Se povestește – ci Allah este mai știutor! – că a fost odată un om, pescar de meserie, care se numea Abdallah. Și pescarul acela avea de hrănit pe cei nouă copii ai săi și pe mama lor, și era sărac, tare sărac, așa de sărac că n-avea nici o altă avere afară de năvodul lui. Și astfel că năvodul îi ținea loc și de prăvălie, și de putință de a-și agonisi pâinea cea de toate zilele, și de singura ușă a sporului la casa lui. Și-așa că avea de obicei să se ducă în fiecare zi să pescuiască la mare; și, dacă pescuia mai puțin, vindea, și, cu ce dobândea, cumpăra cele de trebuință pentru copiii săi, în măsura în care îl miluia și pe el Atoatedătătorul; iar dacă pescuia mai mult, atunci, cu banii dobândiți, punea pe nevastă-sa să gătească o masă minunată, și cumpăra poame, și cheltuia totul pentru ai lui, fără de nici o stăpânire ori chibzuială, până ce nu-i mai rămânea nimica în mâini; că își zicea: „Pâinea de mâine are să ne vină mâine!” Și trăia așa, de pe o zi pe alta, fără să-și bată vreodată capul cu grija zilei următoare.
Or, într-o zi, nevastă-sa născu al zecelea băiat, că și ceilalți nouă erau tot băieți, din mila lui Allah! Și tocmai în ziua aceea nu se afla chiar nimica de mâncare în casa cea săracă a pescarului Abdallah. Și femeia îi spuse omului ei:
— O, stăpâne al meu, casa noastră acuma s-a mai îmbelșugat cu un suflet, iar pâinea zilei de azi încă n-a venit! N-ai vrea să te duci să rostuiești ceva pentru noi, care să ne țină sufletul în clipa aceasta grea?
El răspunse:
— Tocmai vream să ies, punându-mi credința în bunătatea lui Allah, și să mă duc la pescuit să-mi arunc năvodul în mare întru norocul acestui copil nou-născut, ca să văd astfel măsura norocului lui în viață!
Femeia îi spuse:
— Pune-ți nădejdea întru Allah!
Și pescarul Abdallah își luă năvodul în spinare și plecă la mare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute șasea noapte spuse:
Și pescarul Abdallah își luă năvodul în spinare și plecă la mare.
Și aruncă năvodul și îl desfășură în apă, întru norocul acelui copil nou-născut, și spuse: „O, Doamne al meu, fă ca viața să-i fie ușoară și nu anevoioasă, îmbelșugată și nu neîndestulată!” Și, după ce așteptă un răstimp, trase năvodul și îl găsi plin cu murdării, cu nisip, cu mâl și cu ierburi de apă, dar nu văzu nici urmă de pește, nici mai mare, nici mai mic, nimic-nimic! Atunci se minună și se mâhni în sufletul lui și zise: „Oare Allah l-o fi zămislit pe micuțul acela fără a-i fi menit nici o parte și nici un noroc? Asta nu se poate și nu se poate! Întrucât acela carele a dat fălci omului și i-a lăsat două buze drept gură n-a făcut treaba asta degeaba, ci a luat asupra-și sarcina de a răspunde la nevoile lor, de vreme ce el este Atoateștiutorul și Atoatedătătorul. Preamărit fie El!” Pe urmă își încarcă în spinare năvodul și se duse să-l arunce în mare în alt loc.
Și stătu răbdător o bună bucată de vreme, după care se căzni mult până să-l scoată, căci se dovedi tare greu. Și găsi în el un măgar mort, umflat cu totul și împrăștiind o duhoare înfricoșătoare. Și pescarul își simți sufletul năpădit de silă; și dete zor să-și scuture năvodul de măgarul mort și să se îndepărteze cât mai degrabă în altă parte, zicând: „Nu este ajutor și putere decât întru Slăvitul și Falnicul Allah cel Preaînalt! Tot ce mi se întâmplă acuma și tot nenorocul ăsta este din vina blestematei de nevastă-mea! De câte ori nu i-am spus: «Nu se mai află în apă nimica pentru mine, și trebuie să caut altundeva pâinea noastră. Nu mai pot cu meseria asta! Nu, adevăratu-i, nu mai pot! Lasă-mă, dar, o, femeie, să mă apuc de altă meserie decât de aceea de pescar!» Și de-atâtea ori i-am tot dogănit vorbele astea, de mi-a ieșit păr pe limbă! Da ea nu-mi răspunde decât cu: «Allah Karim![5] Allah Karim! Mila lui este fără de margini! Nu deznădăjdui, o, tată al copiilor mei!» Or, asta-i toată mila lui Allah? Oare măgarul ăsta mort să fie partea menită acelui sărac de copil, ori poate că mâlul sau nisipul cules în năvod?”
Și pescarul Abdallah rămase nemișcat vreme lungă, pradă unei mâhniri tare amare. După care, până la urmă, se hotărî să mai arunce o dată năvodul în apă, cerând iertare de la Allah pentru vorbele nesocotite pe care le grăise, și zise: „Fii-mi priincios la pescuit, o, tu, Atoatedătătorule, carele împărți făpturilor tale huzururile și bunătățurile, și carele le scrii dintru începuturi ursita. Și fii-i priincios copilului născut acuma, iar eu îți făgăduiesc că într-o bună zi are să-ți fie un preacucernic drept-credincios, vrednicind să-ți slujească numai ție!” Pe urmă își zise: „M-aș mulțumi să pescuiesc fie și numai un pește, măcar ca să pot să-l duc brutarului, binefăcătorul meu, care în zilele cele negre, când mă vede că stau dinaintea prăvăliei lui și adulmec de-afară mireasma de pâine caldă, îmi face semn cu mâna să mă duc la el și îmi dăruie din belșug pâinea cu care să-i mulțumesc pe cei nouă și pe mama lor!”
După ce își aruncă năvodul pentru a treia oară, Abdallah așteptă vreme tare lungă, și pe urmă începu să se pregătească să-l tragă afară. Ci, întrucât năvodul era și mai greu decât de celelalte dăți, și atârna cu totul peste măsură, Abdallah se necăji amarnic cu el până ce să-l scoată la mal; și nu izbuti decât după ce își însângeră mâinile trăgând de sfori. Și atunci, peste poate de uluit, găsi prinsă în ochiurile năvodului o făptură omenească, un fiu de Adam, asemenea cu toți ibn-Adamii, numai cu osebirea că trupu-i se sfârșea cu o coadă de pește; ci, afară de coada aceea, avea cap, față, barbă, piept și mâini, întocmai ca ale unui om de pe pământ.
Când îl văzu, pescarul Abdallah nu mai avu nici o îndoială că n-ar fi de față cu vreun efrit dintre efriții care, în vremile de demult, s-au răzvrătit împotriva poruncilor stăpânului nostru Soleiman Ibn-Daud și au fost închiși în vase de aramă roșie și aruncați în mare. Și își zise: „De bună seamă că-i unul dintre aceia! Din pricină că arama a fost roasă de apă și de ani, efritul a putut să iese din vasul pecetluit și să se agațe în năvodul meu!” Și, scoțând țipete de spaimă și ridicându-și poalele cămășii până deasupra genunchilor, pescarul o luă la goană pe țărm, fugind de să-și dea sufletul, și urlând:
— Aman! Aman! Fie-ți milă de mine, o, efrite al lui Soleiman!
Ci adamitul din năvod îi strigă:
— Hei, pescarule! Nu fugi de mine! Căci sunt o făptură de om ca și tine, nu-s nici mared și nici efrit! Vino îndărăt mai degrabă și-ajută-mă să ies din năvodul acesta, și nu-ți fie teamă de nimic! Am să te răsplătesc din plin! Și Allah are să ție seama de asta în Ziua Judecății!
La vorbele acestea, inima pescarului se domoli; și Abdallah se opri din fugă și se întoarse către năvod, da cu pași sfiiți, cu un picior apropiindu-se, iar cu celălalt depărtându-se. Și îi spuse adamitului prins în năvod:
— Atunci nu ești un ginn din neamul ginnilor?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute șaptea noapte spuse:
— Atunci nu ești un ginn din neamul ginnilor?
Adamitul răspunse:
— Nu sunt! Sunt făptură omenească și cred în Allah și în trimisul lui!
Abdallah întrebă:
— Păi, atunci, cine te-a aruncat în mare?
El spuse:
— Nimeni nu m-a aruncat în mare, pentru că eu în mare m-am născut! Căci sunt un fiu dintre fiii mării, întrucât suntem multe noroade care locuim în adâncurile mărilor. Și noi răsuflăm și trăim în apă, așa cum voi ceilalți trăiți pe pământ, iar păsările în văzduh. Și toți suntem drept-credincioși întru Allah și Profetul lui (cu El fie rugăciunea și pacea!) și suntem prietenoși și ajutători față de oameni, frații noștri, care locuiesc pe fața pământului; căci ne călăuzim după poruncile lui Allah și după învățăturile Cărții celei Sfinte!
Pe urmă adăugă:
— Și-apoi, de-aș fi un ginn ori un efrit răufăcător, oare nu ți-aș fi rupt până acuma năvodul, în loc de-a te ruga să vii și să mă ajuți să ies din el fără a-l vătăma, întrucât cu el îți ții zilele și numai el este ușa sporului casei tale?
La vorbele acestea de netăgăduit, Abdallah simți cum i se spulberă și cele mai de pe urmă șovăieli și temeri, și, când se aplecă să-l ajute pe locuitorul din ape să iasă din năvod, acela îi spuse:
— O, pescarule, soarta a vroit ca să fiu prins spre binele tău. Mă preumblam, într-adevăr, prin ape, când năvodul tău s-a abătut asupra mea și m-a prins în lațurile lui. Doresc, dar, să vă aduc bunăstarea ție și alor tăi! Vrei să ne legăm prieteni între noi, să dăm și să primim daruri unul de la celălalt? Așa, de pildă, în fiecare zi să vii aici la mine și să-mi aduci roade de pe pământ, dintre cele care cresc la voi: struguri, smochine, lubenițe, cantalupi, piersici, prune, rodii, banane, curmale și de altele? Și eu am să primesc cu mare bucurie tot ce ai să-mi aduci. Și, în schimb, eu am să-ți dau, de fiecare dată, roade de-ale mării, care cresc în străfundul apelor: mărgeane, mărgăritare, hrizolite, beriluri, smaralde, rubinuri, metaluri scumpe și toate gemmele și nestematele din mări. Și, de fiecare dată, am să-ți umplu coșul pe care ai să mi-l aduci cu poame! Primești?
Auzind vorbele acestea, pescarul care, de bucuria și de încântarea pricinuite de înșiruirea aceea de nume minunate nu mai sta decât într-un picior, strigă:
— Ya Allah! Da cine n-ar primi!
Pe urmă spuse:
— Da! Ci, mai-nainte de orice, să punem între noi fatihaua, ca să pecetluim cu ea legământul nostru!
Și băștinașul apelor încuviință. Și amândoi atunci rostiră cu glas tare fatihaua de început din Coran. Și, pe urmă, numaidecât, Abdallah pescarul îl slobozi din năvod pe băștinașul apelor.
Atunci pescarul îl întrebă pe prietenul său din ape:
— Cum te cheamă?
El răspunse:
— Mă cheamă Abdallah. Încât, în fiecare dimineață când ai să vii aici, dacă în vreo zi, din întâmplare, n-ai să mă vezi, nu ai decât să strigi: „Ya Abdallah, hei, tu, cel din ape!” Și eu pe dată am să te aud și ai să mă vezi cum răsar dinainte-ți din ape.
Pe urmă întrebă și el:
— Da pe tine, o, frate al meu, cum te cheamă?
Pescarul răspunse:
— Și pe mine mă cheamă tot Abdallah, ca și pe tine!
Atunci cel din ape se minună:
— He-he, tu ești Abdallah-de-pe-uscat, iar eu sunt Abdallah-din-mare! Și, în felul acesta, suntem de două ori frați: frați de nume și frați de prietenie. Așteaptă-mă, dar, o clipită aici, o, prietene al meu, numai atâta cât să mă cufund și să-ți aduc cel dintâi dar din ape!
Și Abdallah-de-pe-uscat răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și numaidecât Abdallah-din-mare sări de pe țărm în mare și pieri din ochii pescarului.
Atunci Abdallah-de-pe-uscat, după un timp, văzând că Abdallah-din-mare nu se mai arată, începu să se căiască amarnic că-l slobozise din năvod, și își zise în sine-și: „De unde știu eu că are să se mai întoarcă? Fără de nici o îndoială că și-a râs de mine și că mi-a spus toate alea ca să-l slobozesc. Uf, de ce mai degrabă nu l-oi fi luat eu prins? Aș fi putut atunci să-l duc spre vedere în fața oamenilor din cetate și să câștig o grămadă de bani! Și tot așa l-aș fi dus prin casele celor bogați, care nu vor să se obosească prea tare, și să li-l arăt acasă la ei. Și m-ar fi plătit strașnic!” Și se căina așa mai departe în sufletul lui și își zicea: „Peștele tău ți-a scăpat din mână, o, pescarule!”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute opta noapte spuse:
„Peștele tău ți-a scăpat din mână, o, pescarule!” Ci, tot atunci, iacătă-l pe Cel-din-mare că se arătă la fața valurilor, ținând ceva deasupra capului; și veni de șezu pe țărm lângă Cel-de-pe-uscat. Și Cel-din-apă avea mâinile amândouă pline cu mărgăritare, cu mărgeane, și smaralde, și matostate, și rubine și tot soiul de nestemate. Și i le întinse pe toate pescarului și îi spuse:
— Ia astea, o, fratele meu Abdallah, și iartă-mă că sunt atâta de puține. Căci, de data aceasta, nu am avut un coș pe care să ți-l umplu; ci, data viitoare, ai să-mi aduci tu un coș, iar eu am să ți-l dau îndărăt plin cu aceste roade de mare!
Văzând gemmele cele scumpe, pescarul se bucură până peste poate. Și le luă și, după ce le prefiră printre degete minunându-se, le ascunse în sân. Iar Cel-din-apă îi spuse:
— Să nu uiți de legământul nostru! Și să vii aici în fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui!
Și își luă rămas-bun de la el și se cufundă în mare. Iar pescarul se întoarse în cetate plin de bucurie și trecu mai întâi pe dinaintea prăvăliei brutarului care îi fusese atâta de binevoitor în zilele negre, și îi spuse brutarului:
— O, frate al meu, soarta cea bună și norocul încep într-un sfârșit să umble și în calea noastră! Mă rog, dar, ție, să faci socoteala la tot ce-ți datorez!
Brutarul răspunse:
— Socoteala? Și de ce să fac socoteala? E oare trebuință de vreo socoteală între noi? Da, dacă chiar ai mai mulți bani, dă-mi atâția cât poți! Și dacă nu ai deloc, ia pâine câtă îți trebuie ca să-i hrănești pe-ai tăi, și așteaptă să-mi plătești atuncea când bunăstarea s-o așeza pe totdeauna în casa ta!
Pescarul spuse:
— O, prietene al meu, bunăstarea s-a așezat temeinic în casa mea, întru norocul copilului meu nou-născut, din bunătatea și dărnicia lui Allah! Și tot ce aș putea eu să-ți dau are să fie prea puțin față de tot ce ai făcut tu pentru mine, când mă strângeau de gât lipsurile! Da ia de colea, până una alta!
Și își băgă mâna în sân și scoase un pumn plin cu nestemate, ba chiar atâta de multe de nu-i mai rămase pentru el aproape nici jumătate din câte îi dăruise Cel-din-mare. Și i le întinse pe toate brutarului, spunându-i:
— Nu-ți cer decât să-mi împrumuți ceva bani, până ce am să vând în suk gemmele acestea de mare.
Și brutarul, uluit de cele ce vedea și de cele câte căpăta, își goli cutiuța cu bani în mâinile pescarului și vru să-i ducă el însuși sarcina de pâine trebuitoare pentru casă. Și îi spuse:
— Sunt robul și sluga ta!
Și, cu voie cu nevoie, luă pe cap coșul cu pâine și merse în spatele pescarului până la acesta acasă, unde își lăsă jos sarcina. Și plecă, după ce îi sărută mâinile. Iar pescarul înmână mamei copiilor săi coșul, pe urmă plecă fuga să le cumpere carne de miel, pui, legume și poame. Și o puse pe nevastă, în seara aceea, să gătească o masă nemaipomenită. Și, laolaltă cu copiii și cu nevasta lui, se ospătă de minune, bucurându-se până peste poate de venirea pe lume a acelui nou-născut care aducea cu sine norocul și belșugul.
După care, Abdallah îi povesti neveste-sii tot ce i se întâmplase și cum pescuitul lui se isprăvise cu prinderea lui Abdallah-cel-din-apă și, până la urmă, toată întâmplarea cu de-amănuntul. Și îi dărui femeii tot ce-i mai rămăsese din darul cel scump al prietenului său ce sălășluia în mare. Și soția se bucură de toate; ci îi zise:
— Păstrează cu grijă taina acestei întâmplări! De nu, oamenii stăpânirii ar putea să-ți facă necazuri!
Și pescarul răspunse:
— Hotărât! N-am să spun nimica la nimeni, afară de brutar! Căci, măcar că de obicei trebuie să-ți ascunzi norocul, nu pot să-mi tăinuiesc bunăstarea față de cel mai dintâi binefăcător al meu!
A doua zi dimineața, de cu zori, Abdallah pescarul se duse cu un coș plin de poame frumoase de toate soiurile și de toate felurile la țărmul mării, unde ajunse înainte de răsăritul soarelui. Și puse coșul jos pe nisipul de pe țărm, și, întrucât nu-l zărea nicăierea pe Abdallah, bătu din palme și strigă:
— Unde ești, o, Abdallah-cel-din-apă?
Și pe dată, din afundul valurilor, un glas de apă răspunse:
— Iacătă-mă, o, Abdallah-cel-de-pe-uscat! Iacătă-mă la poruncile tale!
Și băștinașul mării sări din apă și se ivi pe mal. Și, după salamalecurile și urările de cuviință, pescarul îi dărui coșul cu poame. Și Cel-din-apă luă coșul, mulțumi și se cufundă îndărăt în fundul mării. Ci nu peste mult timp se ivi iarăși, ținând în mâini coșul gol de poame, greu însă de smaralde, de bălașe și de toate gemmele și roadele mării. Și pescarul, după ce își luă bun-rămas de la prietenul său, își puse coșul pe cap și apucă drumul îndărăt către cetate, trecând pe la cuptorul brutarului.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute noua noapte spuse:
Și pescarul, după ce își luă bun-rămas de la prietenul său, își puse coșul pe cap și apucă drumul îndărăt către cetate, trecând pe la cuptorul brutarului.
Și îi spuse binefăcătorului său cel dintru-ntâi:
— Pacea fie cu tine, o, taică al meu cu mâini darnice!
Acela răspunse:
— Și cu tine fie pacea, și milele, și binecuvântările lui Allah, o, chip vestitor de bine! Tocmai ți-am trimis acasă o tavă cu patruzeci de plăcinte, pe care le-am făcut anume pentru tine, și în coca lor n-am precupețit nici untul strecurat, nici scorțișoara, nici corcoma, nici pelinița, nici nucșoara, nici anisonul, nici chiminul!
Și pescarul își cufundă mâna în coșul din care se revărsa o ploaie de lumini sclipitoare, luă trei pumni plini cu nestemate pe care i le dărui brutarului. Pe urmă își văzu de drum mai departe și ajunse acasă. Acolo puse coșul jos, alese cea mai frumoasă piatră din fiecare soi și din fiecare culoare, puse totul într-o cârpă și se duse la sukul giuvaiergiilor. Și se opri dinaintea șeicului giuvaiergiilor, îi așternu dinainte pietrele cele minunate și îi spuse:
— Vrei să le cumperi?
Șeicul giuvaiergiilor se uită la pescar cu niște ochi plini de îndoială și îl întrebă:
— Mai ai și altele?
El răspunse:
— Am acasă un coș plin.
Celălalt întrebă:
— Și unde-i casa ta?
Pescarul răspunse:
— Casă n-am, pe Allah! Ci numai o cocioabă de scânduri putrede, în fundul uliței Cutare, pe lângă sukul de pește!
La vorbele acestea ale pescarului, giuvaiergiul își strigă ucenicii:
— Puneți mâna pe el! Acesta-i hoțul despre care s-a dat de știre că a furat giuvaierurile stăpânei noastre, soția sultanului!
Și le porunci să-l ciomăgească bine. Și toți giuvaiergii și neguțătorii îl împresurară și îl năpădiră cu vorbe de ocară. Iar unii ziceau:
— De bună seamă că acesta-i cel care a prădat luna trecută prăvălia lui hagi Hassan.
Iar alții ziceau:
— Tot ticălosul ăsta a curățat și casa lui Cutare!
Și fiecare povestea câte o poveste de hoție în care nu se dovedise hoțul și era învinuit acuma pescarul! Și Abdallah, toată vremea aceasta, rămase tăcut și fără să facă vreun semn de tăgadă. Și, după ce căpătă ciomăgeala de început, se lăsă târât dinaintea sultanului de către șeicul-giuvaiergiu care vroia să-l facă să-și mărturisească fărădelegile și să pună să fie spânzurat la poarta saraiului.
Când ajunseră cu toții la divan, șeicul giuvaiergiilor spuse către sultan:
— O, doamne al vremilor, când gherdanul sultanei a pierit, tu ne-ai dat de veste și ne-ai dat în seamă să-l aflăm pe făptaș. Am făcut, așadar, tot ce ne-a stat în putință și, cu ajutorul lui Allah, am izbândit! Iacătă-l, dar, în mâinile tale pe făptaș și nestematele pe care le-am găsit asupra lui!
Și sultanul spuse către căpetenia hadâmbilor:
— Ia nestematele acestea și du-te de le arată stăpânei tale. Și întreab-o dacă sunt chiar nestematele din gherdanul pe care l-a pierdut!
Și mai-marele hadâmbilor se duse la sultană și, înfățișându-i acele gemme minunate, o întrebă:
— Acestea-s, oare, o, stăpână a mea, pietrele din gherdanul Măriei Tale?
Dacă văzu nestematele, sultana fu peste poate de minunată, și-i răspunse hadâmbului:
— Ba nu sunt deloc! Întrucât mi-am găsit gherdanul într-un sipet. Da pietrele acestea-s cu mult mai frumoase decât ale mele, și nu-și au seamăn pe lume! Du-te, dar, o, Massrur, și spune-i sultanului să le cumpere, ca să-i facem un gherdan fiicei noastre Îmbelșugare, care-i la anii măritișului!
Când află de la hadâmb răspunsul sultanei, sultanul fu cuprins de o mânie peste măsură asupra șeicului giuvaiergiilor, care ridicase și cășunase așa pe un nevinovat: și-l afurisi cu toate afuriselile lui Aad și ale lui Thamud[6]. Și șeicul giuvaiergiilor, tremurând tot, răspunse:
— O, doamne al vremilor, știam că omul acesta este un pescar și un sărăcan; și, când l-am văzut că are asemenea nestemate, și când am aflat că mai are acasă un coș plin cu vârf, am cugetat că asta-i o avere prea mare ca s-o fi putut cumpăra cu mijloace cinstite un sărăntoc ca el!
