POVESTEA CU FLOARE-DE-GRANATĂ ȘI ZÂMBET-DE-LUNĂ

Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea veacurilor și a anilor și a zilelor, demult de tot, în țările ajamite, un sultan pe nume Șahraman, care stăpânea peste Khorassan. Și sultanul acela avea o sută de cadâne, toate zăticnite de sterpiciune, încât nu putuse să aibă cu niciuna dintre ele un moștenitor, fie el și de parte femeiască. Or, pe când se afla într-o zi în sala de primire, între vizirii, emirii și mai-marii împărăției, și sta cu ei de vorbă, nicidecum despre treburile cele ostenitoare ale stăpânirii, ci despre poezie, despre știință, despre istorie și despre medicină, și oarecum despre tot ce l-ar fi putut face să uite mâhnirea singurătății fără de urmași și durerea de a nu putea să lase moștenitori la scaunul de domnie ce-i fusese lăsat și lui de către bunii și străbunii săi, intră în sală un tânăr mameluc și îi spuse:

— O, doamne al meu, se află la ușă, împreună cu un neguțător, o roabă tânără și atâta de frumoasă cum ochii mei n-au mai văzut vreodată!

Și sultanul spuse:

— Adu-mi-i, așadar, pe neguțător și pe roabă!

Și mamelucul se grăbi să aducă pe neguțător și pe roaba cea frumoasă.

Or, când o văzu în sală, sultanul, dintr-o singură aruncătură de ochi, o asemui în sufletul său cu o lancie subțire; și, întrucât purta un iașmac albastru, învrâstat cu zarafir, ce-i învăluia capul și îi acoperea fața, neguțătorul o dezveli; și numaidecât sala se lumină de frumusețea fetei, iar pletele ei se sloboziră peste spate în șapte cosițe lungi ce-i ajungeau până la zdrăngăneii de la glezne: precum atârnă măturând pământul coada îmbelșugată a unei cârlane de soi. Și era ca o crăiță, și minunat arcuită, și mai mlădioasă decât tulpina cea mlădie a arborelui ban. Ochii ei negri și dealungiți din croiala lor erau plini de sclipiri menite să fulgere inimile; iar bolnavii și betegii s-ar fi putut tămădui numai uitându-se la ea o dată. În ce privește binecuvântatele-i șolduri, țintă de jinduri și de doruri, erau așa de falnice, într-adevăr, încât neguțătorul nici nu putuse găsi un văl îndeajuns de mare spre a le cuprinde.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci și șaptea noapte spuse:

În ce privește binecuvântatele-i șolduri, țintă de jinduri și de doruri, erau așa de falnice, într-adevăr, încât neguțătorul nici nu putuse găsi un văl îndeajuns de mare spre a le cuprinde.

Încât sultanul fu minunat până peste marginile minunării și îl întrebă pe negustor:

— O, șeicule, cât ceri pe roabă?

El răspunse:

— O, doamne al meu, am cumpărat-o de la stăpânul ei dintâi pe două mii de dinari; ci de-atunci am călătorit vreme de trei ani ca să ajung până aici, și așa am cheltuit cu ea alte trei mii de dinari, încât nu vin ca să te îmbiu cu vreo vânzare, ci ți-o aduc ca pe un dar al meu către Măria Ta!

Și sultanul fu mulțumit de felul cum vorbi neguțătorul, pe care îl cinsti cu un caftan falnic, și porunci să i se dea zece mii de dinari de aur. Iar neguțătorul sărută mâna sultanului, îi mulțumi pentru bunătatea și pentru dărnicia sa, și își cătă de drum. Sultanul atunci spuse către musaipii și către femeile din sărai:

— Duceți-o pe fată la hammam și îngrijiți-o și, după ce aveți s-o curățați de urmele călătoriei, nu zăboviți s-o ungeți cu nard și cu parfumuri, și să-i dați ca locuință iatacul din latura saraiului cu ferestrele înspre mare.

Și poruncile sultanului fură îndeplinite pe clipă pe dată.

Or, cetatea de scaun în care domnea sultanul Șahraman se afla, într-adevăr, chiar la marginea mării, și numele ei era Cetatea-Albă. Și-așa că slujnicele de la sărai putură s-o ducă pe fetișcana cea străină, după îmbăiere, în latura palatului ce privea către mare.

Atunci sultanul, care nu aștepta decât ceasul acela, intră la ea. Ci rămase tare nedumerit când văzu că fata nu se ridică în cinstea lui și nu se arătă tulburată defel că Măria Sa se afla acolo. Și gândi în sineși: „Pesemne că a fost crescută printre oameni care nu au învățat-o buna purtare!” Și o privi mai bine, și nu se mai gândi la lipsurile purtării fetei, așa de fermecat fu de frumusețea ei și de chipu-i rotund ca luna, ori ca un răsărit de soare pe un cer senin. Și zise:

— Slavă lui Allah carele a zămislit frumusețea pentru ochii slujitorilor lui!

Nu-i nici prea scundă, nici prea-naltă – doar că șoldurile-i țipă în izar! Cu boiu-i nici prea gros, nici prea subțire —

Fără de cusur întreaga-i fire. I-atârnă părul pân' la glezne jos, Iar chipu-i pururi zâmbet luminos.

Și se așeză lângă fată și o strânse cu dragoste la piept. Pe urmă o luă pe genunchi și o sărută pe buze și îi cunoscu dulceața gurii, pe care o găsi mai dulce ca mierea. Ci ea nu scotea o vorbă și se lăsa în voia lui fără a arăta nici vreo împotrivire, nici vreo bunăvoință. Iar sultanul porunci să se întindă în iatac un ospăț minunat și începu să-i dea fetei să mănânce cu mâna lui și să-i ducă bucatele la gură. Și, în răstimp, o întreba cu gingășie cum o cheamă și din ce țară este. Ea însă sta tăcută, fără a rosti o vorbă și fără a înălța capul ca să se uite la sultan, care o vedea așa de frumoasă, încât nu se putea hotărî să se mânieze pe ea. Și gândi: „Poate că e mută! Ci nu este cu putință ca Atoatefăcătorul să fi izvodit o frumusețe ca aceasta și s-o lase fără grai! Ar fi un beteșug nevrednic de degetele Atoatezămislitorului!” Pe urmă chemă slujnicele ca să-i toarne apă pe mâini; și prilejuindu-se de clipa când ele îi aduceau ibricul și ligheanul, le întrebă în șoaptă:

— În vreme ce-o îngrijeați, ați auzit-o spunând vreo vorbă?

Ele răspunseră:

— Tot ce putem să-i spunem sultanului este că atâta cât am stat în preajma ei ca s-o slujim, s-o scăldăm, s-o parfumăm, s-o pieptănăm și s-o îmbrăcăm, o dată n-am văzut-o să-și miște buzele și să ne spună: „Așa e bine! Așa nu e bine!” Și nu știm dacă din silă față de noi, ori că din neștiința limbii noastre, ori că din muțenie, da n-am izbutit nicidecum s-o facem să scoată măcar o vorbă, fie de mulțumire, fie de supărare!

La spusele acestea ale roabelor și ale dădacelor, sultanul rămase până peste poate de nedumerit și, gândind că muțenia aceea se datora vreunei suferințe lăuntrice, vru să încerce a o veseli. Drept care porunci să se adune în iatac toate femeile din sărai și toate cadânele, ca fata să se veselească și să petreacă laolaltă cu ele; și cele care știau să înstrune vreo strună o înstrunară, pe când cele care știau să cânte din gură cântară din gură, dănțuiră, ori și cântară și dănțuiră totodată. Și toată lumea era plină de voioșie, afară de fetișcană, care rămase mai departe nemișcată la locul ei, cu capu-n jos și cu brațele încrucișate, fără să râdă ori să spună ceva.

Sultanul, dacă văzu așa, își simți pieptul cuprins de o grea apăsare și le porunci femeilor să plece. Și rămase singur cu fata.

Și-atunci, după ce degeaba încercă s-o facă să scoată un răspuns ori o vorbă, se apropie de ea și începu să se pregătească s-o dezbrace.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci și opta noapte spuse:

Și-atunci, după ce degeaba încercă s-o facă să scoată un răspuns ori o vorbă, se apropie de ea și începu să se pregătească s-o dezbrace. Îi scoase mai întâi cu gingășie vălurile ușoare care o învăluiau; pe urmă scoase una câte una cele șapte rochii de culori și de țesături felurite care o acopereau; iar la sfârșit scoase cămașa cea subțire și șalvarii cei largi cu ciucuri verzi de mătasă. Și, de dedesubt, se ivi trupul strălucind alb și fără de prihană, ca de argint strecurat. Și o îndrăgi cu o dragoste mare, și se îndreptă de îi luă fecioria, și o găsi întreagă și neatinsă. Și se bucură și se desfătă până peste poate; și gândi: „Pe Allah! Oare nu este un lucru de minune că atâția feluriți negustori i-au lăsat neatinsă fecioria unei fete așa de frumoase și așa de nurlie?” Și sultanul se simți atâta de îndrăgostit de noua lui roabă, încât, pentru ea, le lăsă uitării pe celelalte soții ale sale din sărai, și pe cadâne, și treburile împărăției, și se închise cu fata un an întreg, fără să se sature o clipită de farmecele fragede pe care le afla zi de zi la ea. Ci, cu toate astea, nu izbuti o dată să-i smulgă vreo vorbă ori vreo încuviințare, nici să-i trezească vreo luare-aminte la ce se făcea cu ea ori în jurul ei.

Și-așa! Iar sultanul nu mai știa cum să-i tâlcuiască tăcerea și muțenia. Și nu mai nădăjduia să ajungă a-i dezlega limba vreodată și a schimba vreo vorbă cu ea.

Or, într-o zi ca toate zilele, sultanul, după obiceiul lui, ședea lângă roaba sa cea frumoasă și nepăsătoare, iar dragostea-i pentru ea era mai năprasnică decât oricând; și îi zise:

— O, dor al sufletelor, o, inimă a inimii mele, o, lumină a ochilor mei, au nu vezi tu dragostea pe care ți-o port și cum pentru frumusețea ta am dat uitării toate iubitele, și toate cadânele, și toate treburile împărăției mele, și că am făcut aceasta cu bucurie, și că de altminteri sunt departe de a-mi părea rău că am făcut așa? Nu vezi că te-am păstrat ca pe singurul meu noroc și ca pe singura mea bucurie, din toate bunurile acestei lumi? Și iată, e mai bine de un an de când lungesc răbdarea din sufletul meu în ce privește pricina acestei muțenii și a acestei nepăsări pe care nu izbutesc să le pricep nicicum! Dacă ești cu adevărat mută, dă-mi măcar de înțeles printr-un semn, ca să nu mai trag nici o nădejde că am să te pot asculta vreodată, o, mult-iubită mea! Dacă nu, deie Allah să ți se înduioșeze inima și, în bunătatea lui, să te facă să pui capăt acestei tăceri care nu mi se cade! Iar dacă o asemenea mângâiere nu are să-mi fie îngăduită niciodată, deie Allah să fi prins copil de la mine și să-mi dăruiești un fecior scump, care să poată să-mi urmeze în scaunul de domnie ce mi-a fost lăsat moștenire de bunii și de străbunii mei! Of, tu nu vezi că îmbătrânesc însingurat și fără de urmași, și că nu peste mult n-am să mai pot nici măcar să nădăjduiesc a rodnici vreun pântec de femeie, zdrobit cum am să fiu de mâhnire și de ani? Of, of! O, tu, dacă simți pentru mine vreo umbră de milă cât de mică, ori vreo apropiere, răspunde-mi, spune-mi numai dacă ai prins ori dacă nu ai prins rod, mă rog ție, întru numele lui Allah! Și, pe urmă, să mor!

La cuvintele acestea, roaba cea frumoasă, care, după obiceiul ei, îl ascultase pe sultan tot cu ochii în pământ, cu mâinile strânse pe genunchi și stând nemișcată, deodată, pentru întâia oară de când intrase în sărai, arătă o umbră de zâmbet. Atâta, și nimic mai mult!

Da când o văzu, sultanul fu cuprins de o tulburare așa de mare, încât i se păru că tot palatul se luminează ca negurile de un fulger. Și se înfioră în sufletul lui și se cutremură de bucurie și, întrucât după un semn ca acela nu mai avu nici o îndoială că fata s-a hotărât să vorbească, se aruncă la picioarele ei și așteptă acea clipă cu mâinile ridicate și cu buzele întredeschise ca într-o rugăciune.

Și deodată fata ridică fruntea și, zâmbitoare, vorbi așa:

— O, doamne bun, o, stăpâne al nostru, o, leule scump, află dar.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci și noua noapte spuse:

Și deodată fata ridică fruntea și, zâmbitoare, vorbi așa:

— O, doamne bun, o, stăpâne al nostru, o, leule scump, află dar că Allah a răspuns la rugăciunea ta, întrucât am prins rod cu tine! Și ceasul sorocului este aproape! Ci nu știu dacă pruncul pe care îl port în pântecele meu este băiețel ori fetiță! Mai află că, de n-aș fi rodit cu tine, eram întru totul hotărâtă să nu-ți vorbesc niciodată și să nu-ți spun un cuvânt toată viața mea!

Când auzi vorbele acestea nemainădăjduite, sultanul fu cuprins de o bucurie așa de mare, încât la început nu fu în stare nici să îngaime ceva, nici să facă nimic; pe urmă fața i se lumină și i se schimbă; și pieptul i se umflă; și, în răbufnirea lui de bucurie, se simți săltat de pe pământ. Și îi sărută fetișcanei mâinile, și o sărută pe cap și pe frunte, și strigă:

— Slavă lui Allah, carele mi-a dăruit două bucurii pe care le jinduiam, o, lumină a ochilor mei: să te văd că-mi vorbești și să te aud că-mi spui vestea pe care mi-ai spus-o! Alhamdolillah! Preamărit fie Allah!

Pe urmă sultanul se ridică și ieși de la ea, după ce își ceru îngăduința să lipsească oleacă, și se duse să stea cu mare fală în scaunul de domnie al împărăției lui; și era peste poate de mulțumit și de fericit. Și-i porunci vizirului să vestească la tot norodul pricina bucuriei lui și să împartă o sută de mii de dinari la săraci, la văduve și la toți cei bătuți de nevoi, drept mulțumită lui Allah (proslăvit fie El!). Și vizirul îndeplini pe dată porunca pe care o primise.

Atunci sultanul se întoarse la roaba lui cea frumoasă și șezu lângă ea și o strânse la inima lui și o sărută și îi spuse:

— O, stăpâna mea, o, sultană a vieții mele și a sufletului meu, poți oare să-mi spui acum pentru ce ai păstrat față de mine și față de noi toți tăcerea aceea neclintită zi și noapte, iacătă-i anul de când ai intrat în casa noastră? Și pentru ce te-ai hotărât să-mi vorbești abia astăzi?

Tânăra răspunse:

— Cum să nu fi păstrat tăcere, o, Măria Ta, atunci când, căzută în starea de roabă, mă vedeam aici ajunsă o biată străină cu inima zdrobită, despărțită pe veci de mama mea, de fratele meu, de rudele mele, și departe de țara mea de naștere?

Sultanul zise:

— Mă pun în locul tău și îți înțeleg necazurile! Ci cum poți să spui că ești o biată străină, când în saraiul acesta ești stăpână și sultană, când tot ce se află aici este al tău, și când până și eu, sultanul, sunt un rob în slujba ta! Cu adevărat, vorbele tale nu sunt vorbe la locul lor! Și, dacă ești mâhnită de despărțirea de rudele tale, pentru ce nu mi-ai spus, ca să trimit după ele și să ți le aduc aici?

La vorbele acestea, roaba cea frumoasă îi spuse sultanului:

— Află, dar, o, Măria Ta, că pe mine mă cheamă Ghiul-i-anar, care în graiul din țara mea înseamnă Floare-de-Granată; și m-am născut în mare, unde tatăl meu a fost sultan. Când tatăl meu a murit, am avut o ceartă cu mama mea, care se numește Lăcusta, și cu fratele meu care se numește Saleh; și m-am jurat că n-am să mai stau în mare laolaltă cu ei, și că am să ies pe țărm și am să mă dărui celui dintâi om de pe uscat care o să mă îndrăgească. Încât într-o noapte, pe când sultana, mama mea, și fratele meu Saleh se culcaseră de cu vreme, și pe când palatul nostru era cufundat în tăcerea de sub ape, m-am strecurat afară din odaia mea și, ieșind la fața apei, m-am dus de m-am întins pe țărmul unui ostrov, sub lumina lunii. Și acolo, cuprinsă de răcoarea dulce care cădea din stele, și mângâiată de boarea pământului, am lăsat să mă toropească somnul. Și deodată m-am deșteptat, simțind că se abătuse asupră-mi ceva, și m-am văzut în stăpânirea unui om care m-a luat în spinare și, cu toate țipetele și împotrivirile mele, m-a dus în casa lui, unde m-a răsturnat pe spate și a vrut să se bucure de mine cu sila. Or eu, dacă am văzut că omul acela era hâd și duhnea urât, n-am vrut să mă las nicicum, și adunându-mi toate puterile i-am dat drept în față un pumn atâta de năprasnic, încât l-am aruncat de-a rostogolul la picioarele mele, și m-am repezit pe el și i-am tras o bătaie de nici n-a mai vrut să mă țină în casa lui, și m-a dus degrabă în suk unde m-a strigat la mezat și m-a vândut neguțătorului de la care m-ai cumpărat Măria Ta! Și întrucât acel neguțător era un om plin de cuviință și de judecată, n-a vroit nicicum, la rându-i, dacă m-a văzut așa de copilă, să se bucure de fecioria mea; și m-a luat cu el la drum și m-a adus dinaintea ta. Și asta-i povestea mea! Or eu, când am intrat aici, eram tare hotărâtă să nu mă las luată în ruptul capului; și eram hotărâtă ca, la întâia încercare de siluire din partea ta, să mă arunc în mare, pe fereastra de la iatac, și să mă duc îndărăt la mama și la fratele meu. Și din mândrie am păstrat tăcere toată vremea asta. Da când am văzut că inima ta mă iubește cu adevărat și că ți-ai părăsit pentru mine toate cadânele, am început să mă simt înlănțuită de purtarea ta frumoasă; iar când m-am văzut că am prins copil cu tine, am început să te iubesc și am dat deoparte orice gând de a mai fugi și de a sări în mare, locul meu de baștină. Și-apoi cu ce ochi și cu ce inimă aș mai putea să fug acuma, când sunt însărcinată și când mama și fratele meu, dacă m-ar vedea în starea aceasta și dacă ar afla că m-am legat cu un pământean, ar putea să moară de supărare și nu m-ar crede când le-aș spune că am ajuns sultană peste Persia și peste Khorassan, și soția celui mai strălucit sultan! Și iacătă tot ce aveam să-ți spun, o, mărite sultane Șahraman! Uassalam!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute treizecea noapte spuse:

Și iacătă tot ce aveam să-ți spun, o, mărite sultane Șahraman! Uassalam!

La cuvintele acestea, sultanul o sărută pe soția sa între ochi și îi spuse:

— O, fermecătoare Floare-de-Granată, o, tu, cea născută în mare, o, minunato, o, domnițo, lumină a ochilor mei, ce minune mi-ai dezvăluit! Fără îndoială că dacă m-ai părăsi vreodată, fie și măcar numai pentru o clipită, eu aș și muri chiar în clipita aceea!

Pe urmă adăugă:

— Ci, o, Floare-de-Granată, mi-ai spus că te-ai născut în mare și că mama ta Lăcusta și fratele tău Saleh locuiesc în mare, laolaltă cu celelalte rude ale tale, și că tatăl tău, pe când trăia, era domnul mării! Or, eu nu pricep deloc cum pot să trăiască niște oameni sub mare, și până acuma am socotit lafuri de babe poveștile care mi s-au povestit despre asemenea făpturi. Ci, devreme ce și tu îmi spui lucrul acesta, și de vreme ce chiar tu ești o băștinașă de-a mării, nu mai pun la îndoială adevărul unor atari fapte și te rog să mă lămurești și pe mine mai bine despre neamul tău și despre noroadele necunoscute care trăiesc pe meleagurile tale. Spune-mi mai ales cum se face că pot să trăiască, să umble și să se miște în apă, fără a se înăbuși ori îneca. Întrucât lucrul acesta este lucrul cel mai uluitor pe care l-am auzit în viața mea!

Atunci Floare-de-Granată răspunse:

— De bună seamă! Am să-ți spun tot, și cu dragă inimă! Află că, datorită puterii numelor săpate pe pecetea lui Soleiman ben-Daud (cu ei cu amândoi fie rugăciunea și pacea!), noi trăim și mergem pe fundul mării întocmai cum trăiesc și cum merg oamenii aici pe pământ; și răsuflăm în apă întocmai cum se răsuflă în văzduh; iar apa nu numai că nu ne înăbușe, dar ne și ține în viață, și nu poate nici măcar să ne înmoaie hainele; și nu ne împiedică întru nimic să vedem în mare, unde putem să ținem ochii deschiși, fără de nici o supărare; și avem ochi așa de buni, încât putem străbate adâncurile apelor, cu toată întinderea lor nemăsurată, și putem osebi toate lucrurile tot așa de bine atunci când soarele își strecoară razele până la noi, ca și atunci când luna și stelele se oglindesc în unde. În ce privește împărăția noastră, ea este cu mult mai întinsă decât toate împărățiile de pe pământ, și este împărțită în multe vilaiete, în care se află cetăți mari, cu mulți locuitori. Și acele popoare, întocmai ca și cele de pe pământ, au obiceiuri și datini osebite, după locurile în care trăiesc și, tot așa, au și trupurile alcătuite osebit: unele sunt pești; altele sunt jumătate-pești și jumătate-oameni, cu coadă în loc de picioare și de șolduri; iar altele sunt, așa cum suntem noi, întru totul oameni, care cred în Allah și în Profetul lui, și vorbesc o limbă care-i la fel cu limba în care este săpată vraja de pe pecetea lui Soleiman. Ci, în ce privește casele noastre, apoi acelea-s niște palate minunate, clădite cum nici n-o să puteți să vă închipuiți vreodată aici pe pământ! Sunt făcute din cleștare, din sidefuri, din mărgeane, din smaralde, din rubine, din aur, din argint și din toate felurile de mademuri scumpe, și din nestemate, fără a mai pomeni și de mărgăritarele care, oricât de mari și oricât de frumoase ar fi, nu prea sunt prețuite la noi și nu împodobesc decât locuințele celor săraci și pe ale nevoiașilor. Și-apoi, în ce privește mijloacele noastre de drumeție, întrucât trupul nostru este dăruit cu o sprinteneală și cu o lunecare minunate, noi nu avem trebuință, ca voi, nici de cai, nici de care, măcar că se află cai destui în grajdurile noastre, dar nu ne folosim de ei decât la zile de sărbătoare, la petreceri obștești și la călătorii îndepărtate. De bună seamă, carele noastre sunt făcute din sidef și din metale scumpe, iar caii noștri de mare sunt așa de frumoși cum nici un sultan de pe pământ nu are asemeni! Ci nu vreau, o, Măria Ta, să-ți povestesc prea multe acuma despre țările de sub ape, întrucât, în curgerea vieții noastre, care are să fie lungă, de-o vrea Allah, am de gând să-ți povestesc despre nenumărate alte amănunte, care până la urmă au să te lămurească pe deplin asupra acestor lucruri despre care vrei să afli totul. Deocamdată, mă grăbesc să ajung la un lucru mult mai zornic și care te pasă mai de-a dreptul. Vreau să-ți spun despre felul cum nasc femeile mării. Află, dar, o, stăpâne al meu, că felul cum nasc femeile mării este cu totul altfel de cum nasc femeile de pe pământ! Or, întrucât ceasul meu de a naște este aproape de tot, tare mă tem că moașele din țara ta să nu mă moșească altminteri! Te rog, dar, să-mi îngădui a chema la mine pe mama mea Lăcusta și pe fratele meu Saleh și pe celelalte rude ale mele; și să mă împac cu ei; iar verișoarele mele, ajutate de mama mea, au să mă vegheze să nasc fără de primejdie și au să aibă grijă de noul-născut, moștenitorul scaunului tău de domnie.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute treizeci și una noapte spuse:

Iar verișoarele mele, ajutate de mama mea, au să mă vegheze să nasc fără de primejdie și au să aibă grijă de noul-născut, moștenitorul scaunului tău de domnie.

Auzind vorbele acestea, sultanul, uluit, strigă:

— O, Floare-de-Granată, dorințele tale sunt pravila purtării mele, iar eu sunt robul care se supune la poruncile stăpânei lui! Da ia spune-mi, cum ai să poți într-un răstimp atâta de scurt să dai de veste mamei tale, fratelui tău și verișoarelor tale, și să-i faci să ajungă aici înainte ca tu să naști, când ceasul este așa de aproape? Oricum, țin să știu cât mai din timp, ca să mă străduiesc să fac pregătirile de trebuință și să-i primesc pe oaspeți cu toată cinstirea ce li se cuvine!

Și tânăra sultană răspunse:

— O, stăpâne al meu, între noi nu este nevoie de nici un fel de fandoseli! Și-apoi rudele mele au să fie aici într-o clipită. Și dacă ții să vezi în ce chip au să vină, nu ai decât să intri în odaia aceasta de alături, și să te uiți la mine și să te uiți și pe fereastra dinspre mare.

Numaidecât sultanul Șahraman intră în odaia de alături și privi cu luare-aminte și la ce avea să facă Floare-de-Granată și la ce avea să se întâmple pe mare.

Și Floare-de-Granată scoase de la sân două bucăți de lemn de aloe din Insulele Comore, le puse într-o cățuie de aur și le aprinse. Și, de îndată ce fumul începu să se înalțe, fata scoase un șuierat lung și ascuțit, și rosti deasupra cățuii niște vorbe necunoscute și niște descântece vrăjitorești. Și tot atunci marea se învâlvoră și se zbuciumă, pe urmă se întredeschise, și ieși din ea mai întâi un flăcău ca luna, frumos și zarif la trup, și semănând și la chip și la gingășie cu Floare-de-Granată, sora lui; iar obrajii-i erau albi și trandafirii, iar părul și mustața, care abia-i mijea, erau verzi ca marea; și, cum spune poetul, era mai minunat decât însăși luna, căci dacă luna nu are ca lăcaș obișnuit decât un singur colț de cer, flăcăul acesta sălășluia în toate inimile de-a valma! După care ieși din mare o femeie bătrână foarte, cu părul alb, care era doamna Lăcusta, mama flăcăului și a Floarei-de-Granată. Iar pe urma ei veniră numaidecât cinci fete ca niște lune, semănând întrucâtva cu Floare-de-Granată, și care-i erau verișoare. Iar flăcăul și cele șase femei se apropiară, mergând pe apă și pe urmă pe uscat, până sub ferestrele de la iatac. Și acolo își luară vânt și săriră ușor, una după alta, pe fereastra unde li se arătase Floare-de-Granată, care se trase repede la o parte spre a le lăsa să intre.

Atunci emirul Saleh și mama sa și verișoarele se aruncară de gâtul Floarei-de-Granată și o îmbrățișară cu căldură, plângând de bucurie că o găsiseră; și îi spuseră:

— O, Ghiul-i-anar, cum de-ai avut inimă să ne părăsești și să ne lași vreme de patru ani fără nici o știre de la tine și fără să ne arăți măcar locul unde te afli? Uallah! Se prăbușise lumea peste noi, așa de împovărați eram de durerea lipsei tale! Și nu mai simțeam nici o bucurie nici să mâncăm, nici să bem, căci tot ce luam în gură ni se părea sălciu și fără gust! Și nu mai știam decât să plângem și să oftăm zi și noapte, cu toată durerea sfâșietoare a despărțirii! O, Ghiul-i-anar! Ia uită-te cum ni s-a topit fața și cum ni s-a gălbejit obrazul de tristețe!

Și Floare-de-Granată, la vorbele acestea, sărută mâna mamei sale și mâna fratelui său, emirul Saleh, și le îmbrățișă iar pe verișoarele ei dragi, și le spuse tuturor:

— Așa e! Am săvârșit o mare greșeală față de dragostea voastră, când am plecat fără să vă las nici o vorbă! Dar ce putem noi împotriva ursitei? Să ne bucurăm că ne-am găsit iarăși acuma, și să dăm mulțumire lui Allah Binefăcătorul!

Pe urmă pofti toată lumea să șadă jos lângă ea și le povesti toată povestea ei, de la început până la sfârșit. Ci nu are nici un rost s-o mai spunem și noi încă o dată.

Și adăugă:

— Și-acuma, că sunt măritată cu acest sultan minunat și desăvârșit până peste marginile desăvârșirii, care mă iubește și pe care îl iubesc, și cu care am prins rod, v-am poftit să veniți ca să mă împac cu voi și ca să vă rog să mă vegheați la naștere. Căci nu am încredere în moașele pământene, care habar nu au cum nasc femeile mării!

Atunci doamna Lăcustă, mama ei, răspunse:

— O, fata mea, când te-am văzut în saraiul acesta al unui domn pământean, ne-a fost frică să nu fii nefericită; și eram gata să te îndemnăm să vii cu noi în țara noastră; căci tu știi dragostea noastră pentru tine și știi cât de mult te iubim și te prețuim, și cât vrem să te știm de fericită, de mulțumită și fără de griji! Da de vreme ce ne mărturisești că ești fericită, ce-am putea să facem noi pentru tine ca să-ți fie și mai bine?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute treizeci și doua noapte spuse:

Da de vreme ce ne mărturisești că ești fericită, ce-am putea să facem noi pentru tine ca să-ți fie și mai bine?

Și, fără de îndoială, ar fi să ispitim ursita dorindu-ți, împotriva soartei, să te măriți cu vreun emir de la noi de sub ape!

Și Floare-de-Granată răspunse:

— Da, pe Allah! Aici sunt ca în sânul mulțumirii, al desfătărilor, al cinstirii, al fericirii și al tuturor dorurilor mele!

Și-așa! Iar sultanul auzea ce spunea Floare-de-Granată; și se bucura în inima lui și îi mulțumea în suflet pentru vorbele acelea bune; și o îndrăgi de o mie de mii de ori mai mult ca până aci; și dragostea ce i-o purta se statornici pe veci în adâncul inimii lui; și se jurui să-i dea încă și mai tari dovezi de credință și de supunere, prin toate mijloacele cu putință!

După care Floare-de-Granată bătu din palme spre a-și chema roabele și le porunci să întindă masa și să aducă bucatele, și se duse ea însăși la bucătărie să vegheze cum sunt gătite. Și roabele aduseră tăvi pline cu fripturi, cu zaharicale și cu fructe; și Floare-de-Granată își pofti rudele să șadă cu ea împrejurul mesei și să mănânce.

Ci ele răspunseră:

— Nu, pe Allah! Nu facem nimic până ce n-ai să te duci să-l vestești pe sultan, soțul tău, de sosirea noastră. Întrucât i-am intrat în casă fără îngăduința lui, și nu ne cunoaște! Ar fi, dar, o mare necuviință să mâncăm în palatul lui și să ne bucurăm de găzduirea lui, fără ca el să știe! Așa că du-te de-l vestește și spune-i că am fi bucuroase să-l vedem și să facem în așa fel ca să punem între noi pâinea și sarea!

Atunci Floare-de-Granată se duse la sultan, care sta ascuns în odaia de alături, și îi spuse:

— O, stăpâne al meu, de bună seamă că ai auzit cum te-am lăudat față de rudele mele, și cum ele erau hotărâte să mă ia de aici, dacă le-aș fi spus ceva care să le facă să creadă cât de cât că n-aș fi mulțumită cu tine!

Și sultanul răspunse:

— Am auzit și am văzut! Uallahi! Și, în ceasul acesta binecuvântat, am căpătat dovada dragostei tale față de mine, și nu mai am de ce să mă îndoiesc de tine!

Floare-de-Granată zise:

— Încât, după toate laudele pe care le-am rostit despre tine, trebuie să-ți spun că mama mea și fratele meu și verișoarele mele au prins mare dragoste față de tine, și te pot încredința că n-au să vrea a se întoarce în țara lor fără să te vadă, fără să-ți aducă cinstirea și urările lor, și fără să stea de vorbă prietenește cu tine! Te rog, dar, să răspunzi dorințelor lor și să vii să primești și să le întorci urările, ca să le cunoști și ca să te cunoască, și pentru ca între voi să se statornicească dragostea și prietenia!

Și sultanul răspunse:

— Te ascult, și înseamnă că mă supun! Căci tot aceasta-i și dorința mea!

Și se ridică pe dată și o însoți pe Floare-de-Granată în sala în care se aflau rudele ei.

Și, de cum intră în sală, le ură bună pace în chipul cel mai călduros, iar rudele îi răspunseră la salamalec; și el sărută mâna bătrânei sultane Lăcusta, și îl îmbrățișă pe emirul Saleh, și-i pofti pe toți cei de față să ia loc. Atunci emirul Saleh îl firitisi și îi mărturisi bucuria pe care o simțeau cu toții de a o vedea pe Floare-de-Granată soție a unui sultan mare, în loc de a fi căzut pe cine știe ce mâini păcătoase, care s-o fi prihănit și s-o fi dat pe urmă de soție vreunui musaip ori bucătarului casei. Și îi spuse cât o iubeau cu toții pe Floare-de-Granată și cum doriseră ei odinioară, mai înainte chiar ca ea să fi ajuns la vârsta căsătoriei, s-o mărite cu un emir din mare; dar că, mânată de ursitoarea ei, fata fugise din țările de sub ape, spre a se căsători după pofta sa!

Și sultanul răspunse:

— Da! Allah mi-a ursit-o! Și vă mulțumesc, și ție, mamă-soacră, sultană Lăcusta, și ție, emire Saleh, și vouă, verișoarele mele cele atâta de drăguțe, pentru urările și pentru firitiselile voastre, și pentru că binevoiți a-mi da îngăduința să mă însor!

Pe urmă sultanul îi pofti să șadă la masă și tăifăsui cu ei îndelung, cu toată dragostea, și îi duse apoi el însuși pe fiecare la iatacul lor!

Rudele Floarei-de-Granată rămaseră așadar la sărai, în vâlvora ospețelor și a petrecerilor date în cinstea lor, până ce sultăniței îi veni ceasul să nască, ceas care nu zăbovi mult. Într-adevăr, la vremea sorocită, sultănița născu între mâinile sultanei Lăcusta și ale verișoarelor ei un băiețel ca luna în plinătatea sa, și trandafiriu și durduliu. Și, înfășat în scutece strălucitoare, pruncul îi fu înfățișat sultanului Șahraman, părintele său, care îl primi cu izbucnirile unei bucurii atâta de năprasnice, că nici pana, nici graiul n-ar putea să le zugrăvească. Și, ca dovadă de mulțumire față de Cel-de-Sus, făcu danii bogate săracilor, văduvelor și orfanilor, și porunci să li se dea drumul celor întemnițați, și să se dea slobozenie la toți robii lui, fie bărbați, fie femei; ci robii nu voiră nicidecum să primească slobozenia, așa de fericiți se simțeau la un stăpân ca acela. Pe urmă, după șapte zile de petreceri fără de contenire, în vâlvora atâtor bucurii, sultănița Floare-de-Granată, cu îngăduința soțului, a mamei și a verișoarelor ei, îi puse copilului numele de Zâmbet-de-Lună.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute treizeci și treia noapte spuse:

Sultănița Floare-de-Granată, cu îngăduința soțului, a mamei și a verișoarelor ei, îi puse copilului numele de Zâmbet-de-Lună.

Atunci emirul Saleh, fratele Floarei-de-Granată și unchiul lui Zâmbet-de-Lună, îl luă pe prunc în brațe și începu să-l sărute și să-l alinte în fel și fel de chipuri, plimbându-l prin odaie și ținându-l în mâini ridicat sus; și deodată își luă vânt și, de la înălțimea palatului, sări în mare, unde se cufundă și se mistui împreună cu băiețelul.

Când văzu așa, sultanul Șahraman, cuprins de spaimă și de durere, începu să scoată răcnete de deznădejde și să-și repeadă niște lovituri așa de năprasnice peste față, de era să-și dea sufletul. Ci sultănița Floare-de-Granată, departe de a se arăta speriată ori tulburată de cele petrecute, îi spuse cu glas liniștit sultanului:

— O, doamne al vremilor, nu te lăsa pradă deznădejdii pentru un lucru atâta de mic, și nu avea nici o teamă în privința fiului tău! Întrucât eu, care de bună seamă că îl iubesc pe acest copil mai mult decât tine, iacătă-s liniștită știindu-l cu fratele meu, care, dacă ar socoti că micuțul ar putea să aibă cea mai mică neplăcere, ori să răcească, ori măcar să se ude, n-ar fi făcut ceea ce a făcut. Fii încredințat că băiețelul nu e primejduit de nici un necaz și de nici o supărare din partea mării, măcar că pe jumătate-i din sângele tău! Ci, datorită celeilalte jumătăți, care se trage din sângele meu, poate să trăiască nevătămat în apă, ca și pe pământ. Nu mai fi, dar, îngrijorat, și, pe deasupra, fii încredințat că fratele meu nu are a zăbovi să se întoarcă numaidecât cu copilul bine sănătos!

Și sultana Lăcusta și tinerele mătuși ale copilului întăriră vorbele spuse sultanului de către soția sa. Ci sultanul nu începu să se liniștească decât atunci când văzu marea că se tulbură și se mișcă și că, din sânul ei întredeschis, iese, ținându-l în brațe pe prunc, emirul Saleh, care dintr-o săritură se înălță în văzduh și se întoarse în sala de sus, prin fereastra pe unde ieșise. Și micuțul era tot atâta de liniștit de parcă s-ar fi aflat la sânul maicii sale, și zâmbea ca luna în cea de a paisprezecea zi a ei.

Când văzu așa, sultanul se simți cu totul liniștit și minunat; iar emirul Saleh îi spuse:

— Fără de îndoială, o, Măria Ta, că trebuie să fi simțit o mare spaimă când m-ai văzut că sar și mă cufund în mare cu copilul!

Și sultanul răspunse:

— De bună seamă! O, fiule al socrului meu, am fost speriat peste poate, ba nici nu mai trăgeam nădejde să-l mai văd vreodată teafăr și nevătămat!

Emirul Saleh spuse:

— De-acuma-nainte să nu mai ai nici o teamă în privința lui, întrucât e ferit pe totdeauna de primejdiile apei, de înec, de înăbușire, de udat și de alte asemenea lucruri, și are să poată, cât o trăi, să se afunde în mare și să umble prin apă în toată voia; întrucât l-am făcut să dobândească harul pe care îl au toți copiii noștri născuți în mare, frecându-i genele și pleoapele cu un anume kohl știut de mine, și rostind asupra-i cuvintele tainice săpate pe pecetea lui Soleiman ben-Daud (cu ei cu amândoi fie pacea și rugăciunea!).

După spusele acestea, emirul Saleh îl puse pe micuț îndărăt în brațele mamei sale, care îi dădu să sugă; pe urmă scoase de la brâu un sac pecetluit la gură, îi rupse pecetea, și, după ce îl deschise, îl luă de fund și vărsă pe covor tot ce se afla în el. Și sultanul văzu atunci cum scânteiau niște diamante mari cât ouăle de porumbel, niște drugi de smarald lungi de o jumătate de picior, niște șiraguri grozave de mărgăritare, niște rubine de o culoare și de o tăietură nemaipomenite, și tot felul de giuvaieruri, care de care mai minunate. Și toate nestematele acelea împrăștiau un potop de flăcări de toate culorile, ce străfulgerau sala cu o steblă de lumini asemuitoare cu minunile ce se văd în vise.

Și emirul Saleh îi spuse sultanului:

— Acesta-i un dar pe care ți-l aduc, spre a-mi cere iertare că întâia dată am venit aici cu mâinile goale. Ci atunci habar nu aveam unde se află sora mea Floare-de-Granată, și nu-mi da prin gând că soarta ei cea norocită a dus-o în calea unui sultan cum ești tu! Darul acesta însă nu este mai nimic față de darurile pe care am să ți le fac în zilele ce vor veni!

Și sultanul nu știu cum să-i mai mulțumească lui cumnatu-său pentru acel dar, și se întoarse către Floare-de-Granată și îi zise:

— Chiar că sunt cum nu se poate mai stânjenit de dărnicia fratelui tău față de mine, și de măreția acestui dar ce nu-și are seamăn pe pământ, și din care numai o piatră prețuiește cât toată împărăția mea întreagă!

Și Floare-de-Granată îi mulțumi fratelui ei că s-a gândit să-și îndeplinească datoriile de rudenie; ci emirul Saleh se întoarse către sultan și îi spuse:

— Pe Allah, o, Măria Ta, darul meu nici măcar nu-i vrednic de fala ta! În ce ne privește, niciodată n-o să putem să ne plătim îndeajuns datoriile cu care ne-a îndatorat bunătatea ta; și chiar de ar fi ca noi toți să ne petrecem o mie de ani slujindu-te, tot n-am putea, pe chipurile și pe ochii noștri! Să-ți dăm îndărăt ceea ce îți datorăm; întrucât totul este prea puțin, față de drepturile tale asupra noastră!

La vorbele acestea, sultanul îl îmbrățișă pe emirul Saleh și îi mulțumi călduros. Pe urmă îl rugă stăruitor să mai rămână în sărai patruzeci de zile, dimpreună cu mama și cu verișoarele lui, în vâlvora ospețelor și a petrecerilor. Ci, când acest răstimp trecu, emirul Saleh se înfățișă sultanului și sărută pământul dintre mâinile lui. Și sultanul îl întrebă:

— Vorbește, o, Saleh! Ce dorință ai?

El răspunse:

— O, doamne al vremilor, suntem cu adevărat scăldați în huzururile tale; ci venim să-ți cerem îngăduința de a pleca, întrucât sufletul nostru tânjește greu de dorul după țara noastră, după rudele și după casele noastre, de atâta vreme de când am plecat! Și-apoi o ședere prea îndelungată pe pământ este vătămătoare pentru sănătatea noastră, căci noi suntem deprinși cu viața de sub apă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute treizeci și patra noapte spuse:

Și-apoi o ședere prea îndelungată pe pământ este vătămătoare pentru sănătatea noastră, căci noi suntem deprinși cu viața de sub apă.

Și sultanul răspunse:

— Ce necaz pentru mine, o, Saleh!

El spuse:

— Și pentru noi este la fel! Ci, o, Măria Ta, avem să mai venim din când în când spre a-ți aduce talâmurile noastre și spre a-i mai vedea pe Floare-de-Granată și pe Zâmbet-de-Lună.

Și sultanul spuse:

— Da, pe Allah! Așa să faceți! Și cât mai des! În ce mă privește, sunt tare mâhnit că nu pot să vă însoțesc, pe tine, pe sultana Lăcustă și pe verișoarele mele, în împărăția voastră din mare, întrucât eu tare mă tem de apă!

Apoi își luară bun-rămas și, după ce sărutară pe Floare-de-Granată și pe Zâmbet-de-Lună, se aruncară pe fereastră, unul după altul, și se afundară în mare. Și-atâta cu ei!

Ci, în ceea ce îl privește pe micuțul Zâmbet-de-Lună, iacătă! Maică-sa, Floare-de-Granată, nu vroi nicidecum să-l lase în seama doicilor, și îl alăptă ea însăși, până ce pruncul ajunse la vârsta de patru ani, ca să sugă odată cu laptele ei toate vârtuțile mării. Și copilul, dacă fu alăptat atâta de multă vreme cu laptele maicii sale, născută în mare, se făcu din zi în zi mai frumos și mai voinic; și, pe măsură ce creștea, sporea și în putere și în haruri; în așa fel că, atunci când ajunse la cei cincisprezece ani ai lui, se făcuse flăcăul cel mai frumos, cel mai voinic, cel mai sprinten la întrecerile trupești, cel mai cuminte și mai învățat dintre fiii de crai de pe vremea lui. Și, în toată nemărginita împărăție a părintelui său, nu se mai vorbea, în fiecare zi și la toate taifasurile, decât despre harurile, despre frumusețile și despre desăvârșirile lui: căci, cu adevărat, era frumos! Și poetul nu înflorea nimic când spunea despre el:

Puf fecioresc așterne două umbre pe rumenii-i obraji fermecători;

Așterne parcă două pete sumbre pe niște trandafiri strălucitori;

Ca niște-ntunecate chihlimbare pe fața unor dulci mărgăritare;

Ca niște negre-vineții agate pe roșul unor mere-mbujorate.

Sub pleoapele lui galeșe se-ascund săgeți ucigătoare, ca-ntr-o doară.

Privirile lui toate îți răspund, Dar uitătura lui de foc omoară.

Nu căuta beția-n vinuri rare:

Nu-i vin pe lume să te-mbete, nu-i, Ca rumenii-i obraji arși de dogoarea dorinței tale și-a sfielii lui!

O, negre chindiseli, o, minunate flori pe obrajii lui strălucitori, Șir de mătănii scumpe, adunate din boabe mari de mosc îmbătător, Și parcă din adânc străluminate de-o lampă-aprinsă-n negre nopți de dor!

Încât sultanul, care îl iubea pe fiul său cu o dragoste mare, și care vedea în el atâtea însușiri domnești, vroi, simțindu-se că îmbătrânește și că i se apropie sorocul ursit, să-i întemeieze încă din viață moștenirea în scaunul de domnie. Drept care își strânse vizirii și mai-marii împărăției, care știau cât de vrednic era tânărul beizadea din toate privințele să-i urmeze la domnie, și îi puse să rostească jurământul de credință față de sultanul lor cel nou; pe urmă coborî dinaintea lor de pe tron, își scoase coroana de pe cap și o puse cu chiar mâinile lui pe capul fiului său Zâmbet-de-Lună; și îl sprijini de subțiori și îl ajută să se suie și să șadă pe scaunul de domnie, în locul lui; și, ca să arate și mai limpede că îi trecea de aci înainte toată stăpânirea și toată puterea lui, sărută pământul dintre mâinile lui și, ridicându-se, îi sărută mâna și pulpana mantiei împărătești, și coborî să se așeze la picioarele tronului, de-a dreapta, pe când de-a stânga stăteau vizirii și emirii.

Numaidecât, noul sultan Zâmbet-de-Lună începu să judece, să orânduiască treburile împărăției, să dea slujbe celor ce li se cuvenea vreun huzmet, să-i mazilească pe cei necinstiți, să apere drepturile celui slab împotriva celui puternic și pe ale celui sărac împotriva celui bogat, și să se îngrijească de ceea ce este drept, cu atâta înțelepciune și dreptate și pricepere, încât și tatăl său, și bătrânii viziri ai tatălui său, și toți cei de față rămaseră minunați. Și nu ridică divanul decât pe la nămiază.

Atunci, însoțit de părintele său sultanul, se duse în iatacul mamei sale sultana, cea născută în mare; și purta pe cap cununa de aur a împărăției și, în felul acesta, era chiar ca luna. Iar maică-sa, dacă îl văzu așa de frumos cu coroana aceea, se repezi la el, plângând de tulburare, și i se aruncă la gât sărutându-l cu dragoste și cu bucurie; pe urmă îi sărută mâna și îi ură domnie fericită, viață lungă și biruințe asupra vrăjmașilor.

Și tustrei trăiră așa, în vileagul fericirii și al dragostei supușilor lor, vreme de un an, după care bătrânul sultan Șahraman își simți, într-o zi, inima bătând grăbit, și nu mai avu răgaz decât atâta cât să-și sărute soața și fiul, și să le dea sfaturile cele de pe urmă. Și muri cu o foarte mare liniște, și se duse întru mila lui Allah (preamărit fie El!).

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute treizeci și cincea noapte spuse:

Și muri cu o foarte mare liniște, și se duse întru mila lui Allah (preamărit fie El!).

Și mare mai fu jalea și mâhnirea Floarei-de-Granată și ale sultanului Zâmbet-de-Lună, care îl plânseră o lună întreagă, fără a vedea pe nimeni, și îi zidiră un mormânt vrednic de pomenirea lui, pe care îl dăruiră cu bunuri nestrămutătoare, spre miluirea săracilor, a văduvelor și a orfanilor.

Și, în acest răstimp, nu lipsiră să vină, spre a lua parte la mâhnirea tuturora, nici bunica, sultana Lăcusta, nici unchiul sultanului, emirul Saleh, nici mătușile sultanului, cele născute în mare. Și, de altminteri, rudele acestea mai veniseră de multe ori în ospeție pe la ei, încă pe când trăia bătrânul sultan. Și plânseră îndelung că nu-l putuseră veghea la clipele lui cele de pe urmă. Și își puseră cu toții durerea laolaltă; și se mângâiau unul pe altul, rând pe rând; și, într-un sfârșit, după lungă vreme, izbutiră să-l facă pe sultan să mai uite oleacă moartea părintelui său, și îl hotărâră să înceapă iarăși a-și vedea de sfaturile divanului și să se îngrijească de treburile împărăției. Iar el, după multe împotriviri, îi ascultă și primi să-și îmbrace hainele împărătești bătute cu aur și înstelate cu pietre scumpe, și să-și pună cununa. Și luă iarăși puterea în mână și împărți dreptatea, cu încuviințarea tuturora și cinstit și de cei mari și de cei mici; și-așa, vreme de încă un an.

Or, într-o după-amiază, emirul Saleh, care de o bună bucată de vreme nu mai venise să-și vadă sora și nepotul, ieși din mare și intră în sala în care, la ceasul acela ședeau sultana și Zâmbet-de-Lună. Și le spuse salamalecurile cele de cuviință și îi sărută; și Floare-de-Granată îi zise:

— O, fratele meu, cum o mai duci, și cum o mai duce mama, și cum o mai duc verișoarele mele?

El răspunse:

— O, sora mea, ele o duc tare bine, și trăiesc în tihnă și mulțumire, și nu le lipsește decât vederea chipului tău și a chipului nepotului meu, sultanul Zâmbet-de-Lună!

Și începură să tăifăsuiască ba de una, ba de alta, mâncând alune și fistic; și emirul Saleh aduse vorba, cu potop de laude, despre harurile nepotului său Zâmbet-de-Lună, despre frumusețea, despre farmecele, despre înfățișarea, despre purtarea-i aleasă, despre dibăcia lui la întreceri, și despre înțelepciunea lui. Și Zâmbet-de-Lună, care se afla acolo, întins pe un divan și cu capul sprijinit pe perne, când auzi ce vorbesc despre el maică-sa și unchiu-său, nu vru să pară că i-ar asculta, și se prefăcu adormit. Și, în felul acesta, putu să asculte în tihnă ce-și spuneau ei mai departe pe seama lui.

Și chiar că emirul Saleh, dacă îl văzu pe nepotu-său adormit, vorbi mai în voie cu Floare-de-Granată, sora lui, și îi spuse:

— Tu uiți, sora mea, că fiul tău are să împlinească în curând șaptesprezece ani, și că la vârsta aceasta se cuvine a cugeta la însurătoarea copiilor! Or, când îl văd așa de frumos și de voinic, și când știu că la anii lui orice tânăr are anumite nevoi ce trebuiesc împlinite într-un fel ori în altul, mi-e tare frică să nu i se întâmple cine știe ce lucru nedorit. Așa încât este de mare trebuință să-l însurăm, căutându-i printre fetele mării o domniță care să-i fie pe potrivă și ca haruri și ca frumusețe!

Și Floare-de-Granată răspunse:

— De bună seamă! Tot așa-i și dorința mea lăuntrică, întrucât nu am decât un copil, și a venit vremea să aibă și el un urmaș la scaunul de domnie al străbunilor săi! Te rog, dar, o, fratele meu, să mi le aduci aminte pe tinerele din țara mea, întrucât e atâta de mult de când am părăsit marea, încât nu le mai țin minte pe cele care-s frumoase și pe cele care-s urâte!

Atunci Saleh începu să-i înșiruie surorii sale pe cele mai frumoase domnițe din mare, una după alta, cântărindu-le cu grijă însușirile, și pe cele prielnice, și pe cele potrivnice, și foloasele, și nefoloasele. Și, de fiecare dată, sultana Floare-de-Granată răspundea: „A, nu! N-o vreau pe aceea, din pricina maică-sii; nici pe aceea, din pricina lui taică-său; nici pe aceea, din pricina mătușe-sii, care are limba ascuțită; nici pe aceea, din pricina bunică-sii, care miroase urât; nici pe aceea, din pricină că e căpățânoasă și cu ochii goi!” – și tot așa, neînvoindu-se pentru niciuna dintre domnițele pe care i le pomenea Saleh.

Atunci Saleh îi spuse:

— O, sora mea, dreptu-i să-ți vină așa de anevoie a alege o soție pentru fiul tău, care nu-și află seamăn nici pe pământ, nici în mare! Ci ți le-am înșirat pe toate fetele de măritat, și nu mi-a mai rămas decât una pe care să ți-o pomenesc!

Pe urmă se opri și, șovăind, spuse:

— Mai întâi trebuie să mă încredințez dacă nepotu-meu doarme cu adevărat; întrucât nu pot să-ți vorbesc despre fata aceea față cu el; am eu pricinile mele ca să mă feresc de asta.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute treizeci și șasea noapte spuse:

Întrucât nu pot să-ți vorbesc despre fata aceea față cu el; am eu pricinile mele ca să mă feresc de asta.

Atunci Floare-de-Granată se apropie de fiu-său și îl atinse cu mâna, și îl pipăi, și îl ascultă cum răsuflă; și, întrucât părea că este cufundat într-un somn greu, căci mâncase o farfurie întreagă de ceapă, care îi plăcea tare mult și care îi da de obicei o poftă de somn adâncă, sultana îi spuse lui Saleh:

— Doarme! Poți să deșiri ce ai!

El spuse:

— Află, dar, o, sora mea, că, dacă mă feresc așa, o fac pentru că acuma vreau să-ți vorbesc despre o domniță din mare, care-i peste poate de anevoie a fi dobândită de soție, nu din pricina ei, ci din pricina sultanului, părintele ei. Încât nu este de nici un folos ca nepotul meu să audă vorbindu-se despre ea, mai înainte ca noi să fim încredințați cum stă treaba; căci dragostea, o, sora mea, știi și tu, se stârnește mai adesea prin ureche decât prin ochi, la noi, la musulmani, la care femeile și fetele au obrazul acoperit cu iașmacul cuviinței.

Și sultana spuse:

— O, fratele meu, ai dreptate! Căci dragostea este la început un șuvoi de miere care nu zăbovește să se preschimbe într-o baltă a pierzării, largă și sărată! Ci grăbește, rogu-mă ție, de-mi spune numele acelei domnițe și al tatălui ei!

El spuse:

— Este domnița Gemma, fata sultanului Solomâzdru-din-apă.

Când auzi numele acesta, Floare-de-Granată strigă:

— Ah! Acuma îmi aduc aminte de domnița aceea Gemma! Pe vremea când mai trăiam în mare, era o copilă de vreun an, dar mai frumoasă decât toate fetițele de seama ei. Ce minunată trebuie să se fi făcut de-atunci!

Saleh răspunse:

— Minunată-i, într-adevăr, și nici pe pământ, nici în împărățiile de sub apă nu s-a mai văzut o frumusețe asemenea! Oh, sora mea, ce plăcuța-i, și ce gingașă, și ce dulce, și ce zarifă, și ce fermecătoare! Și are o piele! Și niște plete! Și niște ochi! Și un mijlocel! Și un spate, uf! Îi și greu, și zburdatic, și vârtos totodată, și galeș, și rotund pe toate părțile, fără de greș! Dacă fata asta se leagănă, tulpina de ban crapă de zavistie! Dacă se mlădie, antilopele și gazelele se ascund! Dacă se dezvelește, soarele și luna se simt umilite! Dacă se mișcă, totul se prăbușește! Dacă se sprijină, ucide! Și dacă se așează, urma pe care o lasă e așa de adâncă încât nu mai piere! Cum, dar, când este așa de strălucitoare și de desăvârșită, nu s-ar numi Gemma?

Și Floare-de-Granată răspunse:

— De bună seamă că mama ei, dacă i-a dat numele acela, a fost călăuzită de Atoateștiutorul Allah! Iat-o, într-adevăr, pe fata ce i se cade de soție fiului meu Zâmbet-de-Lună!

Și-așa! Iar Zâmbet-de-Lună se prefăcea că doarme; ci în sufletul lui se desfăta și se înfiora cu gândul la nădejdea de a o avea în curând pe acea domniță din ape, atâta de voinică și de gingașă!

Ci Saleh adăugă numaidecât:

— Numai că, o, sora mea, ce să-ți spun despre tatăl domniței Gemma, sultanul Solomâzdru? E un amarnic, un bădăran, un nesuferit! Până acuma a și oprit-o de mai multe ori pe fiică-sa să se mărite cu niște emiri care o cereau de soție, ba i-a și alungat cu mare ocară, după ce le-a zobit oasele! Încât, nu prea știu cum are să ne primească, și nici cu ce ochi are să privească cererea noastră! Și iacătă-mă peste măsură de încurcat din pricina aceasta!

Sultana răspunse:

— Treaba-i tare gingașă! Și se cade să ne gândim îndelung, și să nu care cumva să scuturăm pomul până ce nu s-a copt rodul!

Și Saleh încheie:

— Da, să cugetăm și pe urmă om vedea!

După care, întrucât în clipa aceea Zâmbet-de-Lună se făcea că se trezește, își curmară vorba, urmând s-o înceapă iar mai târziu, de acolo de unde o lăsau. Și-atâta cu ei!

Iar Zâmbet-de-Lună se ridică de mijloc ca și cum n-ar fi auzit nimic, și se întinse liniștit; ci, înlăuntru-i, inima-i ardea de iubire.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute treizeci și șaptea noapte spuse:

Inima-i ardea de iubire și duduia ca o sobă plină cu jeratic!

Or, Zâmbet-de-Lună se feri cu grijă să spună mamei sale și unchiului său vreo vorbă cât de mică în această privință, și plecă devreme la culcare și își petrecu singur toată noaptea, pradă acelui zbucium atâta de nou pentru el; și cugetă și el la cel mai potrivit mijloc de a ajunge cât mai grabnic la capătul dorurilor sale. Și nu-i de nici un folos să spunem că rămase până dimineața fără a putea să închidă o clipă ochii.

Încât, de cu zori, se sculă și se duse să-l trezească pe moșu-său Saleh, care își petrecuse noaptea în palat, și îi spuse:

— O, unchiule, vreau să merg în dimineața aceasta să mă plimb pe țărm, căci mi-e pieptul greu, iar boarea mării are să mi-l ușureze. Te rog, dar, să mă însoțești la această plimbare!

Și emirul Saleh răspunse:

— A asculta înseamnă a mă supune!

Și sări în picioare, și plecă împreună cu nepotul său pe țărm.

Merseră mult laolaltă, fără ca Zâmbet-de-Lună să-i spună unchiului său nici o vorbă. Și tânărul era galben la chip, cu lacrimi în colțul ochilor. Ci deodată se opri și, șezând pe o stâncă, ticlui aceste stihuri, și le cântă, privind în mare:

Dacă vreunu-ar sta să-mi spună În vreun pârjol de foc încins, Când arde inima-mi nebună, Dacă vreunu-ar sta să-mi spună Cu dinadins: „Iacăt-o, tot pe ea o vrei, Sau poate-acuma vrei să bei Un gât de apă rece, bună?”, Cam ce-ai răspunde-atunci, în zor? „S-o văd pe ea, și-apoi să mor!”

O, inima mea, doda, dodă, Ce tare mi te-ai mai schimbat De când în tine s-a-ncrustat Gemma lui Solomâzdru-vodă!

Când auzi stihurile acelea, cântate cu tristețe de nepotul său sultanul, emirul Saleh își plesni palmele, peste măsură de deznădăjduit, și strigă:

— La ilah ill'Allah! Ua Mohammad rassul Allah! Și nu este măreție și putere decât întru slăvitul Allah Preamăritul! O, copile al meu, așadar ai auzit ce am vorbit ieri cu mama ta despre domnița Gemma, fata sultanului Solomâzdru-din-mare? O, păcatele noastre! Căci văd, o, copile al meu, că mintea și inima ta se și chinuie amarnic din pricina ei, când nimic nu s-a făcut și când lucrul este anevoie de tocmit!

Zâmbet-de-Lună răspunse:

— O, unchiule, numai domnița Gemma îmi trebuie, și alta nu! Fără de care am să mor!

El spuse:

— Atunci, o, copile al meu, să ne întoarcem la mama ta, ca să-i spun și ei în ce stare te afli, și să-i cer îngăduința de a te lua cu mine în mare, spre a ne duce la împărăția lui Solomâzdru-din-mare, să-i cer pentru tine pe domnița Gemma de soție!

Ci Zâmbet-de-Lună strigă:

— Nu, o, unchiule, nu vreau să-i cer mamei o îngăduință pe care nu are să mi-o dea, fără de nici o îndoială! Întrucât are să-i fie frică pentru mine de sultanul Solomâzdru, care are năravuri urâte; și are să-mi mai spună că împărăția mea nu poate să rămână fără sultan, și că neprietenii tronului au să se prilejească de lipsa mea spre a-mi răpi domnia! O știu eu pe maica și știu de mai înainte ce are să-mi spună!

Pe urmă Zâmbet-de-Lună începu să plângă amarnic dinaintea moșului său, și adăugă:

— Vreau să merg pe dată cu tine la sultanul Solomâzdru, fără a-i mai spune nimic maică-mii! Și-avem să ne întoarcem cât mai iute, mai înainte ca ea să aibă vreme a afla de lipsa mea!

Emirul Saleh, dacă văzu că nepotu-său se îndârjește în acea hotărâre, nu vroi să-l necăjească și mai tare, și spuse:

— Îmi pun nădejdea întru Allah pentru tot ce s-o întâmpla!

Pe urmă își scoase de pe deget un inel pe care erau săpate câteva Nume dintre Nume, și îl puse pe degetul nepotului său, spunându-i:

— Inelul acesta are să te apere și mai bine împotriva primejdiilor de sub ape, și are să te dăruiască pe deplin cu toate virtuțile vieții noastre din mare!

Și se ridică ușor în văzduh, de pe stânca pe care ședeau. Iar Zâmbet-de-Lună, ca să facă și el la fel, bătu cu piciorul în pământ și se ridică de pe piatră, înălțându-se cu moșul său în văzduh. Și de acolo făcură o arcuitură, coborând către mare, unde se cufundară amândoi.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute treizeci și opta noapte spuse:

Și de acolo făcură o arcuitură, coborând către mare, unde se cufundară amândoi.

