Liniștite discuții filozofice
Aici se încheie ceea ce am numit „jurnalul de bord”, scăpat cu atâta noroc din naufragiu. Îmi reiau povestirea ca mai înainte.
Ce s-a petrecut când pluta s-a izbit de stâncile coastei, n-aș putea spune. Mă simții azvârlit în valuri și, dacă scăpai de moarte, dacă trupul nu-mi fu sfâșiat de stâncile ascuțite, o datorez brațului viguros al lui Hans, care mă scoase din abis.
Curajosul islandez mă duse dincolo de bătaia valurilor, pe un nisip arzător, unde mă trezii alături de unchiul meu.
Apoi se întoarse spre stâncile de care se izbeau talazurile furioase, ca să salveze câteva rămășițe ale naufragiului. Nu puteam vorbi; eram frânt de emoții și de oboseală; îmi trebui un ceas bun să-mi revin.
Între timp, o ploaie diluviană continua să cadă, dar cu acea întețire care vestește sfârșitul furtunilor. Câteva stânci suprapuse ne oferiră un adăpost împotriva șuvoaielor cerului. Hans pregăti de mâncare, dar nu mă putui atinge de nimic, și fiecare dintre noi, istovit de trei nopți de veghe, căzu într-un somn chinuit.
A doua zi, vremea era minunată. Cerul și marea se liniștiseră de comun acord. Orice urmă de furtună dispăruse. Vorbele vesele ale profesorului îmi întâmpinară trezirea.
— Ei, băiete, strigă el, ai dormit bine?
N-ai fi zis că ne aflam în casa de pe Königstrasse, că tocmai coboram liniștit la micul dejun și că nunta mea cu biata Graüben avea să se țină chiar în ziua aceea?
Vai! Dacă furtuna ar fi azvârlit pluta doar puțin spre răsărit, am fi trecut pe sub Germania, pe sub dragul meu oraș Hamburg, pe sub strada unde locuia tot ce iubeam pe lume. Atunci abia patruzeci de leghe mă despărțeau de tot ce iubeam! Dar patruzeci de leghe verticale de zid de granit și, în realitate, mai bine de o mie de leghe de străbătut!
Toate aceste gânduri dureroase îmi trecură repede prin minte înainte să răspund la întrebarea unchiului meu.
— Ei, ce-i asta? repetă el. Nu vrei să-mi spui dacă ai dormit bine?
— Foarte bine, răspunsei; sunt încă frânt, dar nu-i nimic.
— Absolut nimic, puțină oboseală și atâta tot.
— Dar dumneavoastră îmi păreți tare vesel în dimineața asta, unchiule.
— Încântat, băiete! Încântat! Am ajuns!
— La capătul expediției?
— Nu, ci la capătul acestei mări care nu se mai sfârșea. Acum ne vom relua drumul pe uscat și ne vom afunda cu adevărat în măruntaiele globului.
— Unchiule, îngăduiți-mi o întrebare.
— Ți-o îngădui, Axel.
— Și întoarcerea?
— Întoarcerea! Ah! Te gândești să te întorci când nici măcar n-am ajuns?
— Nu, vreau numai să întreb cum se va face.
— În chipul cel mai simplu din lume. Odată ajunși în centrul sferoidului, fie vom găsi un drum nou ca să urcăm la suprafața lui, fie ne vom întoarce ca niște burghezi cumsecade pe drumul străbătut până acum. Îmi place să cred că nu se va închide în urma noastră.
— Atunci va trebui să punem pluta în bună stare.
— Negreșit.
— Dar provizii mai sunt destule ca să înfăptuim toate lucrurile acestea mărețe?
— Da, firește. Hans e un flăcău priceput și sunt sigur că a salvat cea mai mare parte a încărcăturii. De altfel, hai să ne încredințăm.
Părăsirăm peștera aceasta deschisă tuturor adierilor. Aveam o speranță care era totodată și o teamă; mi se părea cu neputință ca îngrozitoarea ciocnire a plutei să nu fi nimicit tot ce purta. Mă înșelam. Ajuns pe țărm, îl zării pe Hans în mijlocul unei mulțimi de obiecte așezate în ordine. Unchiul meu îi strânse mâna cu o vie recunoștință. Omul acesta, de un devotament supraomenesc căruia poate că nu i s-ar fi găsit pereche, muncise în timp ce noi dormeam și salvase obiectele cele mai prețioase cu primejdia vieții.
Nu că n-am fi suferit pierderi destul de însemnate, de pildă armele; dar, la urma urmei, ne puteam lipsi de ele. Rezerva de pulbere rămăsese neatinsă, după ce fusese cât pe ce să sară în aer în timpul furtunii.
— Ei bine, strigă profesorul, dacă puștile lipsesc, n-avem decât să nu vânăm.
— Bine; dar instrumentele?
— Iată manometrul, cel mai folositor dintre toate și pentru care le-aș fi dat pe celelalte! Cu el pot calcula adâncimea și pot ști când vom fi atins centrul. Fără el, am risca să trecem dincolo și să ieșim la antipozi!
Veselia aceasta era feroce.
— Dar busola? întrebai eu.
— Iat-o, pe stânca aceea, în stare desăvârșită, la fel ca și cronometrul și termometrele. Ah! Vânătorul e un om neprețuit!
Trebuia să recunosc: dintre instrumente nu lipsea nimic. Cât despre unelte și aparate, zării, risipite pe nisip, scări, frânghii, târnăcoape, sape și altele.
Totuși, mai rămânea de lămurit chestiunea hranei.
— Și proviziile? spusei.
— Să vedem proviziile, răspunse unchiul meu.
Lăzile care le cuprindeau erau înșirate pe plajă și în stare desăvârșită; marea le cruțase pe cele mai multe și, în total, cu pesmeți, carne sărată, rachiu de ienupăr și pești uscați, mai puteam socoti încă patru luni de hrană.
— Patru luni! strigă profesorul. Avem vreme să mergem și să ne întoarcem, iar cu ce va rămâne vreau să dau un mare ospăț pentru toți colegii mei de la Johannaeum!
De mult ar fi trebuit să mă fi obișnuit cu firea unchiului meu și totuși omul acesta mă uimea mereu.
— Acum, spuse el, ne vom reface rezerva de apă cu ploaia pe care furtuna a revărsat-o în toate bazinele acestea de granit; așadar, nu trebuie să ne temem că ne va cuprinde setea. Cât despre plută, am să-i spun lui Hans s-o repare cât se poate de bine, deși îmi închipui că n-o să ne mai folosească!
— Cum așa? strigai.
— O idee de-a mea, băiete! Cred că nu vom ieși pe unde am intrat.
Îl privii pe profesor cu oarecare neîncredere; mă întrebai dacă nu înnebunise. Și totuși „nici nu știa câtă dreptate avea”.
— Hai la micul dejun, reluă el.
Îl urmai pe un promontoriu înalt, după ce îi dăduse vânătorului instrucțiunile sale. Acolo, carnea uscată, pesmeții și ceaiul alcătuiră o masă excelentă și, trebuie să mărturisesc, una dintre cele mai bune din viața mea. Nevoia de hrană, aerul curat, liniștea de după atâta zbucium, toate îmi deschideau pofta de mâncare.
În timpul micului dejun îl întrebai pe unchiul meu unde ne aflam în clipa aceea.
— Asta, spusei, mi se pare greu de calculat.
— De calculat exact, da, răspunse el; e chiar cu neputință, fiindcă în cele trei zile de furtună n-am putut însemna viteza și direcția plutei; dar ne putem totuși stabili poziția prin estimare.
— Într-adevăr, ultima observație a fost făcută la insulița gheizerului…
— La insulița Axel, băiete. Nu refuza cinstea de a fi botezat cu numele tău prima insulă descoperită în centrul masivului terestru.
— Fie! La insulița Axel străbătuserăm vreo două sute șaptezeci de leghe de mare și ne aflam la peste șase sute de leghe de Islanda.
— Bine! Atunci să pornim de acolo și să socotim patru zile de furtună, în care viteza noastră n-a putut fi mai mică de optzeci de leghe în douăzeci și patru de ore.
— Așa cred. Ar fi deci trei sute de leghe de adăugat.
— Da, iar marea Lidenbrock ar avea cam șase sute de leghe de la un țărm la celălalt! Îți dai seama, Axel, că poate rivaliza în mărime cu Mediterana?
— Da, mai ales dacă n-am traversat-o decât de-a latul!
— Ceea ce e foarte posibil!
— Și, lucru ciudat, adăugai, dacă socotelile noastre sunt exacte, avem acum Mediterana aceasta deasupra capului.
— Chiar așa!
— Chiar așa, fiindcă suntem la nouă sute de leghe de Reykjavík!
— Frumoasă bucată de drum, băiete; dar că suntem mai degrabă sub Mediterana decât sub Turcia ori sub Atlantic nu se poate spune decât dacă direcția noastră nu s-a abătut.
— Nu, vântul părea statornic; cred deci că țărmul acesta trebuie să fie la sud-est de Port-Graüben.
— Bine, e ușor să ne încredințăm cercetând busola. Hai să cercetăm busola!
Profesorul se îndreptă spre stânca pe care Hans așezase instrumentele. Era vesel, sprinten, își freca mâinile, lua poze! Un adevărat tânăr! Îl urmai, destul de curios să aflu dacă nu mă înșelam în estimarea mea.
Ajuns la stâncă, unchiul meu luă busola, o așeză orizontal și privi acul, care, după câteva oscilații, se opri într-o poziție fixă sub influența magnetismului.
Unchiul meu privi, apoi se frecă la ochi și privi din nou. În sfârșit, se întoarse spre mine, uluit.
— Ce este? întrebai.
Îmi făcu semn să cercetez instrumentul. Îmi scăpă o exclamație de uimire. Vârful acului arăta nordul acolo unde noi presupuneam că era miazăzi! Se îndrepta spre plajă în loc să arate largul mării!
Mișcai busola, o cercetai; era în stare desăvârșită. În orice poziție am fi pus acul, el revenea cu încăpățânare la direcția aceea neașteptată.
Așadar, nu mai încăpea îndoială: în timpul furtunii se produsese o schimbare bruscă a vântului, pe care n-o observaserăm și care adusese pluta înapoi spre țărmurile pe care unchiul meu credea că le lăsa în urmă.