La vorbele acelea, supărarea sultanului spori și mai mult, și Măria Sa se bulbuci la șeicul giuvaiergiilor și la soții lui:
— A, mișeilor și spurcaților! A, ereticilor de la credința cea dreaptă! Suflete ticăloase! Au voi nu știți că nici o avere, oricât de pe neașteptate și oricât de ca printr-o minune ar veni ea, nu este cu neputință în soarta unui drept-credincios? A, nelegiuiților! Și dați zor așa să-l osândiți pe sărmanul acesta, fără să-l ascultați și fără să-l cercetați, pe temeiul că atâta avere este prea multă pentru el? Și-i ziceți hoț, și-l necinstiți față de semenii lui? Și nici o clipită nu vă trece prin cap că Preaslăvitul Allah, când împarte huzmeturile lui, niciodată nu se zgârcește? Au știți voi cât belșug curge din izvoarele fără de sfârșit din care Preaînaltul își scoate binefacerile lui, o, proștilor și neștiutorilor, de judecați așa, pe potriva socotelilor voastre ticăloase de făpturi de noroi, despre cele greutăți cu care-i încărcată terezia unei ursite a norocului? Duceți-vă, ticăloșilor! Pieriți din fața mea! Și lipsi-v-ar Allah în veci de binefacerile lui!
Și-i izgoni cu ocară! Și atâta cu ei!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute zecea noapte spuse:
Și-i izgoni cu ocară! Și atâta cu ei!
În ceea ce îl privește pe Abdallah, pescarul, iacătă! Sultanul se întoarse către el și, înainte de a-i pune vreo întrebare cât de cât, îi spuse:
— O, sărace, Allah să te binecuvânteze întru darurile ce ți le-a făcut! Ocrotirea este cu tine. Eu ți-o dăruiesc!
Pe urmă adăugă:
— Vrei acuma să-mi povestești adevărat și să-mi spui cum ai dobândit nestematele astea, așa de frumoase cum nici un sultan de pe pământ nu are unele asemenea?
Pescarul răspunse:
— O, doamne al vremilor, mai am acasă un coș de pescar plin de nestemate de acestea! Sunt un dar de la prietenul meu Abdallah-cel-din-mare!
Și îi povesti sultanului toată întâmplarea lui cu Cel-din-apă, fără să tăinuiască nimica! Ci nu este de nici un folos s-o mai spunem și noi o dată.
Pe urmă adăugă:
— Or, eu am făcut un legământ cu el, pecetluit prin rostirea fatihaei din Coran. Și ne-am legat așa: eu să-i duc în fiecare dimineață, de cu zori, un coș plin cu poame de pe pământ; iar el s-a legat să-mi umple acel coș cu toate roadele mării, cumu-s nestematele pe care le vezi!
Când auzi spusele pescarului, sultanul se minună de dărnicia Atoatedătătorului față de drept-credincioșii săi, și îi zise:
— O, pescarule, așa ți-a fost ursit! Lasă-mă numai să-ți spun că bogăția cere să fie ocrotită, și că omul bogat trebuie să aibă un cin înalt! Vreau dar să te iau sub ocrotirea mea, atâta cât oi trăi, ba și mai mult! Căci nu pot eu să hotărăsc asupra viitorului, și nu știu ce soartă ți-ar putea meni urmașul meu, de s-ar întâmpla să mor ori să rămân fără scaunul de domnie. S-ar putea să te ucidă din lăcomie și din patima pentru bunurile acestei lumi. Vreau, dar, să te pun la adăpost de vitregiile soartei, atâta vreme cât mă aflu în viață. Și cea mai bună cale, gândesc eu, este să te însor cu fata mea Îmbelșugare, fată de măritat, și să te căftănesc în slujba de cel dintâi vizir al meu, lăsându-ți de moștenire în felul acesta scaunul domniei mele de-a dreptul, mai înainte de moartea mea!
Și pescarul răspunse:
— Ascult și mă supun!
Atunci sultanul chemă robii și le zise:
— Duceți-l la hammam pe stăpânul vostru pe care-l vedeți aici!
Și robii îl duseră pe pescar la hammamul saraiului, și îl spălară cu luare-aminte, și îl îmbrăcară în haine împărătești, și îl aduseră îndărăt dinaintea sultanului care, tot atunci, îl căftăni vizir. Și îi spuse sfaturile de trebuință pentru o asemenea slujbă, iar Abdallah răspunse:
— Sfaturile tale, o, Măria Ta, sunt pravila mea de purtare, iar bunăvoința ta este umbra în care huzuresc!
Pe urmă sultanul trimise acasă la pescar o liotă de străjeri și de soli, dimpreună cu cântăreți din triște, din claranete, din țimbale, din vuve și din cavale, și femei pricepute în meșteșugul îmbrăcăminții și al împodobitului, cu sarcina să îmbrace și să împodobească pe nevasta pescarului și pe cei zece copii ai ei, s-o suie într-un palanchin purtat de douăzeci de arapi, și s-o aducă la sărai înconjurată de un alai strălucitor și în zvoană de cântece. Și poruncile fură îndeplinite; și soția pescarului, ținându-l pe noul-născut la piept, fu așezată dimpreună cu ceilalți nouă copii ai ei într-un palanchin falnic; și, cu liota de străjeri și de cântăreți înainte, și însoțită de femeile puse în slujba ei, și de nevestele emirilor și ale mai-marilor cetății, fu adusă la palat unde o aștepta sultana, care o primi cu semnele unei prețuiri nemărginite, în vreme ce sultanul îi întâmpină pe copiii ei, luându-i rând pe rând pe genunchi și alintându-i părintește, cu atâta dragoste de parcă ar fi fost chiar copiii lui. Și sultana, la rându-i, vru să-și arate dragostea față de soția proaspătului vizir și o puse în fruntea tuturor femeilor din harem, numind-o mare vizireasă peste iatacurile sale.
Pe urmă sultanul, care nu mai avea altă fată afară de Îmbelșugare, nu pregetă să-și țină făgăduiala și i-o încredință vizirului Abdallah ca a doua soție. Și, cu prilejul acela, sultanul dădu un mare ospăț norodului și oștenilor, și puse să se împodobească și să se lumineze cetatea.
Și Abdallah cunoscu, noaptea aceea, deliciile cărnii tinere și diferența dintre divinitatea unei fiice de sultan și pielea tăbăcită a bătrânei pe care se odihnea până atunci.
Or, a doua zi, în zori, când sultanul, trezindu-se la un ceas mai devreme decât de obicei, din pricina zbuciumului din ajun, se așezase la fereastră, îl văzu pe proaspătul mare-vizir, soțul fiicei sale, cum ieșea din palat, ducând pe cap un coș de pescar plin cu poame. Și strigă după el și îl întrebă:
— Ce duci tu acolo, o, ginere al meu.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute unsprezecea noapte spuse:
Și strigă după el și îl întrebă:
— Ce duci tu acolo, o, ginere al meu? Și încotro ai luat-o?
El răspunse:
— Un coș cu poame pe care vreau să-l duc prietenului meu Abdallah-din-mare!
Sultanul spuse:
— Dar acesta nu este un ceas la care oamenii ies din casa lor. Și-apoi nu-i deloc potrivit ca ginerele meu să ducă așa pe cap o povară de hamal!
El răspunse:
— Asta așa-i! Ci mi-a fost frică să nu lipsesc la ceasul de întâlnire și să nu trec în ochii Celui-din-apă drept un mincinos fără de credință, și să-l aud cum mă dojenește și îmi spune: „Bunurile lumii te îndepărtează acuma de la datoria ce-o ai, și te fac să uiți făgăduielile!”
Și sultanul zise:
— Ai dreptate! Du-te la prietenul tău, și Allah fie cu tine.
Și Abdallah luă drumul către mare, străbătând sukurile. Iar neguțătorii sculați de dimineață, care își deschideau prăvăliile, își spuneau când dau cu ochii de el:
— Acesta-i Abdallah, vizirul cel mare, ginerele sultanului, care se duce la mare să schimbe poame pe nestemate!
Iar cei care nu-l cunoșteau îl opreau din drum și îl întrebau:
— O, vânzătorule de poame, cu cât dai măsura de caise?
Și el la toată lumea răspundea:
— Nu-s de vânzare. Sunt vândute de mai-nainte!
Și rostea acestea cu multă dulceață, spre mulțumirea tuturora. Și-așa ajunse pe țărm, unde îl văzu pe Abdallah-din-mare cum ieșea din valuri, îi întinse fructele în schimbul altor nestemate de toate culorile. Pe urmă luă drumul îndărăt către cetate și trecu pe dinaintea prăvăliei prietenului său brutarul. Ci rămase tare nedumerit când văzu că ușa brutăriei este închisă; și așteptă un răstimp să vadă dacă nu se ivește prietenul său. Și, până la urmă, îl întrebă pe brutarul vecin:
— O, frate al meu, ce-i cu brutarul de-alături?
Acela răspunse:
— Habar n-am ce i-o fi menit Allah! O fi bolnav acasă!
El întrebă:
— Și unde-i casa lui?
El spuse:
— Pe cutare uliță!
Și Abdallah luă calea către ulița pomenită și, după ce găsi casa brutarului, bătu la ușă și așteptă. Și, peste puțină vreme, băgă de seamă la o bagea de sus cum se ițea fața speriată a brutarului, care, după ce văzu coșul pescarului plin ca de obicei cu nestemate, se mai liniști și coborî să descuie. Și se aruncă la pieptul lui Abdallah și, cu lacrimi în ochi, îl îmbrățișă și îi zise:
— Păi n-ai fost spânzurat din porunca sultanului? Eu, când am aflat că ai fost zeberit ca hoț, m-am speriat să nu mă ridice și pe mine ca părtaș, mi-am încuiat degrabă cuptorul și brutăria, și m-am ascuns în fundul casei mele. Și ia lămurește-mă, o, prietene al meu, cum se face de ești îmbrăcat ca un vizir?
Atunci Abdallah îi povesti tot ce i se întâmplase, de la început până la sfârșit, și adăugă:
— Și sultanul m-a făcut vizirul lui cel mare, și mi-a dat-o pe fiică-sa de soție. Și-acuma am un harem peste care se află soția mea dintâi, mama copiilor mei!
Pe urmă spuse:
— Ia coșul acesta cu tot ce-i în el. Este al tău, căci scris a fost astăzi la norocul tău!
Pe urmă îl lăsă, și se întoarse la sărai cu coșul gol. Când îl văzu cum venea cu coșul gol, sultanul îi spuse râzând:
— Iacătă vezi? Prietenul tău Cel-din-mare te-a dat uitării!
El răspunse:
— Dimpotrivă! Nestematele cu care mi-a umplut astăzi coșul erau și mai frumoase decât cele din zilele celelalte. Ci le-am dăruit pe toate prietenului meu brutarul, care, odinioară, când mă rodeau nevoile, mi-a dat de mâncare mie, și a dat de mâncare și copiilor mei și mamei lor. Iar eu, la rându-mi, așa cum mi-a fost el milos în zilele sărăciei mele, n-am să-l uit acuma în zilele mele de belșug! Căci, pe Allah! Trebuie să mărturisesc că el niciodată n-a jignit sufletul meu de biet nevoiaș lesne bănuielnic!
Și sultanul, dumirit întru totul, îl întrebă:
— Cum îl cheamă pe prietenul tău?
El răspunse:
— Îl cheamă Abdallah-brutarul, așa cum pe mine mă cheamă Abdallah-cel-de-pe-uscat, și așa cum pe prietenul meu din apă îl cheamă Abdallah-cel-din-mare!
La vorbele acestea, sultanul se minună și se cutremură de uimire, și strigă:
— Și-așa cum pe mine mă cheamă sultanul Abdallah! Și-așa cum pe noi toți ne cheamă slujitorii lui Allah[7]! Și, întrucât toți slujitorii lui Allah sunt de-o seamă dinaintea celui Preaînalt, și frați întru credință și obârșie, o, Abdallah-de-pe-uscat, vreau să te duci numaidecât și să-l chemi aici pe prietenul tău Abdallah-brutarul, ca să-l căftănesc al doilea vizir al meu!
Numaidecât Abdallah-cel-de-pe-uscat se duse după Abdallah-brutarul, pe care sultanul, tot atunci, îl căftăni cu caftanul viziriei, numindu-l vizir de-a stânga sa, așa cum Abdallah-cel-de-pe-uscat era vizir de-a dreapta.
Și Abdallah, pescarul de odinioară, își îndeplinea slujba cea nouă cu toată strălucirea, fără a uita nici într-o zi să meargă la prietenul său Abdallah-din-mare, și să-i ducă un coș cu poame, pe care le schimba cu aur, cu argint și cu nestemate. Și, când veni toamna și nu mai găsi poame nici în grădini, nici pe la neguțătorii de trufandale, își umplu coșul cu stafide, cu migdale, cu alune, cu fistic, cu nuci, cu smochine uscate, cu caise uscate și cu dulciuri uscate de toate soiurile și de toate culorile. Și, de fiece dată, aducea îndărăt pe cap coșul plin cu giuvaieruri, ca de obicei. Și-așa, vreme de un an.
Or, într-o zi, Abdallah-cel-de-pe-uscat, ajungând de cu zori ca întotdeauna pe țărm, șezu lângă prietenul său Abdallah-din-mare și începu să tăifăsuiască cu el despre obiceiele locuitorilor mării.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute douăsprezecea noapte spuse:
Și începu să tăifăsuiască cu el despre obiceiele locuitorilor mării. Și, printre altele, îi spuse:
— O, frate al meu, o, tu Cel-din-mare, tare frumos o fi acolo la voi.
El răspunse:
— De bună seamă! Și, dacă vrei, te iau cu mine în apă și îți arăt tot, și te duc să vezi cetatea mea și te poftesc în casa mea, cu cea mai deplină dragoste!
Și Abdallah-cel-de-pe-uscat răspunse:
— O, fratele meu, tu ai fost zămislit în apă și apa-i lăcașul tău. Și-așa că nu te simți stânjenit nicidecum să trăiești în mare. Da poți să-mi spui, înainte de a-ți răspunde la poftirea ce-mi faci, de nu ți-ar fi peste poate de neprielnic să zăbovești pe pământ?
El spuse:
— De bună seamă! Pielea mea s-ar usca! Iar vânturile de pe pământ, suflând peste mine, m-ar omorî!
Cel-de-pe-uscat spuse:
— Și eu tot așa! Eu am fost zămislit pe pământ, și pământul este lăcașul meu. Și-așa că vânturile de pe pământ nu-mi dăunează. Da dacă aș intra cu tine în mare, apa ar intra în lăuntrurile mele și m-ar înnăbuși, și-aș muri!
Cel-din-mare răspunse:
— În această privință să nu ai nici o teamă, întrucât am să-ți aduc o unsoare cu care să-ți ungi trupul, și apa n-are să mai aibă nici o putere vătămătoare asupra ta, chiar dacă ar fi să-ți petreci în mare toate zilele vieții tale. Și, în felul acesta, vei putea să te cufunzi cu mine și să străbați marea în toate părțile, și să dormi și să te scoli în apă, fără ca să pățești vreodată nici cel mai mic neajuns, oriunde te-ai afla!
La vorbele acestea, Cel-de-pe-uscat îi spuse Celui-din-mare:
— Dacă-i așa, apoi nimica nu stă împotrivă ca să mă cufund în apă cu tine. Adu-mi, așadar, unsoarea cu pricina, ca să fac încercarea!
Cel-din-mare răspunse:
— Așa am să fac!
Și luă coșul cu poame, și se cufundă în mare, și nu peste multă vreme se întoarse ținând în mâini un ol plin cu o unsoare asemuitoare cu seul de vacă, și cu o culoare ca de aur, și cu o mireasmă cu totul și cu totul minunată.
Și Abdallah-cel-de-pe-uscat întrebă:
— Din ce-i făcută unsoarea aceasta?
El răspunse:
— Este făcută din grăsimea ficatului unui soi de pește mare dandan. Și peștele dandan este cel mai uriaș dintre toți peștii mării, încât dintr-o înghițitură ar înfuleca fără de nici o caznă ceea ce voi pământenii numiți elefant ori cămilă!
Și pescarul de odinioară, înfricoșat, strigă:
— Și cu ce s-o fi hrănind acea fiară amarnică, o, fratele meu?
El răspunse:
— De obicei se hrănește cu făpturile cele mai mărunte care se nasc în străfundurile mării. Căci știi și tu acea zicală care spune: „Cei slabi sunt mâncați de cei tari!”
Cel-de-pe-uscat spuse:
— Adevăr grăiești! Ci la voi acolo oare-s mulți dăndăni de aceștia?
El răspunse:
— Mii de mii, și numai Allah le știe socoata!
Cel-de-pe-uscat strigă:
— Atunci, mântuiește-mă de o călătorie ca aceasta, o, fratele meu, căci tare mi-e teamă ca soiul ăsta de pește să nu se dea de mine și să mă mănânce!
Cel-din-mare spuse:
— Să nu ai nici o teamă, că peștele dandan, măcar că este amarnic de crud, se teme de ibn-Adam, întrucât carnea de ibn-Adam este o otravă năprasnică pentru el!
Pescarul de odinioară strigă:
— Ya Allah! Păi ce-mi folosește mie să fiu otravă pentru dandan, după ce m-o înghiți?
Cel-din-mare răspunse:
— Să nu ai nici cea mai mică teamă de acest dandan, întrucât el, de îndată ce-l vede pe un ibn-Adam, o și ia la fugă, așa de tare-i e frică de el. Și-apoi, cum ești uns cu grăsimea lui, are să te cunoască după miros și n-are să-ți facă nici un rău!
Și Cel-de-pe-uscat, pe temeiul încredințărilor prietenului său, zise:
— Îmi pun nădejdea în Allah și în tine!
Și se dezbrăcă, săpă în nisip o groapă în care își piti hainele, ca să nu i le fure cineva câtă vreme va lipsi. După care se unse din creștet până în talpă cu unsoarea, fără a ocoli nici cele mai mărunte găurele, și pe urmă îi spuse Celui-din-mare:
— Iată-mă-s gata, o, fratele meu Cel-din-mare!
Atunci Abdallah-cel-din-mare îl luă pe tovarășul său de mână și se cufundă cu el în străfundurile mării.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute treisprezecea noapte spuse:
Atunci Abdallah-cel-din-mare îl luă pe tovarășul său de mână și se cufundă cu el în străfundurile mării. Și îi zise:
— Deschide ochii!
Și cum Cel-de-pe-uscat nu se simțea înăbușit nicidecum și nici apăsat de straturile uriașe ale apelor, și cum răsufla acolo în valuri mai ușor decât în văzduh, pricepu că era cu adevărat ferit împotriva apei; și deschise ochii. Și, din clipita aceea, fu oaspete al mării.
Și văzu valurile deasupra capului său cum își arcuiau bolta de smarald, așa cum pe pământ albastrul cerului se boltește peste mări; iar la picioare i se așterneau adâncurile apelor pe care nici un ochi de pământean nu le atinsese, din ceasul zămislirii dintâi; și o tihnă adâncă domnea peste munții și peste șesurile din afund; iar lumina era moale și tremura împrejurul făpturilor și al lucrurilor, în străvezimile fără de margini și în sclipirea apelor; și priveliști domoale îl vrăjeau mai presus decât toate priveliștile vrăjite de sub cerul sub care se născuse; și văzu păduri de mărgean roșu, și păduri de mărgean alb, și păduri de mărgean trandafiriu, înmărmurite în tăcerea crengilor lor; și peșteri de diamant cu stâlpi de rubine, de hrizolite, de beriluri, de safire aurii și de topaze; și o nesfârșire de ierburi aiuritoare ce se unduiau în zări, nesfârșite cât niște împărății; și, pe nisipurile de argint, scoicile de mii de înfățișări și de culori, oglindindu-și strălucirile în cleștarul apelor; și, de jur împrejurul lui, scăpărau pești ce se asemuiau cu florile, și pești ce se asemuiau cu fructele, și pești ce se asemuiau cu păsările, și alții, acoperiți cu solzi de aur și de argint, ce se asemuiau cu niște șopârle mari, și alții care închipuiau mai degrabă niște bivoli, niște vaci, niște câini, ba și niște adamiți: și grămezi nemăsurate de nestemate ce împrăștiau potoape de focuri în mii de culori, pe care apele, departe de a le stinge, le făceau și mai vii; și grămezi de stridii învoalte, pline cu mărgăritare albe, și cu mărgăritare trandafirii, și cu mărgăritare daurite; și bureți uriași care se mișcau anevoie pe temeliile lor, rânduiți frumos în șiruri fără de capăt, ca niște oști, și parcă hotărnicind feluritele întinderi de sub ape și stând ca niște străji întemeiate ale acelor singurătăți nesfârșite.
Ci deodată Abdallah-cel-de-pe-uscat, care, mereu dus de mână de către prietenul său, privea cum se rotesc împrejuru-i, în goana aceea repede prin străfunduri, toate acele priveliști minunate, zări o înșiruire nenumărată de peșteri de smarald, săpate la fel toate în coasta unui munte de gemmă verde, și la ușa fiecăreia stând pe lavițe ori tolănite pe jos niște fetișcane frumoase ca niște lune, cu pletele de culoarea chilimbarului și a mărgeanului. Și ar fi fost asemenea cu fetele de pe pământ, de n-ar fi avut o coadă ce le ținea loc de șolduri, de coapse și de picioare. Or, acestea erau Fetele-Mării. Iar cetatea de peșteri verzi era așezarea lor.
La priveliștea aceea, Cel-de-pe-uscat îl întrebă pe Cel-din-mare:
— O, fratele meu, oare fetele acestea nu-s măritate, de nu zăresc printre ele nici un bărbat?
El răspunse:
— Cele pe care le vezi sunt fete fecioare, și așteaptă în pragul casei lor ivirea unui soț, care să vină și s-o aleagă pe aceea care i-o plăcea. Întrucât în alte locuri din mare se află cetăți locuite de bărbați și de femei, și de acolo vin flăcăii care își caută o tânără de soție; căci numai aici au voie să stea fetele tinere care se adună din toate părțile împărăției noastre și trăiesc între ele așteptându-și soțul!
Și, cum sfârși lămurirea, iacătă că ajunseră la o cetate locuită de bărbați și de femei; și Abdallah-cel-de-pe-uscat spuse:
— O, fratele meu, văd aici o cetate locuită, da nu bag de seamă nici o prăvălie unde să se vândă și să se cumpere! Ș-apoi trebuie să-ți spun că sunt tare nedumerit când văd că niciunul dintre locuitori nu este acoperit cu hainele care să-i ferească părțile ce se cade a fi ținute ascunse!
El răspunse:
— În ce privește vânzarea și cumpărarea, nu avem nici un fel de trebuință, întrucât viața noastră-i ușoară și hrana noastră-i peștele pe care nu avem decât să întindem mâna ca să-l pescuim. Ci, în ce privește cele ce ar fi de ascuns, anumite părți ale trupului nostru, mai întâi că noi nu vedem ce nevoie am avea să le ascundem, când noi în părțile acelea suntem întocmiți altfel decât voi; și-apoi, de-am vrea să le ascundem, tot n-am putea, întrucât nu avem nici un fel de pânzeturi spre a le acoperi!
El spuse:
— Dreptu-i! Ci cum se fac căsătoriile la voi cei de aici?
El spuse:
— La noi nu se face nici un fel de căsătorie, căci nu avem nici un fel de lege care să ne hotărnicească și să ne drumuiască dorurile și bucuriile; ci, când ne place o fată, o luăm; și, când nu ne mai place, o lăsăm altuia! De altminteri, noi nu suntem toți musulmani; printre noi sunt și mulți creștini și ovrei; și aceia nu primesc căsătoria legiuită, căci tare mult le mai plac femeile, iar căsătoria legiuită îi stânjenește. Numai noi, musulmanii, care trăim despărțiți de ei, într-o cetate în care nu intră nici un necredincios, ne însurăm după învățătura Cărții, și sărbătorim căsătoriile noastre care-s privite cu ochi buni de către cel Preaînalt și de către Profetul (cu el fie rugăciunea și pacea!). Ci, o, fratele meu, într-un sfârșit vreau să grăbesc a te duce în cetatea noastră; căci, de mi-aș trece o mie de ani ca să-ți arăt priveliștile împărăției noastre și cetățile ei, tot n-aș putea să sfârșesc și tu tot n-ai putea să judeci măcar o măsură din douăzeci și patru de măsuri!
Și Cel-de-pe-uscat spuse:
— Așa-i, măi frate, mai ales că mi-e și tare foame și nu pot să mănânc ca tine pește crud!
Și Cel-din-mare întrebă:
— Și atunci cum mâncați peștele voi, pământenii?
El răspunse:
— Noi îl frigem ori îl prăjim în ulei de măsline ori în ulei de susan!
Cel-din-mare zâmbi a râde și zise:
— Și cum să facem noi, cei care locuim în apă, ca să dobândim ulei de măsline ori de susan, și să prăjim peștele pe un foc care nu s-ar stinge?
Cel-de-pe-uscat spuse:
— Ai dreptate, fratele meu! Mă rog, dar, ție, să mă duci în cetatea ta, pe care n-o cunosc!
Atunci, Abdallah-cel-din-mare îl duse.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute paisprezecea noapte spuse:
Atunci, Abdallah-cel-din-mare îl duse străbătând în grabă felurite locuri pe unde priveliștile se schimbau rând pe rând sub ochii lui, și ajunseră într-un sfârșit la o cetate mai mică decât celelalte, unde casele erau tot niște peșteri, unele mari, altele mici, după numărul celor ce locuiau în ele. Și Cel-din-mare îl duse dinaintea uneia dintre acele peșteri și îi zise:
— Intră, o, fratele meu! Aceasta-i casa mea!
Și îl pofti să intre în casă și strigă:
— Hei, fata mea, vino repede încoace!
Și numaidecât, ieșind de după o tufă de mărgean trandafiriu, se ivi o fetișcană cu plete lungi și unduitoare, cu sâni frumoși, cu un pântec minunat, cu un mijlocel gingaș și cu ochi frumoși și verzi, adumbriți de gene negre, dar cu trupul, ca la toți ceilalți locuitori ai mării, terminat cu o coadă de pește ce-i ținea loc de șolduri și de picioare. Și, când îl văzu pe Cel-de-pe-uscat, se opri uluită și îl privi cu o nedumerire peste măsură; pe urmă pufni în râs și strigă:
— O, tată, cine-i acest Fără-coadă pe care ni-l aduci?
El răspunse:
— Fata mea, acesta-i prietenul meu Cel-de-pe-uscat, care mi-a dat în fiecare zi coșul cu fructe pe care îl aduceam și din care și tu ai mâncat cu atâta poftă! Apropie-te, dar, cuviincios, și urează-i bună pace și bun venit!
Și ea înaintă și îi ură bună pace, cu multă cuviință și cu vorbe alese; și, pe când Abdallah, peste poate de încântat, se pregătea să-i răspundă, soția Celui-din-mare intră și ea în încăpere, ținând la sân pe cei doi fii ai săi mai mici, fiecare pe câte un braț; și fiecare copil avea în mână câte un pește, destul de mare, din care rupea cu toți dinții, așa cum copiii pământenilor mușcă dintr-un castravete.
Or, când îl văzu pe Abdallah care sta lângă Cel-din-mare, soția acestuia se opri în prag, înmărmurită de uimire, după ce își lăsase jos cei doi copii, și deodată strigă, râzând din toate puterile ei:
— Pe Allah! Acesta-i un Fără-coadă! Cum de poate fi fără coadă?
Și veni mai aproape de Cel-de-pe-uscat; și cei doi copii ai săi și fiică-sa se apropiară și ei; și cu toții, înveseliți până peste poate, începură să-l cerceteze din creștet până-n talpă, și să se minuneze, mai cu seamă de fundul lui, întrucât în viața lor nu mai văzuseră nici un fel de fund ori altceva care să se asemuie cu un fund. Iar copiii și fata, care la început fuseseră oleacă speriați de acea rotunjitură, prinseră atâta curaj încât îndrăzniră să-l și atingă de câteva ori cu degetele, așa de tare-i minuna și îi înveselea. Și râdeau între ei, zicând:
— Este un Fără-coadă!
Și dănțuiau de bucurie!
Încât Abdallah-cel-de-pe-uscat, până la urmă, se supără de purtarea lor și de lipsa lor de rușine, și îi spuse lui Abdallah-cel-din-mare:
— O, fratele meu, oare m-ai adus până aici spre a face din mine râsul copiilor tăi și al soției tale?
El răspunse:
— Îți cer iertare din suflet, o, fratele meu, și mă rog ție să treci cu vederea și să nu iei seama la felul de a se purta al acestor două muieri și al acestor doi copii, căci mintea lor este puțină!
Pe urmă se întoarse către copii și strigă:
— Tăceți odată!
Și ei se speriară și tăcură.
Atunci Cel-din-mare spuse oaspetelui său:
— Ci să nu te minunezi prea tare de cele ce vezi, o, fratele meu, căci la noi acela care nu are coadă nu este socotit om!
Or, cum isprăvi de rostit vorbele acestea, se și iviră zece inși mari, grași și voinici, care îi spuseră stăpânului casei:
— O, Abdallah, sultanul-mării a aflat că ai primit în casa ta pe un Fără-coadă dintre cei Fără-coadă de pe pământ. Adevăratu-i?
El răspunse:
— Este adevărat. Și-i chiar acesta pe care îl vedeți în fața voastră. Este prietenul și oaspetele meu, și vreau să-l duc îndată îndărăt pe țărmul de unde l-am luat!
Ei spuseră:
— Ferește-te să faci una ca asta! Căci sultanul ne-a trimis după acest ins, întrucât dorește să-l vadă și să cerceteze cum este făcut! Și se pare că ar avea ceva nemaipomenit dindărăt, și ceva încă și mai nemaipomenit dinainte! Și sultanul vrea să vadă acele două lucruri și să afle cum se cheamă ele!
La vorbele acestea, Abdallah-cel-din-mare se întoarse către oaspetele său și îi spuse:
— O, fratele meu, iartă-mă, căci vezi bine cât de mare nevoie am să fiu iertat. Nu putem să nu ne supunem poruncilor sultanului nostru!
Cel-de-pe-uscat spuse:
— Tare mi-e frică de sultanul acela, care s-ar putea mânia de ce am eu și nu are el, și să mă dea pierzării din pricina aceasta!
Cel-din-mare spuse:
— Am să fiu acolo ca să te apăr și să fac așa încât să nu ți se pricinuiască nici un rău!
El spuse:
— Atunci mă las în seama hotărârii tale, îmi pun credința în Allah și te urmez!
Și Cel-din-mare îl luă pe oaspetele său și îl duse dinaintea sultanului.
Când îl văzu pe Cel-de-pe-uscat, sultanul începu să râdă așa de tare de se dete peste cap; pe urmă spuse:
— Fii binevenit printre noi, o, Fără-coadă!
Și toți mai-marii care se aflau împrejurul sultanului râdeau de se prăpădeau și își arătau unul altuia cu degetul fundul lui Cel-de-pe-uscat, spunând:
— Da, pe Allah! Este un Fără-coadă!
Și sultanul îl întrebă:
— Cum se face că nu ai pic de coadă?
— Nu știu, Măria Ta! Da noi toți, cei care locuim pe uscat, așa suntem!
Sultanul întrebă:
— Și cum numiți voi partea aceea care vă ține loc de coadă dindărăt?
El răspunse:
— Unii o numesc c. alții o numesc fund, pe când alții o numesc la plural și îi zic buci, din pricină că este făcută din două părți.
Și sultanul îl întrebă:
— Și la ce vă slujește fundul ăla?
El răspunse:
— Să ședem pe el, când suntem osteniți, și-atâta! Ci la femei el poate să fie și o podoabă foarte prețuită!
Sultanul întrebă:
— Și ceea ce se află dinainte, aceea cum se cheamă?
El spuse:
— Zebb!
Sultanul întrebă:
— Și zebbul la ce vă slujește?
El răspunse:
— La multe și la tot felul de foloase, pe care nu pot a le zugrăvi, din cuviință față de sultan. Da foloasele acestea-s atât de trebuitoare, încât la un bărbat din lumea noastră nimica nu este mai prețuit, întocmai cum la femei nimica nu este mai lăudat decât un fund falnic!
Iar sultanul și curtenii lui se puseră pe un râs fără de cumpăt la vorbele acestea, și Abdallah-cel-de-pe-uscat, nemaiștiind ce să zică, ridică mâinile către cer și strigă:
— Slavă lui Allah carele a zămislit fundul spre a fi podoabă de fală într-o lume și pricină de râs în alta!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute cincisprezecea noapte spuse:
— Slavă lui Allah carele a zămislit fundul spre a fi podoabă de fală într-o lume și pricină de râs în alta!
Și, tare stânjenit de a se vedea slujind astfel la lămurirea nedumeririlor băștinașilor mării, nu mai știa cum să-și sucească trupul, cum să-și ascundă fundul și celelalte; și gândea în cugetul său: „Pe Allah! Tare aș vrea să fiu cât mai departe de aici, ori să am cu ce să-mi acopăr goliciunea!”
Ci sultanul, până la urmă, îi spuse:
— O, Fără-de-coadă, atâta m-ai înveselit cu fundul tău, încât vreau să-ți îndeplinesc toate dorințele. Cere-mi, așadar, orice vei vrea!
El răspunse:
— Două lucruri aș vrea, o, Măria Ta! Să mă întorc pe uscat, și să duc cu mine cât mal multe giuvaieruri de-ale mării!
Și Abdallah-cel-din-mare spuse:
— Mai cu seamă, o, Măria Ta, că prietenul meu n-a mâncat nimic de când se află aici, întrucât nu-i place carnea de pește crud!
Atunci sultanul spuse:
— Să i se dea câte giuvaieruri dorește și să fie dus acolo de unde a venit!
Numaidecât, toți băștinașii mării se repeziră să aducă o grămadă de scoici goale și cât mai mari și, după ce le umplură cu nestemate de toate culorile, îl întrebară pe Abdallah-cel-de-pe-uscat:
— Unde trebuie să ți le ducem?
El răspunse:
— Nu aveți decât să veniți după mine și după prietenul meu Abdallah, fratele vostru, care are să-mi dea ca de obicei coșul plin cu nestematele acestea!
Pe urmă, își luă bun-rămas de la sultan și, însoțit de prietenul său și urmat de toți băștinașii care duceau scoicile pline cu nestemate, ieși din împărăția din mare și se sui iarăși la fața apei.
Acolo, șezu jos pe țărm ca să se odihnească o bună bucată de vreme și ca să răsufle aerul străbun. Pe urmă își dezgropă hainele și se îmbrăcă la loc; și își luă rămas-bun de la prietenul său Abdallah-cel-din-mare și îi spuse:
— Lasă-mi pe țărm toate scoicile acestea și coșul, până ce găsesc niște hamali care să mi le ducă!
Și plecă să caute hamali, care îi cărară la sărai toată comoara; pe urmă intră în sala sultanului.
Când își văzu ginerele, sultanul îl primi cu dovezi de mare bucurie și îi spuse:
— Am fost cu toții tare îngrijorați de lipsa ta!
Și Abdallah îi povesti întâmplarea ce-o avusese în ape, de la început până la sfârșit; ci nu are nici un rost s-o mai spunem o dată. Și îi puse în brațe coșul și scoicile pline cu nestemate.
Și sultanul, măcar că tare minunat de povestea ginerelui său și de bogățiile pe care le adusese din mare, fu foarte necăjit și jignit de felul prea puțin cuviincios în care cei din mare se purtaseră față de fundul ginerelui său și față de toate fundurile, îndeobște, și îi spuse:
— O, Abdallah, de aici înainte nu vreau să te mai duci pe țărm să te întâlnești cu Abdallah-cel-din-mare. Căci dacă, de data aceasta, n-ai pățit cine știe ce necaz că l-ai urmat, n-ai de unde să știi ce ți se poate întâmpla pe viitor, întrucât urciorul dus de multe ori la apă, odată și-odată tot crapă! Și-apoi, tu ești ginerele și vizirul meu, și nu se cuvine nicidecum să te văd cum pleci în fiecare dimineață la mare cu un coș de pescar pe cap, ca să ajungi pe urmă pricină de râs în ochii tuturor acelor inși mai mult sau mai puțin cu coadă și mai mult sau mai puțin necuviincioși. Rămâi, așadar, la palat, și, în felul acesta, tu vei avea tihnă, iar noi vom fi liniștiți în privința ta!
Atunci Abdallah-cel-de-pe-uscat nevrând să-l supere cumva pe sultanul Abdallah, socrul său, rămase de aci înainte la palat cu prietenul său Abdallah-brutarul, și nu se mai duse să se întâlnească pe țărm cu Abdallah-cel-din-mare, despre care de altminteri nu mai auzi nimic, pesemne că s-o fi supărat!
Și trăiră cu toții în cea mai fericită stare și întru virtute, în mijlocul desfătărilor, până ce veni să-i cerceteze Sfărmătoarea bucuriilor și Despărțitoarea de cei dragi. Și muriră toți! Ci slavă Celui-viu carele singur nu moare, carele domnește peste împărăția Celor-văzute și a Celor-nevăzute, carele este Atotputernic peste toate și Veghetor de bine pentru cei care-l slujesc și cărora le știe gândurile și nevoile!
Și Șeherezada, după ce rosti vorbele acestea de la urmă, tăcu. Atunci, sultanul Șahriar strigă:
— O, Șeherezada, povestea aceasta-i cu adevărat nemaipomenită!
Și Șeherezada spuse:
— Da, Măria Ta; ci, fără de nici o îndoială, și măcar că ea a avut norocul să-ți placă, nu este mai minunată decât aceea pe care am să ți-o mai povestesc și care este Povestea cu tânărul cel galben.
Și sultanul Șahriar zise:
— De bună seamă! Poți să începi!