Marele gheizer
*Miercuri, 19 august.* — Din fericire, vântul, care bate cu putere, ne-a îngăduit să fugim repede de pe câmpul luptei. Hans e tot la cârmă. Unchiul meu, pe care întâmplările luptei îl smulseseră din gândurile ce-l absorbeau, se întoarce la nerăbdătoarea contemplare a mării.
Călătoria își reia monotona uniformitate, pe care nu țin s-o întrerup cu prețul primejdiilor de ieri.
*Joi, 20 august.* — Adiere din N.-N.-E., destul de schimbătoare. Temperatură ridicată. Înaintăm cu o viteză de trei leghe și jumătate pe oră.
Spre amiază se aude un zgomot foarte îndepărtat.
Consemnez aici faptul fără să-l pot explica. E un muget neîntrerupt.
— E undeva, departe, spune profesorul, vreo stâncă sau vreo insuliță de care se sparge marea.
Hans se cațără în vârful catargului, dar nu semnalează nicio stâncă la suprafața apei. Oceanul e neted până la linia orizontului.
Trec trei ore. Mugetele par să vină de la o cădere de apă îndepărtată.
Îi spun unchiului meu, care clatină din cap. Și totuși sunt convins că nu mă înșel. Oare ne îndreptăm spre vreo cataractă care ne va azvârli în abis? Ca acest fel de a coborî să-i placă profesorului fiindcă se apropie de verticală, e cu putință; dar mie…
În orice caz, la câteva leghe în partea dinspre vânt trebuie să se petreacă un fenomen zgomotos, căci acum mugetele se aud cu mare putere. Vin din cer sau din ocean?
Îmi ridic privirile spre aburii suspendați în atmosferă și încerc să le pătrund adâncimea. Cerul e liniștit; norii, purtați în înaltul bolții, par nemișcați și se pierd în strălucirea intensă a luminii. Trebuie deci să căutăm în altă parte cauza acestui fenomen.
Cercetez atunci orizontul limpede și lipsit de orice ceață. Înfățișarea lui nu s-a schimbat. Dar, dacă zgomotul vine de la o cădere de apă, de la o cataractă, dacă tot oceanul acesta se prăvălește într-un bazin mai jos, dacă mugetele sunt produse de o masă de apă care cade, curentul trebuie să se întețească, iar viteza lui crescândă îmi poate da măsura primejdiei ce ne amenință. Cercetez curentul. Nu există. O sticlă goală pe care o arunc în mare rămâne în direcția în care bate vântul.
Pe la ora patru, Hans se ridică, se prinde de catarg și urcă până în vârf. De acolo, privirea lui străbate arcul de cerc descris de ocean în fața plutei și se oprește într-un punct. Fața nu-i arată nicio mirare, dar privirea i-a devenit fixă.
— A văzut ceva, spune unchiul meu.
— Așa cred.
Hans coboară, apoi întinde brațul spre sud, spunând:
— *Der nere!*
— Acolo? răspunde unchiul meu.
Și, apucând luneta, privește cu atenție vreme de un minut, care mi se pare un veac.
— Da, da! strigă el.
— Ce vedeți?
— Un snop uriaș care se ridică deasupra valurilor.
— Iarăși vreun animal marin?
— Atunci să îndreptăm prova mai spre apus, căci știm la ce să ne așteptăm când întâlnim acești monștri antediluvieni!
— Să mergem înainte, răspunde unchiul meu.
Mă întorc spre Hans. Hans păstrează direcția cu o fermitate neînduplecată.
Totuși, dacă, de la distanța care ne desparte de animal și care trebuie socotită la cel puțin douăsprezece leghe, îi putem zări coloana de apă aruncată prin orificiile respiratorii, el trebuie să aibă o mărime supranaturală. Să fugim ar însemna să urmăm regulile celei mai obișnuite prudențe. Dar n-am venit aici ca să fim prudenți.
Mergem deci înainte. Cu cât ne apropiem, cu atât snopul crește. Ce monstru poate să se umple cu o asemenea cantitate de apă și s-o arunce astfel fără întrerupere?
La opt seara nu mai suntem nici la două leghe de el. Corpul lui negricios, enorm, monstruos se întinde în mare ca o insuliță. Să fie o iluzie? Să fie spaima? Lungimea lui mi se pare că depășește o mie de stânjeni! Ce cetaceu o fi acesta, pe care nu l-au prevăzut nici Cuvier, nici Blumenbach? E nemișcat și parcă adormit; marea nu pare în stare să-l ridice și numai valurile îi unduiesc pe coaste. Coloana de apă, aruncată la cinci sute de picioare înălțime, cade iar cu un zgomot asurzitor. Ne repezim ca niște smintiți spre acea masă puternică, pe care o sută de balene n-ar putea-o hrăni nici măcar o zi.
