Iacătă ce scrie emirul Mohammad, zabetul cetății Cairo, în cărțile hronicilor. El spune:
Pe când mă aflam într-o călătorie prin Egiptul-de-Sus, am poposit o noapte în casa unui felah care era șeih-al-balad peste acele locuri. Era un om în vârstă, oacheș cu totul la piele, cu o barbă ce începuse să încărunțească. Ci am băgat de seamă că avea niște copii cruzi de ani, și bălai, de o culoare tare bălaie, sporită de rumeneala din obraji, cu niște plete aurii și cu ochii albaștri. Pe urmă, întrucât după ce ne-a făcut o primire frumoasă și ne-a dat să mâncăm bine, a venit să stea la taifas în tovărășia noastră și i-am spus în chip de întrebare:
— Hei, Cutare, cum se face că tu, care ești atât de oacheș, ai niște copii așa de luminoși, cu pielea așa de albă și de trandafirie, și cu ochii și părul așa de limpezi?
Iar felahul, strângându-și la sine copiii pe care a început să-i mângâie, mi-a spus:
— O, stăpâne al meu, mama copiilor mei este o fată de frânci, iar eu am cumpărat-o ca pe o prinsă de război, pe vremea lui Saladin Biruitorul[10], după bătălia de la Hattin[11], care ne-a izbăvit pe totdeauna de creștinii străini, răpitorii împărăției Ierusalimului. Ci-i tare mult de-atunci, că astea s-au petrecut la zilele tinereții mele!
Iar eu i-am zis:
— Atunci, o, șeicule, te rugăm să ne faci hatârul de a ne povesti întâmplarea aceea!
Și felahul a spus:
— Din toată inima, prietenește, și ca pe un dar datorat oaspeților! Căci povestea cu soția mea, fata frâncilor, este tare minunată!
Și ne-a istorisit:
Trebuie să știți că eu de meserie sunt crescător de in; și tatăl meu și bunicul meu au semănat și ei in, înaintea mea; iar de neam și de obârșie, sunt felah ca toți felahii din țara aceasta. Or, într-un an, s-a nimerit, din mila Celui-de-Sus, ca inul semănat, îngrijit, curățat și adus la desăvârșire de mine să se ridice la un preț de cinci sute de dinari de aur. Și întrucât îl pusesem în vânzare, dar nu izbuteam să capăt pe el prețul cuvenit, neguțătorii mi-au spus:
— Du-ți inul la cetatea Acrei[12], în Siria, unde ai să-l vinzi cu câștig foarte mare!
Iar eu, dându-le ascultare, mi-am luat inul și m-am dus la cetatea Acrei, care pe vremurile acelea era în mâinile frâncilor. Și, cu adevărat, am început o vânzare bună, lăsând jumătate din inul meu unor misiți, pe veresie de șase luni; iar jumătatea cealaltă am păstrat-o, și am rămas în cetate, s-o vând cu mărunțișul, dobândind câștiguri strașnice.
Or, într-o zi, pe când îmi vindeam inul, o tânără frâncă, cu obrazul dezvelit și fără iașmac pe cap, după obiceiul frâncilor, veni să cumpere in de la mine. Și ședea acolo, dinaintea mea, frumoasă, albă și gingașă; iar eu puteam să mă bucur în voie privindu-i nurii și prospețimea. Și cu cât mă uitam mai mult la fața ei, cu atâta dragostea îmi năpădea mințile! Și zăbovii mult până să-i vând inul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute cincizeci și doua noapte spuse:
Și zăbovii mult până să-i vând inul.
Într-un sfârșit, îi cântării marfa și i-o lăsai la un preț tare lesnicios. Iar ea plecă, urmată de privirile mele.
Or, peste câteva zile, fata veni iarăși să cumpere in de la mine, și eu i-l vândui și mai ieftin decât întâia dată, fără s-o las să se tocmească. Iar fata pricepu că eram îndrăgostit de ea, și plecă; ci aceasta fu spre a veni iarăși, nu peste multă vreme, însoțită de o femeie bătrână, care rămase acolo, în răstimpul vânzării, și care o întovărăși pe urmă de fiece dată când fata avea trebuință să cumpere in.
Eu atunci, întrucât dragostea îmi năpădise de-a binelea inima, o luai de-o parte pe bătrână și îi zisei:
— Au s-ar putea, în schimbul vreunui dar ce ți-aș face, să-mi înlesnești o bucurie cu ea?
Bătrâna îmi răspunse:
— Aș putea să-ți înlesnesc o întâlnire, spre a te bucura de ea, ci numai cu învoiala ca lucrul să rămână o taină între noi trei – tu, eu și ea; și, pe deasupra, să te învoiești a mișca și ceva bănișori!
Eu răspunsei:
— O, izbăvitoare mătușă, dacă sufletul și viața mea ar fi să fie prețul pentru bunăvoia ei, i-aș da și sufletul și viața. Iar dacă-i vorba numai de bani, nu-i mare lucru!
Și ne învoirăm să-i dau, pentru samsarlâc, cincizeci de dinari; și-i numărai banii pe dată. Și după ce încheiarăm târgul așa, bătrâna mă lăsă, se duse la fată și se întoarse numaidecât cu un răspuns priincios. Pe urmă îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, tinerica aceasta nu are nici un fel de loc pentru asemenea întâlniri, întrucât ea-i încă fecioară la trup, și habar nu are de lucruri ca acestea. Trebuie, dar, s-o primești în casa ta, unde are să vină și are să stea până dimineața!
Iar eu primii cu mare sârg, și mă dusei acasă să pregătesc tot ce se cuvenea, și mâncăruri, și băutură, și zaharicale. Și rămăsei să aștept.
Și în curând o văzui pe tânăra frâncă sosind, și îi deschisei ușa, și o poftii să intre în casă. Și, fiind vară, orânduisem totul pe terasă. Și o poftii să stea jos lângă mine, și mâncai și băui cu ea. Iar casa în care locuiam se afla pe țărmul mării; iar terasa era minunată sub lumina de lună; iar noaptea era plină de stele, care se oglindeau în apă. Iar eu, privind toate astea, îmi întorsei gândul către mine și cugetai în sinea mea: „Nu ți-e ție rușine ca aci, de față cu Allah Preaînaltul, sub lumina cerului și dinaintea mării, în țara aceasta străină, să te ridici împotriva Celui-slăvit, dezmățându-te cu această creștină, care nu-i nici de neamul, nici de legea ta?” Și, măcar că mă și aflam întins alături de fata care se ghemuise drăgăstoasă lângă mine, îmi zisei în cugetul meu: „Doamne-Stăpâne al Slavei și al Adevărului, fii-mi martor că mă înfrânez cu toată neprihana de la această fată, fiică de frânci!” Și, gândind așa, mă întorsei cu spatele către fată, fără s-o ating nici cu mâna; și adormii, sub strălucirea blândă a cerului.
Dis-de-dimineață, tânăra frâncă se sculă, fără să-mi spună o vorbă, și plecă mohorâtă rău. Iar eu mă dusei la prăvălia mea, unde mă apucai să-mi vând inul, ca de obicei. Ci, pe la prânz, fata, însoțită de bătrână, iacătă că trecu pe dinaintea prăvăliei mele, cu o față îmbufnată; și eu iarăși o râvnii, din toată ființa mea, de-mi venea să mor.
Căci, pe Allah! Era ca luna; și nu mă putui lepăda de ispită; și gândii, mustrându-mă: „Au cine ești tu, o, felahule, de-ți strunești așa dorul după o fetișcană ca aceasta? Nu cumva ai fi vreun schivnic, ori vreun sufist, ori vreun hadâmb, ori vreun scopit, ori te pomenești că ai fi vreun giuvan de prin Bagdad ori de prin Persia? Nu cumva că n-ai fi din neamul cel volnic al felahilor din Egiptul-de-Sus, ori poate că maică-ta o fi uitat să te alăpteze?” Și, cu asta, alergai pe urmele bătrânei și, trăgând-o de-o parte, îi spusei:
— Tare aș vrea să mă mai întâlnesc o dată!
Ea îmi spuse:
— Pe Messia, acuma lucrul nu se poate face decât la prețul de o sută de dinari!
Iar eu numărai pe dată cei o sută de dinari de aur și-i dădui. Și tânăra frâncă veni la mine a doua oară. Ci eu, dinaintea cerului gol, mă simții iarăși cuprins de șovăieli și nu mă folosii nici de această a doua întâlnire mai mult decât de cea dintâi, și mă înfrânai de la fetișcană cu toată neprihana. Iar ea, cu o ciudă amarnică, se ridică de lângă mine, ieși și se duse.
Or, a doua zi, iarăși, pe când fata trecea pe dinaintea prăvăliei mele, simții în mine același tremur, și inima-mi bătu, și mă dusei după bătrână, și îi spusei cum stă treaba. Ci ea se uită la mine cu mânie și îmi spuse:
— Pe Messia, o, musulmanule! Oare așa se poartă cu fecioarele cei de credința ta? N-ai să te mai poți bucura niciodată de ea, afară doar dacă vrei să-mi dai de data aceasta cinci sute de dinari!
Pe urmă se duse.
Eu, tremurând tot de tulburare, și cu para dragostei arzând în mine, hotărâi să strâng toți banii pe care îi căpătasem pe in și să jertfesc pentru viața mea cei cinci sute de dinari de aur. Și după ce legai banii într-o basma, pe când mă pregăteam să-i duc bătrânei, deodată.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute cincizeci și treia noapte spuse:
Pe când mă pregăteam să-i duc bătrânei, deodată îl auzii pe telalul pieții cum striga:
— Hei, isnafuri de musulmani, voi, care ați venit pentru neguțătoriile voastre în cetatea noastră, aflați că pacea și învoiala pe care am încheiat-o cu voi s-a sfârșit. Și vi se dă o săptămână ca să vă orânduiți negustoriile și să plecați din cetatea noastră și să vă întoarceți în țara voastră!
Eu atunci, dacă auzii vestea aceea, grăbii să vând inul care îmi mai rămăsese, strânsei banii ce mi se cuveneau de la inul dat pe veresie, cumpărai mărfuri bune de vândut în țara și în împărăția noastră și, lăsând cetatea Acrei, plecai cu inima potopită de mâhnire și de păreri de rău după fata aceea creștină care îmi năpădise mintea și gândul.
Or, mă dusei la Damasc, în Siria, unde îmi vândui marfa de la Acra cu mare folos și câștig, ca urmare a opririi drumurilor, din pricina începerii iarăși a încăierărilor. Și făcui niște treburi neguțătorești tare frumoase și, cu ajutorul lui Allah (preamărit fie El!), toate sporiră în mâinile mele. Și în felul acesta izbutii să fac, cu mare câștig, neguțătorie largă cu fete de creștini roabe, luate ca prinse de război. Și-așa trecură trei ani de la întâmplarea mea de la Acra și, încet-încet amărăciunea grabnicei mele despărțiri de tânăra frâncă începu să se mai domolească în inima mea.
Iar noi dobândeam mai departe mari biruințe împotriva frâncilor, atât în țara Ierusalimului, cât și în țara Siriei. Și, cu ajutorul lui Allah, sultanul Saladin, după multe bătălii izbânditoare, îi birui până la urmă cu totul pe frânci și pe toți necredincioșii; și îi duse robi la Damasc pe domnii și pe mai-marii lor, pe care îi luase prinși, după ce pusese stăpânire peste cetățile de coaste și întemeie pacea în toată țara. Slavă lui Allah!
Estimp, mă dusei într-o zi cu o roabă tare frumoasă, s-o vând, la corturile unde pusese tabără sultanul Saladin. Și îi arătai roaba, pe care vru s-o cumpere. Iar eu i-o lăsai la numai o sută de dinari. Ci sultanul Saladin (aibă-l Allah întru mila lui!) nu avea la el decât nouăzeci de dinari, întrucât își cheltuise toți banii din vistierie ca să ducă la bine războiul împotriva necredincioșilor. Atunci sultanul Saladin, întorcându-se către unul dintre străjerii lui, îi spuse:
— Ia-l și du-l pe neguțătorul acesta la cortul în care se află adunate fetele luate prinse în încăierarea de pe urmă, și să-și aleagă dintre ele pe aceea care i-o plăcea mai mult, în locul celor zece dinari pe care i-i datorez!
Așa făcea, cu dreptate, sultanul Saladin.
Straja mă duse, așadar, la cortul cu frâncele prinse, iar eu, trecând printre acele fete, de cum îmi aruncai ochii pe una dintre ele, o și cunoscui pe tânăra frâncă de care fusesem îndrăgostit la Acra. Iar ea, de-atunci, ajunsese nevasta unei căpetenii de viteji frânci. Eu, dar, dacă o cunoscui, o cuprinsei în brațe, ca să pun stăpânire pe ea, și zisei:
— Pe aceasta o vreau!
Și o luai și plecai.
Atunci, după ce o dusei în cortul meu, îi spusei:
— O, fetișcano, nu-ți mai aduci aminte de mine?
Ea îmi răspunse:
— Nu, nu-mi aduc!
Eu îi spusei:
— Sunt prietenul tău, chiar acela la care, în Acra, ai venit de două ori, prin mijlocirea bătrânei, pentru cincizeci de dinari întâia oară, și pentru o sută de dinari a doua oară, și care nu s-a atins de tine în toată curăția, lăsându-te să pleci, tare necăjită, din casa lui! Și acela care tot ar fi vrut, și a treia oară, să te aibă o noapte, pentru cinci sute de dinari, pe când acuma sultanul mi te-a dat pe zece dinari!
Ea își lăsă capu-n jos și, deodată, ridicându-l, spuse:
— Ceea ce s-a petrecut este o minune islamică, încât ridic degetul și mărturisesc că nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah și că Mahomed este trimisul lui Allah!
Și, în felul acesta, rosti, după datină, mărturisirea noastră de credință; și pe dată se încunună întru Islam!
Eu atunci gândii: „Pe Allah! N-am să mă bucur de ea, de data aceasta, decât după ce am s-o slobozesc din robie și am să mă însor cu ea legiuit!” Și mă dusei pe dată la cadiul Ibn-Ședdad, pe care îl lămurii cum stă treaba și care veni în cortul meu, dimpreună cu martorii, să scrie senetul de căsătorie.
Atunci mă bucurai de ea. Iar ea prinse copil cu mine. Și ne așezarăm la Damasc.
Trecură așa câteva luni, când sosi la Damasc un sol de la craiul frâncilor, trimis la sultanul Saladin ca să ceară, potrivit cu învoielile hotărâte între ei, schimbul prinșilor de război. Și toți prinșii, bărbați și femei, fură dați până la unul îndărăt frâncilor, în locul prinșilor musulmani. Da când solul frânc își cercetă înscrisurile, băgă de seamă că îi mai lipsea la număr nevasta viteazului Cutare, chiar acela care fusese soțul dintâi al femeii mele. Și sultanul își trimise străjerii s-o caute peste tot, și până la urmă li se spuse că femeia se afla în casa mea. Și ei veniră să mi-o ceară. Iar eu mă schimbai de tot la obraz, și mă dusei plângând la nevastă-mea și-i povestii cumu-i treaba. Ci ea se ridică și îmi spuse:
— Du-mă numaidecât dinaintea sultanului! Știu eu ce am să-i spun, când voi fi de față cu el!
Eu, dar, luându-mi femeia, o dusei coperită cu iașmacul dinaintea sultanului Saladin; și îl văzui pe solul frâncilor stând jos lângă sultan, de-a dreapta.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute cincizeci și patra noapte spuse:
Și îl văzui pe solul frâncilor stând jos lângă sultan, de-a dreapta.
După care sărutai pământul dintre mâinile sultanului Saladin și îi spusei:
— Iacătă femeia cu pricina!
Și el se întoarse către soața mea și îi spuse:
— Tu ce ai de zis? Vrei să te duci în țara ta cu solul, ori vrei mai degrabă să rămâi cu soțul tău?
Ea răspunse:
— Rămân cu soțul meu, căci sunt musulmană și am prins copil cu el, și tihna sufletului meu n-a rămas la frânci!
Atunci sultanul se întoarse către sol și îi spuse:
— Ai auzit? Ci, dacă vrei, vorbește și tu cu ea!
Și trimisul frâncilor o dojeni și o certă pe soția mea, și la urmă îi zise:
— Vrei să rămâi cu soțul tău musulman, ori vrei să te întorci la căpetenia de oșteni Cutare, frâncul?
Ea răspunse:
— Nu mă despart de soțul meu egipteanul, căci tihna sufletului meu este la musulmani!
Și trimisul, tare necăjit, bătu din picior și îmi zise:
— Ia-o atunci pe femeia aceasta!
Iar eu îmi luai soața și ieșii cu ea de acolo. Și deodată solul ne strigă îndărăt și îmi spuse:
— Mama soției tale, o frâncă bătrână, care locuiește la Acra, mi-a dat pentru fiică-sa bocceaua aceasta!
Și îmi întinse bocceaua și adăugă:
— Și bătrâna m-a însărcinat să-i spun fiică-sii că nădăjduia s-o vadă cu bine și sănătoasă!
Luai așadar bocceaua și mă întorsei cu femeia mea acasă.
Și, când dezlegarăm bocceaua, găsirăm în ea hainele pe care soția mea le purta la Acra, precum și cei cincizeci de dinari dintâi pe care i-i dădusem, și ceilalți o sută de dinari de la a doua întâlnire a noastră, înnodați chiar în basmaua în care îi înnodasem eu! Atunci cunoscui, din asta, binecuvântarea pe care mi-o adusese neprihana mea, și înălțai slavă lui Allah!
Pe urmă o adusei pe soția mea, frânca făcută musulmană, în Egipt, chiar aici. Și ea, o, oaspeți ai mei, este aceea care m-a făcut părintele acestor copii albi, care îl proslăvesc pe Zămislitorul lor. Și până în ziua aceasta am trăit în tihna înțelegerii, mâncând pâinea noastră așa cum ne-am copt-o dintru-ntâi! Și-asta-i povestea mea! Ci Allah știe mai bine!
Iar Șeherezada, după ce povesti întâmplarea aceasta, tăcu.
— Fericit este felahul acela, o, Șeherezada!
Iar Șeherezada spuse:
— Așa-i, o, Măria Ta! Ci de bună seamă că nu este mai fericit decât a fost Khalif-cel-Sărac, cu maimuțele de mare și cu califul!
Iar sultanul Șahriar întrebă:
— Și care-i acea Poveste cu Khalif și califul?
Șeherezada răspunse:
— Am să ți-o povestesc numaidecât!
Și spuse: