Se povestește, o, norocitule sultan, că un oarecare masagiu de la un hammam avea ca mușterii, de obicei, pe fiii de navabi și de mai-mărimi, căci hammamul unde își făcea el meseria era cel mai căutat din toată cetatea. Or, într-o bună zi, în sala unde masagiul își aștepta mușteriii intră un flăcăiaș încă neîmpodobit cu nici un fir de barbă, dar durduliu și bine rotunjit peste tot; și flăcăiașul acela era tare frumos la chip și era chiar feciorul vizirului-cel-mare al sultanului acelei cetăți. Încât masagiul fu bucuros să frământe trupul cel atâta de dulce al gingașului copilandru, și își zise în cugetul său: „Iacătă un trup în care grăsimea și-a pus peste tot pernițele-i mătăsoase! Ce belșug de nuri și ce durduliu e!” Și îl ajută să se întindă pe marmura fierbinte din sala cea caldă și începu să-l frece cu o grijă cu totul aparte. Și, când ajunse aproape de șolduri, rămase până peste poate de nedumerit băgând de seamă că zebbul flăcăiașului era doar cam cât o alună.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute treia noapte spuse:
Băgând de seamă că zebbul flăcăiașului era doar cam cât o alună.
Și, dacă văzu aceasta, începu să se căineze în cugetul său și să-și plesnească palmele una de alta, oprindu-se deodată din munca pe care o începuse.
Când îl văzu pe masagiu pradă unei așa de amarnice mâhniri și cu chipul răvășit de deznădejde, flăcăul îi spuse:
— Ce ai, o, masagiule, de te căinezi atâta din tot sufletul și îți plesnești mâinile una de alta?
El răspunse:
— Vai, doamne al meu, deznădejdea și căineala mea sunt din pricina ta! Căci te văd bătut de cea mai mare năpastă de care poate să fie lovit un bărbat! Ești tânăr, voinic și frumos, și te bucuri de toate desăvârșirile trupului și ale înfățișării și de toate binefacerile dăruite de către Atoatedătătorul celor aleși de el. Ci tocmai ceea ce face desfătul vieții îți lipsește, lucrul fără de care un bărbat nu este bărbat și nu se poate bucura de virtutea cea deopotrivă darnică și primitoare! Oare viața mai poate să fie viață fără de lucrul acesta și fără de tot ce ține de el?
La vorbele acestea, fiul vizirului își plecă trist capul și răspunse:
— Unchiule, ai mare dreptate! Și iacătă că îmi aduci aminte tocmai de lucrul care-i pricina singurului meu necaz! Dacă ceea ce mi-e lăsat ca moștenire de la tatăl meu este atâta de nemernic, de vină-s numai eu, care până astăzi n-am avut grijă să fac să dea în pârgă această moștenire. Cum vrei tu, oare, ca un ieduț să ajungă țap voinic, dacă se ține departe de caprele cele ispititoare, ori ca un copac să dea în floare fără să fie udat? Eu, până astăzi, m-am ținut departe de femei și nu m-am simțit mânat de nici un fel de îndemn către ele! Ci mai este vreme, socot, ca să se trezească cel care doarme, și ciobanul să se sprijinească pe bâta lui!
La mărturisirea aceasta a feciorului vizirului, hammamgiul spuse:
— Ci cum are să facă oare ciobanul ca să se sprijinească pe o bâtă care nu-i mai mare decât degetul cel mic?
Băiatul răspunse:
— Pentru aceasta mă bizui, unchiule, pe mărinimoasa ta bunăvoință. Du-te la lavița pe care mi-am lăsat hainele și ia punga pe care ai s-o găsești la chimirul meu; și cu aurul din punga aceea du-te și caută vreo fetișcană vrednică să-mi facă începutul.
Și hammamgiul răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și se duse la laviță, luă punga și ieși din hammam să caute vreo fetișcană potrivită.
Pe drum, își zise: „Săracul copil! El socoate că ceea ce îi lipsește este ca o cocă moale de acadea, ce se poate întinde de îndată ce începi să tragi de ea! Ori o fi socotind că un castravete se face castravete de la o zi la alta, sau că banana se coace până a nu ajunge banană!”
Și, râzând de toată povestea, se duse la soția sa și-i spuse:
— O, maică a lui Ali, află că tocmai spălam la hammam un copilandru frumos ca luna plină. Este copilul vizirului-cel-mare, și are toate desăvârșirile; ci, săracul de el, nu are ce are toată lumea! Ce are el, de-abia dacă este cât o alună. Și, cum am început să mă căinez de mila tinereții lui, el mi-a dat punga aceasta plină de aur, ca să-i fac rost de vreo fetișcană vrednică să-i sporească într-o clipită amărâta de moștenire pe care o are de la tătâne-său; căci, nepriceput cum e, își închipuie că aluna aceea are să se schimbe numaidecât, de la cea dintâi încercare! Eu atunci m-am gândit că ar fi mai bine ca tot aurul acesta să rămână în casa noastră; și am venit să te îndemn să mergi cu mine la hammam, unde să te prefaci că faci tu acea încercare fără de nădejde pentru bietul copil. Nu este nici o piedică. Și ai să poți chiar și să-ți petreci un ceas de vreme, râzându-ți cu el, fără de nici o primejdie ori de teamă! Iar eu am să vă veghez pe amândoi, și am să fac așa ca să vă feresc de privirile mușteriilor.
Dacă auzi vorbele acestea ale soțului ei, tânăra nevastă răspunse că ascultă și că se supune, și se ridică, se găti și se îmbrăcă în hainele ei cele mai frumoase. De altminteri, și fără de găteli ori împodobiri, ea putea să facă toate capetele să se întoarcă și toate inimile să se vâlvoreze, întrucât era cea mai frumoasă nevastă dintre nevestele de pe vremea ei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute patra noapte spuse:
Întrucât era cea mai frumoasă nevastă dintre nevestele de pe vremea ei.
Hammamgiul o luă așadar pe soția lui și o băgă peste tânărul fecior al vizirului, care aștepta întins pe marmura din sala cea caldă; îi lăsă acolo singuri și ieși să stea de pază, spre a-i opri pe cei nedoriți să-și vâre capul pe ușă. Și le spuse celor doi să încuie ușa pe dinlăuntru.
Când îl văzu pe flăcăiandru, nevestica rămase vrăjită de frumusețea lui de lună; iar el tot așa. Iar ea își zise: „Ce păcat că nu are și el ceea ce au toți bărbații! Căci ceea ce mi-a povestit soțul meu este tare adevărat: de-abia dacă-i cât o alună!” Ci, când se văzu lângă femeie, cum micimea ei era doar aparentă, ea fiind dintre acelea care, în timpul somnului, intră în întregime în teaca ei, începu să se trezească. Și se întinse deodată devenind un melesteu asemenea aceluia de măgar sau de elefant, foarte mare și foarte vânjos. Iar soția hammamgiului, dacă văzu așa, scoase un țipăt de minunare și își repezi brațele împrejurul gâtului flăcăului care o încalecă pe dată ca un cocoș triumfător. Și, răstimp de o oră, o călcă o dată, apoi a doua oară, apoi a treia oară și tot așa până la a zecea oară, în timp ce, înnebunită, ea se frământa, și gemea și se zvârcolea pătimaș. Și-așa!
Și, de dincolo de zăbreaua ușii, masagiul vedea tot și nu putea nici crâcni ori să spargă ușa, de teamă să nu ajungă de ocara lumii. Și se mulțumea s-o strige în șoaptă pe nevastă-sa, care nu-i răspundea neam! Și el îi spunea:
— O, mamă a lui Ali, ce aștepți de nu ieși? Ziua-i pe sfârșite, și tu ți-ai uitat de copilul care așteaptă acasă să-l alăptezi!
Dar ea, de sub flăcăiandru, continuând să se zvârcolească și, printre râsete și gâfâieli, zise:
— Nu, pe Allah! De acum nu voi mai alăpta alt copil în afară de acesta!
Iar fiul vizirului îi spuse femeii:
— Ai putea totuși să dai fuga o clipită să-l alăptezi și pe urmă să te întorci repede!
Ea răspunse:
— Mai curând îmi dau sufletul decât să mă hotărăsc să-l las, fie și măcar o oră orfan, pe noul meu copil!
Și bietul masagiu, dacă o văzu pe nevastă-sa așa, cum îi scapă refuzând cu atâta nerușinare să se întoarcă la el, se simți cuprins de o deznădejde și de o mânie atâta de năprasnice, încât se sui pe terasa hammamului și se aruncă de acolo, de-și sfarmă capul pe caldarâm. Și muri.
Or, istorisirea aceasta dovedește că omul înțelept nu trebuie să se încreadă în ceea ce numai i se pare.
— Ci, spuse Șeherezada, snoava pe care am să ți-o mai povestesc vădește încă și mai limpede cât de amăgitoare-s părelniciile și cât de primejdios este să te lași călăuzit de ele.