Și Saleh vroi mai întâi să-i arate nepotului palatul lui din mare, pentru ca sultana Lăcusta să-l poată primi cum se cuvine pe copilul fiică-sii, iar verișoarele Floarei-de-Granată să aibă bucuria de a-l vedea pe nepoțelul lor cel drag. Și nu le trebui multă vreme până ce să ajungă acolo; și emirul Saleh îl duse numaidecât pe Zâmbet-de-Lună în iatacul bunicii. Or, bătrâna Lăcusta tocmai ședea între niște fetișcane, rude de-ale ei; și, de cum îl văzu pe Zâmbet-de-Lună, îl cunoscu și strănută de bucurie. Iar Zâmbet-de-Lună se duse de-i sărută mâna, și sărută și mâinile mătușilor lui; și toate îl sărutară tulburate, scoțând strigăte de bucurie, cu niște glasuri tare ascuțite; și bunica îl pofti să șadă lângă ea, și îl sărută între cei doi ochi, și îi spuse:

— O, ce sosire fericită! O, ce zi de lapte! Tu ne luminezi casa, o, copilul meu! Da ce mai face mama ta, Floare-de-Granată?

El răspunse:

— Este cum nu se poate mai sănătoasă și desăvârșit de fericită, și m-a însărcinat să vă aduc salamalecurile sale, ție și fetelor unchiului ei!

Iată ce-i spuse el! Da nu spunea adevărat, căci plecase fără a-și lua rămas-bun de la mama lui. Or, pe când Zâmbet-de-Lună, luat de mătușile sale, care vroiau să-i arate toate minunățiile palatului lor, se îndepărtase cu ele, emirul Saleh îi povesti degrabă mamei sale despre dragostea care îi intrase în ureche nepotului său și care îi năpădise inima, numai auzind de nurii domniței Gemma, fata craiului Solomâzdru. Și îi povesti toată întâmplarea, de la început până la sfârșit, și adăugă:

— Și n-a venit aici cu mine decât ca s-o ceară de soție de la tatăl ei!

Când bunica sultanului Zâmbet-de-Lună auzi cele spuse de Saleh, fu peste poate de supărată pe fiul ei, și îl certă aprig că nu avusese destulă grijă să nu vorbească despre domnița Gemma de față cu Zâmbet-de-Lună, și îi zise:

— Că tu știi prea bine ce om amarnic este împăratul Solomâzdru-din-mare, plin de îngâmfare și de prostie, și cât de tăios e de fiică-sa, pe care n-a vrut s-o dea până acuma atâtor tineri de neam! Și nu ți-e teamă să ne pui într-o grea încurcătură umilitoare față de el, ducându-ne să-i facem o cerere pe care nu are s-o primească, fără de nici o îndoială! Și-atunci noi, care ținem la cinstea noastră, avem să fim tare umiliți și avem să ne întoarcem cu nasul în pământ, hotărât! Într-adevăr, fiul meu, în nici o împrejurare și în nici un fel n-ar fi trebuit să rostești numele acelei domnițe, mai ales dinaintea fiului surorii tale, de-ar fi fost el adormit chiar cu vreo buruiană de somn!

Saleh răspunse:

— Da! Ci lucrul acuma s-a petrecut, iar băiatul este atâta de îndrăgostit de fată, încât mi-a mărturisit că, dacă nu are să fie a lui, el moare! Și-apoi cum adică, la urma urmei? Zâmbet-de-Lună este pe puțin tot atâta de frumos ca și domnița Gemma, și-i urmașul unui neam de sultani vestit, și-i el însuși sultan peste o puternică împărăție pământească! Și doar n-o fi domn numai otrăvitul acela de Solomâzdru! Și-apoi cam ce pretenții ar putea el să-mi ridice, pe care să nu pot să i le spulber, aducând altele împotrivă? Are să-mi spună că fata lui este bogată; eu am să-i spun că fiul nostru este și mai bogat! Că fiică-sa e frumoasă; da feciorul nostru este și mai frumos! Că fiică-sa e de viță aleasă; da băiatul este de o viță și mai aleasă! Și tot așa, o, maică a mea, până ce am să-i dovedesc că, la urma urmei, el are de câștigat primind căsătoria aceasta! Oricum, eu, cu trăncăneala mea, sunt pricina încurcăturii; și-i drept să iau asupră-mi sarcina de a o duce la bun sfârșit, chiar cu primejdia de a mi se zdrobi oasele și de a-mi da sufletul!

Iar bătrâna sultană Lăcusta, văzând că nu mai era, într-adevăr, altă cale, spuse cu un oftat:

— Ce bine ar fi fost, fiul meu, dacă n-ai fi stârnit niciodată o treabă primejdioasă ca aceasta! Dar, dacă așa a fost ursit, mă supun, ci numai de nevoie, și te las să te duci. Ci pe Zâmbet-de-Lună am să-l țin pe lângă mine până ce te întorci; căci nu vreau să-l las să se încurce așa, fără a ști nimic temeinic! Du-te, dar, fără el, și mai ales măsoară-ți vorbele, ca nu cumva să-l înfurii cu vreun cuvânt mai tare pe craiul acela necioplit și bădăran, care nu ține seamă de nimic și se poartă față de toată lumea la fel de urât!

Și Saleh răspunse:

— Ascult și mă supun!

Se ridică atunci și luă cu el doi saci mari, plini cu daruri scumpe, menite sultanului Solomâzdru; și încărcă acești doi saci în spinarea a doi robi, și luă împreună cu ei drumul de apă care ducea la palatul sultanului Solomâzdru.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute treizeci și noua noapte spuse:

Și luă împreună cu ei drumul de apă care ducea la palatul sultanului Solomâzdru.

Când ajunse la sărai, emirul Saleh ceru îngăduință să intre ca să vorbească cu sultanul; și i se îngădui. Și intră în sala în care, pe un jeț de smarald și de hiacint, ședea sultanul Solomâzdru-din-mare. Și Saleh i se temeni cu salamalecurile sale de bună pace în chipul cel mai ales, și-i puse la picioare cei doi saci mari, plini cu strălucite daruri, aduși de robi în spinare. Și sultanul, văzând acestea, îi întoarse lui Saleh urările de bună pace, îl pofti să șadă și îi spuse:

— Fii binevenit, emire Saleh! De mult nu te-am mai văzut și-s tare mâhnit din pricina aceasta! Ci grăbește-te de-mi cere lucrul pentru care ai venit la mine; întrucât atunci când cineva face un dar, îl face totdeauna cu nădejdea să capete în schimb altceva pe măsură! Vorbește, dară, și am să văd dacă pot să fac ceva pentru tine!

Atunci Saleh mai făcu o temenea adâncă dinaintea sultanului și spuse:

— Da! Am venit cu sarcina unui lucru pe care nu vreau să-l dobândesc decât de la Allah și de la împăratul cel strălucit, de la leul cel viteaz, de la bărbatul cel mărinimos, a cărui faimă de slavă, de măreție, de dărnicie, de gingășie, de blândețe și de bunătate s-a întins de-a lungul pământurilor și al mărilor, și despre care își povestesc cu minunare, seara, la corturi, caravanele!

Și sultanul Solomâzdru, la cuvântarea aceasta, își domoli cumplita încrâncenare a sprâncenelor împreunate, și spuse:

— Înfățișează-ți cererea, o, Saleh, și ea are să intre într-o ureche simțitoare și într-un suflet binevoitor! Dacă pot să ți-o îndeplinesc, am s-o îndeplinesc scutindu-te de orice zăbavă; iar dacă n-am să pot, nu are să fie din rea-voință! Întrucât Allah, o, Saleh, nu cere de la un suflet nimic mai mult decât poate sufletul acela să cuprindă!

Atunci Saleh se ploconi dinaintea sultanului încă și mai adânc decât în cele două dăți de mai înainte, și spuse:

— O, doamne al vremurilor, lucrul pe care am venit să ți-l cer poți, cu adevărat, să mi-l dărui, întrucât este în puterea ta și numai sub voia ta! Iar eu de bună seamă că nu m-aș fi nevoit să vin să ți-l cer, dacă n-aș fi avut dintru întâi încredințarea că este cu putință! Căci spune înțeleptul: „Dacă vrei să fii plăcut, nu cere ceea ce nu este cu putință!” Iar eu, o, Măria Ta (păstreze-te Allah întru fericirea noastră!) nu sunt nici smintit, nici înfumurat! Or, așadar, iacătă! Află, o, doamne plin de slavă, că vin la tine numai ca mijlocitor! Și anume, o, preamărite împărate, o, mărinimosule, o, falnicule, vin spre a peți de la tine mărgăritarul cel fără de asemuire, giuvaierul cel fără de preț, comoara cea pecetluită, pe fata ta, domnița Gemma, de soție pentru nepotul meu, sultanul Zâmbet-de-Lună, fiul sultanului Șahraman și al sultanei Floare-de-Granată, sora mea, și stăpânul peste Cetatea-Albă și peste împărățiile pământești care se întind de la hotarele Persiei până la marginile cele mai depărtate ale Khorassanului!

Când auzi cuvântarea aceasta a lui Saleh, sultanul Solomâzdru-din-mare se puse pe un râs de se răsturnă pe spate și, căzut așa, chicotea mai departe și se hurduca zvâcnind cu picioarele în sus cât putea! După care se ridică și, privindu-l pe Saleh în tăcere, răcni deodată la el:

— Ho! Ho!

Și iar se puse pe râs și pe hurducat, și atâta de amarnic și atâta de mult, că până la urmă dete și-o bubuitură răsunătoare. Și, în felul acesta, se potoli și îi spuse lui Saleh:

— Într-adevăr, o, Saleh, eu totdeauna te-am crezut om măsurat și cumpănit, ci văd bine acuma cât de tare m-am înșelat! Or, atunci, ia spune-mi, ce-ai făcut cu bunul tău simț și cu mințile tale, de cutezi să-mi înfățișezi o cerere atâta de smintită?

Ci Saleh, fără a se tulbura ori a-și ieși din fire, răspunse:

— Nu știu! Da-i lucru neîndoielnic că sultanul Zâmbet-de-Lună, nepotul meu, este pe puțin la fel de frumos, și la fel de bogat, și dintr-un neam la fel de ales ca și fata ta, domnița Gemma! Și dacă domnița Gemma nu este făcută pentru o căsătorie ca aceasta, pentru ce altceva-i făcută, spune-mi? Căci n-a zis oare înțeleptul: „Pentru o fată nu este decât măritișul sau mormântul?” Și drept aceea, la noi la musulmani nu se află fete bătrâne! Nu mai pregeta, dar, să te folosești de prilejul acesta de a-ți scăpa fata de mormânt!

La vorbele acestea, sultanul Solomâzdru fu cuprins de o mânie peste poate, și ridicându-se pe cele două picioare ale sale, cu sprâncenele încruntate și cu sângele în ochi, țipă la Saleh:

— O, câine de om, oare pot cei de-o teapă cu tine să rostească în fața lumii numele fetei mele? Au ce ești tu, de nu un câine, fecior de câine? Și cine-i nepotu-tău Zâmbet-de-Lună? Și cine-i soră-ta? Toți sunteți niște câini, odrasle de câini!

Pe urmă se întoarse către străji și strigă:

— Hei, voi! Ia găbjiți-l pe codoșul ăsta și zdrobiți-i oasele!

Pe dată străjerii se năpustiră la Saleh să-l înșface și să-l doboare; ci, iute ca fulgerul, Saleh se smulse din mâinile lor și se repezi afară, ca să fugă. Ci acolo văzu cu mare uimire o mie de călăreți călări pe cai de mare, și coperiți cu platoșe de oțel, și înarmați din creștet până în talpă, și care toți erau rudele lui și oamenii lui de casă! Și iacătă că picau tocmai la vreme, trimiși de mama lui, sultana Lăcusta, care, presupunând ce primire urâtă ar putea să-i facă sultanul Solomâzdru, gândise că-i bine să-i trimită pe acei o mie de oameni, care să-l apere împotriva oricărei năpaste!

Atunci Saleh le povesti în două-trei vorbe ce se întâmplase și le strigă:

— Și-acuma hai pe sultanul acesta înfumurat și smintit!

Atunci cei o mie de călăreți săriră jos de pe cai, își traseră spadele și se năpustiră grămadă după emirul Saleh în sala împărătească.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute patruzecea noapte spuse:

Atunci cei o mie de călăreți săriră jos de pe cai, își traseră spadele și se năpustiră grămadă după emirul Saleh în sala împărătească.

Iar sultanul Solomâzdru, dacă văzu cum năvălește pe neașteptate și cu mare zarvă puhoiul acela de vrăjmași ce se revărsa ca negurile nopții, nu-și pierdu firea, ci strigă către străjile sale:

— Săriți pe țapul fricoșilor ăstora și pe ciurda lui! Și săbiile să vă fie mai aproape de capetele lor decât li-e scuipatul de limbă!

Și pe dată străjerii scoaseră strigătul lor de bătălie:

— Ya-le! Solomâzdru!

Iar vitejii lui Saleh scoaseră și ei strigătul de bătălie:

— Ya-le Saleh!

Și cele două tabere se năpustiră și se izbiră între ele ca valurile unei mări în furtună! Și inima vitejilor lui Saleh era mai tare ca stânca, și săbiile lor rotitoare începură să împlinească hotărârile ursitei! Și Saleh cel vrednic, voinicul cu inima ca de piatră, viteazul paloșului și al suliței reteza grumaji și junghia piepturi, cu niște izbituri de să doboare și stâncile munților! Uf, cumplit vălmășag! Și înfricoșat măcel! Ce răgete înăbușite în beregăți de vârful lăncilor negre! Câte femei lăsate văduve, cu copiii lor rămași fără tată! Și lupta se desfășura înverșunată, izbiturile răsunau, trupurile gemeau de rănile cele amarnice, și pământurile de sub ape tremurau de loviturile grele ale oștenilor! Dar ce pot săbiile și ce pot toate armele împotriva hotărârilor soartei? Și de când oare pot oamenii să zăbovească ori să grăbească ceasul ce li s-a scris drept soroc de jale? Și-așa că, peste un ceas de luptă, inimile străjerilor lui Solomâzdru nu pregetară să ajungă asemenea cu niște ulcele plăpânde; și toți până la unul acoperiră pământul împrejurul jețului împărătesc al domnului lor. Și Solomâzdru, dacă-i văzu așa, fu cuprins de o turbare atâta de cumplită, încât boașele lui amarnice, care îi atârnau până la genunchi, se zbârciră până la buric! Și se năpusti spumegând la Saleh, care îl primi în vârful suliței și îi strigă:

— Iacătă-te, o, mișelule și hainule, la capătul cel de pe urmă al mării pierzaniei!

Și, cu o lovitură vuitoare, îl doborî la pământ și îl ținu acolo neclintit, până ce veniră oștenii de-l ajutară pe stăpânul lor să-l pună în lanțuri și să-l lege cu mâinile la spate! Și-atâta cu toți aceștia!

Estimp, domnița Gemma și Zâmbet-de-Lună, iacătă!

De la cele dintâi vuiete ale bătăliei ce se pornise în palat, domnița Gemma, înfricoșată, fugise împreună cu o slujitoare de-a ei, pe nume Mirta, și, străbătând adâncurile mării, se ridicase la fața apei și își urmase fuga până ce ajunse la un ostrov pustiu, unde se adăposti, pitindu-se în vârful unui copac înalt și plin de frunze. Iar slujnica ei Mirta făcu și ea la fel, și se ascunse tot așa, în vârful unui alt pom în care se cățără.

Or, vroi soarta ca lucrurile să se petreacă aidoma și în palatul sultanei celei bătrâne, Lăcusta. Într-adevăr, cei doi robi, care îl însoțiseră pe emirul Saleh la palatul lui Solomâzdru ducând sacii cu darurile, nu mai zăboviseră, de cum începuse bătălia, să-și scape pielea și să dea fuga să-i ducă știrea despre primejdie sultanei Lăcusta. Iar Zâmbet-de-Lună, domnul cel tânăr, după ce îi descususe pe robi, fusese tare speriat de știrile acelea prea puțin liniștitoare, și se socotise, în sufletul lui, drept pricina dintâi a primejdiei grele în care căzuse unchiul său, și a tulburării aduse în împărăția de sub ape. Încât, cum era tare sfios față de bunică-sa Lăcusta, nu mai avu curaj să se înfățișeze dinaintea ei, după primejdia în care, din pricina lui, se afla emirul Saleh, moșu-său. Și se folosi de clipa când bunică-sa era ținută să asculte spusele robilor, se ridică la fața apei și porni să se întoarcă la maică-sa, Floare-de-Granată, în Cetatea-Albă. Dar cum nu știa pe ce drum să meargă, se rătăci și ajunse și el tot pe ostrovul acela pustiu, pe care se adăpostise domnița Gemma.

De cum atinse pământul, întrucât se simțea ostenit de greaua alergătură pe care o făcuse, se duse să se întindă tocmai sub pomul în care se afla domnița Gemma. Și nu știa că soarta fiecărui om îl însoțește oriunde s-ar duce, de-ar fugi el mai iute ca vântul, și nu știa că nu încape tihnă în a-i sluji! Și habar nu avea despre ce-i menise, din adânc de vecii, ursita cea tainică.

Așa încât, odată întins sub copacul acela, își sprijini capul pe mână, ca să se hodinească, și deodată, ridicând ochii către vârful pomului, întâlni privirea domniței și fața ei, și i se păru dintru-ntâi că vede chiar luna între ramuri. Și rosti:

— Slavă lui Allah, carele a zămislit luna ca să împodobească serile și să lumineze nopțile!

Pe urmă, când se uită mai cu luare-aminte, băgă de seamă că era o frumusețe lumească, și că acea frumusețe era o fetișcană ca luna.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci și una noapte spuse:

Băgă de seamă că era o frumusețe lumească, și că acea frumusețe era o fetișcană ca luna.

Și gândi: „Pe Allah! Am să mă sui numaidecât s-o înșfac și s-o întreb cum o cheamă! Căci seamănă nemaipomenit cu chipul cel minunat al domniței Gemma pe care mi l-a zugrăvit moșul Saleh! Și cine știe de n-o fi chiar ea? Pesemne că o fi fugit din palatul tatălui ei când a început lupta!” Și, tulburat până peste poate, ridică ochii către fată și îi spuse:

— O, ținta cea mai de pe urmă a oricărui dor, cine ești și pentru care pricină te afli pe ostrovul acesta, în vârful acestui copac?

Atunci domnița se înclină oleacă înspre tânărul cel frumos, îi zâmbi și îi spuse cu un glas ca un cântec de ape:

— O, fermecătorule flăcău, o, preafrumosule, sunt domnița Gemma, fiica împăratului Solomâzdru-din-mare! Și mă aflu aici, întrucât mi-am părăsit țara și așezările din țara mea, și pe tatăl meu, și pe toți ai mei, ca să scap de soarta jalnică a celor învinși! Căci la ceasul acesta emirul Saleh, pesemne că l-a și luat în robie pe tatăl meu, după ce i-a măcelărit pe toți străjerii lui. Și pesemne că mă caută peste tot prin palat! Of! Of! O, greu surghiun departe de ai mei! O, amarnică soartă e soarta sultanului, tatăl meu! Of! Of!

Și lacrimi mari căzură din ochii ei frumoși pe fața lui Zâmbet-de-Lună, care de tulburare și de mâhnire își ridică mâinile în sus și strigă într-un sfârșit:

— O, domniță Gemma, suflet al sufletului meu, o, vis al nopților mele fără de somn, fie-ți milă și coboară din copac, întrucât eu sunt sultanul Zâmbet-de-Lună, fiul Floarei-de-Granată, sultana născută ca și tine în mare! Oh! Coboară, căci sunt ucis de ochii tăi, sunt robul prins de frumusețea ta!

Și fata, ca vrăjită, strigă:

— Ya Allah! O, stăpâne al meu, așadar tu ești frumosul Zâmbet-de-Lună, nepotul lui Saleh și fiul sultanei Floare-de-Granată?

El spuse:

— Păi da! Coboară, rogu-te!

Ea spuse:

— Oh! Ce neînțelept a fost tatăl meu când n-a vrut să primească pentru fata lui un soț așa cum ești tu! Ce ar fi putut să-și dorească mai bun? Și unde ar putea să găsească un domn mai frumos și mai minunat, pe pământ ori sub ape? O, iubitul meu, nu osândi prea tare hotărârea necugetată a tatălui meu, întrucât eu te iubesc! Și, dacă tu mă iubești de-o șchioapă, eu te iubesc de o mână întreagă! De cum te-am văzut, dragostea pe care o ai pentru mine s-a mutat în sufletul meu, și am ajuns osândită frumuseții tale!

Și, după ce rosti aceste cuvinte, fata se lăsă să alunece din copac în brațele lui Zâmbet-de-Lună care, peste măsură de mulțumit, o strânse la piept și o topi în sărutări peste tot, pe când ea îi întorcea mângâiere pentru mângâiere și gingășie pentru gingășie. Iar Zâmbet-de-Lună, la atingerea aceea dulce, își simțea sufletul cum cântă din toate păsările lui, și strigă:

— O, stăpână a inimii mele, o, domniță Gemma cea atâta de dorită, tu, cea pentru care mi-am părăsit și împărăția, și mama și palatul părinților mei, hotărât că unchiul meu Saleh nu mi-a zugrăvit decât a patra parte din farmecele tale, pe când celelalte trei părți rămân încă neștiute pentru mine! Și n-a măsurat dinaintea mea din frumusețea ta decât un carat din cele douăzeci și patru de carate, o, tu, cea toată numai de aur!

Și, după ce spuse vorbele acestea, o coperi mai departe cu sărutări, și o giugiuli într-o mie de chipuri. Pe urmă, arzând de dorința de a se desfăta, într-un sfârșit, din binecuvântatele-i haruri, mâna lui coborî îndrăzneață către ciucurii de la brâul fetei. Și fetișcana, ca spre a-l ajuta în treaba aceasta, se ridică, se depărtă câțiva pași, și deodată își întinse mâna drept către el, și, scuipându-l în obraz, căci nu avea apă la îndemână, îi strigă:

— O, pământeanule, lasă-ți chipul de om și schimbă-te într-o pasăre mare și albă, cu ciocul și cu picioarele roșii!

Și pe dată Zâmbet-de-Lună, peste măsură de uluit, fu schimbat într-o pasăre cu penele albe, cu aripile grele, neînstare să zboare, și cu ciocul și cu picioarele roșii. Și începu cu lacrimi în ochi s-o privească pe fată!

Atunci domnița Gemma o chemă pe slujnica sa Mirta, și îi spuse:

— Ia pasărea aceasta, care-i nepotul celui mai aprig vrăjmaș al părintelui meu, al codoșului ăla de Saleh care s-a luptat cu taica, și du-o în Ostrovul-Secat care nu-i departe de aici, ca să moară de sete și de foame acolo!

Și-așa!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci și doua noapte spuse:

— Ia pasărea aceasta, care-i nepotul celui mai aprig vrăjmaș al părintelui meu, al codoșului ăla de Saleh care s-a luptat cu taica, și du-o în Ostrovul-Secat care nu-i departe de aici, ca să moară de sete și de foame acolo!

Și-așa!

Căci domnița Gemma nu se arătase atâta de drăgăstoasă față de Zâmbet-de-Lună decât ca să se apropie de el fără de nici o supărare și să poată în felul acesta să-l preschimbe în pasăre menită să moară de foame, și să-și răzbune astfel tatăl și străjerii tatălui ei. Și-așa cu ea!

Ci, în ce privește pasărea cea albă, iacătă! După ce Mirta, slujnica, o luă, în ciuda bătăilor ei deznădăjduite de aripi și a țipetelor răgușite pe care le scotea, i se făcu milă și nu avu inimă s-o ducă pe Ostrovul-Secat, unde o aștepta o moarte așa de cumplită! Și își zise în inima ei miloasă:

„Am s-o duc mai degrabă într-un loc unde să nu poată muri într-un chip atâta de cumplit și unde să-și aștepte soarta! Căci cine știe dacă stăpâna-mea nu are să se căiască în curând de fapta ei dintâi, când i-o trece mânia, și n-o să mă certe că am ascultat-o prea repede!” Și-așa că duse pe cel prins într-o insulă înverzită, plină cu tot soiul de pomi roditori și udată de izvoare reci, și îl lăsă acolo, după care se întoarse la stăpâna-sa.

Or, să lăsăm pasărea până una-alta pe insula cea verde, iar pe domnița Gemma în ostrovul dintâi, și să ne întoarcem să vedem ce-i cu emirul Saleh, biruitorul lui Solomâzdru.

Acesta, după ce îl ferecă pe sultanul Solomâzdru, îl încuie într-un iatac din palat și se făcu sultan în locul lui. Pe urmă se apucă fără de zăbavă s-o caute peste tot pe domnița Gemma; ci, se înțelege, n-o găsi nicăieri. Și dacă văzu că toate căutările lui rămân zadarnice, se întoarse la palatul său ca s-o înștiințeze pe sultana Lăcusta, mama lui, despre toate câte se întâmplaseră.

Pe urmă întrebă:

— O, mamă a mea, unde este nepotul meu Zâmbet-de-Lună?

Ea răspunse:

— Nu știu! O fi plecat să se plimbe cu verișoarele lui. Da trimit numaidecât să-l caute!

Și tocmai când spunea vorbele acestea, verișoarele intrară, iar flăcăul nu era cu ele. Și sultana trimise oameni să-l caute peste tot, dar, se înțelege, nu-l găsiră nicăieri. Atunci, durerea sultanului Saleh, a bunicii și a verișoarelor fu peste poate; și se bociră și plânseră amarnic. Pe urmă Saleh, cu pieptul greu, fu nevoit firește să-i trimită știre despre treaba aceasta surorii-sii, sultana Floare-de-Granată, cea născută în apă, mama lui Zâmbet-de-Lună.

Și Floare-de-Granată, peste măsură de înspăimântată, se cufundă degrabă în mare și alergă la palatul Lăcustei, mama ei. Și, după îmbrățișările și lacrimile dintâi, întrebă:

— Unde este fiul meu, sultanul Zâmbet-de-Lună?

Și mama cea bătrână, după lungi ocolișuri și după tăceri pline de lacrimi, și în potopul de suspine al verișoarelor ce ședeau roată, îi povesti fiică-sii toată povestea, de la început până la sfârșit. Ci n-ar fi de nici un folos s-o mai spunem o dată. Pe urmă adăugă:

— Iar frate-tău Saleh, care s-a fost ridicat sultan în locul lui Solomâzdru, degeaba a căutat el mult și bine peste tot, că n-a izbutit să dea nici de urmele copilului nostru Zâmbet-de-Lună, și nici de urmele domniței Gemma, fata lui Solomâzdru!

Când Floare-de-Granată auzi vorbele acestea, lumea se înnegură dinaintea ochilor săi, și jalea intră în inima ei, și suspinele de deznădejde o zguduiau toată. Și, o bună bucată de vreme, nu se mai auziră în palatul de sub apă decât bocetele de jale ale femeilor și sughițurile lor de durere.

Ci trebuiră numaidecât să cugete cum să îndrepte o stare de lucruri atâta de ciudată și de jalnică. Și bunica fu cea dintâi care își șterse lacrimile și zise:

— Fata mea, nu-ți mohorî peste măsură sufletul din pricina întâmplării acesteia; căci nu-i nici un temei ca fratele tău să nu-l găsească până la urmă pe fiu-tău Zâmbet-de-Lună! În ce te privește, dacă îți iubești cu adevărat copilul și dacă îți pasă de rosturile lui, ai face mai bine să te întorci în împărăția ta, ca să veghezi treburile și să ții în deplină taină lipsa fiului tău. Și Allah are să dezlege lucrurile!

Și Floare-de-Granată răspunse:

— Ai dreptate, mamă. Am să mă întorc. Ci te-aș ruga, oh, fie-ți milă! Să te gândești necontenit la fiul meu, și nimenea să nu dea uitării căutările! Și de i s-ar întâmpla odată vreun rău, aș muri fără de izbavă, căci nu văd viața decât prin el și nu gust bucuria decât la vederea lui!

Și sultana Lăcustă răspunse:

— Hotărât, fata mea, din toată dragostea inimii! Fii, dar, fără de teamă în privința aceasta, și liniștește-ți gândurile întru totul!

Atunci Floare-de-Granată își luă rămas-bun de la mama ei, de la frate-său și de la verișoare și, cu pieptul apăsat greu și cu sufletul tare trist, se întoarse la împărăția și la cetatea ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci și treia noapte spuse:

Se întoarse la împărăția și la cetatea ei.

Or, acuma, să ne întoarcem la insula verde, în care tânăra Mirta cea cu suflet milos îl lăsase pe Zâmbet-de-Lună, schimbat de domnița Gemma în pasăre cu pene albe și cu cioc și picioare roșii!

După ce se văzu părăsit de preabuna Mirta, Zâmbet-de-Lună începu să plângă din belșug; pe urmă, întrucât i se făcuse foame și sete, începu să mănânce poame și să bea din apa curgătoare, tot cugetând la soarta lui cea cruntă și minunându-se că se vedea făcut pasăre. Și degeaba își încercă el aripile a zbor, căci nu izbândi să se țină în văzduh, întrucât era prea mare și prea greu. Și până la urmă, se împăcă și el cu soarta, gândind: „La ce mi-ar și sluji să plec de pe ostrovul acesta, de vreme ce nu știu încotro să mă îndrept și de vreme ce nimeni, după înfățișarea-mi de pasăre, nu are să mă cunoască drept sultanul care am rămas în sinea mea?” Și urmă să trăiască pe insulă tare trist; și seara se cocoța în vreun copac ca să se culce.

Or, într-o zi, pe când se plimba mâhnit pe labele lui, cu capul plecat, de mohorât ce era, îl zări un vânător de păsări, care venise pe insulă să-și întindă lațurile. Și păsărarul, fermecat de înfățișarea strălucită a acelei păsări mari care nu-și avea seamăn pe lume, și al cărei cioc roșu și ale cărei picioare roșii se vădeau într-un chip așa de drăgălaș din albeața penelor, tare s-ar mai fi bucurat să poată avea o pasăre ca aceea, de un soi care îi era cu desăvârșire necunoscut. Se pregăti așadar cu toată grija să-l amăgească și, cu o iscusință domoală, se apropie de el pe la spate și, dintr-o zvârlitură dibace, aruncă lațul și îl prinse. Și, bogat cu acest vânat de soi, se întoarse în cetatea din care venise, ducând cu gingășie pe umeri pasărea cea mare, pe care o ținea atârnată de picioare.

Și păsărarul, dacă ajunse în cetate, își zise: „Pe Allah! N-am mai văzut în viața mea o pasăre ca aceasta, nici la vânătorile mele de pe uscat, nici la cele de pe mare. Încât ia să mă feresc de a o vinde vreunui cumpărător de rând, care nu-i poate ști nici prețul, nici folosul, și care pesemne că ar tăia-o și ar mânca-o împreună cu ai lui; ci am să i-o duc în dar sultanului cetății, care are să se minuneze de frumusețea ei și are să mă răsplătească scump!” Și se duse la palat și o arătă sultanului, care, când o văzu, fu încântat până peste poate și se minună mai cu seamă de culoarea roșie atâta de frumoasă a ciocului și a aripilor. Și o primi și îi plăti zece dinari de aur păsărarului, care sărută pământul și plecă.

Atunci sultanul puse să se întocmească o colivie mare, cu zăbrele de aur, și închise în ea pasărea cea frumoasă. Și-i puse dinainte boabe de porumb și de grâu; ci pasărea nici nu-și întoarse ciocul către ele. Iar sultanul, nedumerit, își zise: „Nu mănâncă! Am să-i aduc altceva!” Și scoase pasărea din colivie și îi puse dinainte piept de pui, felii de carne și fructe. Și numaidecât pasărea începu să mănânce cu o mulțumire vădită, scoțând țipete scurte și umflându-și penele albe. Iar sultanul, dacă văzu așa, se cutremură de bucurie și îi spuse unui rob:

— Dă fuga și spune stăpânei tale, sultana, că am cumpărat o pasăre nemaipomenită, care-i o minune dintre minunile vremilor, și să vie să ne desfătăm amândoi cu ea, și să vadă în ce chip minunat mănâncă din aceste bucate cu care păsările nu se hrănesc de obicei!

Și robul plecă degrabă s-o cheme pe sultană, care nu pregetă să vină.

Ci, de cum zări pasărea, sultana își acoperi repede fața cu iașmacul și se trase mâniată îndărăt spre ușă și vru să iasă. Iar sultanul fugi după ea și o întrebă, ținând-o de văl:

— Pentru ce îți acoperi fața, când aici nu suntem decât eu, soțul tău, și hadâmbii și slujnicele?

Ea răspunse:

— O, Măria Ta, află că pasărea aceasta nu este o pasăre, ci este un bărbat ca și tine! Și nu-i altul decât sultanul Zâmbet-de-Lună, fiul lui Șahraman și al Floarei-de-Granată cea născută în apă. Și a fost preschimbat așa de domnița Gemma, fata lui Solomâzdru-din-mare, care l-a răzbunat în felul acesta pe tatăl ei cel biruit de către Saleh, unchiul lui Zâmbet-de-Lună!

Când auzi vorbele acestea, sultanul se minună până peste marginile minunării și strigă:

— Prăpădi-o-ar Allah pe domnița Gemma, și frânge-i-ar mâna! Ci, în numele lui Allah, o, fiică a moșului meu, spune-mi de șart cum stă treaba!

Și sultana, care era vrăjitorița cea mai de seamă de pe vremurile acelea, îi povesti toată povestea, fără a ocoli nici un amănunt. Și sultanul, minunat peste măsură, se întoarse către pasăre și o întrebă:

— E adevărat?

Iar pasărea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci și patra noapte spuse:

Se întoarse către pasăre și o întrebă:

— E adevărat?

Iar pasărea lăsă capu-n jos, în semn de adeverire, și bătu din aripi.

Atunci sultanul spuse către soția sa:

— Allah să te binecuvânteze, o, fiică a moșului meu! Ci, pe viața mea, dinaintea ochilor tăi! Grăbește-te de-l slobozește din vraja aceasta! Nu-l lăsa în chinuri!

Atunci sultana, după ce își acoperi cu totul obrazul, îi spuse pasării:

— O, Zâmbet-de-Lună, intră în acest dulap!

Și pasărea se supuse numaidecât și intră într-un dulap mare, zidit în perete, pe care sultana îl deschisese; și intră și ea după el, ținând în mână o ulcea cu apă, peste care rosti niște vorbe necunoscute; și apa începu să clocotească în ulcea. Atunci sultana luă câțiva stropi din apa aceea, pe care i-i aruncă în obraz, spunându-i:

— Intru harurile Numelor celor Magice și ale Cuvintelor Atotputernice, și întru măreția lui Allah cel mai presus de toate, Ziditorul cerului și al pământului, Învietorul morților, Hotărnicitorul soroacelor și Împărțitorul ursitelor, îți poruncesc să lași înfățișarea aceasta de pasăre și să-ți iei îndărăt chipul care ți-a fost dat de Ziditor!

Și numaidecât pasărea se cutremură de un tremur și se zgudui de o zguduitură, și se întoarse la înfățișarea ei dintâi. Și sultanul, uimit, văzu că era un flăcău care nu-și avea seamăn pe fața pământului. Și strigă:

— Pe Allah! Își merită numele de Zâmbet-de-Lună!

Or, de îndată ce Zâmbet-de-Lună se văzu întors la starea lui dintâi, strigă:

— La ilah ill' Allah, ua Mohammad rassul Allah!

Pe urmă se duse la sultan, îi sărută mâna și îi ură viață lungă.

Iar sultanul îl sărută pe frunte și îi spuse:

— Zâmbet-de-Lună, te-aș ruga să-mi povestești toată povestea ta, de când te-ai născut și până astăzi!

Și Zâmbet-de-Lună îi povesti sultanului, care se minună peste poate, toată viața lui, fără a ocoli nici un amănunt.

Atunci sultanul, simțindu-se peste măsură de încântat, îi spuse tânărului sultan slobozit din vrajă:

— O, Zâmbet-de-Lună, ce dorești tu acuma să fac eu pentru tine? Spune-mi cu toată încrederea!

— O, doamne al vremilor, tare aș vrea să mă întorc în împărăția mea! Întrucât a trecut prea lungă vreme de când lipsesc, și tare mă tem că neprietenii domniei s-or prileji de lipsa mea ca să-mi ia locul. Și-apoi maică-mea trebuie să fie tare îngrijorată de plecarea mea! Și cine știe dacă nu cumva, cuprinsă de spaimă, o mai fi putut trăi, de durere și de gânduri?

Și sultanul, mișcat de frumusețea lui Zâmbet-de-Lună, și cucerit de tinerețea și de cuviința lui, răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și porunci să se pregătească pe dată o corabie, încărcată cu toată zahereaua de trebuință, cu pânzele, cu năierii și cu căpitanul ei; și sultanul Zâmbet-de-Lună, după urările de despărțire și după multe mulțumiri, se sui pe corabie, încredințându-se ursitei lui.

Ci ursita aceea îi mai păstra, în nevăzut, alte pățanii! Într-adevăr, la cinci zile de la plecare, se stârni o furtună năprasnică, luă corabia și o zdrobi de un colț de stâncă; și singur Zâmbet-de-Lună, datorită însușirilor lui din naștere, izbuti să scape de la înec și să ajungă pe un țărm liniștit.

Și zări ivindu-se în depărtări o cetate ca o porumbiță tare albă, și care, așezată pe un vârf de munte, se înălța deasupra mării. Și deodată, din culmea acelui munte, văzu cum se apropie și coboară la vale către el, cu iuțeala unei vijelii, un iureș înverșunat de cai, de catâri și de măgari, fără de număr ca firele de nisip. Și toată turma aceea vânzolită și năucă se opri în jurul lui. Și măgarii toți, dimpreună cu caii și cu catârii, începură să-i facă din cap niște semne vădite care voiau să spună: „Întoarce-te de unde ai venit!” Ci întrucât el se încăpățâna să stea pe loc, caii începură să necheze, și catârii începură să sforăie, și măgarii începură să răgească; ci erau niște nechezături, niște sforăituri și niște răgete de jale și de deznădejde. Ba vreo câțiva începură vădit să plângă smiorcăindu-se. Și îl împingeau încetișor cu botul pe Zâmbet-de-Lună, care sta nemișcat și nu vroia să se întoarcă la mare. Pe urmă, întrucât în loc să se întoarcă îndărăt, el pornise înainte către cetate, toate acele făpturi cu patru picioare începură să meargă și ele, care înaintea lui, care dindărăt, alcătuindu-i un fel de alai de moarte, cu atâta mai tulburător cu cât lui Zâmbet-de-Lună i se părea că în gemetele pe care le scoteau aude un fel de tângă, în limba arăbească, asemenea cu tânga pe care o scot cititorii din Coran dinaintea celor morți.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci și cincea noapte spuse:

Zâmbet-de-Lună i se părea că în gemetele pe care le scoteau aude un fel de tângă, în limba arăbească, asemenea cu tânga pe care o scot cititorii din Coran dinaintea celor morți.

Și Zâmbet-de-Lună, fără a mai ști dacă doarme, dacă e treaz, ori dacă totul nu este altceva decât o urmare amăgitoare a stării lui de oboseală, începu să meargă ca într-un vis, și ajunse în felul acesta pe culme, la poarta cetății cocoțate în vârful muntelui. Și văzu la ușa unei prăvălii cu leacuri, stând jos, un șeic cu barbă albă, și se grăbi să-i ureze bună pace. Și șeicul, la rându-i, când îl văzu așa de frumos, fu peste poate de bucuros, și se ridică, îi răspunse la salamalec și începu să le facă semne cu mâna animalelor acelea cu patru picioare să plece de acolo. Și ele plecară, tot întorcându-și capul din vreme în vreme, parcă anume ca să arate cât de rău le pare; pe urmă se împrăștiară în toate părțile și pieriră.

Atunci Zâmbet-de-Lună, la întrebarea bătrânului șeic, își povesti în câteva vorbe pățaniile, pe urmă îi spuse șeicului:

— O, moșule al meu preacinstit, oare poți să-mi spui, la rândul tău, ce cetate este aceasta și ce-i cu viețuitoarele cele cu patru picioare care m-au însoțit bocindu-se?

Șeicul răspunse:

— Fiul meu, intră mai întâi colea în prăvălie și stai jos! Căci ți-o fi foame, pesemne. Și apoi am să-ți spun tot ce pot să-ți spun!

Și îl pofti să intre și să șadă pe un divan, în fundul prăvăliei, și îi aduse să mănânce și să bea. Și, după ce Zâmbet-de-Lună se înfruptă și se răcori, bătrânul îl sărută între ochi și îi spuse:

— Mulțumește lui Allah, o, fiul meu, carele te-a adus să mă întâlnești înainte de a te vedea sultănița de aici! Dacă nu ți-am spus încă nimic, nu ți-am spus din pricină că mi-a fost frică să nu te tulbur și să te împiedic în felul acesta să mănânci în tihnă. Află, dar, că această cetate se numește Cetatea-Vrăjilor, și că aceea care domnește aici se numește sultănița Almanakh! E o vrăjitoriță înfricoșătoare, o fermecătoare fără de pereche, o adevărată șeitană! Or, sultana aceasta este arsă necurmat de dorințe! Și ori de câte ori întâlnește vreun străin tânăr, voinic și frumos, care ajunge pe insula noastră, îl ispitește și îl pune să se culce mereu cu ea, vreme de patruzeci de zile și de patruzeci de nopți. Or, întrucât la sfârșitul acestui răstimp l-a topit pe flăcău cu totul, sultana îl preschimbă în animal. Și întrucât, în proaspăta înfățișare de animal, flăcăul își dobândește iarăși puterile și virtuțile, se schimbă și ea după cum i-i voia, de fiecare dată, în animalul cu care are de-a face, fie în iapă, fie în măgăriță, și se lasă încălecată de măgar sau de cal de nenumărate ori. După care își ia îndărăt înfățișarea de om, ca să-și caute alți flăcăi și alte jertfe printre flăcăii frumoși pe care-i găsește. Și, uneori, i se întâmplă, în nopțile în care lăuntrurile-i sunt pârjolite de o dorință fără saț, să se lase încălecată pe rând de toate patrupedele de pe insulă până dimineața. Și-așa-i viața ei! Or, eu, întrucât îmi ești tare drag, copilul meu, n-aș vrea să te văd ajuns pe mâinile vrăjitoarei acesteia nesățioase, care nu trăiește decât pentru ce îți povestii! Și întrucât, fără de nici o îndoială, tu ești cel mai frumos dintre toți flăcăii câți au pus piciorul pe insula noastră, cine știe ce are să se întâmple, de te-o vedea sultana Almanakh! În ce privește măgarii, catârii și caii care, când te-au văzut, au coborât din munte devale în întâmpinarea ta, aceia-s flăcăii preschimbați de către Almanakh. Or, întrucât te vedeau așa de tânăr și de frumos, li s-a făcut milă de tine și au vrut mai întâi, cu semnele lor din cap, să te hotărască să te întorci la mare. Pe urmă, văzând că te îndărătnicești să rămâi, în pofida dojenelii lor, te-au însoțit până aici, tânguindu-se, pe limba lor, în bocete de moarte, ca și cum ar fi însoțit un om mort pentru viața de om! Or, fiul meu, viața cu această tânără sultăniță Almanakh, vrăjitorița, n-ar fi chiar cu totul neplăcută, de n-ar fi necazul că prea îl trudește pe acela pe care soarta i-l aduce la pat. De mine îi e frică și mă cinstește, căci știe că sunt mai priceput decât ea în meșteșugul vrăjitoriei și al farmecelor. Numai că eu, fiul meu, întrucât sunt un drept-credincios întru Allah și întru Profetul său (cu El fie rugăciunea și pacea!), nu mă slujesc niciodată de vrăjitorie spre a săvârși rele! Căci răul totdeauna se întoarce până la urmă împotriva celui ce l-a săvârșit!

Or, nici nu isprăvi bine bătrânul șeic să rostească vorbele acestea, că se și ivi dinspre partea lui un alai falnic de o mie de fete ca niște lune, îmbrăcate în purpură și în aur, care veniră și se rânduiră în două șire de-a lungul prăvăliei, ca să-i facă loc unei fetișcane mai frumoasă decât ele toate, călare pe un cal arab sclipind de nestemate. Și era chiar sultănița Almanakh, vrăjitorița. Și se opri dinaintea prăvăliei, puse piciorul pe pământ, ajutată de două roabe care țineau frâiele calului, și intră la șeicul cel bătrân, pe care îl salută cu multă cuviință. Pe urmă șezu jos pe divan și, cu ochii închiși pe jumătate, îl privi pe Zâmbet-de-Lună. Și ce privire.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci și șasea noapte spuse:

Pe urmă șezu jos pe divan și, cu ochii închiși pe jumătate, îl privi pe Zâmbet-de-Lună. Și ce privire! Lungă, răscolitoare, mângâietoare, scăpărătoare! Și Zâmbet-de-Lună se simți străpuns ca de o suliță, ori ars ca de un jar încins. Și tânăra domniță se întoarse către șeic și îi spuse:

— O, șeicule Abderrahman, de unde ai putut să dobândești tu un asemenea flăcău?

El răspunse:

— Este băiatul fratelui meu. Tocmai a sosit la mine din călătorie!

Ea spuse:

— Este tare frumos, o, șeicule! N-ai vrea să mi-l împrumuți numai pentru o noapte? N-am să fac altceva decât am să stau de vorbă cu el, nimic mai mult; și ți-l aduc îndărăt mâine dimineață, neatins!

El spuse:

— Te legi cu jurământ față de mine că nu ai să încerci niciodată să-l vrăjești?

Ea răspunse:

— Fac jurământ dinaintea Stăpânului vrăjitorilor și dinaintea ta, o, preacinstite moșule!

Și puse să i se dea în dar șeicului o mie de dinari de aur, ca să-și dovedească mulțumirea, și îl pofti pe Zâmbet-de-Lună să încalece pe un cal minunat, coperit cu nestemate, și îl luă cu ea la sărai. Și, în mijlocul alaiului, flăcăul părea ca luna între stele.

Or, Zâmbet-de-Lună, care se împăcase cu gândul ca de aci înainte să se lase în voia soartei, nu scotea o vorbă și se lăsa dus, fără a arăta în nici un fel ce simte.

Iar vrăjitorița Almanakh, care își simțea lăuntrurile arzând după flăcău mult mai aprig decât arseseră vreodată pentru drăguții ei de mai înainte, îl duse degrabă într-o sală cu pereții zidiți din aur și unde aerul era răcorit de un șuvoi de apă ce țâșnea dintr-un havuz de peruzea. Și merse de se prăbuși cu el pe un pat mare de fildeș, unde începu să-l alinte într-un chip așa de nemaipomenit, încât flăcăul porni să cânte și să dănțuiască din toate păsărelele lui! Și sultănița nu era nicidecum amarnică, dimpotrivă! Tare gingașă, într-adevăr! Și tot așa! Incalculabile erau zvâcnirile cocoșului cu neobosita găinușă. Și flăcăul își zise: „Pe Allah! Este peste poate de pricepută! Și nu mă înghesuie deloc! Își face rând, iar eu la fel! Și, întrucât tare mă bate gândul că este cu neputință ca domnița Gemma să fie tot așa de minunată ca vrăjitorița aceasta, vreau să rămân aici toată viața mea, și să nu mă mai gândesc nici la fata lui Solomâzdru, nici la rudele mele, nici la împărăția mea!”

Și-așa că rămase acolo patruzeci de zile și patruzeci de nopți, trecându-și vremea toată cu tânăra vrăjitoriță, în petreceri, în danțuri, în cântece, în alinturi, în zbeguri, în giugiuleli, în desfătări, și altele de-acestea, peste măsura bucuriei și a voioșiei.

Și, din când în când, ca să râdă, Almanakh îl întreba:

— O, ochi al meu, ți-e mai bine cu mine, decât în prăvălie cu moșu-tău?

Și el răspundea:

— Pe Allah, o, stăpână a mea, unchiul meu este un biet neguțător de leacuri, da tu ești chiar tiriacul!

Or, cum erau tocmai în cea de a patruzecea seară, vrăjitoreasa Almanakh, după o sumedenie de zbeguieli de tot felul cu Zâmbet-de-Lună, fu mai zbuciumată ca de obicei și se întinse să se culce. Ci, pe la miez de noapte, Zâmbet-de-Lună, care se prefăcea că doarme, o văzu cum se scoală din pat, cu fața aprinsă. Și se duse în mijlocul sălii, de unde luă de pe o tablă de aramă un pumn de boabe de orz, pe care le aruncă în apa din havuz. Și, în câteva clipite, boabele de orz încolțiră, și tulpinele lor ieșiră din apă, și spicele li se coapseră și se auriră. Atunci vrăjitoreasa culese boabele cele noi, le zdrobi într-o piuliță de marmură, le amestecă cu niște prafuri pe care le luă din fel de fel de cutii, și făcu un aluat rotund ca o gogoașă. Pe urmă puse gogoașa, întocmită în felul acesta, într-un tuci fierbinte, și o prăji la foc domol. Pe urmă scoase gogoașa, o înfășură într-un ștergar și se duse de-o ascunse într-un dulap, după care se întoarse și se culcă iarăși în pat, lângă Zâmbet-de-Lună, și adormi.

Ci dimineața, Zâmbet-de-Lună, care, de când intrase în saraiul vrăjitoarei îl lăsase uitării pe bătrânul șeic Abderrahman, își aduse aminte acuma de el și gândi că ar fi de trebuință să se ducă și să-i spună ce-a văzut că făcuse Almanakh în noaptea aceea. Și se duse la prăvălia șeicului, care fu bucuros să-l vadă iară, îl sărută cu drag, îl pofti să șadă și îl întrebă:

— Nădăjduiesc, fiul meu, că n-ai avut a te plânge de vrăjitorița Almanakh, oricât de necredincioasă o fi ea!

El răspunse:

— Pe Allah, moșule al meu bun, s-a purtat față de mine toată vremea cu multă gingășie, și nu m-a asuprit cu nimic. ci as'noapte am simțit că s-a sculat și, când i-am văzut obrajii aprinși, m-am prefăcut că dorm, și am văzut-o cum se îndeletnicea cu o treabă ce mă face să mă tem cu totul de ea! Drept aceea, o, preacinstite unchiule al meu, am venit să-ți cer sfatul!

Și îi povesti ce făcuse vrăjitorița noaptea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci și șaptea noapte spuse:

Și îi povesti ce făcuse vrăjitorița noaptea. La vorbele acestea, șeicul Abderrahman fu cuprins de o mânie năprasnică, și strigă:

— O, blestemata! O, haina! O, sperjura care nu vrea să-și țină jurământul! Nimica, dar, n-o s-o lecuiască de blestemata ei de vrăjitorie?

Pe urmă adăugă:

— E vremea să pun cap blestemățiilor ei!

Și se duse la un dulap, scoase de acolo o gogoașă asemenea în toate privințele cu gogoașa întocmită de vrăjitoare, o înfășură într-un ștergar și i-o întinse lui Zâmbet-de-Lună, spunându-i:

— Cu pita aceasta pe care ți-o dau, răul pe care vrea să ți-l facă are să cadă asupra ei. Într-adevăr, cu ajutorul acelei gogoși frământate de ea, și pe care, la capătul celor patruzeci de zile, le-o dă flăcăilor s-o mănânce, îi schimbă în animalele cu patru picioare care umplu insula. Ci tu, copilul meu, să te ferești ca nu cumva să te atingi de gogoașa cu care are să te îmbie! Încearcă, dimpotrivă, s-o faci să înghită o bucată din gogoașa ce ți-am dat-o eu! Pe urmă să-i faci întocmai ce are să încerce ea să-ți facă, drept vrăjitorie, rostind asupra ei vorbele întocmai cum are să le rostească ea asupra ta. Și, în felul acesta, ai s-o preschimbi în ce animal ți-o plăcea! Și să încaleci pe ea, și să vii la mine. Și-atunci am să știu eu ce-mi rămâne de făcut.

Și Zâmbet-de-Lună, după ce îi mulțumi șeicului pentru dragostea și pentru grija ce-i purta, îl lăsă și se întoarse la saraiul vrăjitoarei.

Și o găsi pe Almanakh, care îl aștepta în grădină, stând dinaintea unei mese întinse, iar la mijlocul mesei era o tablă pe care se afla gogoașa gătită în toiul nopții. Și întrucât ea începu să se plângă de lipsa lui, el îi spuse:

— O, stăpână a mea, trecuse multă vreme de când nu-l mai văzusem pe moșul meu, și m-am dus pe la el; și m-a primit cu bucurie și mi-a dat să mănânc; și, printre alte lucruri minunate, erau și niște gogoși, așa de bune încât nu m-am putut opri să-ți aduc și ție una, ca să-ți dau să guști!

Și scoase legăturica, desfăcu gogoașa și o rugă pe Almanakh să mănânce o bucată. Și Almanakh, ca să nu-l supere, rupse gogoașa și luă o bucată pe care o înghiți. Pe urmă, la rându-i, îl pofti să guste și el din gogoașa ei; iar Zâmbet-de-Lună, ca să n-o supere, luă o bucată, ci, prefăcându-se că o mănâncă, o lăsă să-i lunece pe gura cămășii.

Numaidecât vrăjitoarea, socotind că el înghițise cu adevărat bucata de gogoașă, se ridică repede, luă în căușul palmei oleacă de apă din havuzul de alături și îl stropi pe Zâmbet-de-Lună, strigându-i:

— O, tinere sleit, fă-te un măgar putincios!

Da care nu fu mirarea vrăjitoriței când văzu că flăcăul, departe de a se schimba în măgar, se ridică la rându-i și se apropie repede de havuz, de unde luă un strop de apă cu care o stropi strigându-i:

— O, haino, leapădă-ți înfățișarea omenească și prefă-te în măgăriță!

Și tot atunci, până să aibă vreme să se dezmeticească din uluială, vrăjitorița Almanakh fu preschimbată în măgăriță. Iar Zâmbet-de-Lună încălecă pe ea și alergă la șeicul Abderrahman, să-i povestească tot ce se întâmplase. Pe urmă îi lăsă în seamă măgărița, care făcea pe nărăvașa.

Atunci șeicul Abderrahman petrecu pe după gâtul măgăriței Almanakh un lanț îndoit, pe care îl legă de o verigă din peretele casei. Pe urmă îi spuse lui Zâmbet-de-Lună:

— Acuma, fiul meu, am să mă apuc să fac rânduială în treburile cetății noastre, și am să încep cu dezlegarea vrăjii care-i ține pe atâția flăcăi schimbați în animale cu patru picioare. Ci mai întâi, măcar că aceasta mă costă despărțirea de tine, vreau să-ți ajut să te întorci în împărăția ta, ca să se curme zbuciumul mamei tale și al supușilor tăi! Și pentru aceasta am să te ajut să urmezi drumul cel mai scurt.

Și, rostind aceste cuvinte, șeicul își puse două degete între buze și scoase un șuierat lung și puternic, și numaidecât se ivi dinaintea lui un ginn mare, cu patru aripi, care se opri smirnă în vârful picioarelor și îl întrebă pricina pentru care fusese chemat. Iar șeicul îi spuse:

— O, ginnule Fulgerătură, ai să-l iei în cârcă pe sultanul Zâmbet-de-Lună, aci de față, și ai să-l duci de sârg la palatul lui, din Cetatea-Albă!

Iar ginnul Fulgerătură se încovoie în două, lăsând capu-n jos; și Zâmbet-de-Lună, după ce sărută mâna șeicului, izbăvitorul său, și după ce îi mulțumi, se sui în cârca lui Fulgerătură și, lăsându-și picioarele să-i atârne peste pieptul acestuia, se prinse de gâtul lui. Și ginnul se ridică în văzduhuri și zbură cu o iuțeală de porumbel călător, făcând cu aripile lui un vuiet ca de moară de vânt.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci și opta noapte spuse:

Vuiet ca de moară de vânt.

Și ginnul drumeți așa, neostenit, vreme de o zi și o noapte, și străbătu în felul acesta o depărtare de șase luni de drum. Și ajunse deasupra Cetății-Albe și îl lăsă pe Zâmbet-de-Lună chiar pe terasa palatului său. Pe urmă se mistui.

Iar Zâmbet-de-Lună, cu inima topită de adierea aburului țării sale, coborî degrabă în iatacul unde, de când pierise el, ședea maică-sa, Floare-de-Granată, plângând în tăcere și purtându-și jalea tainic în suflet, ca să nu se dea în vileag și să-i ispitească în felul acesta pe cei ce râvneau la scaunul de domnie. Și Zâmbet-de-Lună trase la o parte perdeaua de la sala în care tocmai se aflau în ospeție la sultană bătrâna mamă-mare Lăcusta, sultanul Saleh și verișoarele. Și intră în sală, urând bună pace celor de față, și se repezi în brațele mamei sale, care, când îl văzu, căzu leșinată de bucurie și de tulburare. Ci nu zăbovi mult până să-și vină iarăși în fire și, strângându-și feciorul la piept, plânse îndelung, zguduită toată de suspine, în vreme ce verișoarele sărutau picioarele nepotului lor, iar bunica îl ținea de o mână și moșul Saleh de cealaltă. Și stătură așa, în bucuria întoarcerii, fără a putea să rostească o vorbă.

Ci, după ce le fu cu putință, într-un sfârșit, să-și descarce sufletele în vorbe, își povestiră cu toții toate pățaniile, și îl binecuvântară laolaltă pe Allah cel Binefăcător, care îngăduise să fie mântuiți și să se vadă laolaltă iarăși.

După care Zâmbet-de-Lună se întoarse către mama sa și către bunică-sa și le spuse:

— Nu-mi mai rămâne acuma decât să mă însor! Și stărui a nu vroi să mă însor decât cu domnița Gemma, fata lui Solomâzdru! Întrucât, într-adevăr, ea este o adevărată gemmă, așa cum o arată numele!

Și bunica cea bătrână răspunse:

— Acuma, o, copile al meu, lucru-i lesne, întrucât încă îl mai avem prins pe tatăl ei în palatul său.

Și trimise numaidecât după Solomâzdru, pe care robii îl aduseră legat cu lanțuri de mâini și de picioare. Ci Zâmbet-de-Lună porunci să fie numaidecât slobozit din lanțuri; și porunca fu îndeplinită pe dată.

Atunci Zâmbet-de-Lună se duse lângă Solomâzdru și, după ce își ceru iertare că fusese pricina necazurilor întâmplate, îi luă mâna, i-o sărută cuviincios și spuse:

— O, împărate Solomâzdru, cinstea de a mă înrudi cu tine nu ți-o mai cere un mijlocitor; ci chiar eu, Zâmbet-de-Lună, sultanul peste Cetatea-Albă și peste cea mai mare împărăție de pe pământ, îți sărut mâinile și ți-o cer de soție pe fiica ta Gemma. Iar dacă nu vrei să mi-o dai, am să mor. Iar dacă primești, nu numai că ai să fii iarăși domn peste împărăția ta, ci și eu am să fiu robul tău!

La vorbele acestea, Solomâzdru îl sărută pe Zâmbet-de-Lună și spuse:

— Hotărât, o, Zâmbet-de-Lună, nimenea mai mult decât tine n-ar putea să fie vrednic de fata mea! Or, întrucât ea este supusă puterii mele, are să primească această dorință cu dragă inimă! Încât trebuie să trimit s-o cheme din ostrovul unde stă ascunsă de când am fost lipsit de scaunul domniei mele.

Și, spunând vorbele acestea, porunci să vină din mare un sol, pe care îl însărcină să plece numaidecât s-o caute pe domnița din insulă și să i-o aducă fără de zăbavă. Iar solul pieri și nu zăbovi mult până să se întoarcă dimpreună cu domnița Gemma și cu slujnica ei Mirta.

Atunci sultanul Solomâzdru o sărută mai întâi pe fiică-sa, pe urmă o duse să se închine dinaintea bătrânei doamne Lăcusta și dinaintea sultanei Floare-de-Granată, și îi spuse, arătându-i-l cu degetul pe Zâmbet-de-Lună, cel pierit de bucurie:

— Află, o, fata mea, că te-am făgăduit acestui tânăr sultan falnic, acestui leu viteaz, Zâmbet-de-Lună, fiul sultanei Floare-de-Granată-din-mare, întrucât fără de nici o îndoială că el este cel mai frumos dintre oamenii vremilor lui, și cel mai minunat, și cel mai puternic, și cel mai presus ca stirpe și cin, și încă și mai mult! Încât socot că el este făcut pentru tine și că tu ești făcută pentru el.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute patruzeci și noua noapte spuse:

Încât socot că el este făcut pentru tine și că tu ești făcută pentru el.

La vorbele acestea ale tatălui său, domnița Gemma lăsă ochii în jos, cuminte, și răspunse:

— Sfaturile tale, o, părinte al meu, sunt pravila mea de purtare; iar dragostea ta plină de grijă este umbra sub care huzuresc! Și întrucât așa-i dorința ta, de-acuma înainte chipul celui pe care mi l-ai ales are să fie în ochii mei, numele lui are să fie pe gura mea, iar locuința lui are să fie în inima mea!

Când auziră cuvintele acestea, mătușile lui Zâmbet-de-Lună și celelalte doamne de față umplură palatul cu strigătele lor de bucurie și cu liu-liu-liu-lor ascuțite. Pe urmă sultanul Saleh și Floare-de-Granată trimiseră numaidecât după cadiu și după martori, ca să scrie senetul de căsătorie dintre sultanul Zâmbet-de-Lună și domnița Gemma. Și nunta se sărbători cu mare vâlvă și cu o fală așa de nemaipomenită încât, pentru datina îmbrăcării hainelor, rochia miresei fu schimbată de nouă ori. În ce privește celelalte, ar crește păr pe limbă până a izbuti să povestești totul cum se cuvine. Încât mărire lui Allah carele unește între ele lucrurile frumoase și nu zăbovește bucuria decât ca să dăruiască fericirea!

Când sfârși de povestit povestea aceasta, Șeherezada tăcu. Atunci micuța Doniazada strigă:

— O, surioara mea, ce dulci, și ce gingașe, și ce zemoase sunt vorbele tale! Și ce minunată-i povestea aceasta!

Iar sultanul Șahriar spuse:

— Hotărât, o, Șeherezada, m-ai învățat multe lucruri despre care habar nu aveam! Căci n-am știut până astăzi mai nimic despre lucrurile de sub ape. Iar povestea lui Abdallah-din-mare, precum și cea a Floarei-de-Granată m-au mulțumit pe deplin! Ci, o, Șeherezada, nu cumva știi vreo povestire cu totul diavolească?

Iar Șeherezada zâmbi a râde și răspunse:

— Tocmai, o, Măria Ta, știu una, pe care am să ți-o povestesc numaidecât!

Și Șeherezada spuse: