O furtună electrică
*Vineri, 21 august.* — A doua zi, minunatul gheizer a dispărut. Vântul s-a întețit și ne-a îndepărtat repede de insulița Axel. Mugetele s-au stins încetul cu încetul.
Vremea, dacă ne e îngăduit să vorbim astfel, are să se schimbe în curând. Atmosfera se încarcă de aburi care poartă cu ei electricitatea formată prin evaporarea apelor sărate; norii coboară simțitor și capătă o nuanță uniform măslinie; razele electrice abia pot străpunge această perdea opacă, lăsată peste scena unde se va juca drama furtunilor.
Mă simt neobișnuit de tulburat, cum se simte la suprafața Pământului orice făptură când se apropie un cataclism. Norii „cumulus”[d], îngrămădiți în sud, au o înfățișare sinistră; au acel aer „neîndurător” pe care l-am observat adesea la începutul furtunilor. Aerul e greu, marea e liniștită.
Departe, norii seamănă cu baloturi mari de bumbac, îngrămădite într-o dezordine pitorească; încetul cu încetul se umflă și pierd ca număr ceea ce câștigă în mărime; greutatea lor e atât de mare, încât nu se pot desprinde de orizont; dar, sub suflarea curenților din înalt, se contopesc treptat, se întunecă și curând alcătuiesc un singur strat cu o înfățișare înfricoșătoare; câteodată, un ghem de aburi, încă luminat, saltă pe acel covor cenușiu și se pierde repede în masa opacă.
E limpede că atmosfera e saturată de fluid electric; sunt pătruns cu totul de el și mi se ridică părul pe cap, ca în preajma unei mașini electrice. Mi se pare că, dacă tovarășii mei m-ar atinge în această clipă, ar primi o zguduitură puternică.
La zece dimineața, semnele furtunii sunt mai hotărâte; ai spune că vântul slăbește ca să-și tragă mai bine răsuflarea; norul seamănă cu un burduf imens în care se adună uraganele.
Nu vreau să cred amenințările cerului și totuși nu mă pot abține să spun:
— Iată că se pregătește vreme rea.
Profesorul nu răspunde. E într-o dispoziție groaznică, văzând oceanul desfășurându-se la nesfârșit înaintea lui. Ridică din umeri la vorbele mele.
— O să avem furtună, spun, întinzând mâna spre orizont; norii aceștia coboară peste mare de parcă ar vrea s-o strivească!
Tăcere pretutindeni. Vântul tace. Natura are înfățișarea unei moarte și nu mai respiră. Pe catarg, unde văd de-acum ivindu-se un ușor foc al Sfântului Elmo, pânza slăbită cade în falduri grele. Pluta stă nemișcată în mijlocul unei mări dense și fără unduiri. Dar, dacă nu mai înaintăm, la ce bun să păstrăm această pânză, care ne poate pierde la prima izbitură a furtunii?
— S-o coborâm, spun eu, să ne doborâm catargul: ar fi prudent.
— Nu, la naiba! strigă unchiul meu, de o sută de ori nu! Să ne prindă vântul! Să ne ducă furtuna! Numai să zăresc în sfârșit stâncile țărmului, chiar dacă pluta noastră ar trebui să se facă acolo în mii de bucăți!
Nici n-a sfârșit aceste vorbe și orizontul de miazăzi își schimbă brusc înfățișarea; aburii adunați se prefac în apă, iar aerul, atras cu putere să umple golurile produse de condensare, devine uragan. Vine din cele mai îndepărtate capete ale cavernei. Întunericul se îndesește. Abia mai pot lua câteva însemnări incomplete.
Pluta se ridică, saltă. Unchiul meu e trântit cât e de lung. Mă târăsc până la el. S-a agățat cu putere de un capăt de cablu și pare să privească cu plăcere acest spectacol al stihiilor dezlănțuite.
Hans nu se mișcă. Părul lui lung, împins de uragan și adus peste fața nemișcată, îi dă o înfățișare ciudată, căci fiecare vârf e acoperit cu mici panașe luminoase. Masca lui înfricoșătoare e a unui om antediluvian, contemporan cu ihtiozaurii și megateriii[4].
Totuși, catargul rezistă. Pânza se întinde ca o bășică gata să plesnească. Pluta înaintează cu o repeziciune pe care n-o pot aprecia, dar tot mai încet decât picăturile de apă împinse sub ea, a căror iuțeală trasează linii drepte și precise.
— Pânza! Pânza! spun, făcând semn s-o coboare.
— Nu! răspunde unchiul meu.
— *Nej*, face Hans, clătinând încetișor din cap.
Totuși, ploaia formează o cataractă mugitoare în fața acelui orizont spre care alergăm ca niște smintiți. Dar, înainte să ajungă până la noi, vălul de nori se rupe, marea începe să fiarbă și electricitatea, produsă de o vastă acțiune chimică desfășurată în straturile de sus, intră în joc. Bubuiturile tunetului se amestecă cu izbucnirile scânteietoare ale trăsnetelor; nenumărate fulgere se întretaie în mijlocul detunăturilor; masa aburilor devine incandescentă; boabele de grindină care izbesc metalul uneltelor ori al armelor noastre se fac luminoase; valurile înălțate par tot atâtea movile scuipătoare de foc, sub care mocnește o flacără lăuntrică și ale căror creste poartă fiecare un panaș de foc.
Ochii îmi sunt orbiți de intensitatea luminii, urechile, sfărâmate de vuietul trăsnetelor; trebuie să mă țin de catarg, care se îndoaie ca o trestie sub puterea uraganului…
[Aici însemnările mele de călătorie au devenit foarte incomplete. N-am mai găsit decât câteva observații fugare, făcute, ca să spun așa, mecanic. Dar, prin concizia lor, chiar prin nedeslușirea lor, poartă pecetea emoției care mă stăpânea și, mai bine decât memoria, îmi dau simțământul situației în care ne aflam.] …
*Duminică, 23 august.* — Unde suntem? Purtați cu o iuțeală fără seamăn.
Noaptea a fost îngrozitoare. Furtuna nu se potolește. Trăim într-un vacarm, într-o detunătură fără sfârșit. Urechile ne sângerează. Nu putem schimba o vorbă.
Fulgerele nu contenesc. Văd fulgere în zigzag care, după o țâșnire iute, se întorc de jos în sus și lovesc bolta de granit. Dacă s-ar prăbuși! Alte fulgere se bifurcă sau iau forma unor globuri de foc care explodează ca niște bombe. Vacarmul nu pare să sporească; a depășit limita de intensitate pe care o poate percepe urechea omenească, și, chiar dacă toate pulberăriile lumii ar sări deodată în aer, n-am putea auzi mai mult.
Suprafața norilor emite neîncetat lumină; materia electrică se degajă fără oprire din moleculele lor; e limpede că elementele gazoase ale aerului sunt alterate; nenumărate coloane de apă țâșnesc în atmosferă și cad înapoi spumegând.
Încotro mergem?… Unchiul meu stă culcat cât e de lung la capătul plutei.
Căldura sporește. Privesc termometrul; arată… [Cifra e ștearsă.]
*Luni, 24 august.* — N-o să se mai sfârșească! De ce starea acestei atmosfere atât de dense, odată schimbată, n-ar rămâne definitivă?
Suntem frânți de oboseală; Hans e ca de obicei. Pluta aleargă neabătut spre sud-est. Am străbătut mai bine de două sute de leghe de la insulița Axel.
La amiază, uraganul se dezlănțuie cu îndoită putere; trebuie să legăm zdravăn toate obiectele încărcăturii. Fiecare dintre noi se leagă și el. Valurile ne trec pe deasupra capetelor.
De trei zile e cu neputință să ne spunem măcar o vorbă. Deschidem gura, ne mișcăm buzele; nu se produce niciun sunet care să poată fi auzit. Nici vorbindu-ne la ureche nu ne putem auzi.
Unchiul meu s-a apropiat de mine. A rostit câteva cuvinte. Cred că mi-a spus: „Suntem pierduți.” Nu sunt sigur.
Mă hotărăsc să-i scriu aceste cuvinte: „Să coborâm pânza.”
Îmi face semn că e de acord.
Nici n-a avut vreme să-și ridice capul și un disc de foc apare la marginea plutei. Catargul și pânza s-au desprins împreună și le-am văzut ridicându-se la o înălțime uluitoare, asemenea pterodactilului, acelei păsări fantastice din primele veacuri.
Înghețăm de spaimă; globul, pe jumătate alb, pe jumătate azuriu, de mărimea unei bombe de zece țoli, se plimbă încet, rotindu-se cu o iuțeală uluitoare sub biciul uraganului. Vine aici, acolo, se urcă pe una dintre grinzile plutei, sare pe sacul cu merinde, coboară ușor, saltă, atinge în treacăt lada cu pulbere. Groază! O să sărim în aer! Nu! Discul orbitor se depărtează; se apropie de Hans, care-l privește țintă; de unchiul meu, care cade în genunchi ca să-l evite; de mine, palid și tremurând sub strălucirea luminii și a căldurii; se învârte lângă piciorul meu, pe care încerc să-l retrag. Nu izbutesc.
Un miros de gaz nitros umple atmosfera; ne pătrunde în gât, în plămâni. Ne sufocăm.
De ce nu-mi pot retrage piciorul? E oare țintuit de plută? Ah! Căderea acestui glob electric a magnetizat tot fierul de la bord; instrumentele, uneltele, armele se agită, ciocnindu-se cu un clinchet ascuțit; cuiele încălțării mele se lipesc cu putere de o placă de fier încastrată în lemn. Nu-mi pot retrage piciorul!
În sfârșit, cu un efort violent, mi-l smulg în clipa când globul avea să-l prindă în mișcarea sa de rotație și să mă tragă după el, dacă…
Ah! Ce lumină intensă! Globul explodează! Suntem acoperiți de jeturi de flăcări!
Apoi totul se stinge. Am avut vreme să-l văd pe unchiul meu întins pe plută; pe Hans, tot la cârmă, „scuipând foc” sub înrâurirea electricității care-l pătrunde!
Încotro mergem? Încotro mergem?
* * *
*Marți, 25 august.* — Îmi revin după un leșin îndelungat; furtuna continuă; fulgerele se dezlănțuie ca o puzderie de șerpi slobozită în atmosferă.
Suntem tot pe mare? Da, și purtați cu o viteză de necalculat. Am trecut pe sub Anglia, pe sub Canalul Mânecii, pe sub Franța, poate pe sub Europa întreagă!
* * *
Se aude un zgomot nou! E, fără îndoială, marea care se sparge de stânci!… Dar atunci…
[4] Mai degrabă cu mamutul și mastodontul. (Nota traducătorului englez.)
[d] Nori cu forme rotunjite. (Nota autorului.)