Muzeul geologic Lidenbrock
Mi-ar fi cu neputință să zugrăvesc șirul simțămintelor care-l tulburară pe profesorul Lidenbrock: uimirea, neîncrederea și, în sfârșit, mânia. Niciodată nu văzusem un om atât de descumpănit la început, atât de înfuriat pe urmă. Ostenelile traversării, primejdiile înfruntate, toate trebuiau luate de la capăt! Dădusem înapoi în loc să înaintăm!
Dar unchiul meu își reveni repede.
— Ah! Soarta îmi joacă asemenea feste! strigă el. Stihiile uneltesc împotriva mea! Aerul, focul și apa își unesc puterile ca să-mi stea în cale! Ei bine! Se va vedea ce poate voința mea. Nu voi ceda, nu voi da înapoi nici cu o linie, și vom vedea cine va birui: omul sau natura!
În picioare pe stâncă, mânios, amenințător, Otto Lidenbrock, asemenea neînduplecatului Ajax, părea să-i sfideze pe zei. Dar socotii că e bine să intervin și să pun frâu acestei înflăcărări nesăbuite.
— Ascultați-mă, îi spusei pe un ton hotărât. Orice ambiție are o limită pe lumea asta; nu trebuie să luptăm împotriva imposibilului; suntem prost echipați pentru o călătorie pe mare; cinci sute de leghe nu se străbat pe niște bârne prost încropite, cu o pătură drept pânză, un băț drept catarg și împotriva vânturilor dezlănțuite. Nu ne putem ține direcția, suntem jucăria furtunilor și e o nebunie să încercăm a doua oară această traversare cu neputință de făcut!
Putui desfășura vreme de zece minute întregul șir al acestor argumente de nezdruncinat fără să fiu întrerupt, dar asta numai fiindcă profesorul era neatent și nu auzi un cuvânt din demonstrația mea.
— La plută! strigă el.
Acesta îi fu răspunsul. Zadarnic încercai orice, îl rugai, mă înfuriai: mă izbeam de o voință mai tare decât granitul.
Hans tocmai termina reparațiile plutei. Ai fi zis că făptura aceasta ciudată ghicea planurile unchiului meu. Cu câteva bucăți de surtarbrandur întărise ambarcațiunea. O pânză se înălța deja pe ea, iar vântul se juca în faldurile-i unduitoare.
Profesorul îi spuse câteva cuvinte călăuzei și aceasta se apucă îndată să încarce bagajele și să pregătească totul pentru plecare. Atmosfera era destul de limpede și vântul din nord-vest bătea statornic.
Ce puteam face? Să țin piept de unul singur celor doi? Cu neputință. Dacă măcar Hans mi s-ar fi alăturat! Dar nu! Părea că islandezul își lăsase deoparte orice voință proprie și făcuse legământ de lepădare de sine. Nu puteam obține nimic de la un slujitor atât de supus stăpânului său. Trebuia să mergem înainte.
Mă pregăteam deci să-mi iau pe plută locul obișnuit, când unchiul meu mă opri cu mâna.
— Nu vom pleca decât mâine, spuse el.
Făcui gestul unui om resemnat la orice.
— Nu trebuie să neglijez nimic, reluă el, și, de vreme ce soarta m-a împins pe partea aceasta a coastei, n-am s-o părăsesc fără s-o fi cercetat.
Observația aceasta se va înțelege dacă spun că ne întorseserăm pe țărmul de miazănoapte, dar nu chiar în locul de unde plecaserăm întâia oară. Port-Graüben trebuia să fie mai spre apus. Nimic mai firesc, așadar, decât să cercetăm cu grijă împrejurimile noului loc de debarcare.
— Să pornim în cercetare! spusei.
Și, lăsându-l pe Hans la îndeletnicirile lui, iată-ne porniți. Spațiul dintre locurile părăsite de mare și piciorul contraforturilor era foarte larg; puteai merge o jumătate de ceas până să ajungi la peretele de stâncă. Picioarele noastre zdrobeau nenumărate scoici de toate formele și mărimile, în care trăiseră animalele celor dintâi epoci. Zăream și carapace enorme, al căror diametru depășea adesea cincisprezece picioare. Aparținuseră acelor gliptodoni uriași din perioada pliocenă, față de care broasca-țestoasă de astăzi nu mai e decât o copie micșorată[5]. În plus, pământul era presărat cu o mulțime de sfărâmături de piatră, un fel de bolovani rotunjiți de valuri și rânduiți în șiruri succesive. Ajunsei astfel la concluzia că marea trebuie să fi acoperit cândva întinderea aceasta. Pe stâncile risipite, acum în afara bătăii ei, valurile lăsaseră urme vădite ale trecerii lor.
Asta putea explica până la un punct existența oceanului acestuia la patruzeci de leghe sub suprafața globului. Dar, după părerea mea, masa aceasta de apă trebuia să se piardă încetul cu încetul în măruntaiele pământului și provenea, fără îndoială, din apele Oceanului, care își deschiseseră drum prin vreo crăpătură. Totuși, trebuia să admitem că acea crăpătură era acum astupată, căci altminteri întreaga cavernă sau, mai bine zis, rezervorul acesta imens s-ar fi umplut în destul de scurtă vreme. Poate chiar că apa, având de luptat cu focurile subterane, se prefăcuse în parte în aburi. De aici explicația norilor suspendați deasupra capetelor noastre și a degajării electricității care stârnea furtuni înăuntrul masivului terestru.
Teoria aceasta asupra fenomenelor la care fuseserăm martori mi se părea mulțumitoare; căci, oricât de mari ar fi minunile naturii, ele se pot explica întotdeauna prin cauze fizice.
Mergeam deci pe un fel de teren sedimentar format de ape, asemenea tuturor terenurilor din această perioadă, atât de larg răspândite pe suprafața globului. Profesorul cerceta cu atenție fiecare crăpătură din stâncă. Dacă exista vreo deschizătură, pentru el devenea însemnat să-i sondeze adâncimea.
Străbătuserăm o milă de-a lungul țărmurilor mării Lidenbrock, când pământul își schimbă brusc înfățișarea. Părea răscolit, zguduit de o ridicare violentă a straturilor de dedesubt. În multe locuri, adâncituri ori ridicături dovedeau o puternică dislocare a masivului terestru.
Înaintam anevoie peste aceste rupturi de granit, amestecate cu silex, cuarț și depuneri aluvionare, când privirilor noastre li se arătă un câmp, mai mult decât un câmp, o câmpie de oseminte. Ai fi zis că era un cimitir imens, unde generațiile a douăzeci de veacuri își amestecau țărâna veșnică. Grămezi înalte de rămășițe se ridicau în trepte în depărtare. Unduiau până la hotarele zării și se pierdeau acolo într-o pâclă care se topea. Acolo, pe trei mile pătrate, poate, se aduna întreaga viață a istoriei animale, abia scrisă în terenurile prea noi ale lumii locuite.
Totuși, o curiozitate nerăbdătoare ne mâna înainte. Picioarele noastre zdrobeau cu trosnete uscate rămășițele acelor animale preistorice și fosilele ale căror rare și interesante fragmente și le dispută muzeele marilor orașe. Viețile a o mie de Cuvier n-ar fi ajuns ca să refacă scheletele făpturilor organice culcate în acest minunat osuar.
Eram uluit. Unchiul meu își ridicase brațele lungi spre bolta groasă care ne slujea drept cer. Gura lui deschisă peste măsură, ochii fulgerători sub lentilele ochelarilor, capul mișcându-se de sus în jos, de la stânga la dreapta, întreaga lui ținută, în sfârșit, arătau o uimire fără margini. Se afla în fața unei neprețuite colecții de *Leptotherium*, de *Mericotherium*, de mastodonți, de protopiteci, de pterodactili, de toți monștrii antediluvieni îngrămădiți acolo pentru mulțumirea lui personală. Închipuiți-vă un biblioman pătimaș dus deodată în vestita bibliotecă din Alexandria, arsă de Omar și pe care un miracol ar fi făcut-o să renască din cenușă! Așa era unchiul meu, profesorul Lidenbrock.
Dar uimirea fu cu totul alta când, alergând prin praful vulcanic, apucă un craniu descărnat și strigă cu glas tremurător:
— Axel! Axel! Un cap de om!
— Un cap de om! Unchiule, răspunsei, nu mai puțin uluit.
— Da, nepoate! Ah! Domnule Milne-Edwards! Ah! Domnule de Quatrefages! De ce nu sunteți aici unde sunt eu, Otto Lidenbrock!
[5] Gliptodonul și tatuul sunt mamifere; broasca-țestoasă este un chelonian, o reptilă. Aparțin unor clase distincte ale regnului animal; de aceea, aceasta din urmă nu poate fi reprezentanta celor dintâi. (Nota traducătorului englez.)