Pregătiri pentru o călătorie de descoperire
A doua zi mă trezii pe deplin vindecat. Mă gândii că o baie mi-ar prinde foarte bine și mă cufundai pentru câteva minute în apele acestei Mediterane. Fără îndoială, ea merita acest nume mai mult decât oricare alta.
Mă întorsei la masă cu o poftă zdravănă. Hans se pricepea să ne gătească puținele feluri de mâncare; avea la îndemână apă și foc, așa că ne putea schimba puțin hrana de fiecare zi. La desert ne servi câteva cești de cafea, și niciodată nu mi se păruse mai plăcută la gust această băutură delicioasă.
— Acum, spuse unchiul meu, e vremea mareei și nu trebuie să pierdem prilejul de a studia acest fenomen.
— Cum, mareea! strigai.
— Fără îndoială.
— Influența lunii și a soarelui se face simțită până aici!
— De ce nu! Oare corpurile nu sunt supuse, în întregul lor, atracției universale? Așadar, nici această masă de apă nu poate scăpa legii generale. De aceea, în ciuda presiunii atmosferice care se exercită asupra suprafeței ei, ai s-o vezi înălțându-se întocmai ca Atlanticul.
În clipa aceea călcam pe nisipul țărmului, iar valurile înaintau încetul cu încetul pe plajă.
— Iată că începe într-adevăr fluxul, strigai.
— Da, Axel, iar după aceste urme de spumă poți vedea că marea se ridică cu vreo zece picioare.
— E minunat!
— Nu: e firesc.
— Puteți spune ce vreți, mie toate acestea mi se par extraordinare și abia îmi cred ochilor. Cine și-ar fi închipuit vreodată, în scoarța Pământului, un ocean adevărat, cu fluxul și refluxul lui, cu adierile lui, cu furtunile lui!
— De ce nu? Există vreun motiv fizic care să împiedice asta?
— Nu văd niciunul, de vreme ce trebuie să renunțăm la teoria căldurii centrale.
— Așadar, până acum teoria lui Davy se dovedește întemeiată?
— Evident, și de aici înainte nimic nu contrazice existența unor mări ori ținuturi în interiorul globului.
— Fără îndoială, dar nelocuite.
— Ei! De ce nu s-ar adăposti în aceste ape și câțiva pești dintr-o specie necunoscută?
— În orice caz, până acum n-am zărit niciunul.
— Ei bine, putem face niște undițe și să vedem dacă aici, în adâncuri, cârligul va avea tot atâta spor ca în oceanele de sub lună.
— Vom încerca, Axel, căci trebuie să pătrundem toate tainele acestor ținuturi noi.
— Dar unde ne aflăm, unchiule? Căci încă nu v-am pus această întrebare, la care instrumentele dumneavoastră trebuie să fi răspuns.
— Pe orizontală, la trei sute cincizeci de leghe de Islanda.
— Atât de departe?
— Sunt sigur că nu mă înșel nici cu cinci sute de stânjeni.
— Și busola arată tot sud-estul?
— Da, cu o declinație vestică de nouăsprezece grade și patruzeci și două de minute, întocmai ca la suprafață. În ce privește înclinația ei, se petrece un lucru curios, pe care l-am urmărit cu cea mai mare grijă.
— Și care anume?
— Acul, în loc să se încline spre pol, cum face în emisfera boreală, se ridică, dimpotrivă.
— Trebuie deci să tragem concluzia că punctul de atracție magnetică se află între suprafața globului și locul unde am ajuns?
— Întocmai, și e probabil că, dacă am ajunge sub regiunile polare, spre acel al șaptezecilea grad la care James Ross a descoperit polul magnetic, am vedea acul ridicându-se vertical. Așadar, acest misterios centru de atracție nu se află la o adâncime prea mare.
— Într-adevăr, și iată un fapt pe care știința nu l-a bănuit.
— Știința, băiete, e făcută din greșeli, dar din greșeli pe care e bine să le săvârșim, căci ne duc încetul cu încetul la adevăr.
— Și la ce adâncime ne aflăm?
— La o adâncime de treizeci și cinci de leghe.
— Așadar, spusei cercetând harta, partea muntoasă a Scoției se află deasupra noastră și acolo munții Grampieni își avântă la o înălțime uluitoare piscurile acoperite de zăpadă.
— Da, răspunse profesorul râzând; e cam greu de purtat, dar bolta e trainică; marele arhitect al universului a clădit-o din materiale bune și niciodată omul nu i-ar fi putut da o asemenea deschidere! Ce sunt arcele podurilor și arcadele catedralelor pe lângă această navă cu o rază de trei leghe, sub care un ocean și furtunile lui se pot desfășura în voie?
— O! Nu mă tem că o să-mi cadă cerul în cap. Dar acum, unchiule, ce planuri aveți? Nu vă gândiți să vă întoarceți la suprafața globului?
— Să ne întoarcem! Asta-i bună! Dimpotrivă, să ne continuăm călătoria, de vreme ce totul a mers atât de bine până acum.
— Totuși, nu văd cum vom pătrunde sub această câmpie lichidă.
— Nici nu am de gând să mă arunc în ea cu capul înainte. Dar, dacă oceanele nu sunt, la drept vorbind, decât niște lacuri, de vreme ce sunt înconjurate de uscat, cu atât mai mult această mare interioară este mărginită de masivul granitic.
— Asta e neîndoielnic.
— Ei bine! Pe țărmurile de dincolo sunt sigur că voi găsi noi ieșiri.
— Și ce lungime credeți că are acest ocean?
— Treizeci sau patruzeci de leghe.
— Ah! făcui eu, gândindu-mă totuși că această apreciere putea foarte bine să fie greșită.
— Așadar, n-avem timp de pierdut și chiar mâine vom porni pe mare.
Fără voie, căutai din ochi corabia care avea să ne ducă.
— Ah! spusei, ne vom îmbarca. Bine! Și pe ce vas vom călători?
— Pe un vas nu, băiete, ci pe o plută bună și zdravănă.
— O plută! strigai; o plută e la fel de imposibil de construit ca o corabie și nu prea văd…
— Nu vezi, Axel, dar, dacă ai asculta, ai putea auzi!
— Auzi?
— Da, niște lovituri de ciocan care ți-ar spune că Hans s-a și apucat de treabă.
— Construiește o plută?
— Da.
— Cum! A și doborât copaci cu securea?
— O! Copacii erau gata doborâți. Vino și-ai să-l vezi la lucru.
După un sfert de oră de mers, de cealaltă parte a promontoriului care forma micul port natural, îl zării pe Hans lucrând; încă vreo câțiva pași și ajunsei lângă el. Spre marea mea mirare, o plută pe jumătate terminată stătea întinsă pe nisip; era făcută din grinzi dintr-un lemn neobișnuit, iar o mulțime de dulapi, de piese curbe și de coaste de tot felul acopereau, literalmente, pământul. Era acolo destul lemn pentru a construi o flotă întreagă.
— Unchiule, strigai, ce lemn e acesta?
— E pin, brad, mesteacăn, toate speciile de conifere din Nord, mineralizate sub acțiunea apelor mării.
— E cu putință?
— E ceea ce se numește „surtarbrandur”, sau lemn fosil.
— Dar atunci, asemenea lignitului, trebuie să aibă duritatea pietrei și n-o să poată pluti?
— Uneori se întâmplă și asta; unele dintre aceste lemne au devenit antracit adevărat; dar altele, ca acestea, n-au suferit încă decât un început de transformare fosilă. Privește mai bine, adăugă unchiul meu, aruncând în mare una dintre aceste prețioase bucăți de lemn aduse de ape.
Bucata de lemn, după ce dispăru, reveni la suprafața apei și se legănă în voia unduirilor ei.
— Ești convins? spuse unchiul meu.
— Convins mai ales că așa ceva e de necrezut!
A doua zi seara, datorită îndemânării călăuzei, pluta era gata; avea zece picioare lungime și cinci lățime; grinzile de surtarbrandur, legate între ele cu funii trainice, alcătuiau o suprafață solidă, și, odată lansată, această ambarcațiune improvizată pluti liniștit pe apele mării Lidenbrock.