Pădurea luminată de electricitate
Încă o jumătate de ceas picioarele noastre călcară peste aceste straturi de oseminte. Mergeam înainte, mânați de o curiozitate arzătoare. Ce alte minuni cuprindea caverna aceasta, ce comori pentru știință? Privirea mea se aștepta la orice surpriză, închipuirea mea, la orice uimire.
Țărmurile mării dispăruseră de mult în spatele colinelor osuarului. Profesorul cel nesăbuit, căruia puțin îi păsa că s-ar putea rătăci, mă ducea departe. Înaintam în tăcere, scăldați în unde electrice. Printr-un fenomen pe care nu-l pot explica și datorită răspândirii ei, acum deplină, lumina strălucea uniform pe diferitele fețe ale obiectelor. Izvorul ei nu se mai afla într-un punct anume al spațiului și nu producea niciun efect de umbră. Te-ai fi putut crede în miezul zilei și în toiul verii, în regiunile ecuatoriale, sub razele verticale ale soarelui. Orice abur dispăruse. Stâncile, munții îndepărtați, câteva mase nedeslușite de păduri din depărtare căpătau o înfățișare ciudată sub răspândirea egală a fluidului luminos. Semănam cu acel personaj fantastic al lui Hoffmann care și-a pierdut umbra.
După un drum de o milă se ivi marginea unei păduri imense, dar nu a uneia dintre pădurile de ciuperci din vecinătatea Port-Graübenului.
Era vegetația epocii terțiare în toată măreția ei. Palmieri înalți, din specii dispărute astăzi, superbe exemplare de *Palmacites*, pini, tise, chiparoși, tuia reprezentau familia coniferelor și se legau între ei printr-o rețea de liane de nedescurcat. Un covor de mușchi și hepatice îmbrăca moale pământul. Câteva pâraie murmurau sub aceste umbrare, prea puțin vrednice de acest nume, fiindcă nu produceau umbră. Pe malurile lor creșteau ferigi arborescente, asemenea celor din serele calde ale globului locuit. Numai că arborilor, arbuștilor, plantelor acestora, lipsite de căldura înviorătoare a soarelui, le lipsea culoarea. Totul se amesteca într-o nuanță uniformă, brună și parcă ștearsă. Frunzele erau lipsite de verdeață și chiar florile, atât de numeroase în epoca aceasta terțiară care le văzuse născându-se, acum fără culori și fără miresme, păreau făcute dintr-o hârtie decolorată de atmosferă.
Unchiul meu Lidenbrock se aventură sub aceste desișuri uriașe. Îl urmai, nu fără oarecare teamă. De vreme ce natura se îngrijise aici de hrana vegetală, de ce nu s-ar fi întâlnit și mamiferele de temut? Zăream în poienile largi lăsate de arborii căzuți și roși de vreme leguminoase, aceracee, rubiacee și o mie de arbuști comestibili, îndrăgiți de rumegătoarele tuturor epocilor. Apoi se arătau, amestecați și împletiți, arborii unor ținuturi atât de diferite de la suprafața globului: stejarul creștea lângă palmier, eucaliptul australian se sprijinea de bradul Norvegiei, mesteacănul din Nord își amesteca ramurile cu ramurile arborelui kauri din Noua Zeelandă. Era de ajuns să zăpăcească mintea celor mai iscusiți clasificatori ai botanicii terestre.
Deodată mă oprii. Îl reținui cu mâna pe unchiul meu.
Lumina difuză îngăduia să se zărească cele mai mici lucruri în adâncul desișurilor. Mi se păruse că văd… nu? Într-adevăr, cu ochii mei vedeam forme imense mișcându-se sub arbori! Da, erau animale uriașe, o întreagă turmă de mastodonți, nu fosili, ci vii, asemenea celor ale căror rămășițe fuseseră descoperite în 1801 în mlaștinile din Ohio! Zăream elefanții aceștia mari, ale căror trompe mișunau sub copaci ca o legiune de șerpi. Auzeam zgomotul colților lor lungi, al căror fildeș găurea trunchiurile bătrâne. Ramurile trosneau, iar frunzele smulse în cantități uriașe se înghesuiau în gura largă a monștrilor.
Visul acela, în care văzusem renăscând întreaga lume a timpurilor preistorice, a epocilor terțiară și cuaternară, se împlinea deci în sfârșit! Și noi eram acolo, singuri, în măruntaiele globului, la bunul plac al locuitorilor lui sălbatici!
Unchiul meu privea.
— Hai, spuse deodată, apucându-mă de braț, înainte, înainte!
— Nu! strigai. Nu! Suntem fără arme! Ce-am face în mijlocul acestei turme de patrupede uriașe? Veniți, unchiule, veniți! Nicio făptură omenească nu poate înfrunta nepedepsită mânia acestor monștri.
— Nicio făptură omenească! răspunse unchiul meu, coborând glasul. Te înșeli, Axel! Uită-te, uită-te acolo! Mi se pare că zăresc o ființă vie! O ființă asemenea nouă! Un om!
Privii, ridicând din umeri și hotărât să împing neîncrederea până la ultimele ei hotare. Dar, oricât mi-ar fi displăcut, trebui să mă plec în fața dovezii.
Într-adevăr, la mai puțin de un sfert de milă, rezemată de trunchiul unui kauri enorm, o ființă omenească, un Proteu al acestor ținuturi subterane, un nou fiu al lui Neptun, păzea nenumărata turmă de mastodonți!
*Immanis pecoris custos, immanior ipse!*[7]
Da! *Immanior ipse!* Nu mai era făptura fosilă al cărei cadavru îl ridicaserăm în osuar, era un uriaș în stare să poruncească acestor monștri. Statura lui depășea douăsprezece picioare. Capul, mare cât un cap de bivol, dispărea în hățișul unei plete neîngrijite. Ai fi zis că era o adevărată coamă, asemenea celei a elefantului din primele epoci. Flutura în mână o ramură enormă, o cârjă demnă de acest păstor antediluvian.
Rămăseserăm nemișcați, uluiți. Dar puteam fi zăriți. Trebuia să fugim.
— Veniți, veniți! strigai, trăgându-l după mine pe unchiul meu, care pentru prima oară se lăsă dus!
Un sfert de ceas mai târziu ieșiserăm din raza privirii acelui dușman de temut.
Și acum, când mă gândesc liniștit, acum, când pacea mi s-a așternut din nou în minte, când au trecut luni de la acea întâlnire ciudată și supranaturală, ce să gândesc, ce să cred? Nu! E cu neputință! Simțurile ne-au fost amăgite, ochii noștri n-au văzut ceea ce vedeau! Nicio făptură omenească nu există în această lume de sub pământ! Nicio generație de oameni nu locuiește în cavernele acestea din adâncul globului, fără să-i pese de locuitorii suprafeței, fără să aibă legături cu ei! E nesăbuit, cu totul nesăbuit!
Prefer să admit existența vreunui animal a cărui alcătuire se apropie de cea omenească, a vreunei maimuțe din primele epoci geologice, a vreunui protopitec, a vreunui mezopitec asemănător celui descoperit de domnul Lartet în depozitul osifer de la Sansan! Dar acesta depășea prin statură toate măsurile date de paleontologie! N-are a face! O maimuță, da, o maimuță, oricât de neverosimilă ar fi! Dar un om, un om viu și, odată cu el, o întreagă generație îngropată în măruntaiele pământului! Niciodată!
Totuși, părăsiserăm pădurea limpede și luminoasă, muți de uimire, copleșiți de o uluire care se apropia de buimăceală. Alergam fără voie. Era o adevărată fugă, asemenea acelor goane înspăimântătoare în care te pomenești purtat în unele coșmaruri. Din instinct ne întorceam spre marea Lidenbrock și nu știu în ce rătăciri mi s-ar fi avântat mintea fără o grijă care mă readuse la observații mai practice.
Deși eram sigur că pășeam pe un pământ neatins până atunci de pașii noștri, zăream adesea grupări de stânci a căror formă amintea de cele de la Port-Graüben. Uneori le-ai fi putut confunda. Pâraie și cascade cădeau cu sutele de pe ieșiturile stâncilor; mi se părea că revăd stratul de surtarbrandur, credinciosul nostru Hans-bach și peștera unde revenisem la viață; apoi, câțiva pași mai încolo, așezarea contraforturilor, ivirea unui pârâu, profilul surprinzător al unei stânci mă aruncau din nou în îndoială.
Profesorul îmi împărtășea nehotărârea; nu se putea orienta în mijlocul acestei priveliști uniforme. Îmi dădui seama din câteva cuvinte care-i scăpară.
— E limpede, îi spusei, că n-am debarcat în locul de unde am plecat, dar, cu siguranță, urmând țărmul ne vom apropia de Port-Graüben.
— În cazul acesta, răspunse unchiul meu, e de prisos să continuăm cercetarea și cel mai bine e să ne întoarcem la plută. Dar nu cumva te înșeli, Axel?
— E greu de spus, fiindcă toate stâncile acestea seamănă între ele. Totuși, mi se pare că recunosc promontoriul la poalele căruia Hans și-a construit ambarcațiunea. Trebuie să fim aproape de micul port, dacă nu cumva e chiar aici, adăugai, cercetând un mic golf pe care crezui că-l recunosc.
— Dar nu, Axel, ne-am regăsi măcar propriile urme, iar eu nu văd nimic…
— Dar eu văd! strigai, repezindu-mă spre un obiect care strălucea pe nisip.
— Ce este?
— Iată! răspunsei și-i arătai unchiului meu un pumnal pe care tocmai îl ridicasem.
— Ia te uită! spuse el. Luaseși deci arma asta cu tine?
— Eu, nicidecum; dar dumneavoastră, presupun?
— Nu, după câte știu; n-am avut niciodată obiectul acesta.
— Iar eu cu atât mai puțin, unchiule.
— Asta-i ciudat.
— Dar nu, e foarte simplu; islandezii au adesea arme de felul acesta și Hans, căruia îi aparține, a pierdut-o pe plaja aceasta…
— Hans! făcu unchiul meu, clătinând din cap.
Apoi cercetă arma cu atenție.
— Axel, îmi spuse pe un ton grav, pumnalul acesta e o armă din secolul al XVI-lea, o adevărată dagă dintre cele pe care gentilomii le purtau la cingătoare ca să dea lovitura de grație; e de origine spaniolă; nu-ți aparține nici ție, nici mie, nici vânătorului!
— Îndrăzniți să spuneți?…
— Uită-te, nu s-a știrbit astfel înfigându-se în gâtul oamenilor; lama e acoperită cu un strat de rugină care nu-i nici de o zi, nici de un an, nici de un veac!
Profesorul se însuflețea ca de obicei, lăsându-se luat de închipuire.
— Axel, reluă el, suntem pe calea marii descoperiri! Lama aceasta a rămas părăsită pe nisip de o sută, două sute, trei sute de ani și s-a știrbit de stâncile acestei mări subterane!
— Dar n-a venit singură! strigai. Nu s-a strâmbat de la sine! Cineva a fost aici înaintea noastră!…
— Da, un om.
— Și omul acesta?
— Omul acesta și-a săpat numele cu pumnalul! Omul acesta a vrut încă o dată să însemne cu mâna lui drumul spre centru! Să căutăm, să căutăm!
Și, stârniți de o curiozitate nemaipomenită, iată-ne mergând de-a lungul zidului înalt, cercetând cele mai mici crăpături care s-ar fi putut preface într-o galerie.
Ajunserăm astfel într-un loc unde țărmul se îngusta. Marea aproape că scălda piciorul contraforturilor, lăsând o trecere lată de cel mult un stânjen. Între două ieșituri de stâncă se zărea intrarea unui tunel întunecat.
Acolo, pe o placă de granit, se arătau două litere misterioase, pe jumătate roase, cele două inițiale ale cutezătorului și fantasticului călător:
ᛐ ᚼ
— A. S.! strigă unchiul meu. Arne Saknussemm! Mereu Arne Saknussemm!
[7] „Păstorul unor turme uriașe, iar el și mai uriaș.” (Nota traducătorului englez.)