de a plăti cu aur. Ori nu ți-e a rămâne la noi, a ne fi tovarăș la băut și mai cu seamă a ne face să stăm treze toată noaptea, până la ivirea zorilor pe chipurile noastre?
Pe urmă, cea mai mare dintre fete, stăpâna casei, adăugă:
— Că dragostea fără de arginți nu poate să slujească de dreaptă măsură în cumpăna tereziei!
Iar portărița zise:
— Dacă nu ai nimic, du-te fără nimic!
Și, în clipita aceea, fata care făcuse târguielile luă cuvântul și grăi:
— O, surorile mele, destul! Întrucât, pe Allah! Flăcăul acesta nu ne-a împuținat cu nimic ziua! Și-apoi ar fi putut să fie altul, care să nu fi avut atâta răbdare față de noi. Și apoi tot ce i s-ar cădea ca plată, mă leg să plătesc eu în locul lui.
Atunci hamalul se bucură până peste poate și îi spuse celei ce făcuse târguielile:
— Pe Allah! Cel dintâi câștig al zilei numai ție ți-l datorez!
Atunci tustrele îi ziseră:
— O, hamalule, rămâi, așadar, aici, și fii încredințat că ne vei fi precum capul și ochiul nostru!
Pe dată, cea care făcuse târguielile se ridică și se încinse peste mijloc. Pe urmă orândui pocalele, strecură vinul, pregăti locul de petrecere chiar lângă havuzul de apă și puse dinaintea lor toate câte puteau să le fie de trebuință. Pe urmă aduse vinul, și toată lumea șezu jos; iar hamalului, în mijlocul fetelor, i se părea că visează în somn.
Atunci fata care făcuse cumpărăturile luă carafa cu vin, umplu pocalul și îl bău, și încă o dată, și încă o dată. Pe urmă umplu iarăși pocalul și îl trecu surorilor ei, pe urmă hamalului. Iar hamalul rosti în stihuri:
Bea vinul! Ca el e izvorul De bucurii și veselii.
El este tămăduitorul La rele și nevolnicii.
Cel care-l bea își uită dorul Și prinde proaspete tării Nu-i om care să-l bea vreodată Fără-a-și simți din temelii Ființa-ntreagă tulburată Și vrednică de ghidușii.
În el e fericirea toată Și sațiul dragostei – să știi!
Și sărută mâinile celor trei fete și goli pocalul. Pe urmă se duse lângă stăpâna casei și îi zise:
— O, stăpâna mea, sunt robul, lucrul și avutul tău!
Și rosti în cinstea ei un stih al poetului:
La ușa ta așteaptă robul ochilor tăi, Cel mai supus din robii tăi supuși, Ce îți cunoaște bine râvnitele văpăi, Și-ntreaga-ți dărnicie ți-o-nseamnă la răbuj.
Și știe robu-acesta, răpus de crudul dor;
Bunăvoința toată cu care ți-e dator.
Atunci ea îi spuse:
— Bea, o, prietene al meu! Și băutura să-ți fie priincioasă și de dulce mistuire! Și să-ți dea puteri pe calea adevăratei sănătăți!
Atunci hamalul luă pocalul, sărută mâna fetei și, cu glas cald și unduitor, cântă molcom stihurile acestea ale poetului:
I-am dat iubitei mele un vin, strălucitor Precum lumina din obrajii ei:
Obrajii-i ca un foc dogorâtor Cum numai o năpadă de scântei Ar arde-atâta de mistuitor.
Părea că s-ar fi-nduplecat să-l bea, Și mi-a grăit, râzând cu gură toată: „Cum de socoti tu, oare, c-aș putea Să-mi beau lumina din obraji vreodată, Obrajii să mi-i beau sorbind din ea?”
Eu, spun: „Bea, o, lumină, soarbe-l rar!
Că-n vinu-acesta-s lacrimile mele!
Roșeața lui e sângele meu chiar!
Iar aburul lui, cu arome grele, E sufletu-mi ce ți-l aduc în dar!”
Atunci fetișcana luă pocalul de la hamal, îl duse la buze, pe urmă trecu lângă sora ei. Și începură să dănțuiască, să cânte și să se încunune cu flori; și în toată vremea asta, hamalul le lua în brațe și le strângea; și una îi spunea ghidușii, alta îl trăgea spre ea, iar cea de a treia îl împodobea cu flori. După ce vinul se înstăpâni de-a binelea, copila portăriță se sculă, se despuie de toate hainele de pe ea și rămase goală cu totul. Pe urmă se aruncă în havuzul cu apă și începu să se joace cu apa; pe urmă luă apă în gură și îl stropi pufnind pe hamal. Apoi își săltă în sus și mâinile și picioarele și lăsă apa să curgă peste tinerețea ei fragedă. Pe urmă ieși din apă și se aruncă la pieptul hamalului și, întinzându-se pe spate, făcu un semn și întrebă:
— O, inima mea, știi cum se cheamă aceasta?
Iar hamalul răspunse:
— Ha! Ha! Ha! De rând, se cheamă casa milelor!
Atunci ea strigă:
— Yuh! Yuh! Da nu ți-e rușine?
Și îl luă de gât și începu să-l bată pe spate. Atunci el spuse:
— Nu! Nu! Se cheamă potcă! Ci ea spuse:
— Altcumva!
Și hamalul zise:
— Atunci este bucățica ta de la urmă! Iar ea spuse iar:
— Altcumva!
Atunci el zise:
— Este viespea ta!
Ea, la vorbele acestea, începu să-l lovească atât de strașnic peste ceafă, încât îi urzică pielea. Atunci el zise:
— Păi da spune-mi tu cum se cheamă! Și ea răspunse:
— Busuiocul podurilor! Atunci hamalul strigă:
— Într-un sfârșit! Lăudat fie Allah pentru izbăvirea ta, o, busuioace al podurilor!
După care își trecură iarăși pocalul roată. Pe urmă, cea de a doua fată își scoase hainele și se aruncă în havuzul cu apă: făcu și ea ca sora ei, pe urmă ieși și se duse să se arunce la pieptul hamalului. Acolo, arătând cu degetul, îi zise hamalului:
— O, lumină a ochiului meu! Cum se cheamă aceasta? El răspunse:
— Veșcă!
Ea strigă:
— Uf! Ce vorbe proaste la flăcăul ăsta!
Și îl lovi și îl plesni atâta de tare, de răsună sala toată. Iar el răspunse:
— Atunci este busuiocul podurilor.
Ea răspunse:
— Nu! Nu!
Și iar începu să-l plesnească peste ceafă. Atunci el o întrebă:
— Păi da cum îi zice?
Ea răspunse:
— Susanul descojit!
Atunci cea de a treia fată se sculă, se dezbrăcă și coborî în havuz, unde făcu la fel ca și cele două surori ale sale; pe urmă se îmbrăcă iar și se duse să se întindă pe genunchii hamalului și îi spuse:
— Ghicește-i numele!
Și-i făcu semn. El atunci începu să spună ba că se cheamă așa, ba că se cheamă pe dincolo! Și sfârși întrebând-o, pentru ca ea să înceteze a-l mai lovi:
— Atunci spune-mi tu cum îi zice!
Ea răspunse:
— Hanul lui Abu-Mansur!
Atunci hamalul se ridică, își scoase hainele și coborî în havuzul cu apă; iar paloșu-i plutea la fața apei! Se spălă pe tot trupul, cum se spălaseră și fetele; pe urmă ieși din havuz și se aruncă în poala portăriței și își alungi cele două picioare în poala celei ce făcuse târguielile. Pe urmă, arătând cu un semn, îi spuse stăpânei casei:
— O, stăpână doamnă a mea, cum se cheamă?
La vorbele acestea, toate trei fură cuprinse de un râs atâta de amarnic, încât se prăbușiră pe spate și strigară:
— Zebbul tău!
El spuse:
— Ba nu!
Și-i arse fiecăreia câte-o mușluitură. Ele spuseră atunci:
— Scula ta!
El răspunse:
— Iaca ba!
Și-i arse fiecăreia câte o ciupitură de sân. Iar ele, uluite, îi spuseră:
— Păi da-i chiar păcătoșia ta, și-i fierbinte! E chiar zebbul tău, și-i zbuciumat!
Iar hamalul, de fiecare dată, clătina din cap, apoi le săruta, le mușluia, le ciupea și le strângea în brațe; iar ele râdeau până peste poate. Într-un sfârșit, îl întrebară:
— Spune-ne atunci tu cum se cheamă?
Hamalul cugetă o clipită, se uită cu luare-aminte, clipi din ochi, și zise:
— O, stăpânele mele, iacătă vorbele pe care tocmai mi le-a spus copilul acesta care-i pojarul meu: „Mă cheamă catârul cel vârtos și nejugănit, cel care paște și rumegă busuiocul podurilor, se desfată cu tainul de susan descojit, și poposește la hanul lui moș Mansur!”
La vorbele acestea, fetele începură să râdă de se prăbușiră pe spate. Pe urmă se apucară iar să bea din același pocal, până spre căderea nopții. Atunci fetele îi spuseră hamalului:
— Acuma arată-ne ceafa și du-te, lăsându-ne să-ți privim lățimea spetelor!
Și hamalul strigă:
— Pe Allah! Mai lesne-i sufletului meu să iasă din trup, decât mie să plec din casa voastră, o, stăpânele mele! Hai să împreunăm noaptea aceasta cu ziua care s-a dus, iar mâine fiecare va putea să plece să-și vadă de starea soartei sale pe drumul lui Allah!
Atunci copila care făcuse târguielile luă cuvântul și spuse:
— Pe viața mea! O, surorile mele, hai să-l poftim să-și petreacă noaptea cu noi: avem să ne prăpădim de râs, întrucât e o pramatie fără rușine și e plin de gingășie!
Atunci fetele îi spuseră hamalului:
— Bine, fie! Poți să rămâi în noaptea asta, da numai cu învoiala să te lași în seama noastră și să nu ceri nici o lămurire despre ceea ce vei vedea sau despre pricina a orice-ar fi!
Atunci el zise:
— Da, hotărât! O, stăpânele mele!
Iar ele îi spuseră:
— Atunci ridică-te și citește ce stă scris pe ușă!
Iar el se sculă și găsi pe ușă cuvintele acestea scrise cu zugrăveală de aur: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te privește, altminteri vei auzi lucruri care nu au să-ți fie pe plac!
Atunci hamalul spuse:
— O, stăpânele mele, vă iau de martore că nu am să crâcnesc nimic despre ceea ce nu mă privește!
În clipita aceea, Șeherezada văzu zorile mijind și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a zecea noapte, Doniazada îi spuse:
— O, sora mea, isprăvește povestea!
Iar Șeherezada răspunse:
— Cu dragoste și ca o datorință pentru mărinimie!
Și urmă:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce hamalul le-a dat fetelor această făgăduială, cea care făcuse târguielile s-a ridicat și a așternut bucatele dinaintea lor, și toți au mâncat cu poftă. După care, se aprinseră lumânările, se arseră bețișoare înmiresmate și tămâie; pe urmă toată lumea începu iarăși să bea și să mănânce din toate bunătățurile cumpărate în suk, mai cu seamă hamalul, care totodată spunea întruna stihuri bine ticluite, închizând ochii și legănând din cap. Și deodată se auziră niște bătăi în ușă; dar bătăile nu-i tulburară din desfătările lor; fata portăriță se sculă și se duse la ușă, pe urmă se întoarse și le spuse:
— Masa noastră chiar că are să fie plină în noaptea aceasta, întrucât iacătă că au sosit la ușă trei ajami[61] cu barba rasă, și tustrei chiori de ochiul stâng, și chiar că asta-i o potriveală de-a mirărilea! Am văzut pe dată că sunt străini, din țara rumannilor; și fiecare dintre ei are o înfățișare osebită, da tustrei sunt cu totul de râs la chip, atâta-s de pociți. Așa că, dacă avem să-i poftim să intre, avem să ne veselim strașnic pe seama lor!
Pe urmă le spuse mai departe vorbe de încredințare tovarășelor ei, care într-un sfârșit ziseră:
— Spune-le, așadar, că pot să intre, da arată-le limpede învoiala care cere: Să nu întrebi nimic despre ceea ce nu te privește, altminteri vei păți lucruri ce nu au să-ți placă!
Și fetișcana alergă plină de voioșie la ușă și se întoarse aducându-i pe cei trei chiori; și într-adevăr, aveau bărbile rase și mustățile lungi și răsucite în varvaric, și totul la ei învedera că țin de isnaful cerșetorilor numiți saalici[62]. De îndată ce intrară, urară bună pace celor de față, ploconindu-se unul după altul. La vederea lor, fetele se ridicară în picioare și-i poftiră să șadă jos. După ce șezură, cei trei inși se uitară la hamalul care era beat cu totul, și, după ce îl măsurară bine, socotiră că și el ține de isnaful lor și își ziseră:
— A, păi și acesta este un saaluk ca noi! Așadar poate să ne țină tovărășie cu dragoste!
Și hamalul, care le auzise socotința, se sculă deodată și se holbă la ei cu ochii ponciși, și le zise:
— Haide, haide! Stați cuminți, că nu am ce să fac cu marghiolelile voastre! Și mai dintru-ntâi ia băgați de seamă la ce stă scris colo, pe ușă!
La vorbele acestea, fetele pufniră în râs și își ziseră:
— Avem să ne veselim strașnic cu saalicii și cu hamalul!
Pe urmă îi poftiră pe saalici să mănânce, iar ei mâncară strașnic! Pe urmă portărița îi pofti să bea, iar saalicii se porniră să bea unul după altul și să-și treacă spornic pocalul din mâna copilei-portărițe. După ce pocalul își porni rotirea din plin, hamalul le zise:
— Hehe, fârtaților! Au nu care cumva aveți în desagii voștri vreo poveste mai de soi ori vreo pățanie mai de mirare ce-ar putea să ne veselească?
La vorbele acestea, ei, stârniți cu totul și încălziți, cerură să li se aducă sculele de petrecere. Atunci portărița le aduse pe dată o dairea de Mossul împodobită cu zdrăngănei, o alăută de Irak și un flaut persan. Iar cei trei saalici se sculară în picioare: unul luă daireaua cu zdrăngănei, cel de al doilea luă alăuta, iar cel de al treilea flautul. Și tustrei începură să cânte, iar fetele îi însoțeau cu glasurile; cât despre hamal, acesta se zgâlțâia de desfătare și icnea: „Uf! Ya Allah!”, atâta de vrăjit era de glasul strălucit și de dulceața cântăreților.
Într-acestea, se auziră iarăși niște bătăi la ușă. Iar portărița se ridică spre a vedea cine bate.
Or, iacătă care era pricina bătăilor în ușă:
În noaptea aceea, califul Harun Al-Rașid[63] coborâse să cutreiere prin cetatea sa, spre a vedea și a auzi însuși lucrurile care se puteau petrece; și era însoțit de vizirul său Giafar Al-Barmaki și de spătarul Massrur, împlinitorul osândelor sale. Întrucât își făcuse obiceiul de a se străvesti adeseori în neguțător.
Așa că, pe când se preumbla în noaptea aceea pe ulițele cetății, ajunse în drumul său la casa aceea și auzi zvoana alăutelor și larma zaiafetului. Și califul îi spuse lui Giafar:
— Hai să intrăm în casa asta să vedem ale cui sunt glasurile.
Și Giafar răspunse:
— Trebuie să fie vreo ceată de bețivani. Încât să ne ferim a intra, de teamă că nu care cumva să ni se întâmple vreun pocinog.
Și califul zise:
— Trebuie numaidecât să intrăm, și vreau ca tu să găsești vreun tertip care să ne îngăduie să intrăm și să-i luăm pe neașteptate.
Și Giafar, la porunca aceea, răspunse:
— Ascult și mă supun!
Atunci Giafar o luă înainte și bătu la ușă. Și tot atunci portărița veni să deschidă.
Portărița cea tânără deschise, așadar, ușa, iar Giafar îi zise:
— O, stăpâna mea, suntem niște negustori de la Tabaria[64]. Sunt zece zile de când am venit la Bagdad cu mărfuri, și am tras la hanul negustorilor. Încât unul dintre negustorii de la han ne-a poftit în seara aceasta la el și ne-a îmbiat la cină. După cină, care a ținut un ceas de vreme și la care ne-a tot îndemnat să mâncăm și să bem strașnic, ne-a dat slobozenie să plecăm. Am plecat, așadar; dar s-a lăsat noaptea, iar noi suntem niște străini aici: așa că rătăcirăm drumul spre hanul la care suntem trași. Și-acuma ne închinăm cu osârdie la mărinimia voastră, spre a ne îngădui să intrăm și să ne petrecem noaptea la voi. Iar Allah are să țină seama de această faptă bună!
Atunci portărița se uită la ei și văzu că aveau într-adevăr înfățișare de negustori, precum și chipuri preacinstite. Și se întoarse la cele două surori ale ei și le ceru părerea. Ele îi spuseră:
— Poftește-i să intre!
Atunci ea se întoarse să le deschidă ușa; iar ei o întrebară:
— Putem să intrăm, cu îngăduința voastră?
Ea spuse:
— Intrați!
Atunci califul, Giafar și Massrur intrară, iar la vederea lor fetele se ridicară în picioare să-i întâmpine și să le dovedească cinstirea cuvenită, și spuseră:
— Fiți bineveniți, iar intrarea aici fie-vă voioasă și desfătată! Simțiți-vă în voia voastră, o, oaspeți ai noștri!
Avem însă a vă cere o învoială: Să nu întrebați ceea ce nu vă privește, altminteri veți auzi lucruri care nu au să vă fie pe plac!
Ei răspunseră:
— Da, de bună seamă!
Și șezură jos, și fură poftiți să bea și să-și treacă pocalul de la unul la altul. Pe urmă califul se uită la cei trei saalici și văzu că erau chiori, toți de ochiul stâng, și tare se minună. Se uită apoi la fetișcane, și văzu toate mândrețele și toți nurii lor, și rămase tare nedumerit și uluit. Și copilele își vedeau mai departe de taifasul lor cu oaspeții și îi îmbiau să bea cu ele; pe urmă îi aduseră califului un vin de soi; și el nu vroi să bea, spunând:
— Sunt un hagiu cucernic[65].
Atunci portărița se sculă și așeză dinaintea lui o sofra învrâstată gingaș, pe care puse o ceașcă de farfuriu chinezesc; turnă în ceașcă apă de izvor, pe care o răcori cu o bucată de gheață și o îndulci cu zahăr și cu apă de trandafiri; apoi îl pofti pe calif să bea. El primi și îi mulțumi îndelung copilei, și își zise în sineși: „Mâine trebuie s-o răsplătesc pentru fapta ei și pentru tot binele pe care îl săvârșește!”
Ast timp, fetele își vedeau mai departe de îndatoririle lor de gazde și de îmbierile la băutură. Da când vinul își împlini rosturile, stăpâna casei se ridică, îi întrebă încă o dată ce mai poruncesc, pe urmă o luă pe portăriță de mână și îi spuse:
— O, sora mea, ridică-te să ne îndeplinim datoriile!
Ea îi răspunse:
— La poruncile tale!
Atunci portărița se ridică, le spuse saalicilor să se scoale din mijlocul sălii și să se rânduiască în dreptul ușilor, strânse tot ce se afla în mijlocul sălii și făcu curat. Iar celelalte două fete îl strigară pe hamal și îi spuseră:
— Uf, pe Allah! Ce fără de folos este prietenia ta! Mișcă-te! Că doar nu ești străin aici, ești de-al casei!
Atunci hamalul se sculă, își sumese poalele hainei, își strânse cingătoarea și spuse:
— Porunciți și mă supun!
Iar ele îi ziseră:
— Așteaptă la locul tău!
Peste câteva clipite, portărița îi zise:
— Urmează-mă și hai să mă ajuți!
Iar el o urmă afară din sală, și văzu două cățele din soiul cățelelor negre și care aveau niște lanțuri petrecute pe după gât. Hamalul le luă și le aduse în mijlocul sălii. Atunci stăpâna saraiului se apropie, își suflecă mânecile, luă un bici și îi spuse hamalului:
— Adu aici una dintre cățele!
Iar el veni cu una dintre cățele, trăgând de lanț, și o aduse aproape; iar cățeaua începu să plângă și să ridice capul spre fetișcană. Și fetișcana, fără a lua seama la scâncelile ei, tăbărî pe ea lovind-o cu biciul peste cap, iar cățeaua schelălăia și plângea; iar fetișcana nu încetă de-a o bate, decât când mâinile îi căzură istovite. Atunci aruncă biciul din mână, luă cățeaua în brațe, o strânse la piept, îi șterse lacrimile și o sărută pe cap, ținându-i-l între mâinile ei. Pe urmă îi spuse hamalului:
— Du-o de-aici, și adu-mi-o pe cea de-a doua!
Și hamalul aduse cățeaua; iar fata se purtă și cu ea la fel cum se purtase cu cea dintâi.
Atunci califul își simți inima cum i se umple de milă și pieptul cum i se strânge de jale și clipi din ochi către Giafar, spre a-i da de înțeles s-o întrebe pe fetișcană despre toate astea. Și Giafar îi răspunse prin semne că mai bine să-și țină gura.
Apoi stăpâna saraiului se întoarse spre surorile ei și le spuse:
— Hai să facem ceea ce avem obiceiul să facem!
Ele răspunseră:
— Ne supunem.
Atunci stăpâna saraiului se sui în crivatul ei de marmură, învrâstat cu aur și cu argint, și îi spuse portăriței și celei ce făcuse cumpărăturile:
— Arătați-ne acuma ce știți.
Atunci portărița se sculă și se sui în pat lângă sora ei; iar cea care făcuse cumpărăturile ieși, se duse în iatacul ei și aduse de acolo un tăbuieț de atlaz dichisit cu ciucuri de mătase verde; se opri dinaintea fetelor, deschise sacul și scoase din el o lăută. I-o întinse portăriței care îi potrivi strunele și, ciupindu-le, cântă niște stihuri de dragoste și de alean:
Fie-vă milă! Dați-le-ndărăt Pleoapelor mele liniștea pierdută!
Spuneți-mi unde, unde mi s-au dus Și mințile de m-au lăsat zăludă?
Când ușa i-am deschis-o larg iubirii Și adăpost i-am dat în casa mea, Atunci s-a mâniat pe mine somnul Și mi s-a dus, de nu-l mai pot vedea.
Ei îmi răspund: „Prietena cuminte, Tu cea care mergeai pe drumul drept, Ce-ai săvârșit? Și ce blestem ți-aduse Neliniștea în gânduri și în piept?”
Iar eu șoptesc: „Nu eu, ci ea, prieteni, Ar fi în stare să vă lumineze;
Eu doar pot spune că întregu-mi sânge E-al ei, al mult preagingașei crăiese.
Și doar pot spune că eu mai degrabă Mi l-aș vărsa numai de dragul ei, Decât să-l țin clocotitor în mine, Plin de povara grea a dragostei.
Vai, m-am îndrăgostit de o femeie, Și-n gândurile mele-o port mereu, Și numai ea mi se-oglindește-n gânduri, Icoana ei sclipește-n ochiul meu!
Iar dacă din lăuntrurile mele Aș vrea s-alung icoana ei de dor, Lăuntrurile, vai, mi s-ar aprinde Într-un pojar atotmistuitor.
Ah, de-ați vedea-o, m-ați ierta, prieteni!
Însuși Allah a șlefuit se pare La giuvaieru-acesta fără pată Lucrat cu-a vieții proaspătă lucoare;
Iar cu ceea ce îi mai rămăsese Din proaspăta lucoare minunată, Allah a plăsmuit mărgăritarul Și rodia de flăcări, totodată”
Ei mă întreabă: „Oare tu, credule, Găsești într-o iubită și-altceva Decât suspine, lacrimi și amaruri, Și-arare-o bucurie lângă ea?
Și oare nu știi tu că dacă chipul Ți-l vei privi adânc în apa lină, Nu vei vedea lucind în ochiul apei Decât chiar chipul tău ca o lumină?
Te-ai apucat să bei dintr-un izvor Din care-abia apuci să sorbi o gură, Că te-ai și săturat apoi cu totul Și, iată, cu asupra de măsură.”
Eu le răspund: „Nu cumva să vă pară Că bându-l, poate, m-a cuprins beția!
O, nu! Nu bându-l! Ci numai privindu-l, Privindu-l doar, și, iată, nesomnia S-a așternut numaidecât, prieteni, În ochii mei adânci pe totdeauna.
Și nu de niște lucruri petrecute Îmi arde-acuma inima, nebuna, Ci doar de trecerea ei ca o umbră!
Și nu de vreo iubire împlinită, Din care m-aș fi rupt cumva, prieteni, Mi-s gândurile astăzi rătăcite!
Ci doar de despărțirea de aceea Care nu este astăzi lângă mine!
Cum oare aș putea acum, prieteni, Înspre o alta să-mi întorc privirea, Când sufletul meu tot, în care geme Și-n care arde pururea iubirea, Mi-l simt legat pe veci, fără scăpare, De trupu-i zămislit ca din pojar, De trupu-i mirosind cu îmbătare A mosc curat și-a chihlimbar”.
Când își isprăvi cântarea, sora ei îi zise:
— Deie-ți alinare Allah, o, sora mea!
Și portărița fu cuprinsă de o mâhnire atâta de amarnică, încât își sfâșie hainele și se prăbuși la pământ leșinată cu totul.
Și, în felul acela, trupul fetei rămase gol, iar califul băgă de seamă că tot trupul purta urmele unor lovituri de bici și ale unor lovituri de nuiele și fu uluit până peste marginile uluirii. Și fata care făcuse târguielile sări și aruncă oleacă de apă pe obrazul surorii sale leșinate, care își veni în simțiri; pe urmă îi aduse o altă rochie și o îmbrăcă la loc.
Atunci califul îi spuse lui Giafar:
— Nu prea pari tulburat. Tu nu vezi urma loviturilor pe femeia aceasta? În ce mă privește, nu mai pot să-mi țin gura și nu voi mai avea tihnă până ce nu voi afla adevărul despre toate astea, ca și despre întâmplarea cu cele două cățele!
Iar Giafar răspunse:
— O, doamne și stăpâne, adu-ți aminte de învoiala statorită: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te privește, altminteri vei auzi lucruri ce nu-ți vor fi pe plac!
Într-acestea, fata care făcuse târguielile se ridică și luă lăuta: o sprijini pe sânul ei rotund, o ciupi cu vârful degetelor și cântă:
Vreunul dacă ni s-ar plânge de dragoste, ce i-am răspunde?
Pe noi de ne-ar zdrobi iubirea, scăparea ne-am găsi-o unde?
De-am căuta tâlmaci să deie răspuns cu limbă iscusită, N-ar ști să tălmăcească chinul din inima îndrăgostită;
Iar dacă am păstra-n tăcere plecarea celui drag departe, Durerea ne-ar aduce-ndată la două degete de moarte.
O, chin amarnic! Partea noastră-s numai căințele și dorul, Și lacrimile care-și varsă peste obrajii arși izvorul!
Iar tu, iubite dus, cel care te-ai mistuit privirii mele Și-ai rupt ceea ce ne legase cu lanțuri de iubire grele, Ai mai păstrat în suflet baremi o umbră din iubirea noastră, O umbră să înfrunte vremea cu amintirea ei măiastră?
Ori ai uitat, plecând departe, tot ce-ai luat la despărțire, De am ajuns, doar pentru tine, la frângere și prăbușire?
Și dacă-a fost să nu am parte decât de chin și de surghiun, Voi cere lui Allah odată socoată dreaptă și răzbun.
La cântecul acesta jalnic, stăpâna saraiului își sfâșie hainele, ca și sora ei mai înainte, plânse și căzu leșinată. Iar fata care târguise se sculă și o îmbrăcă într-o altă rochie, după ce se îngrijise să-i arunce apă pe obraji și s-o întoarcă în sineși. Atunci stăpâna saraiului, întremată oleacă, se așeză pe pat și îi spuse celei cu târguielile:
— Mă rog ție, mai cântă, spre a putea să ne plătim datoriile! Numai o dată încă!
Atunci fata care făcuse cumpărăturile își struni iarăși lăuta și cântă stihurile acestea:
Și până când această despărțire și-această părăsire-atât de grea?
Nu știi că ochii-mi nu mai au nici lacrimi, ca măcar lacrimi să mai pot vărsa?
M-ai dat uitării! Ci socoți tu oare că mult vei mai putea să uiți ce-a fost?
Ah, dacă-ai vrut doar să mă pui pe flăcări, hai bucură-te, ți-ai ajuns la rost! …
Vicleana soartă dacă-i ocrotește doar pe bărbați în dragostele lor, Sărmanele femei n-au să mai poată o zi să scape de amăgitori!
Iar eu, vai! Oare cui să-mi plâng amarul spre-a-mi ușura povara de suspine -
Suspinele prin mâna ta venite, o, ucigaș al inimii din mine!
Vai, vai, ce supărări îl mai așteaptă pe un pârâș care-a pierdut cândva Dovada scrisă lui de un datornic ori pe aceea că-a plătit ce-avea!
Ah, jalea inimii-mi îndurerate nebună geme cu dureri afunde De dorul tău! Mi-e dor nebun de tine! Mi-ai juruit. Și unde ești tu, unde?
O, frați întru Allah! Vă las în seamă să-l judecați pe-amăgitorul meu, Să-ndure și el chinurile mele, să simtă și el ceea ce simt eu!
De-abia, trudit, să i se-nchidă ochiul, ca să se odihnească-o clipă doar, Și-n ochiul lui să intre nesomnia, să i-l deschidă cu durere iar!
Pentru iubirea ce-i purtai, mi-aduse cele mai ticăloase umilinți!
Deie-i Allah să vadă și el cum e când ți-ai pierdut și inimă și minți.
Eu m-am topit de doru-i până-acuma, cu jale grea iubindu-l și cu zel -
Ci mâine-i rândul lui, al celui care mă chinuie, să sufere și el!
Atunci iarăși portărița căzu leșinată, iar trupu-i rămas gol se ivi acoperit de urma bicelor și a nuielelor.
La priveliștea aceea, cei trei saalici își ziseră unul altuia:
— Cu mult mai bine ar fi fost pentru noi să nu fi intrat în casa aceasta, chiar cu primejdia de a ne fi petrecut toată noaptea culcați pe un mușuroi de pământ, întrucât priveliștea aceasta ne-a mohorât și ne-a rupt șira spinării!
Atunci califul se întoarse către ei și le zise:
— Și pentru ce?
Ei răspunseră:
— Pentru că suntem zguduiți înlăuntrul nostru de tot ceea ce s-a petrecut!
Atunci califul îi întrebă:
— Păi, așadar, nici voi nu sunteți de-ai casei?
Ei răspunseră:
— Păi nu! Ci gândim că saraiul acesta este al insului care șade lângă tine!
Atunci hamalul strigă:
— Nu, pe Allah! Chiar în noaptea aceasta am intrat și eu pentru întâia oară în casa aceasta! Și cu mult mai bine ar fi fost pentru mine să mă fi culcat pe un morman de pământ între năruituri, mai degrabă decât în casa aceasta!
Atunci toți se chibzuiră și ziseră:
— Ne aflăm aici șapte bărbați, iar ele nu sunt, în totului tot, decât trei femei, niciuna mai mult! Să le cerem lămurirea acestei stări de lucruri. De n-or vrea să ne răspundă de bunăvoie, au să ne răspundă de nevoie!
Și toți căzură la înțelegere, afară de Giafar, care zise:
— Găsiți voi că asemenea gând ar fi un gând drept și cinstit? Aduceți-vă aminte că le suntem oaspeți și că ele ne-au spus învoielile lor, pe care suntem datori să le urmăm cu statornicie! Și-apoi iacătă că noaptea e pe sfârșite și fiecare dintre noi va să plece să-și vadă de starea ursitei sale pe calea lui Allah!
Pe urmă făcu din ochi spre calif și, luându-l de-o parte, îi zise:
— Nu mai avem decât un ceas de petrecut aici. Și îți făgăduiesc că mâine am să le aduc între mâinile tale și avem să le cerem povestea lor!
Și califul nu se înduplecă și zise:
— Nu mai am răbdare să aștept până mâine!
Pe urmă, cum se chibzuiau mai departe, zicându-și ba c-o fi, ba c-o păți, ajunseră a se întreba:
— Da care dintre noi să le pună întrebarea?
Și socotiră că aceasta i s-ar cădea hamalului. Într-acestea, fetele îi întrebară:
— O, oameni buni, ce tot șopocăiți acolo?
Atunci hamalul se sculă, șezu în picioare dinaintea stăpânei casei și îi zise:
— O, doamnă stăpână a mea, te întreb, și mă rog ție în numele lui Allah, din partea tuturor acestor oaspeți, să ne spui povestea celor două cățele, și pentru ce le-ai pedepsit ca apoi să plângi asupra lor și să le săruți! Și, asemenea, să ne spui, ca să pricepem și noi pricina urmelor loviturilor de bici și de vergi de pe trupul surorii tale. Și-aceasta-i întrebarea noastră! Și pacea să fie cu tine!
Atunci stăpâna casei îi întrebă pe toți cei strânși acolo:
— Este adevărat ceea ce grăiește hamalul în numele vostru?
Și toți, afară de Giafar, răspunseră:
— Da, este adevărat!
Iar Giafar nu scoase o vorbă.
Atunci fetișcana, auzind răspunsul lor, spuse:
— Pe Allah! O, oaspeți ai noștri, iacătă că săvârșiți față de noi cea mai rea ocară și cea mai ticăloasă! Or, dintru început, noi v-am arătat că dacă vreunul va întreba despre ceea ce nu-l privește, va auzi lucruri ce nu-i vor fi pe plac! Și nu v-a fost destul că ați intrat în casa noastră și că ați mâncat din bucatele noastre? Ci nu-i vina voastră, ci-i vina surorii noastre, cea care v-a adus aici!
La vorbele acestea, își suflecă mânecile până la cot, izbi de trei ori cu piciorul în podea și strigă:
— Hei! Veniți degrabă!
Și numaidecât se deschise ușa de la unul dintre dulapurile peste care erau trase perdelele și ieșiră de acolo șapte arapi voinici, rotind în mâini paloșe agere. Iar ea le zise:
— Legați-le mâinile acestor inși cu limba prea lungă și cetluiți-i pe unii de alții!
Și arapii împliniră porunca, apoi grăiră:
— O, stăpâna noastră, o, floare tăinuită departe de privirile bărbaților, ne îngăduiești a le reteza capetele?
Ea răspunse:
— Mai aveți răbdare cu ei vreme de un ceas! Întrucât vreau, înainte de a le tăia gâtul, să-i iscodesc, spre a dovedi cine sunt!
Atunci hamalul strigă:
— Pe Allah! O, stăpâna mea, nu mă omorî pentru fărădelegea făptuită de alții! Că toți cei de aici s-au amăgit și au săvârșit o fărădelege, da eu ba! Oh, pe Allah! Ce noapte desfătată am petrecut noi, de n-am fi fost pângăriți de vederea saalicilor aceștia ai prăpădului! Căci saalicii aceștia de piază rea ar duce la prăpăd, doar cu ivirea lor, până și cetatea cea mai înfloritoare, numai cât ar intra în ea!
Și rosti pe dată o strofă:
Frumoasă-i iertarea din partea celui puternic.
Mai ales față de cel fără de apărare.
Mă rog, dar, ție, pe prietenia care ne leagă:
Pentru cel culpaș, nu-l omorî pe-acela care nici o vină nu are.
După ce hamalul își încheie vorba, fetișcana începu să râdă.
În clipita aceea, Șeherezada văzu zorii mijind și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a unsprezecea noapte, urmă:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când fetișcana a început să râdă, după ce se mâniase, veni la ceata de musafiri și zise:
— Istorisiți-mi tot ceea ce se cuvine să-mi istorisiți, căci nu mai aveți decât un ceas de trăit! De altminteri, dacă mai zăbovesc așa, o fac pentru că sunteți oameni de rând; întrucât, de-ați fi fost dintre cei de vază sau dintre mai-marii din semințiile voastre, ori de-ați fi fost căpetenii dregătorești, de bună seamă că v-aș fi trimis mai degrabă la ai voștri, să vă pedepsească ei!
Atunci califul îi spuse lui Giafar:
— Dezvăluie-i cine suntem, că altminteri ne omoară!
Iar Giafar răspunse:
— Nu avem decât ceea ce ni se cuvine!
Și califul îi zise:
— Nu se cade să faci glume la ceasul când se cere să fii cuminte, căci fiecare lucru la vremea sa!
Atunci fata veni lângă saalici și îi întrebă:
— Sunteți frați?
Ei răspunseră:
— Nu, pe Allah! Nu suntem decât cei mai amărâți dintre amărâți, și trăim din meșteșugul nostru de a pune zbanțuri și lipitori.
Atunci ea îi întrebă pe fiecare la rând:
— Te-ai născut chior?
El răspunse:
— Nu, pe Allah! Da povestea pierderii ochiului meu este o poveste atâta de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul în colțul dinlăuntru al ochiului, ar fi de învățătura aceluia care ar citi-o cu smerenie!
Iar cel de al doilea și cel de al treilea îi răspunseră la fel. Pe urmă toți laolaltă îi spuseră:
— Fiecare dintre noi este dintr-altă țară, iar poveștile noastre sunt uluitoare și pățaniile noastre sunt de-a mirărilea!
Atunci fetișcana se înturnă spre ei și le zise:
— Fiecare dintre voi să-și istorisească povestea și pricina venirii în casa noastră. Și-apoi fiecare să-și ducă mâna la frunte, spre a ne mulțumi, și să plece după soarta lui!
Atunci cel dintâi care începu fu hamalul, și spuse:
— O, stăpâna mea, eu, ca stare omenească, sunt hamal, și-atât! Copila de colea, cea care a făcut târguielile, m-a pus să car o sarcină și a venit acolea cu mine. Și acolea mi s-a întâmplat cu voi ceea ce știți prea bine, și ceea ce nu vreau acuma să mai pomenesc, pricepeți voi de ce. Și-asta-i toată povestea mea, întrucât nu am a adăuga o vorbă mai mult. Și vă urez bună pace!
Atunci fetișcana îi zise:
— Hai, du-ți mâna la cap spre a vedea dacă-i bine așezat, netezește-ți pletele și cară-te!
Și hamalul spuse:
— Ba nu, pe Allah! N-am să mă car decât după ce am să aud povestea tovarășilor mei de colea.
Atunci saalukul cel dintâi dintre saalici păși înainte spre a-și istorisi povestea și spuse: