O nouă Mare Internum
La început nu văzui nimic; ochii mei, dezobișnuiți de lumină, se închiseră brusc. Când izbutii să-i deschid din nou, rămăsei mai degrabă înmărmurit decât fermecat.
— Marea! strigai.
— Da, răspunse unchiul meu, marea Lidenbrock; și îmi place să cred că niciun navigator nu-mi va tăgădui cinstea de a fi descoperit-o și dreptul de a-i da numele meu!
O întindere uriașă de apă, începutul unui lac sau al unui ocean, se desfășura dincolo de hotarele privirii. Țărmul, adânc crestat, oferea ultimelor unduiri ale valurilor un nisip fin, auriu și presărat cu acele mici scoici în care trăiseră cele dintâi făpturi ale creației. Valurile se spărgeau acolo cu murmurul sonor propriu spațiilor închise și uriașe; o spumă ușoară se înălța în adierea unui vânt domol, iar câțiva stropi îmi ajungeau pe față. Pe această plajă ușor înclinată, la vreo sută de stânjeni de marginea valurilor, se sfârșeau contraforturile unor stânci uriașe, care se ridicau, lărgindu-se, până la o înălțime de nemăsurat. Unele, sfâșiind țărmul cu muchia lor ascuțită, alcătuiau capuri și promontorii roase de dintele talazurilor. Mai departe, ochiul le urmărea silueta limpede conturată pe fundalul cețos al zării.
Era un ocean adevărat, cu desenul capricios al țărmurilor de la suprafața Pământului, dar pustiu și de o sălbăticie înfricoșătoare.
Dacă privirile mele puteau cutreiera până departe această mare, era fiindcă o lumină „deosebită” îi făcea vizibile cele mai mărunte amănunte. Nu lumina soarelui, cu mănunchiurile ei strălucitoare și splendoarea razelor sale, nici licărirea palidă și nedeslușită a astrului nopților, care nu e decât o lumină răsfrântă, lipsită de căldură. Nu. Puterea de iluminare a acestei lumini, răspândirea ei tremurătoare, albul ei limpede și uscat, temperatura puțin ridicată, strălucirea mai mare, de fapt, decât a lunii vădeau o origine pur electrică. Era ca o auroră boreală, un fenomen cosmic neîntrerupt, care umplea această cavernă în stare să cuprindă un ocean.
Bolta suspendată deasupra capului meu, cerul, dacă vreți, părea alcătuit din nori mari, din aburi mișcători și schimbători, care, prin condensare, trebuiau să se prefacă, în anumite zile, în ploi torențiale. Aș fi crezut că, sub o presiune atmosferică atât de mare, apa nu se putea evapora; și totuși, dintr-o cauză fizică ce-mi scăpa, în văzduh se întindeau nori imenși. Dar atunci „era vreme frumoasă”. Pânzele electrice făceau uimitoare jocuri de lumină pe norii aflați foarte sus; umbre puternice li se desenau pe volutele de dedesubt, și adesea, între două straturi despărțite, o rază se strecura până la noi cu o intensitate remarcabilă. Dar, la urma urmei, nu era soarele, de vreme ce luminii îi lipsea căldura. Priveliștea era tristă și nespus de melancolică. În locul unui firmament strălucind de stele, simțeam deasupra acelor nori o boltă de granit care mă strivea cu toată greutatea ei, iar acel spațiu, oricât de uriaș, n-ar fi fost de ajuns pentru plimbarea celui mai puțin ambițios dintre sateliți.
Îmi amintii atunci de teoria unui căpitan englez care asemuia Pământul cu o uriașă sferă goală pe dinăuntru, în interiorul căreia aerul rămânea luminos datorită presiunii, în vreme ce doi aștri, Pluton și Proserpina, își descriau misterioasele orbite. Să fi avut dreptate?
Eram într-adevăr închiși într-o scobitură enormă. Lățimea ei nu se putea aprecia, fiindcă țărmul se lărgea cât vedeai cu ochii; nici lungimea, căci privirea era curând oprită de linia oarecum neclară a orizontului. Cât despre înălțime, ea trebuia să depășească mai multe leghe. Unde se sprijinea bolta pe contraforturile ei de granit? Ochiul nu putea zări; dar câte un nor suspendat în atmosferă trebuia să se afle la o înălțime de două mii de stânjeni, mai sus decât norii de la suprafața Pământului, fără îndoială datorită densității considerabile a aerului.
Cuvântul „cavernă” nu-mi redă, desigur, gândul când încerc să zugrăvesc acest spațiu imens. Dar cuvintele limbii omenești nu-i pot fi de ajuns celui care se încumetă în abisurile globului.
De altfel, nu știam prin ce fenomen geologic să explic existența unei asemenea scobituri. Să fi putut răcirea globului s-o producă? Cunoșteam bine, din povestirile călătorilor, câteva caverne vestite, dar niciuna nu avea asemenea dimensiuni.
Dacă peștera Guachara din Columbia, vizitată de domnul de Humboldt, nu-și dezvăluise taina adâncimii savantului care o cercetase pe o distanță de două mii cinci sute de picioare, probabil că nici nu se întindea cu mult mai departe. Uriașa Peșteră a Mamutului din Kentucky avea, ce-i drept, proporții gigantice, de vreme ce bolta ei se înălța la cinci sute de picioare[1] deasupra unui lac fără fund, iar călătorii o străbătuseră mai bine de zece leghe fără să-i găsească sfârșitul. Dar ce erau aceste goluri pe lângă cel pe care îl admiram acum, cu cerul său de aburi, cu strălucirile sale electrice și cu o mare uriașă închisă în sânul lui? Închipuirea mea se simțea neputincioasă în fața acestei nemărginiri.
Contemplam în tăcere toate aceste minunății. Îmi lipseau cuvintele pentru a-mi exprima senzațiile. Mi se părea că asist, pe vreo planetă îndepărtată, Uranus sau Neptun, la fenomene pe care firea mea „pământească” nu le putea înțelege. Pentru senzații noi trebuiau cuvinte noi, iar închipuirea nu mi le dădea. Priveam, cugetam, admiram, cu o uimire în care se amesteca și puțină spaimă.
Această priveliște neașteptată îmi readusese pe față culorile sănătății; mă tratam prin uimire și mă vindecam cu ajutorul acestei noi terapeutici; de altfel, aerul foarte dens și înviorător îmi dădea din nou puteri, aducând mai mult oxigen în plămâni.
Se va înțelege lesne că, după patruzeci și șapte de zile de captivitate într-o galerie îngustă, era o desfătare fără margini să respir acea adiere încărcată de emanații umede și sărate.
Așadar, n-aveam de ce să regret că-mi părăsisem grota întunecată. Unchiul meu, deprins de-acum cu aceste minunății, nu se mai mira.
— Te simți în putere să te plimbi puțin? mă întrebă.
— Da, desigur, răspunsei, și nimic nu mi-ar face mai multă plăcere.
— Ei bine, ia-mă de braț, Axel, și să urmăm cotiturile țărmului.
Primii cu bucurie și începurăm să mergem de-a lungul acestui ocean nou. În stânga, stânci abrupte, cățărate unele peste altele, alcătuiau o îngrămădire titanică de un efect uluitor. Pe coastele lor se desfășurau nenumărate cascade, care curgeau în pânze limpezi și răsunătoare; câțiva aburi ușori, săltând dintr-o stâncă într-alta, arătau locul izvoarelor calde, iar pâraie curgeau încetișor spre bazinul comun, căutând în pante prilejul de a murmura mai plăcut.
Printre aceste pâraie îl recunoscui pe credinciosul nostru tovarăș de drum, Hans-bach, care venea să se piardă liniștit în mare, de parcă n-ar fi făcut altceva de la începutul lumii.
— De-acum ne va lipsi, spusei cu un suspin.
— Ei, răspunse profesorul, el sau altul, ce mai contează?
Răspunsul mi se păru cam nerecunoscător.
Dar în clipa aceea îmi atrase atenția o priveliște neașteptată. La cinci sute de pași, după cotul unui promontoriu înalt, se arătă ochilor noștri o pădure înaltă, deasă, încâlcită. Era alcătuită din arbori de mărime mijlocie, tăiați ca niște umbrele regulate, cu contururi precise și geometrice; curenții de aer nu păreau să aibă vreo putere asupra frunzișului lor și, în bătaia vântului, ei rămâneau nemișcați, ca un pâlc de cedri împietriți.
Grăbii pasul. Nu puteam da un nume acestor specii ciudate. Oare nu făceau parte din cele două sute de mii de specii vegetale cunoscute până atunci și trebuia să li se dea un loc aparte în flora lacustră? Nu. Când ajunserăm la umbra lor, mirarea mea se prefăcu într-o pură admirație.
Într-adevăr, mă aflam în fața unor plante de la suprafața Pământului, dar croite după un tipar gigantic. Unchiul meu le numi pe loc.
— Nu e decât o pădure de ciuperci, spuse el.
Și nu se înșela. Închipuiți-vă ce dezvoltare căpătaseră aceste plante cărora le priesc locurile calde și umede. Știam că *Lycoperdon giganteum* ajunge, după Bulliard, la o circumferință de opt până la nouă picioare; dar aici era vorba de ciuperci albe, înalte de treizeci până la patruzeci de picioare, cu o pălărie de același diametru. Erau cu miile; lumina nu izbutea să le străpungă umbra deasă și un întuneric deplin domnea sub aceste cupole alăturate ca acoperișurile rotunde ale unui oraș african.
Totuși, vrui să pătrund mai adânc. Un frig de moarte cobora din aceste bolți cărnoase. O jumătate de oră rătăcirăm prin întunericul umed și regăsii malul mării cu o adevărată senzație de bine.
Dar vegetația acestui ținut subteran nu se mărginea la acele ciuperci. Mai departe se înălțau, în pâlcuri, numeroși alți arbori cu frunzișul decolorat. Erau ușor de recunoscut: erau umilii arbuști de la suprafața Pământului, dar de dimensiuni fenomenale, licopodii înalte de o sută de picioare, sigilarii uriașe, ferigi arborescente mari cât brazii de la latitudinile înalte, lepidodendroni cu tulpini cilindrice bifurcate, terminate prin frunze lungi și acoperite cu peri aspri, întocmai ca niște plante suculente monstruoase.
— Uimitor, magnific, splendid! strigă unchiul meu. Iată întreaga floră din a doua epocă a lumii, din epoca de tranziție. Iată aceste umile plante din grădinile noastre, care se făceau arbori în primele veacuri ale globului! Privește, Axel, admiră! Niciodată un botanist nu s-a aflat la o asemenea sărbătoare!
— Aveți dreptate, unchiule; Providența pare să fi vrut să păstreze în această seră imensă plantele antediluviene pe care iscusința savanților le-a reconstituit cu atâta izbândă.
— Bine zici, băiete, e o seră; dar ai zice și mai bine adăugând că poate fi și o menajerie.
— O menajerie!
— Da, fără îndoială. Privește praful acesta pe care îl călcăm în picioare, oasele acestea împrăștiate pe jos.
— Oase! strigai. Da, oase de animale antediluviene!
Mă repezisem la aceste rămășițe străvechi, alcătuite dintr-o substanță minerală indestructibilă[a]. Numeam fără șovăire aceste oase uriașe, care semănau cu niște trunchiuri de arbori uscate.
— Iată maxilarul inferior al mastodontului[2], spuneam; iată molarii dinoteriului, iată un femur care nu poate să fi aparținut decât celui mai mare dintre aceste animale, megateriului. Da, e într-adevăr o menajerie, căci oasele acestea cu siguranță n-au fost aduse aici de vreun cataclism; animalele cărora le-au aparținut au trăit pe malurile acestei mări subterane, la umbra acestor plante arborescente. Uitați, zăresc schelete întregi. Și totuși…
— Și totuși? spuse unchiul meu.
— Nu înțeleg prezența unor asemenea patrupede în această cavernă de granit.
— De ce?
— Fiindcă viața animală n-a existat pe Pământ decât în perioadele secundare, când terenul sedimentar s-a format din aluviuni și a înlocuit rocile incandescente ale epocii primitive.
— Ei bine, Axel, la obiecția ta există un răspuns foarte simplu: terenul acesta e un teren sedimentar.
— Cum! La o asemenea adâncime sub suprafața Pământului?
— Fără îndoială, și faptul se poate explica geologic. Într-o anumită epocă, Pământul nu era alcătuit decât dintr-o scoarță elastică, supusă unor mișcări alternative în sus și în jos, în virtutea legilor atracției. E probabil că au avut loc prăbușiri ale solului și că o parte din terenurile sedimentare a fost târâtă pe fundul unor prăpăstii deschise pe neașteptate.
— Așa trebuie să fie. Dar, dacă în aceste ținuturi subterane au trăit animale antediluviene, cine ne spune că vreunul dintre acești monștri nu mai rătăcește încă prin pădurile întunecoase ori pe după stâncile acelea abrupte?
La acest gând cercetai, nu fără spaimă, feluritele puncte ale orizontului; dar nicio ființă vie nu se arăta pe țărmurile pustii.
Eram puțin obosit: mă dusei atunci să mă așez la capătul unui promontoriu, la poalele căruia valurile se spărgeau cu vuiet. De acolo, privirea mea cuprindea tot golful format de o adâncitură a coastei. În fundul lui se adăpostea un mic port între stâncile piramidale. Apele sale liniștite dormeau la adăpost de vânt. Un bric și două sau trei goelete ar fi putut ancora acolo în voie. Aproape că mă așteptam să văd vreo corabie ieșind cu toate pânzele întinse și pornind în larg sub adierea vântului de miazăzi.
Dar iluzia se risipi repede. Eram într-adevăr singurele făpturi vii ale acestei lumi subterane. În clipele când vântul se potolea, o tăcere mai adâncă decât tăcerile deșertului cobora peste stâncile sterpe și apăsa pe suprafața oceanului. Încercam atunci să străpung cețurile îndepărtate, să sfâșii perdeaua aceea aruncată peste fundalul misterios al zării. Câte întrebări mi se îmbulzeau pe buze! Unde se sfârșea această mare? Unde ducea? Aveam să-i putem cerceta vreodată țărmurile de dincolo?
Unchiul meu, unul, nu se îndoia. Eu doream și mă temeam deopotrivă.
După o oră petrecută contemplând această minunată priveliște, pornirăm iar pe plajă ca să ne întoarcem la grotă; și, stăpânit de cele mai ciudate gânduri, mă cufundai într-un somn adânc.
[1] O sută douăzeci. (Nota traducătorului englez.)
[2] Aceste animale aparțineau unei perioade geologice târzii, pliocenul, imediat dinaintea epocii glaciare, și, prin urmare, nu puteau avea nicio legătură cu vegetația carboniferă. (Nota traducătorului englez.)
[a] Fosfat de calciu. (Nota autorului.)