O luptă între monștri
*Sâmbătă, 15 august.* — Marea își păstrează monotona uniformitate. Nu se zărește nicăieri uscat. Orizontul pare nespus de îndepărtat.
Capul îmi e încă îngreunat de violența visului meu.
Unchiul meu n-a visat, el, dar e prost dispus; cercetează cu luneta toate punctele zării și își încrucișează brațele, cu un aer necăjit.
Observ că profesorul Lidenbrock tinde să redevină omul nerăbdător de odinioară și consemnez faptul în jurnal. A fost nevoie de primejdiile și suferințele mele pentru a scoate din el câte o scânteie de omenie; dar, de când m-am vindecat, firea lui și-a reluat stăpânirea. Și totuși, de ce să se mânie? Oare călătoria nu se desfășoară în împrejurările cele mai prielnice? Oare pluta nu înaintează cu o iuțeală minunată?
— Păreți neliniștit, unchiule? spun eu, văzându-l că-și duce adesea luneta la ochi.
— Neliniștit? Nu.
— Atunci, nerăbdător?
— Ai fi și pentru mai puțin!
— Totuși, înaintăm repede…
— Ce-mi pasă? Nu viteza e prea mică, ci marea e prea mare!
Îmi amintesc atunci că, înainte de plecare, profesorul socotea lungimea acestui spațiu subteran la vreo treizeci de leghe. Or, am străbătut un drum de trei ori mai lung și țărmurile de miazăzi încă nu se arată.
— Nu coborâm! reia profesorul. Totul e timp pierdut și, la urma urmei, n-am venit până aici ca să fac o plimbare cu barca pe un iaz!
El numește această traversare o plimbare cu barca, iar marea aceasta, un iaz!
— Dar, spun eu, de vreme ce am urmat drumul arătat de Saknussemm…
— Tocmai asta e întrebarea. Am urmat noi acel drum? Saknussemm a întâlnit această întindere de apă? A traversat-o? Nu ne-a rătăcit cu totul pârâul acesta pe care l-am luat drept călăuză?
— În orice caz, nu putem regreta că am ajuns până aici. Priveliștea e minunată și…
— Nu despre văzut e vorba. Mi-am propus un țel și vreau să-l ating! Așa că nu-mi vorbi de admirat!
Am priceput și-l las pe profesor să-și roadă buzele de nerăbdare. La șase seara, Hans își cere plata și i se numără cei trei rixdaleri.
*Duminică, 16 august.* — Nimic nou. Aceeași vreme. Vântul pare să se întețească puțin. Când mă trezesc, prima mea grijă este să constat intensitatea luminii. Mă tem mereu ca fenomenul electric să nu înceapă să se întunece și apoi să se stingă. Nu se întâmplă nimic din toate acestea: umbra plutei e limpede desenată pe suprafața valurilor.
Marea aceasta e într-adevăr nesfârșită! Trebuie să aibă lățimea Mediteranei, sau chiar a Atlanticului. De ce nu?
Unchiul meu sondează de mai multe ori; leagă unul dintre cele mai grele târnăcoape la capătul unei funii, pe care o lasă să se desfășoare două sute de stânjeni marini. Nici urmă de fund. Ne e foarte greu să tragem înapoi sonda.
Când târnăcopul e adus iar la bord, Hans îmi arată niște urme adânci pe suprafața lui. Ai spune că bucata aceea de fier a fost strânsă cu putere între două corpuri tari.
Îl privesc pe vânător.
— *Tänder!* face el.
Nu înțeleg. Mă întorc spre unchiul meu, cu totul cufundat în gânduri. Nu țin să-l tulbur. Mă întorc la islandez. Acesta, deschizând și închizând gura de câteva ori, mă face să-i înțeleg gândul.
— Dinți! spun înmărmurit, cercetând mai atent bara de fier.
Da! Sunt într-adevăr urme de dinți întipărite în metal! Fălcile în care stau trebuie să aibă o putere uluitoare! Oare se agită, sub stratul adânc al apelor, vreun monstru din speciile dispărute, mai lacom decât rechinul, mai de temut decât balena! Nu-mi pot desprinde ochii de bara aceasta pe jumătate roasă! Visul meu din noaptea trecută are să se prefacă în realitate?
Gândurile acestea mă frământă toată ziua și închipuirea mea abia se liniștește într-un somn de câteva ore.
*Luni, 17 august.* — Încerc să-mi amintesc instinctele proprii acelor animale antediluviene din epoca secundară, care, urmând moluștelor, crustaceelor și peștilor, au precedat apariția mamiferelor pe glob. Lumea aparținea atunci reptilelor. Acești monștri domneau ca stăpâni în mările jurasice[b]. Natura le dăruise cea mai desăvârșită alcătuire. Ce structură gigantică! Ce forță uluitoare! Saurienii de astăzi, aligatorii ori crocodilii, cei mai mari și mai de temut, nu sunt decât copii micșorate și slăbite ale strămoșilor lor din primele vârste ale lumii!
Mă înfior când evoc acești monștri. Niciun ochi omenesc nu i-a văzut vii. Au apărut pe Pământ cu o mie de veacuri înaintea omului, dar oasele lor fosile, găsite în acel calcar argilos pe care englezii îl numesc lias, au îngăduit să fie reconstituiți anatomic și să le fie cunoscută alcătuirea colosală.
Am văzut la Muzeul din Hamburg scheletul unuia dintre acești saurieni, lung de treizeci de picioare. Sunt oare sortit eu, locuitor al Pământului, să mă aflu față în față cu acești reprezentanți ai unei familii antediluviene? Nu! E cu neputință. Și totuși, urma dinților puternici e săpată în bara de fier și, după amprenta lor, îmi dau seama că sunt conici, ca ai crocodilului.
Ochii mei se ațintesc cu spaimă asupra mării; mă tem să nu văd țâșnind vreunul dintre acești locuitori ai cavernelor submarine.
Bănuiesc că profesorul Lidenbrock îmi împărtășește gândurile, dacă nu și temerile, căci, după ce a cercetat târnăcopul, își plimbă privirea peste ocean.
„La naiba, îmi spun, cu ideea lui de a sonda! A tulburat vreun animal marin în ascunzișul lui, și dacă n-o să fim atacați pe drum!…”
Arunc o privire spre arme și mă asigur că sunt în stare bună. Unchiul meu mă vede și mă aprobă printr-un gest.
De-acum, frământări largi la suprafața valurilor arată tulburarea straturilor adânci. Primejdia e aproape. Trebuie să veghem.
*Marți, 18 august.* — Vine seara, sau mai degrabă clipa când somnul ne îngreunează pleoapele, căci acest ocean n-are noapte, iar lumina neîndurătoare ne obosește stăruitor ochii, de parcă am naviga sub soarele mărilor arctice. Hans e la cârmă. În timpul cartului său adorm.
Două ore mai târziu, o zguduitură îngrozitoare mă trezește. Pluta a fost ridicată din valuri cu o putere de nedescris și azvârlită la douăzeci de stânjeni de acolo.
— Ce este? strigă unchiul meu; am atins fundul?
Hans arată cu degetul, la două sute de stânjeni, o masă negricioasă care se ridică și coboară pe rând. Privesc și strig:
— E un marsuin colosal!
— Da, răspunde unchiul meu, iar acum iată și o șopârlă de mare de o mărime neobișnuită.
— Și mai departe, un crocodil monstruos! Priviți-i fălcile largi și șirurile de dinți cu care sunt înarmate. Ah! Dispare!
— O balenă! O balenă! strigă atunci profesorul. Îi zăresc înotătoarele uriașe! Privește aerul și apa pe care le aruncă prin orificiile respiratorii!
Într-adevăr, două coloane lichide se înalță mult deasupra mării. Rămânem mirați, înmărmuriți, îngroziți în fața acestei turme de monștri marini. Au dimensiuni supranaturale și cel mai mic dintre ei ar sfărâma pluta cu o singură mușcătură.
Hans vrea să întoarcă la vânt, ca să fugă din această vecinătate primejdioasă; dar zărește de cealaltă parte alți dușmani, nu mai puțin de temut: o țestoasă lată de patruzeci de picioare și un șarpe lung de treizeci, care-și aruncă uriașul cap deasupra valurilor.
Imposibil să fugim. Reptilele se apropie; se rotesc în jurul plutei cu o iuțeală pe care nici trenurile în plină viteză n-ar putea-o egala; trasează în jurul ei cercuri concentrice. Mi-am luat carabina. Dar ce efect poate avea un glonț asupra solzilor care acoperă corpul acestor animale?
Suntem muți de spaimă. Iată-le apropiindu-se! De-o parte crocodilul, de cealaltă șarpele. Restul turmei marine a dispărut. Sunt gata să trag. Hans mă oprește printr-un semn. Cei doi monștri trec la cincizeci de stânjeni de plută, se năpustesc unul asupra celuilalt, iar furia îi împiedică să ne zărească.
Lupta începe la o sută de stânjeni de plută. Îi vedem limpede pe cei doi monștri încăierați.
Dar mi se pare că acum vin să ia parte la luptă și celelalte animale: marsuinul, balena, șopârla, țestoasa; le întrezăresc în fiecare clipă. I le arăt islandezului. Acesta clatină din cap, negând.
— *Tva*, face el.
— Cum! Doi! Spune că sunt numai două animale…
— Are dreptate, strigă unchiul meu, care nu și-a luat luneta de la ochi.
— Asta-i bună!
— Da! Primul dintre acești monștri are botul unui marsuin, capul unei șopârle, dinții unui crocodil și iată ce ne-a înșelat. E cea mai de temut dintre reptilele antediluviene, ihtiozaurul!
— Și celălalt?
— Celălalt e un șarpe ascuns în carapacea unei țestoase, dușmanul cumplit al celui dintâi, pleziozaurul!
Hans a spus adevărul. Numai doi monștri tulbură astfel suprafața mării și am înaintea ochilor două reptile ale oceanelor străvechi. Zăresc ochiul însângerat al ihtiozaurului, mare cât capul unui om. Natura l-a înzestrat cu un aparat optic de o putere nemăsurată, în stare să reziste presiunii straturilor de apă din adâncurile în care trăiește. Pe drept cuvânt a fost numit balena saurienilor, căci are și iuțeala, și mărimea ei. Acesta măsoară nu mai puțin de o sută de picioare, și-i pot judeca mărimea când își ridică deasupra valurilor înotătoarele verticale ale cozii. Fălcile îi sunt enorme și, după naturaliști, au nu mai puțin de o sută optzeci și doi de dinți.
Pleziozaurul, șarpe cu trunchiul cilindric și coada scurtă, are labele așezate în formă de vâslă. Corpul îi e învelit în întregime într-o carapace, iar gâtul, mlădios ca al lebedei, se ridică la treizeci de picioare deasupra valurilor.
Animalele acestea se atacă cu o furie de nedescris. Ridică munți lichizi care se întind până la plută. De douăzeci de ori suntem pe punctul să ne răsturnăm. Se aud șuierături de o intensitate uluitoare. Cele două fiare sunt încolăcite. Nu le pot deosebi una de alta! Ne putem teme de orice din partea învingătorului înfuriat.
Trece o oră, trec două. Lupta continuă cu aceeași înverșunare. Luptătorii se apropie de plută și se depărtează de ea pe rând. Rămânem nemișcați, gata să tragem.
Deodată, ihtiozaurul și pleziozaurul dispar, săpând un adevărat maelstrom. Oare lupta se va încheia în adâncurile mării?
Dar dintr-odată țâșnește afară un cap enorm: capul pleziozaurului. Monstrul e rănit de moarte. Nu-i mai zăresc carapacea imensă. Numai gâtul lui lung se ridică, se prăbușește, se înalță iar, se încovoaie, plesnește valurile ca un bici gigantic și se răsucește ca un vierme tăiat. Apa țâșnește până departe. Ne orbește. Dar curând agonia reptilei se apropie de sfârșit, mișcările îi slăbesc, zvârcolirile i se potolesc, iar acel lung trunchi de șarpe se întinde ca o masă neînsuflețită pe valurile liniștite.
Cât despre ihtiozaur, s-a întors oare în caverna lui submarină, sau are să apară din nou la suprafața mării?
[b] Mări din perioada secundară, care au format terenurile din care sunt alcătuiți munții Jura. (Nota autorului.)