Profesorul, din nou la catedră
Ca să se înțeleagă această chemare pe care unchiul meu le-o adresase iluștrilor savanți francezi, trebuie să se știe că un fapt de mare însemnătate pentru paleontologie se petrecuse cu puțin înaintea plecării noastre.
La 28 martie 1863, niște lucrători care săpau sub conducerea domnului Boucher de Perthes în carierele de la Moulin-Quignon, lângă Abbeville, în departamentul Somme din Franța, găsiră o mandibulă umană la paisprezece picioare sub suprafața solului. Era prima fosilă de felul acesta adusă la lumina zilei. În apropiere se găsiră topoare de piatră și silexuri cioplite, colorate și acoperite de vreme cu o patină uniformă.
Descoperirea făcu mare vâlvă nu numai în Franța, ci și în Anglia și Germania. Mai mulți savanți ai Institutului Franței, printre care domnii Milne-Edwards și de Quatrefages, luară chestiunea la inimă, demonstrară autenticitatea de necontestat a osului cu pricina și se făcură cei mai înflăcărați apărători în acest „proces al mandibulei”, cum îi spuneau englezii.
Geologilor din Regatul Unit care socotiră faptul sigur, domnii Falconer, Busk, Carpenter și alții, li se alăturară savanți din Germania, iar printre ei, în primul rând, cel mai înflăcărat, cel mai entuziast, unchiul meu Lidenbrock.
Autenticitatea unei fosile umane din epoca cuaternară părea, așadar, demonstrată și admisă fără putință de tăgadă.
E drept că teoria aceasta avusese un adversar înverșunat în domnul Élie de Beaumont. Savantul acesta, cu atâta autoritate, susținea că terenul de la Moulin-Quignon nu aparținea „diluviului”, ci unui strat mai puțin vechi și, în acord aici cu Cuvier, nu admitea ca specia umană să fi fost contemporană cu animalele epocii cuaternare. Unchiul meu Lidenbrock, împreună cu marea majoritate a geologilor, ținuse piept, se certase, discutase, iar domnul Élie de Beaumont rămăsese aproape singur de partea lui.
Cunoșteam toate amănuntele chestiunii, dar nu știam că, de la plecarea noastră, cercetările înaintaseră din nou. Alte mandibule identice, deși aparținând unor indivizi de tipuri felurite și din națiuni diferite, fură găsite în pământul afânat și cenușiu al unor peșteri din Franța, Elveția și Belgia, împreună cu arme, ustensile, unelte, oseminte de copii, de adolescenți, de adulți, de bătrâni. Existența omului cuaternar se afirma deci tot mai mult, pe zi ce trecea.
Și asta nu era tot. Noi rămășițe scoase din terenul terțiar pliocen le îngăduiseră unor savanți și mai îndrăzneți să atribuie neamului omenesc o vechime foarte mare. E drept că rămășițele acestea nu erau oseminte de om, ci numai obiecte lucrate de el: tibii, femururi de animale fosile, striate regulat, sculptate, ca să spunem așa, și purtând urma muncii omenești.
Astfel, dintr-un salt, omul urca pe scara timpului cu un mare număr de veacuri; îl preceda pe mastodont; devenea contemporanul lui *Elephas meridionalis*; avea o sută de mii de ani de existență, fiindcă aceasta era data pe care geologii cei mai renumiți o atribuiau formării terenului pliocen!
Aceasta era atunci starea științei paleontologice, iar ceea ce știam noi ajungea să ne explice atitudinea în fața acelui osuar al mării Lidenbrock. Se vor înțelege deci uimirea și bucuriile unchiului meu, mai ales când, douăzeci de pași mai încolo, se pomeni în prezența, se poate spune față în față, a unui exemplar al omului cuaternar.
Era un trup omenesc care se putea recunoaște pe deplin. Îl păstrase astfel, vreme de veacuri, un sol de o natură aparte, ca acela din cimitirul Saint-Michel de la Bordeaux? N-aș putea spune. Dar cadavrul acesta, cu pielea întinsă și pergamentoasă, cu membrele încă moi — cel puțin la vedere —, cu dinții neatinși, cu părul bogat, cu unghiile de la mâini și de la picioare de o mărime înfricoșătoare, ni se arăta așa cum fusese în viață.
Eram mut în fața acestei apariții din altă epocă. Unchiul meu, atât de vorbăreț, de obicei atât de năvalnic în discursuri, tăcea și el. Ridicaserăm trupul. Îl puseserăm în picioare. Ne privea cu orbitele goale. Îi pipăiam trunchiul, care răsuna.
După câteva clipe de tăcere, unchiul fu învins de profesor. Otto Lidenbrock, luat de firea lui, uită împrejurările călătoriei noastre, locul unde ne aflam, imensa cavernă care ne cuprindea. Fără îndoială, se crezu la Johannaeum, predând în fața elevilor, căci luă un ton doctoral și, adresându-se unui auditoriu închipuit:
— Domnilor, spuse, am cinstea să vă prezint un om din epoca cuaternară. Mari savanți i-au negat existența, alții, nu mai puțin mari, au afirmat-o. Necredincioșii Toma ai paleontologiei, dacă ar fi aici, l-ar atinge cu degetul și ar fi siliți să-și recunoască greșeala. Știu bine că știința trebuie să se păzească de descoperirile de acest fel! Nu-mi e necunoscut felul în care cei ca Barnum și alți șarlatani de aceeași teapă au exploatat oamenii fosili. Cunosc povestea rotulei lui Ajax, a pretinsului trup al lui Oreste găsit de spartani și a trupului lui Asterius, lung de zece coți, despre care vorbește Pausanias. Am citit rapoartele despre scheletul de la Trapani, descoperit în secolul al XIV-lea și în care s-a vrut recunoașterea lui Polifem, precum și povestea uriașului dezgropat în secolul al XVI-lea lângă Palermo. Cunoașteți la fel de bine ca mine, domnilor, analiza făcută lângă Lucerna, în 1577, a acelor oseminte mari pe care vestitul medic Félix Plater le declara ale unui uriaș de nouăsprezece picioare! Am devorat tratatele lui Cassanion și toate memoriile, broșurile, discursurile și contra-discursurile publicate despre scheletul regelui cimbrilor, Teutobochus, năvălitorul în Galia, scos dintr-o groapă de nisip din Dauphiné în 1613! În secolul al XVIII-lea aș fi combătut alături de Pierre Campet existența preadamiților lui Scheuchzer! Am avut în mâini scrierea intitulată *Gigans…*
Aici reapăru meteahna obișnuită a unchiului meu, care în public nu putea pronunța cuvintele grele.
— Scrierea intitulată *Gigans…*, reluă el.
Nu putea merge mai departe.
— *Gigantéo…*
Cu neputință! Cuvântul nenorocit nu voia să iasă! Ce s-ar mai fi râs la Johannaeum!
— *Gigantostéologie*, izbuti să spună până la urmă profesorul Lidenbrock, între două înjurături.
Apoi, continuând cu și mai multă înflăcărare și însuflețindu-se:
— Da, domnilor, știu toate lucrurile acestea! Știu și ce au recunoscut Cuvier și Blumenbach în osemintele acelea: simple oase de mamut și de alte animale ale epocii cuaternare. Dar aici până și îndoiala ar fi o insultă adusă științei! Cadavrul e acolo! Îl puteți vedea, atinge! Nu e un schelet, e un trup întreg, păstrat într-un scop exclusiv antropologic!
Binevoii să nu contrazic această afirmație.
— Dacă l-aș putea spăla într-o soluție de acid sulfuric, mai spuse unchiul meu, aș face să dispară toate părțile pământoase și scoicile acestea strălucitoare încrustate în el. Dar îmi lipsește prețiosul dizolvant. Totuși, așa cum e, trupul acesta ne va povesti propria lui istorie.
Aici profesorul luă cadavrul fosil și-l mânui cu îndemânarea unui prezentator de curiozități.
— Vedeți, reluă el, n-are șase picioare lungime și suntem departe de pretinșii uriași. Cât despre rasa căreia îi aparține, e fără îndoială caucaziană. E rasa albă, e a noastră! Craniul acestei fosile e regulat ovoid, fără dezvoltarea pomeților, fără proiecția maxilarului. Nu prezintă niciun caracter al acelui prognatism care modifică unghiul facial[e][6]. Măsurați unghiul: are aproape nouăzeci de grade. Dar voi merge și mai departe pe calea deducțiilor și voi îndrăzni să spun că acest exemplar uman aparține familiei iafetice, răspândită din Indii până la hotarele Europei occidentale. Nu zâmbiți, domnilor!
Nimeni nu zâmbea, dar profesorul era atât de obișnuit să vadă chipurile luminându-se în timpul savantelor sale dizertații!
— Da, reluă el cu o nouă însuflețire, acesta e un om fosil, contemporan cu mastodonții ale căror oseminte umplu amfiteatrul acesta. Dar să vă spun pe ce drum a ajuns aici, cum au alunecat straturile în care era îngropat până în această enormă cavitate a globului, asta nu-mi voi îngădui. Fără îndoială, în epoca cuaternară, tulburări însemnate se mai manifestau în scoarța terestră: răcirea neîntreruptă a globului producea rupturi, crăpături, falii, pe unde se prăvălea probabil o parte din terenul de deasupra. Nu mă pronunț, dar omul e, în sfârșit, aici, înconjurat de lucrurile făcute de mâna lui, de topoarele acestea, de silexurile cioplite care au alcătuit epoca de piatră, și, dacă nu cumva a venit aici ca mine, ca turist, ca pionier al științei, nu pot pune la îndoială autenticitatea vechimii lui.
Profesorul tăcu, iar eu izbucnii în aplauze unanime. De altfel, unchiul meu avea dreptate, iar oameni mai învățați decât nepotul său ar fi fost în mare încurcătură să-l combată.
Alt indiciu. Trupul acesta fosilizat nu era singurul din imensul osuar. Alte trupuri se întâlneau la fiecare pas pe care-l făceam prin praful acesta, iar unchiul meu putea să aleagă cel mai minunat dintre exemplare ca să-i convingă pe necredincioși.
Într-adevăr, era un spectacol uimitor acela al generațiilor de oameni și de animale amestecate în acest cimitir. Dar se ivea o întrebare gravă, pe care nu îndrăzneam s-o lămurim. Făpturile acestea alunecaseră, într-o zvârcolire a pământului, spre țărmurile mării Lidenbrock, când erau deja prefăcute în țărână? Sau mai degrabă trăiseră aici, în lumea aceasta subterană, sub cerul acesta artificial, născându-se și murind ca locuitorii pământului? Până acum numai monștrii marini, numai peștii ni se arătaseră vii! Mai rătăcea oare vreun om al abisului pe aceste plaje pustii?
[6] Unghiul facial este format de două linii, una care atinge fruntea și dinții din față, cealaltă pornind de la deschiderea urechii până la marginea de jos a nărilor. Cu cât acest unghi este mai mare, cu atât mai înaltă este inteligența indicată de forma craniului. Prognatismul este acea proiecție a oaselor maxilare care ascute ori micșorează acest unghi și care se vede în chipul negrului și la sălbaticii cei mai de jos. (Nota traducătorului englez.)
[e] Unghiul facial este format de două planuri, unul mai mult sau mai puțin vertical, tangent la frunte și la incisivi, celălalt orizontal, care trece prin deschiderea conductelor auditive și prin spina nazală inferioară. În limbaj antropologic, acea proiecție a maxilarului care modifică unghiul facial se numește prognatism. (Nota autorului.)