De la Isac din Mossul, meșterul cântăreț cel îndrăgit de Al-Rașid, ne-a rămas povestirea snoavei care urmează. Isac spunea:
Într-o noapte, stam la mine acasă, iarna, și, pe când afară vânturile urlau ca niște lei și norii se descărcau cu vuiet ca niște guri de burdufe pline cu apă și larg deschise, îmi încălzeam mâinile deasupra plitei mele de aramă și eram posomorât că nu puteam, din pricina noroiului de pe drumuri, a ploii și a negurii, nici să ies, nici să nădăjduiesc în venirea vreunui prieten care să-mi țină tovărășie. Și, cum pieptul îmi era din ce în ce mai apăsat, i-am spus robului meu:
— Dă-mi ceva de mâncare, ca să-mi trec vremea!
Și pe când robul se pregătea să-mi îndeplinească porunca, nu izbuteam să nu mă gândesc la nurii unei fetișcane pe care o văzusem mai înainte la sărai; și nu știam de ce amintirea ei îmi stăruia atâta în minte, nici din ce pricină gândul mi se oprea mai des la obrazul ei decât la al oricărei alteia dintre toate cele multe câte îmi descântaseră vreodată nopțile. Și-atâta de tare mă apăsa acea desfătătoare dorință, că până la urmă nici n-am băgat de seamă că robul se și înfățișase dinaintea mea, stând drept, cu brațele încrucișate, și, după ce isprăvise de întins masa, nu mai aștepta decât un semn din ochii mei ca să aducă tăvile. Iar eu, plin de visătoria mea, am strigat cu glas tare:
— Ah, dacă tânăra Saieda cea cu glasul atâta de dulce ar fi aici, n-aș mai fi eu așa de mohorât!
Am rostit vorbele cu glas tare, într-adevăr, țin minte ca acum, măcar că de obicei gândurile mele sunt tăcute. Iar uimirea mea a fost până peste poate când mi-am auzit așa sunetul glasului, dinaintea robului care rămăsese cu ochii bulbucați.
Or, nici nu mi-am rostit eu bine dorul, că s-a și auzit o bătaie în ușă, de parcă ar fi fost acolo cineva care nu putea răbda să aștepte, și un glas tineresc a suspinat:
— Mult-iubitul oare îi poate deschide ușa iubitei lui?
Eu atunci am gândit în cugetul meu: „Pesemne că este cineva care, pe negură, a greșit casa! Ori și-o fi dat roadele pomul sterp al dorințelor mele?” Ci tot m-am grăbit să sar în picioare și am dat fuga să deschid chiar eu ușa; și în prag am văzut-o pe Saieda cea mult dorită, da cu ce înfățișare ciudată și cu ce strălucire de vrajă! Era îmbrăcată cu o rochie scurtă de mătasă verde, iar pe capu-i era întinsă o basma de zarafir, care n-o putuse apăra de ploaie și de apa ce șuroia de pe streșinile de la terase. Pe deasupra, trebuie să se fi afundat adesea în noroi pe drum, așa cum mărturiseau limpede picioarele ei. Iar eu, dacă am văzut-o în starea aceea, m-am minunat:
— O, stăpână a mea, de ce te-ai primejduit să ieși așa din casă, și încă și pe o noapte ca asta!
Ea mi-a spus, cu glasul ei gingaș:
— Eh, aș fi putut oare să nu mă plec la dorința pe care solul tău mi-a adus-o adineaori acasă? Mi-a spus ce tare ți-e dor de mine și, în ciuda vremii acesteia amarnice, iată-mă!
Or, eu, măcar că nu-mi aminteam deloc să fi dat o atare poruncă, iar de-aș fi dat-o, singurul meu rob tot n-ar fi putut s-o îndeplinească, de vreme ce șezuse lângă mine, n-am vrut să-i arăt iubitei mele cât de tulburate îmi erau mințile de toate astea; și i-am spus:
— O, stăpâna mea, mărire lui Allah carele a îngăduit să ne întâlnim și care schimbă în miere amărăciunea dorinții! Venirea ta să înmiresmeze casa și să aducă tihna în inima stăpânului casei! Într-adevăr, dacă n-ai fi venit tu, aș fi plecat eu după tine, așa de chinuit îmi era sufletul de dorul tău în seara aceasta.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute cincizecea noapte spuse:
Aș fi plecat eu după tine, așa de chinuit îmi era sufletul de dorul tău în seara aceasta.
După care m-am întors către robul meu și i-am spus:
— Du-te repede și adu niște apă caldă și miresme!
Și după ce robul a îndeplinit porunca mea, am început să spăl chiar eu picioarele iubitei mele, și i-am turnat pe ele un șip întreg cu miresme de trandafiri. Pe urmă am îmbrăcat-o într-o rochie frumoasă de muselină verde, și am poftit-o să șadă alături de mine, lângă o tablă cu poame și cu băuturi. Și după ce a băut cu mine de mai multe ori dintr-o cupă, am vrut, ca să-i fac plăcere, eu, care de obicei nu mă apuc să cânt decât după multe rugăminți și stăruinți, am vrut, dar, să-i cânt un cântec nou, pe care tocmai îl făcusem. Ci ea mi-a spus că sufletul ei nu avea chef să mă asculte.
Iar eu i-am zis:
— Atunci, o, stăpâna mea, binevoiește de ne cântă tu ceva!
Ea a răspuns:
— Ba nici eu! Căci sufletul meu nu vrea!
Eu i-am spus:
— Ci, o, tu, ochi al meu, bucuria nu poate fi întreagă fără de cântec și fără de muzică! Tu ce crezi?
Ea mi-a spus:
— Ai dreptate! În seara aceasta însă, nu știu de ce, nu am nici un chef să aud pe cineva cântând, afară doar de vreun om din gloată, ori vreun cerșetor de pe uliță. Nu vrei să te duci să vezi de nu cumva trece pe la ușa ta vreunul care să-mi poată îndeplini dorința?
Și eu, ca să n-o supăr, și măcar că eram încredințat că pe o noapte ca aceea nu era nici un trecător pe drum, m-am dus să deschid ușa de la intrare și am scos capul pe crăpătură. Și spre marea mea nedumerire, am văzut un cerșetor bătrân, sprijinit în bâta lui și rezemat de zidul din față, vorbind singur: „Ce mai vuiește și furtuna asta! Vântul îmi spulberă glasul, de nu mă aude nimenea! Vai de bietul orb, săracul! Când cântă, nimenea nu-l ascultă! Și dacă nu cântă, moare de foame!” Și, după ce a rostit vorbele acestea, orbul cel bătrân a început să bâjbâie cu bâta lui pe pământ și pe lângă pereți, dând să-și urmeze drumul.
Eu atunci, uimit și bucuros totodată de întâlnirea aceea neașteptată, i-am spus:
— O, moșule, oare știi să cânți?
El a răspuns:
— Se zice că aș ști să cânt!
Iar eu i-am spus:
— Dacă-i așa, o, șeicule, nu vrei să-ți închei noaptea cu noi și să ne bucuri cu tovărășia ta?
El mi-a răspuns:
— Dacă așa ți-e vrerea, ia-mă de mână, căci sunt orb de amândoi ochii!
Și l-am luat de mână, și, după ce l-am băgat înlăuntru și am încuiat cu grijă ușa casei în urmă, i-am spus iubitei mele:
— O, stăpână a mea, îți aduc un cântăreț care pe deasupra, mai este și orb! Are să ne dăruiască desfătare, fără a vedea ce facem noi. Iar tu n-ai să te simți stânjenită, și nu mai trebuie să-ți acoperi obrazul.
Ea mi-a zis:
— Adu-l degrabă!
Și l-am adus în odaie.
Am început dintru-întâi să-l poftesc să ia loc dinaintea noastră și l-am îmbiat să mănânce oleacă. Iar el atunci a mâncat cu multă cuviință, din vârful degetelor. Și după ce a isprăvit și s-a spălat pe mâini, l-am poftit să bea, iar el a băut trei cupe pline, și-atunci m-a întrebat:
— Poți să-mi spui la cine mă aflu ca oaspete?
Eu i-am răspuns:
— La Isac, fiul lui Ibrahim din Mossul!
Or, numele meu nu l-a tulburat peste măsură; și s-a mulțumit să-mi răspundă:
— A, da, am auzit de tine. Și sunt bucuros că mă aflu în casa ta.
Eu i-am zis:
— O, stăpâne al meu, sunt cu adevărat bucuros să te primesc în casa mea!
El mi-a spus:
— Atunci, o, Isac, dacă vrei, ia să-ți aud glasul, care se zice că e tare frumos! Căci gazda-i datoare să înceapă mai întâi a face pe pofta musafirilor săi!
Iar eu i-am răspuns:
— Ascult și mă supun!
Și întrucât treaba începea să mă înveselească, am luat lăuta și am cântat cu tot harul de care sunt în stare. Iar când am isprăvit și partea de sfârșit a cântecului, pe care l-am cântat cu cea mai deosebită grijă, și când cele mai de pe urmă sunete s-au risipit, cerșetorul cel bătrân a zâmbit zefliu și mi-a zis:
— Dreptu-i, ya Isac! Nu-ți mai lipsește decât puțin ca să ajungi un muzician desăvârșit și un cântăreț deplin!
Or eu, când am auzit lauda aceea, care mai degrabă era ocară, am simțit că mă fac mic de tot în ochii mei și, de ciudă și mâhnire, am aruncat lăuta cât colo. Dar întrucât nu vroiam să mă arăt nicicum lipsit de cuviință față de musafirul meu, n-am socotit că se cade a-i răspunde și n-am mai spus nimic. Atunci el mi-a zis:
— Nu mai cântă nimeni? Oare nu mai este nimeni altcineva aici?
Eu am spus:
— Mai este o tânără roabă.
El a spus:
— Poruncește-i să cânte, ca s-o aud și eu!
Am spus:
— Pentru ce să mai cânte, de vreme ce ți-a și fost de ajuns ce ai auzit?
El a spus:
— Să cânte totuși!
Atunci fetișcana, iubita mea, a luat lăuta, da vădit fără voie bună, și, după ce a însăilat un pestref iscusit, a cântat cât a putut mai bine. Ci bătrânul cerșetor a oprit-o numaidecât și i-a zis:
— Tu mai ai mult de învățat!
Și iubita mea, mânioasă, a aruncat lăuta departe de ea și a dat să se ridice. Iar eu n-am izbutit s-o fac să mai stea decât cu mare greutate și numai după ce am căzut la genunchii ei. Pe urmă m-am întors către cerșetorul cel orb și i-am zis:
— Pe Allah, o, tu, oaspete al meu, sufletul nostru nu poate să dea decât atâta cât cuprinde în el! Ci noi am făcut tot ce am știut mai bine, ca să te mulțumim. E rândul tău acuma să dai în vileag ceea ce ai, ca dovadă de bună-cuviință!
El a zâmbit de la o ureche la alta și mi-a zis.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute cincizeci și una noapte spuse:
El a zâmbit de la o ureche la alta și mi-a zis:
— Atunci, adu-mi mai întâi o lăută neatinsă de nici o mână până acum!
Iar eu m-am dus și am deschis un sipet și i-am adus o lăută nou-nouță, pe care i-am pus-o în mâini. Și el a strâns între degete pana ascuțită, de gâscă, și a atins încetișor strunele răsunătoare. Și de la cele dintâi sunete am cunoscut că acel cerșetor orb era de departe cel mai bun cântăreț al vremurilor noastre. Da care nu mi-a fost mirarea și tulburarea când l-am auzit cum cântă o bucată într-un chip ce îmi era cu totul necunoscut, măcar că nu pot fi socotit un neștiutor în meșteșugul meu! Pe urmă, cu un glas fără de pereche, a cântat stihurile acestea:
Atunci, ieșind afară-n ploaia deasă, Iubita pleacă repede de-acasă, Și-n toiul nopții o aud la prag. Și până a-mi ura bună pace-n grabă, După ce bate-n ușă scurt, întreabă: „Poate veni iubita la cel drag?”
Când am auzit cântecul acesta al bătrânului orb, eu și cu iubita mea ne-am uitat unul la altul, uluiți până peste poate. Pe urmă ea s-a făcut roșie la față de mânie și mi-a spus, așa ca numai eu s-o aud:
— O, vicleanule! Au nu ți-a fost rușine ca în acele câteva clipe, când te-ai dus de i-ai deschis ușa, să mă vinzi, spunându-i acestui bătrân cerșetor de venirea mea aici? O, Isac, chiar că nu aș fi crezut să ai un piept atâta de mic încât să nu poată ține în el o taină, măcar vreme de un ceas! Rușine să le fie celor asemenea ție!
Ci eu i-am jurat de mii de ori că nu mă știam cu nimica vinovat și i-am spus:
— Îți jur pe mormântul tatălui meu Ibrahim că n-am spus nimica acestui orb bătrân!
Și copila a binevoit să mă creadă și, până la urmă, m-a lăsat s-o mângâi și s-o sărut, fără a se teme că ar fi văzută de orb. Iar eu ba o sărutam pe obraji și pe buze, ba o alintam, ba o mângâiam pe piept, ba o giugiuleam; și ea râdea nestăvilit. După care, m-am întors către moșneagul nostru și i-am spus:
— Nu vrei să ne mai cânți ceva, o, dascăle al meu?
El a zis:
— De ce nu?
Și a luat iarăși lăuta și a început:
Adeseori, ah, sorb eu, ca-n beție, Nurii iubitei mele, rând pe rând, Și mâna mi-o cobor cu gingășie Pe trupu-i gol, arzând și fremătând.
Strâng rodiile sânilor, vârtoase, De fildeș tânăr, și mă-nfrupt cu har Din merele obrajilor ei grase. Și tot așa pe urmă, iar și iar.
Eu atunci, auzindu-i cântecul, n-am mai avut nici o îndoială despre înșelătoria orbului cel calp, și am rugat-o pe iubita mea să-și acopere fața cu iașmacul. Iar cerșetorul mi-a spus deodată:
— Am mare zor să merg afară! Unde-i umblătoarea?
Eu atunci m-am ridicat și am ieșit o clipă să caut o lumânare, și m-am întors să-l duc pe orb la umblătoare. Da când m-am întors, n-am mai găsit pe nimeni: și orbul pierise, și fetișcana! Apoi, dezmeticindu-mă din uluiala mea, i-am căutat prin toată casa, dar nu i-am mai găsit nicăieri. Ci ușile erau încuiate, iar zăvoarele de la uși erau închise pe dinlăuntru, și-așa că nu mai pricepeam: ori că ieșiseră prin tavan, ori că intraseră în pământul care s-o fi deschis și-apoi s-o fi închis la loc! Da de-atunci am rămas încredințat că altceva n-a fost decât că însuși Eblis, în carne și oase, îmi slujise mai întâi de codoș, și pe urmă mi-o luase și-o dusese cu el pe fetișcana aceea care n-a fost decât o vedenie amăgitoare și o nălucire.
Pe urmă Șeherezada, după ce sfârși de povestit această snoavă, tăcu. Iar sultanul Șahriar, tulburat până peste poate, strigă:
— Prăpădi-l-ar Allah pe Cel-rău!
Iar Șeherezada, văzându-l că își încrâncena sprâncenele, vroi să-l domolească și îi spuse următoarea povestire: