Minunățiile adâncurilor
La 13 august ne trezirăm dis-de-dimineață. Aveam să inaugurăm un nou fel de a călători, repede și cu puțină oboseală.
Un catarg făcut din două prăjini alăturate, o vergă alcătuită dintr-o a treia și o pânză luată dintre păturile noastre formau întregul greement al plutei. Funii aveam destule. Totul era trainic.
La ora șase, profesorul dădu semnalul de îmbarcare. Merindele, bagajele, instrumentele, armele și o cantitate însemnată de apă dulce se aflau la locurile lor.
Hans instalase o cârmă care îi îngăduia să-și conducă ambarcațiunea. Trecu la cârmă. Eu dezlegai parâma care ne ținea la țărm; potrivirăm pânza și ne depărtarăm repede de mal.
În clipa când părăseam micul port, unchiul meu, care ținea la nomenclatura sa geografică, voi să-i dea un nume, gândindu-se, printre altele, la al meu.
— Zău, spusei, am un altul să vă propun.
— Care?
— Numele lui Graüben. Port-Graüben, o să arate foarte bine pe hartă.
— Fie Port-Graüben.
Și iată cum amintirea dragei mele virlandeze se legă de fericita noastră expediție.
Adierea venea dinspre nord-est; cu vântul din pupa, înaintam cu o iuțeală nemaiîntâlnită. Straturile foarte dense ale atmosferei aveau o forță de împingere considerabilă și lucrau asupra pânzei ca un ventilator puternic.
După o oră, unchiul meu izbutise să-și dea seama de viteza noastră.
— Dacă mergem tot așa, spuse el, vom face cel puțin treizeci de leghe în douăzeci și patru de ore și nu vom întârzia să zărim țărmurile de dincolo.
Nu răspunsei și mă dusei să mă așez în partea din față a plutei. Coasta de miazănoapte cobora de-acum la orizont; cele două brațe ale țărmului se deschideau larg, de parcă ar fi vrut să ne înlesnească plecarea. În fața ochilor mei se întindea o mare imensă; nori uriași își purtau repede pe suprafața ei umbra cenușie, care părea să apese peste apa posomorâtă. Razele argintii ale luminii electrice, răsfrânte ici și colo de câte o picătură, făceau să înflorească puncte luminoase pe laturile ambarcațiunii. Curând nu se mai zări niciun petic de uscat, dispăru orice punct de reper și, fără dâra de spumă a plutei, aș fi putut crede că stătea cu totul nemișcată.
Spre amiază, alge uriașe veniră să unduiască la suprafața valurilor. Cunoșteam puterea de creștere a acestor plante, care se târăsc la o adâncime de peste douăsprezece mii de picioare pe fundul mărilor, se înmulțesc sub o presiune de aproape patru sute de atmosfere și alcătuiesc adesea bancuri destul de mari ca să împiedice înaintarea corăbiilor; dar niciodată, cred eu, n-au existat alge mai gigantice decât cele din marea Lidenbrock.
Pluta noastră trecu de-a lungul unor alge fucus, lungi de trei până la patru mii de picioare, șerpi imenși care se întindeau dincolo de puterea privirii; mă amuzam urmărindu-le din ochi panglicile nesfârșite, crezând mereu că aveam să le ajung la capăt; și, ore întregi, răbdarea îmi era înșelată, dar uimirea nu.
Ce putere a naturii putea produce asemenea plante și cum trebuia să fi arătat Pământul în primele veacuri ale formării sale, când, sub înrâurirea căldurii și a umezelii, numai regnul vegetal se dezvolta pe suprafața lui!
Veni seara și, așa cum observasem în ajun, luminozitatea aerului nu scăzu deloc. Era un fenomen constant, pe a cărui durată puteam conta.
După cină mă întinsei la piciorul catargului și nu întârziei să adorm, cufundat în reverii leneșe.
Hans, nemișcat la cârmă, lăsa pluta să înainteze; de altfel, împinsă de vântul din pupa, ea nici nu mai avea nevoie să fie condusă.
De când plecaserăm din Port-Graüben, profesorul Lidenbrock mă însărcinase să țin „jurnalul de bord”, să notez cele mai mărunte observații, să consemnez fenomenele interesante, direcția vântului, viteza atinsă, drumul străbătut, într-un cuvânt, toate întâmplările acestei ciudate navigații.
Mă voi mărgini deci să reproduc aici aceste însemnări zilnice, scrise, ca să spun așa, sub dictarea evenimentelor, pentru a da o relatare mai exactă a traversării noastre.
*Vineri, 14 august.* — Adiere constantă din N.-V. Pluta înaintează repede și în linie dreaptă. Coasta rămâne la treizeci de leghe în direcția în care bate vântul. Nimic la orizont. Intensitatea luminii nu se schimbă. Vreme frumoasă, adică norii sunt foarte sus, nu prea groși și scăldați într-o atmosferă albă, cum ar fi argintul topit.
Termometrul: +32° centigrade.
La amiază, Hans pregătește un cârlig la capătul unei funii; îi pune ca momeală o bucățică de carne și-l aruncă în mare. Vreme de două ore nu prinde nimic. Așadar, aceste ape sunt nelocuite? Nu. Se simte o smucitură. Hans își trage undița și scoate un pește care se zbate cu putere.
— Un pește! strigă unchiul meu.
— E un sturion! strigai și eu, un sturion mic!
Profesorul privește cu atenție animalul și nu-mi împărtășește părerea.
Peștele are capul turtit, rotunjit, iar partea dinainte a corpului acoperită cu plăci osoase; gura îi e lipsită de dinți; înotătoare pectorale destul de dezvoltate sunt prinse de corpul lui fără coadă. Animalul aparține, într-adevăr, unui ordin în care naturaliștii au încadrat sturionul, dar se deosebește de acesta în privințe destul de însemnate.
Unchiul meu nu se înșală, căci, după o examinare destul de scurtă, spune:
— Peștele acesta aparține unei familii dispărute de veacuri, ale cărei urme fosile se găsesc în terenul devonian.
— Cum! spun eu, să fi putut prinde viu pe unul dintre acești locuitori ai mărilor străvechi?
— Da, răspunde profesorul, continuându-și observațiile, și vezi că acești pești fosili nu sunt identici cu speciile de astăzi. Or, să ai în mână o asemenea făptură vie e o adevărată fericire de naturalist.
— Dar din ce familie face parte?
— Din ordinul ganoizilor, familia cefalaspidelor, genul…
— Ei?
— Genul *Pterychtis*, aș putea jura; dar acesta are o particularitate care, se spune, se întâlnește la peștii din apele subterane.
— Care?
— E orb!
— Orb!
— Nu numai orb, dar organul vederii îi lipsește cu desăvârșire.
Privesc. Nimic mai adevărat. Dar poate fi un caz aparte. Punem deci din nou momeală și aruncăm iar undița în mare. Oceanul acesta, fără îndoială, e foarte bogat în pește, căci în două ore prindem o mare cantitate de *Pterychtis*, precum și pești dintr-o familie la fel de dispărută, dipteridele, al căror gen unchiul meu nu-l poate recunoaște. Toți sunt lipsiți de organul vederii. Pescuitul acesta neașteptat ne împrospătează din belșug proviziile.
Așadar, pare un fapt sigur: marea aceasta nu cuprinde decât specii fosile, la care peștii, ca și reptilele, sunt cu atât mai desăvârșiți cu cât crearea lor este mai veche.
Poate vom întâlni câțiva dintre acei saurieni pe care știința a știut să-i reconstituie dintr-o bucățică de os ori de cartilaj.
Iau luneta și cercetez marea. E pustie. Fără îndoială, suntem încă prea aproape de țărmuri.
Privesc în văzduh. De ce n-ar bate din aripi, prin aceste straturi grele ale atmosferei, câteva dintre păsările reconstituite de nemuritorul Cuvier? Peștii le-ar oferi hrană îndestulătoare. Cercetez spațiul, dar văzduhul e nelocuit, ca și țărmurile.
Totuși, închipuirea mă poartă prin minunatele ipoteze ale paleontologiei. Visez cu ochii deschiși. Mi se pare că văd la suprafața apelor acele uriașe *Chersites*, acele țestoase antediluviene, asemenea unor insulițe plutitoare. Mi se pare că pe plajele întunecate trec marile mamifere din primele zile ale lumii, *Leptotherium*, găsit în peșterile Braziliei, și *Mericotherium*, venit din ținuturile înghețate ale Siberiei. Mai departe, pahidermul *Lophiodon*, acel tapir gigantic, se ascunde în dosul stâncilor, gata să-și dispute prada cu *Anoplotherium*, animal ciudat, care are ceva din rinocer, din cal, din hipopotam și din cămilă, de parcă, grăbit în primele ceasuri ale lumii, Creatorul ar fi adunat mai multe animale într-unul singur. Mastodontul uriaș își învârte trompa și sfărâmă sub colții lui stâncile țărmului, în timp ce megateriul, proptit pe labele sale enorme, scurmă pământul, trezind cu răgetele lui ecoul stâncilor de granit răsunătoare. Mai sus, protopitecul, prima maimuță apărută pe suprafața globului, urcă spre piscurile greu de atins. Și mai sus, pterodactilul, cu mâna înaripată, alunecă asemenea unui liliac mare prin aerul comprimat. În sfârșit, în ultimele straturi, păsări uriașe, mai puternice decât cazuarii, mai mari decât struții, își desfășoară aripile vaste și se izbesc cu capul de peretele bolții de granit.
Toată această lume fosilă renaște în închipuirea mea. Mă întorc în epocile biblice ale creației, cu mult înainte de nașterea omului, când Pământul, încă nedesăvârșit, nu-i putea îndestula nevoile. Visul meu se întoarce atunci dincolo de apariția ființelor însuflețite. Mamiferele dispar, apoi păsările, apoi reptilele epocii secundare și, în sfârșit, peștii, crustaceele, moluștele, articulatele. Zoofitele perioadei de tranziție se întorc și ele în neant. Toată viața Pământului se adună în mine și numai inima mea mai bate în această lume depopulată. Nu mai există anotimpuri; nu mai există climate; căldura proprie a globului crește neîncetat și o anulează pe aceea a astrului strălucitor. Vegetația crește peste măsură; trec ca o umbră printre ferigile arborescente, călcând cu pasul meu nesigur marnele irizate și gresiile pestrițe ale solului; mă sprijin de trunchiul coniferelor imense; mă culc la umbra sfenofilelor, a asterofilelor și a licopodiilor înalte de o sută de picioare.
Veacurile se scurg ca zilele; urc înapoi prin șirul transformărilor Pământului; plantele dispar; rocile de granit își pierd tăria; starea lichidă ia locul stării solide sub acțiunea unei călduri mai puternice; apele aleargă pe suprafața globului; clocotesc, se prefac în aburi; aburii învăluie Pământul, care încetul cu încetul nu mai formează decât o masă gazoasă, încinsă până la alb, mare cât soarele și strălucitoare ca el!
În centrul acestei nebuloase, de un milion patru sute de mii de ori mai mare decât globul pe care îl va forma într-o zi, sunt purtat prin spațiile planetare; trupul mi se face tot mai diafan, se sublimează la rândul său și se amestecă, asemenea unui atom imponderabil, cu acești aburi imenși care își trasează în infinit orbita înflăcărată!
Ce vis! Încotro mă poartă? Mâna mea înfrigurată îi aruncă pe hârtie ciudatele amănunte.
Am uitat totul: și profesorul, și călăuza, și pluta! O halucinație mi-a pus stăpânire pe minte…
— Ce ai? spune unchiul meu.
Ochii mei larg deschiși se ațintesc asupra lui fără să-l vadă.
— Ai grijă, Axel, o să cazi în mare!
În aceeași clipă simt mâna lui Hans apucându-mă cu putere. Fără el, stăpânit de visul meu, m-aș fi aruncat în valuri.
— Oare înnebunește? strigă profesorul.
— Ce este? spun în sfârșit, venindu-mi în fire.
— Ești bolnav?
— Nu, am avut o clipă de halucinație, dar a trecut. Altminteri, totul merge bine?
— Da! Vânt bun, mare frumoasă! Înaintăm repede și, dacă aprecierea nu m-a înșelat, n-ar trebui să întârziem să ajungem la țărm.
La aceste cuvinte mă ridic, cercetez orizontul; dar linia apei se confundă încă mereu cu linia norilor.