Mă cuprinde groaza. Nu vreau să merg mai departe! Dacă va fi nevoie, voi tăia funga pânzei! Mă răzvrătesc împotriva profesorului, care nu-mi răspunde.
Deodată, Hans se ridică și, arătând cu degetul punctul amenințător:
— *Holme!* spune el.
— O insulă! strigă unchiul meu.
— O insulă! spun și eu, ridicând din umeri.
— Firește, răspunde profesorul, izbucnind într-un hohot larg de râs.
— Dar coloana aceea de apă!
— Gheizer[c], face Hans.
— Ei! Fără îndoială, gheizer, ripostează unchiul meu, un gheizer ca acelea din Islanda!
La început nu vreau să recunosc că m-am înșelat atât de grosolan. Să iau o insuliță drept un monstru marin! Dar lucrurile se lămuresc și trebuie, în sfârșit, să-mi mărturisesc greșeala. Nu e decât un fenomen natural.
Pe măsură ce ne apropiem, dimensiunile snopului lichid devin grandioase. Insulița seamănă până la înșelare cu un cetaceu imens, al cărui cap se înalță deasupra valurilor la zece stânjeni. Gheizerul, cuvânt pe care islandezii îl pronunță „geysir” și care înseamnă „furie”, se ridică maiestuos la capătul lui. Din când în când izbucnesc detunături înfundate, iar jetul enorm, cuprins de mânii tot mai puternice, își scutură panașul de aburi, săltând până la primul strat de nori. E singur. Nu-l înconjoară nici fumarole, nici izvoare calde, și toată puterea vulcanică se adună în el. Razele luminii electrice se amestecă în acest snop orbitor, ale cărui picături se colorează fiecare cu toate culorile prismei.
— Să acostăm, spune profesorul.
Dar trebuie să ne ferim cu grijă de acea trombă de apă, care ar scufunda pluta într-o clipă.
Hans, manevrând cu îndemânare, ne duce la capătul insuliței.
Sar pe stâncă; unchiul meu mă urmează sprinten, în timp ce vânătorul rămâne la postul lui, ca un om mai presus de asemenea uimiri.
Mergem pe un granit amestecat cu tuf silicios; pământul ne tremură sub picioare, ca pereții unui cazan în care se răsucesc aburi supraîncălziți; e arzător. Ajungem în fața unui mic bazin central din care se ridică gheizerul. Cufund în apa care curge clocotind un termometru cu deversare, și el arată o căldură de o sută șaizeci și trei de grade.
Așadar, apa aceasta iese dintr-un focar încins. Asta contrazice în chip ciudat teoriile profesorului Lidenbrock. Nu mă pot abține să i-o spun.
— Ei bine, răspunde el, ce dovedește asta împotriva doctrinei mele?
— Nimic, spun sec, văzând că mă izbesc de o încăpățânare fără margini.
Cu toate acestea, sunt silit să recunosc că până acum am fost neobișnuit de norocoși și că, dintr-o pricină care-mi scapă, călătoria se desfășoară în condiții aparte de temperatură; dar mi se pare limpede, sigur că, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge în acele regiuni unde căldura centrală atinge cele mai înalte limite și depășește toate gradațiile termometrelor.
Om vedea. Acesta e răspunsul profesorului, care, după ce a botezat insulița vulcanică cu numele nepotului său, dă semnalul de reîmbarcare.
Mai rămân câteva minute să contemplu gheizerul. Observ că izbucnirile jetului său sunt neregulate, că uneori își pierde din putere, apoi și-o recapătă cu o nouă vigoare, lucru pe care îl pun pe seama variațiilor presiunii aburilor adunați în rezervorul lui.
În sfârșit, pornim, ocolind stâncile foarte abrupte din sud. Hans a profitat de popas ca să repare pluta.
Dar, înainte de a ne depărta de mal, fac câteva observații pentru a calcula distanța străbătută și le trec în jurnal. Am străbătut două sute șaptezeci de leghe de mare de la Port-Graüben și ne aflăm la șase sute douăzeci de leghe de Islanda, sub Anglia[3].
[3] Această distanță îi duce pe călători până sub Pirinei, dacă leghea măsoară trei mile. (Nota traducătorului englez.)
[c] Izvor țâșnitor foarte vestit, aflat la poalele vulcanului Hekla. (Nota autorului.)