POVESTEA LUI KHALIF ȘI A CALIFULUI

Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea vremilor și în trecutul veacurilor și al clipelor, în cetatea Bagdadului, un om, pescar de meserie, și care se numea Khalif. Și era așa de sărac, așa de amărât și de lipsit de toate, încât nu izbutise nicicum să adune cei câțiva bănuți de aramă trebuitori ca să se însoare; așa că rămase neînsurat, când până și săracii săracilor aveau muiere și copii.

Or, într-o zi, își luă ca de obicei năvoadele în spinare și plecă la malul Tigrului, ca să le arunce în apă de cu zori, înainte de a se ivi și alți pescari. Ci de zece ori la rând le aruncă fără să prindă chiar nimic. Și dintru-ntâi se înciudă până peste poate; pieptul i se zburli și mințile i se năuciră; și șezu jos pe țărm, pradă deznădejdii. Ci până la urmă își domoli gândurile cele negre și zise: „Ierte-mi Allah pornirea dintâi! Nu este scăpare decât la El! Are El grijă de hrana făpturilor lui, și ceea ce dă El nimenea nu ne mai poate răpi; iar ceea ce nu vrea El nimenea nu poate să ne dea! Să luăm, dară, și zilele cele bune și pe cele rele așa cum vin, și să ne tăbăcim pieptul cu multă răbdare împotriva necazurilor. Căci nenorocul este ca buboiul, care nu se sparge și nu se tămăduiește decât îngrijit cu multă caznă!”

Pe urmă pescarul Khalif, întărindu-și sufletul cu vorbele acestea, se ridică plin de hotărâre și – după ce își suflecă mânecile, își strânse brâul și își sumese poalele cămășii – zvârli năvoadele în apă, cât putu mâna lui mai departe; și așteptă o bună bucată de vreme; după care apucă frânghia și trase din toate puterile; ci năvoadele erau așa de grele, că trebui să lucreze cu multă luare-aminte ca să le strângă fără a le rupe. Izbuti până la urmă, canonindu-se cu băgare de seamă; și când le avu dinainte, le desfășură, cu inima bătând; ci nu găsi în ele decât o maimuță bondoacă, chioară și beteagă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute cincizeci și cincea noapte spuse:

Ci nu găsi în ele decât o maimuță bondoacă, chioară și beteagă.

La vederea maimuței, amărâtul de Khalif strigă: „Nu este tărie și putere decât întru Allah! Cu adevărat, ai lui Allah suntem și la El ne întoarcem! Da ce blestem mă bate astăzi? Și ce să fie cu nenorocul acesta amarnic și cu beleaua asta afurisită? Ce mi-e dat să pat în ziua aceasta binecuvântată? Ci totu-i scris de la Allah (preamărit fie El!).” Și, grăind așa, luă maimuța și o legă cu o frânghie de un copac de pe malul apei; pe urmă apucă un bici pe care îl avea la el și, ridicându-l, vru să abată asupra maimuței niște lovituri bine aduse, ca să-și potolească focul. Ci deodată maimuța, cu ajutorul lui Allah, își mișcă limba și, cu grai limpede, îi spuse lui Khalif:

— O, Khalif, oprește-ți mâna și nu mă lovi! Mai degrabă lasă-mă aici legată de pom și du-te de-ți mai aruncă o dată năvodul în apă, punându-ți credința în Allah, care are să-ți dea pâinea acestei zile!

Dacă auzi ce spunea maimuța aceea chioară și beteagă, Khalif își curmă pornirea cea rea și se duse la apă, unde își aruncă năvodul, lăsând frânghia să se desfășoare. Iar când vru să tragă năvodul afară, văzu că era și mai greu ca de data cealaltă; ci, lucrând cu binișorul și cu grijă, izbuti să-l aducă la mal, și iacătă! Găsi în năvod tot o maimuță, dar nu chioară sau oarbă, ci tare frumoasă, cu ochii alungiți cu kohl, cu unghiile vopsite cu hennea, cu dinții albi și bine rânduiți, și cu un funduleț trandafiriu și nicidecum de culoarea aceea verde, ca fundul celorlalte maimuțe; și avea prinsă peste mijloc o fustiță roșie și albastră, tare plăcută la vedere, și niște brățări de aur la încheieturile mâinilor și la glezne, și cercei de aur la urechi; și râdea uitându-se la pescar, și-i făcea cu ochiul și plescăia din limbă.

La priveliștea aceea, Khalif strigă: „Care va să zică astăzi este ziua maimuțelor! Slavă lui Allah, carele a schimbat în maimuțe peștele din apă! Așadar n-am venit aici decât la un pescuit ca acesta! O, zi de păcură, iacătă cum începi! Ești ca o carte în care știi tot ce se află, de îndată ce i-ai cetit întâia foaie! Ci nu pățesc toate astea decât din pricina sfatului maimuței dintâi!” Și, după ce rosti vorbele acestea, se repezi la maimuța cea chioară legată de pom și își ridică asupra ei biciul, din care pliuțăi mai înainte de trei ori în vânt, strigând:

— O, față de rea-vestire, uită-te cu ce m-am ales de pe urma sfatului pe care mi l-ai dat! Dacă te-am ascultat și dacă mi-am început ziua cu priveliștea ochiului tău cel chior și a pocelii tale, iacătă-mă osândit să mor de osteneală și de foame!

Și îi arse o fișcă peste fund, și era să-i tragă așa mai departe, când maimuța strigă:

— O, Khalif, decât să mă bați, mai bine du-te de vorbește întâi cu tovarășa mea, maimuța pe care ai scos-o adineaori din apă! Întrucât, o, Khalif, bătaia pe care vrei să mi-o tragi nu are să-ți slujească la nimic, ba dimpotrivă! Ascultă-mă, că e spre binele tău.

Și Khalif, tare încurcat, o lăsă pe maimuța cea chioară și se întoarse la cealaltă, care îl întâmpină râzând din toți dinții. Iar Khalif țipă:

— Și tu, o, față de catran, cine-ai mai fi și tu?

Iar maimuța cea cu ochi frumoși răspunse:

— Cum, o, Khalif? Au nu mă mai cunoști?

El zise:

— Nu! Nu te cunosc! Spune degrabă, că de nu, biciul acesta are să se abată pe spinarea ta.

Și maimuța răspunse:

— Nu este cuviincios, o, Khalif, să vorbești așa! Și ai face mai bine să vorbești altminteri cu mine, și să iei aminte la răspunsurile mele, care să te îmbogățească!

Atunci Khalif aruncă biciul departe de el și îi spuse maimuței:

— Iacătă-mă-s gata să te ascult, o, doamnă maimuță, crăiasă peste toate maimuțele!

Iar maimuța spuse:

— Află atunci, o, Khalif, că eu sunt maimuța stăpânului meu, evreul Abu-Saada, zaraful, și că averea lui și norocul lui la neguțătorii mie mi le datorește!

Khalif întrebă:

— Da cum așa?

Maimuța răspunse:

— Păi iacă numai așa că, în fiecare dimineață, eu sunt făptura cea dintâi la al cărei chip se uită, și sunt cea de pe urmă de la care își ia bun-rămas seara înainte de a se culca!

Iar Khalif, la vorbele acestea, strigă:

— Așadar, nu-i adevărată zicala care spune: „Păgubos ca un chip de maimuță”?

Pe urmă se întoarse către maimuța cea chioară și țipă:

— Tu pricepi, nu-i așa? Chipul tău nu mi-a adus în dimineața asta decât trudă și necaz! Nu ești ca soră-ta asta de-aici!

Ci maimuța cea cu ochi frumoși spuse:

— Las-o în pace pe sora mea, o, Khalif, și ascultă-mă odată! Începe, ca să te încredințezi de adevărul vorbelor mele, și mă leagă de capătul frânghiei de la năvoadele tale, și mai aruncă-le o dată în apă. Și ai să vezi dacă îți port noroc.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute cincizeci și șasea noapte spuse:

Și ai să vezi dacă îți port noroc.

Khalif atunci făcu așa cum îl sfătuise maimuța și, aruncându-și năvoadele, scoase un pește falnic, mare cât un berbec, cu niște ochi ca doi dinari de aur și cu solzii ca niște diamante. Și mândru de parcă ar fi ajuns stăpânul pământului și al tuturor câte țin de pământ, i-l înfățișă biruitor maimuței cea cu ochi frumoși, care îi spuse:

— Iacătă, vezi? Acuma du-te de strânge niște iarbă înmiresmată și înrourată, pune-o pe fundul coșului tău, așază peștele deasupra, acoperă totul cu alt braț de iarbă și, lăsându-ne pe noi, maimuțele, pe amândouă, legate de copacul acesta, ia coșul pe umăr și du-te cu el în cetatea Bagdadului. Și dacă te-or întreba cei întâlniți pe cale ce duci în coș, să nu le răspunzi o vorbă. Și să intri în sukul zarafilor, și acolo ai să vezi în mijlocul sukului dugheana stăpânului meu Abu-Saada, evreul, șeicul zarafilor. Și ai să-l vezi pe el stând pe un divan, cu o pernă dindărăt și cu două lăzi dinainte, una pentru aur și una pentru argint. Și ai să vezi acolo la el o mulțime de flăcăi, și de robi, și de slugi, și de slujbași. Tu atunci să te duci drept la el, să pui coșul cu peștele jos, dinaintea lui, și să-i spui: „O, Abu-Saada, ia uite! M-am dus la pescuit astăzi și am aruncat năvoadele, în numele tău, și Allah mi-a trimis peștele acesta care se află în coș!” Și să dai la iveală binișor peștele. Atunci zaraful are să te întrebe: „L-ai mai arătat spre vânzare și altcuiva afară de mine?” Tu să-i spui: „Nu, pe Allah!” Și el are să ia peștele și are să te îmbie, ca preț, cu un dinar. Ci tu să nu primești. Iar el are să te îmbie cu doi dinari; ci tu să i-i dai îndărăt. Și de câte ori o încerca să te îmbie, tu să nu te învoiești, de ți-ar da până și greutatea în aur a peștelui! Să nu primești nimic de la el, ia bine aminte! Și el are să-ți zică: „Spune-mi, atunci, ce dorești!” Iar tu să-i răspunzi: „Pe Allah, nu vând peștele decât pe două vorbe!” Și dacă te-o întreba: „Care sunt acele două vorbe?”, tu să-i răspunzi: „Ridică-te în picioare și spune: «Fiți martori, o, voi toți câți vă aflați de față în suk, că mă învoiesc să schimb maimuța lui Khalif pescarul cu maimuța mea, că facem troc între noi, eu dând norocul meu pentru norocul lui, și partea mea de fericire pentru partea lui de fericire!» ” Și să adaugi, vorbind către Abu-Saada: „Acesta-i prețul pentru peștele meu. Întrucât eu cu aurul nu am ce să fac! Nu-i știu nici mirosul, nici gustul, nici folosul!” Așa să-i spui, o, Khalif! Și dacă evreul are să se învoiască să facă târgul, eu, ajungând în stăpânirea ta, în fiecare zi dis-de-dimineață am să-ți urez ziuă-bună, iar seara am să-ți urez seară-bună; și astfel am să-ți port noroc, iar tu ai să dobândești o sută de dinari în fiecare zi. Iar Abu-Saada evreul are să-și înceapă toate diminețile zilelor lui uitându-se la chipul maimuței acesteia chioare și betege, și tot așa are să-și încheie și serile; și Allah are să-l blagoslovească în fiecare zi cu câte o pagubă, ori cu câte o pacoste, ori cu câte o belea; și în felul acesta nu peste mult are să fie ticăloșit cu totul și, nemaiavând nimic, are să ajungă un cerșetor! Așa că, o, Khalif, ia bine aminte la ce ți-am spus, și ai să te vezi cum înflorești pe calea cea dreaptă a norocului!

Când auzi cele spuse de maimuță, Khalif pescarul răspunse:

— Primesc sfatul tău, o, crăiasă peste toate maimuțele! Da atunci ce să fac cu chioara asta a pacostei? S-o las legată de copac? Căci tare-s nedumerit în privința ei! N-ar mai binecuvânta-o Allah în veci!

Maimuța răspunse:

— Mai degrabă sloboade-o, ca să se întoarcă în apă. Și sloboade-mă și pe mine. E mai bine!

El răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și se duse la maimuța cea chioară și beteagă și o dezlegă de la pom; și tot așa o slobozi și pe maimuța cea sfetnică. Și numaidecât, din două țopăituri, amândouă săriră în apă unde se cufundară și pieriră.

Atunci Khalif luă peștele, îl spălă, îl puse în coș pe iarba verde și proaspătă, îl coperi cu altă iarbă la fel, aburcă totul pe umăr și plecă la cetate, cântând cât îl țineau băierile beregăților.

Or, când ajunse la sukuri, oamenii și trecătorii îl cunoscură și, cum de obicei toți îl luau peste picior, începură să-l întrebe:

— Ce duci acolo, o, Khalif?

Ci el nu le răspundea nimica și nici măcar nu se uita la ei, și-așa pe tot lungul drumului. Și ajunse astfel în sukul zarafilor și, trecând de la dugheană la dugheană, ajunse și la dugheana evreului. Și îl și văzu pe zaraf cum sta falnic în mijlocul dughenei, pe un divan, și în juru-i, zorind să-l slujească, văzu o liotă de slugi de toate vârstele și de toate culorile; și cum sta așa, parcă era un sultan de la Khorassan! Și Khalif, după ce se bine-încredință că acela era chiar evreul pe care îl căuta, se duse până dinaintea lui și se opri. Iar evreul ridică fruntea către el și, după ce îl cunoscu, spuse:

— Belșug și spor, o, Khalif! Fii binevenit.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute cincizeci și șaptea noapte spuse:

— Belșug și spor, o, Khalif! Fii binevenit! Și ia zi-mi, ce te aduce și ce dorință ai? Și dacă s-a întâmplat să-ți spună careva niscaiva vorbe rele, ori dacă te-a ocărit, ori dacă ți-o fi dat vreun ghiont, nu pregeta să-mi spui, ca să merg cu tine la valiu și să-i cerem daune pentru necazul ori pentru paguba ce ți s-a cășunat!

El îi răspunse:

— Nu, pe viața capului tău, o, căpetenie a ovreilor, nimenea nu mi-a spus vorbe rele, nici nu m-a ocărit, nici nu m-a ghiontit, ba dimpotrivă! Da am plecat astăzi de-acasă, și m-am dus pe țărm și, în norocul și în numele tău, mi-am aruncat năvoadele în apă. Și le-am tras și am găsit în ele peștele acesta!

Și pe când vorbea astfel, își deschise coșul, luă binișor peștele de pe stratul de iarbă și îl înfățișă fălos zarafului. Iar când văzu peștele, evreul îl găsi minunat și strigă:

— Pe Pentateuc și pe cele Zece Porunci află, o, pescarule, că ieri, pe când dormeam, am văzut-o în vis pe Sfânta Fecioară, care mi s-a arătat și mi-a zis: „O, Abu-Saada, mâine ai să capeți un dar de la mine!” Or, chiar peștele acesta trebuie să fie darul cu pricina, fără de nici o îndoială!

Pe urmă adăugă:

— Pe legea ta, ia spune-mi, o, Khalif, ai mai arătat sau ai mai vrut să vinzi peștele și altcuiva decât mie?

Și Khalif îi răspunse:

— Nu, pe Allah, mă jur pe viața lui Abu-Bekr Iubitorul-de-Adevăr[13], o, căpetenie a ovreilor și cunună a lor, afară de tine nu l-a mai văzut nimenea!

Atunci evreul se întoarse către unul dintre robii lui cei tineri și îi zise:

— Vino-ncoace! Ia peștele și du-l acasă și spune-i fetei mele Saada să-l curețe, să pună să prăjească jumătate, iar cealaltă jumătate s-o frigă, și să-mi ție totul la cald până ce-oi sfârși cu treburile și-oi putea să mă întorc și eu acasă!

Iar Khalif, ca să întărească porunca, îi spuse băiatului:

— Ci, o, băiete, s-o sfătuiești pe stăpâna ta să nu-l ardă, și dă-i să vadă ce culoare frumoasă au urechile lui!

Și băiatul răspunse:

— Ascult și mă supun, o, stăpâne al meu!

Și plecă.

Estimp, evreul îi întinse cu vârful degetelor un dinar pescarului Khalif, spunându-i:

— Ia ăsta pentru tine, o, Khalif, și cheltuiește-l cu ai tăi!

Și după ce Khalif, din nărav, luă dinarul, când îl văzu cum strălucea în palmă-i, el, care în viața lui nu mai văzuse aur până atunci și nici măcar n-avea habar cât prețuiește, strigă:

— Slavă lui Allah, stăpânul vistieriilor și domnul bogățiilor și al averilor!

Pe urmă făcu vreo câțiva pași să plece, când deodată își aduse aminte de sfatul maimuței celei cu ochi frumoși și, întorcându-se îndărăt, aruncă dinarul dinaintea evreului și îi spuse:

— Ia-ți aurul și dă îndărăt peștele săracului lumii! Au tu socoți că poți să-ți bați joc nepedepsit de cei sărmani ca mine?

Când auzi asemenea vorbe, evreul gândi că pescarul Khalif vrea să glumească; și, râzând de glumă, îi întinse trei dinari de aur, în loc de unul! Ci Khalif îi zise:

— Nu, pe Allah! Destul cu joaca asta fără de haz! Au tu chiar crezi că m-aș hotărî vreodată să-mi vând peștele la un preț de batjocoră ca ăsta?

Evreul atunci îi întinse cinci dinari, în loc de trei, și îi zise:

— Ia de colea cinci dinari ca preț pentru peștele tău, și lasă păcatelor lăcomia!

Și Khalif luă cei cinci dinari în mână și plecă tare mulțumit; și se uita la dinarii aceia de aur, și se minuna, și își zicea: „Slavă lui Allah! De bună seamă că nici la califul Bagdadului nu se află ceea ce am eu în mână astăzi!” Și își văzu de drum mai departe, până ce ajunse la capătul sukului. Atunci își aduse aminte de vorbele maimuței și de sfatul pe care i-l dase; și se întoarse îndărăt la evreu și îi aruncă aurul cu scârbă.

Și evreul îl întrebă:

— Oare ce ai, o, Khalif, și ce-mi ceri? Vrei să-ți schimb dinarii de aur în drahme de argint?

El răspunse:

— Nu vreau nici drahmele, nici dinarii tăi, ci vreau să-mi dai îndărăt peștele omului sărac!

La vorbele acestea, evreul se supără, și țipă, și spuse:

— Cum, o, pescarule? Îmi aduci un pește care nu prețuiește nici un dinar, și eu îți dau cinci dinari pe el, iar tu nu ești mulțumit? Ești nebun? Au binevoiești, la urma-urmei, să-mi spui cu cât vrei să mi-l dai?

Khalif răspunse:

— Nu vreau să-l dau nici pe argint, nici pe aur; vreau să-l vând numai pe două vorbe!

Când îl auzi pe Khalif că nu vrea decât două vorbe, evreul gândi că astea nu pot fi decât cele două vorbe care slujesc de legământ la mărturisirea de credință întru Islam, și că pescarul îi cerea, pentru un pește, să se lepede de credința lui! Încât, de mânie și de ciudă, ochii i se bulbucară până în creștetul capului, și răsuflarea i se precurmă, și pieptul i se goli, și dinții-i scrâșniră; și răcni:

— O, unghie lepădată de musulmani! Vrei să mă despart de religia mea pentru peștele tău, și să mă leapăd de credința și de legea mea, cele în care s-au închinat părinții mei înainte de mine?

Și își strigă slugile, care veniră pe fugă dinaintea lui, și țipă:

— Urgie! Săriți pe mutra asta de catran și înșfăcați-mi-l de ceafă și ardeți-i o ciomăgeală bună, de să-i plesnească pielea-n dungi! Și să nu-l cruțați cumva!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute cincizeci și opta noapte spuse:

Și să nu-l cruțați cumva!

Și slugile numaidecât tăbărâră asupra-i cu lovituri de ciomege, și nu conteniră să mai dea în el decât după ce îl rostogoliră până jos sub scara dughenei! Și evreul le zise:

— Lăsați-l acuma să se ridice!

Și Khalif se ridică drept în picioare, în ciuda loviturilor primite, de parcă n-ar fi pățit nimic! Și evreul îl întrebă:

— Vrei să-mi spui acuma ce preț dorești să capeți pentru peștele tău? Sunt gata să-ți dau cât ceri, ca să isprăvim! Și cugetă la pățania cea de nedorit pe care ai pățit-o!

Khalif începu să râdă și răspunse:

— Să n-ai nici o teamă, în ce mă privește, o, stăpâne al meu, din pricina loviturilor de ciomag; că eu pot să duc atâtea lovituri câte pot să capete zece măgari la un loc! Nici că-mi pasă de ele!

Și evreul începu și el să râdă la vorbele acestea și zise:

— Allah fie cu tine! Spune-mi cât vrei, și îți jur pe adevărul credinței mele că atâta am să-ți dau!

Atunci Khalif răspunse:

— Ți-am mai spus! Nu îți cer pentru pește decât două vorbe! Și nu-ți mai face gânduri că aș vrea să rostești mărturisirea noastră musulmană de credință! Căci, pe Allah, o, ovreiule! Dacă te-ai făcea musulman, islamizarea ta nu ar fi pentru musulmani de nici un folos, iar pentru ovrei nu ar fi de nici o pagubă; și dacă, dimpotrivă, te îndârjești să rămâi în legea ta cea păcătoasă și în greșeala ta de necredincios, necredința ta nu are să fie de nici o pagubă pentru musulmani și de nici un folos pentru ovrei! Ci vorbele cele două pe care ți le cer sunt cu totul altceva! Vreau să te ridici în picioare și să spui: „Fiți martori ai vorbelor mele, o, locuitori ai acestui suk, o, neguțători de dreaptă-credință: mă învoiesc, de bună voie, să schimb maimuța mea pe maimuța lui Khalif, și să facem trocul, dându-i partea și ursita mea din lumea aceasta pentru partea și ursita lui, și norocul meu pentru norocul lui!”

Când auzi ce vroia pescarul, evreul zise:

— Dacă numai atâta ceri de la mine, apoi lucrul îmi este la îndemână!

Și pe clipă pe dată se ridică în picioare și spuse vorbele pe care i le ceruse Khalif pescarul. După care se întoarse și îl întrebă:

— Îți mai datorez ceva?

El răspunse:

— Ba!

Evreul zise:

— Atunci du-te-n bună pace!

Și Khalif, fără a mai zăbovi, se ridică, își luă coșul gol și năvoadele și se întoarse la malul apei.

Atunci, încrezându-se în făgăduiala maimuței cea cu ochi frumoși, își aruncă năvoadele în apă, și pe urmă le strânse; ci cu mare caznă, atâta de grele erau; și le găsi pline cu pește de toate neamurile. Și numaidecât trecu pe lângă el o femeie care ținea în cumpănă pe cap o tablă, și care îi ceru pește pentru un dinar; și el îi vându peștele cerut. Și tot așa iacătă că trecu și un rob, și luă și el pește pentru un dinar. Și la fel mai departe, până ce Khalif vându pește de o sută de dinari în ziua aceea! Atunci, mândru cum nu se mai poate, luă suta de dinari și se întoarse la amărâta de cocioabă de lângă târgul de pește unde sălășluia. Și când se lăsă noaptea, se simți tare îngrijorat din pricina banilor pe care îi avea, și își zise în sineși, înainte de a se întinde pe rogojina lui ca să doarmă: „O, Khalif, toată lumea din mahala te știe că ești om sărac, un pârlit de pescar fără nimica la zilele lui! Or acuma iacătă-te că ai ajuns să ai o sută de dinari de aur! Și oamenii au să afle, și califul Harun Al-Rașid are să afle și el până la urmă, și într-o zi, când are s-o ducă prost cu paralele, are să-și trimită la tine străjile ca să-ți spună: «Am lipsă de atâția bani și am aflat că tu ai acasă o sută de dinari. Or, vreau să mi-i împrumuți!» Eu atunci am să iau înfățișarea mea cea mai jalnică și am să mă căinez, lovindu-mă amarnic peste ochi, și am să răspund: «O, emire al drept-credincioșilor, sunt om sărac și un nimic pe lume! De unde să am eu atâția bani? Pe Allah! Cine ți-a povestit una ca asta este un mincinos de pomină! N-am avut de când sunt și n-o să am cât oi fi atâta bănet!» Atunci, ca să pună gabja pe banii mei, și ca să mă facă să mărturisesc locul unde am să-i ascund, are să mă dea pe mâna căpeteniei de agie Ahmad-cel-Hoțoman, care are să pună să mi se dea jos nădragii și are să mă ciomăgească până ce am să mărturisesc și am să-i dau suta de dinari. Or eu acuma, ca să scap din beleaua asta, gândesc că lucrul cel mai bun de făcut este să nu mărturisesc nimica!

Și, ca să nu mărturisesc nimica, trebuie să-mi deprind pielea cu bătaia, măcar că, Allah fie lăudat, e și-așa destul de tăbăcită! Da se cade să fie bine de tot, încât gingășia mea din născare să nu șovăiască și să nu mă facă să săvârșesc ceea ce sufletul meu nu are de gând!”

Cugetând astfel, Khalif nu mai pregetă nici o clipită și își puse în fapt planul pe care i-l năzărise mintea lui de mâncător de hașiș. Se ridică așadar numaidecât, se dezbrăcă de tot.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute cincizeci și noua noapte spuse:

Cugetând astfel, Khalif nu mai pregetă nici o clipită și își puse în fapt planul pe care i-l năzărise mintea lui de mâncător de hașiș. Se ridică așadar numaidecât, se dezbrăcă de tot, luă un burduf vârtos, care-i slujea de căpătâi, și îl agăță într-un cui din perete; pe urmă, înșfăcând un bici cu o sută optzeci de noduri, începu să tragă, rând pe rând, când o lovitură pe spinarea lui, când o lovitură pe pielea burdufului, scoțând totodată niște țipete amarnice, de parcă s-ar fi și aflat dinaintea căpeteniei de agii și ar fi fost silit să se apere de învinuire. Și țipa: „Au! Văileu! Pe Allah, o, doamne al meu, este o minciună! Au! E o mare minciună! Văileu! Au! Sunt vorbe care să mă piardă! Uf! Uf! Tare mă mai doare! Niște mincinoși! Au! Nu am nici un bun pe lume!” Și așa se împărtăși mai departe cu leacul acela, trăgând pe rând câte o lovitură, ba pe pielea lui, ba pe burduful ce-i slujea de căpătâi; iar dacă îl durea prea tare, mai sărea peste rândul lui, și trăgea două lovituri în căpătâi; ba, până la urmă, nu-și mai da decât câte o lovitură din trei, apoi din patru, apoi din cinci! Și-așa!

Și-atunci, pe toți vecinii și pe toți neguțătorii din mahala, dacă auziră cum răsunau în toi de noapte țipetele și loviturile, îi cuprinse îngrijorarea și, până la urmă, își ziseră: „Ce-o fi pățit bietul de el de țipă așa? Și ce-o fi cu loviturile alea care plouă asupra lui? Poate-or fi niscaiva hoți, care au tăbărât pe el și-l bat de-l omoară!”

Și-atunci, întrucât țipetele și urletele nu făceau decât să sporească tot mai tare, iar loviturile bubuiau tot mai dese, ieșiră cu toții de prin case și alergară la casa lui Khalif. Ci, găsind ușa încuiată, își ziseră: „Hoții trebuie să fi intrat pe partea cealaltă, coborând de pe terasa de alături!” Și se suiră pe terasa casei de alături, iar de acolo săriră pe terasă la Khalif și coborâră la el, strecurându-se prin bageaua de sus. Și îl găsiră singur și gol-goluț, trăgându-și de zor lovituri cu biciul, pe rând, și scoțând totodată urlete, și strigând că este nevinovat. Și se frământa ca un efrit, țopăind amarnic.

Vecinii, dacă îl văzură așa, îl întrebară uluiți:

— Ce-ai pățit, Khalif? Și care-i treaba? Loviturile care se auzeau și urletele tale au sculat toată mahalaua și nu ne-au mai lăsat să dormim! Și iacătă-ne aici, cu inimile zvâcâind!

Și Khalif răcni la ei:

— Ce vreți, bre, de la mine? Ce, nu mai sunt stăpân pe pielea mea și nu pot să mi-o deprind în tihnă cu bătăile? De unde știu eu ce mă mai așteaptă mâine? Hai, oameni buni! Ar fi mai bine să faceți și voi ca mine și să vă deprindeți cu leacul acesta! Că nici voi nu sunteți mai la adăpost ca mine de răutăți și de năpaste!

Și fără a mai lua seama la cei de față, Khalif își văzu mai departe de urletele lui, sub loviturile care bubuiau de zor pe burduf, gândind că bubuiau chiar pe pielea lui.

Atunci vecinii, dacă văzură așa, se puseră pe un râs de se tăvăleau pe jos, și până la urmă plecară cum veniră.

Iar Khalif osteni și el după o bucată de vreme; ci nu vroi să închidă ochii o clipită, de frica hoților, atâta de rău intrase la griji din pricina proaspetei lui averi. Și dimineața, înainte de a pleca la muncă, tot se mai gândea la suta aceea de dinari ai lui, și își zicea: „Dacă-i las aici acasă, de bună seamă că mi-i fură careva; dacă mi-i pun la brâu în chimir, au să fie băgați de seamă de vreun pungaș, care are să se așeze la pândă în vreun ungher singuratic și are să mă aștepte când trec, și are să sară pe mine, să mă omoare și să mă jefuiască. Așa că mai bine am să fac altceva!”

Atunci se ridică, își rupse în două turbanul, întocmi dintr-o jumătate un săculeț, și puse aurul în săculețul acela, pe care și-l legă de gât cu o sfoară. Pe urmă își luă năvoadele, coșul și bățul, și se duse pe malul apei. Și când ajunse acolo, apucă năvoadele și, cu toată puterea brațului său, le aruncă în apă. Ci mișcarea pe care o făcu fu atâta de repezită și de nesocotită, încât legătura cu aurul se desprinse de la gât și se duse în apă după năvoade; iar valurile o purtară departe spre adâncuri.

Dacă văzu așa, Khalif își lăsă năvoadele, se dezbrăcă într-o clipită și, aruncându-și hainele pe mal, sări în apă și se cufundă să-și caute săculețul; ci nu izbuti nicidecum să dea de el. Atunci se cufundă a doua oară, și a treia oară, și tot așa mai departe, până de o sută de ori, da degeaba. Atunci, amărât și la capătul puterilor, se întoarse sus pe mal și vru să se îmbrace; ci văzu că hainele pieriseră și nu-și mai găsi decât năvodul, coșul și bâta. Atunci își plesni palmele și strigă: „A! Ticăloșii și hoțomanii! Mi-au furat hainele! Da toate astea nu le pățesc decât ca să se adeverească zicala care spune: „Pentru cămilar, hagialâcul nu se isprăvește decât după ce și-a belit cămila”.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaizecea noapte spuse:

„Pentru cămilar, hagialâcul nu se isprăvește decât după ce și-a belit cămila”.

Se hotărî atunci să se înfășoare cu năvodul, neavând altceva cu ce să se îmbrace; pe urmă își luă bâta în mână și, cu coșul în spinare, începu să alerge pe țărm, cu pași mari, umblând de colo până colo, ba la dreapta, ba la stânga, ba înainte, ba îndărăt, pufnind, și anapoda, și turbat ca o cămilă în călduri, și asemenea întru totul cu vreun efrit răzvrătit, scăpat din strâmta închisoare de aramă în care îl ferecase Soleiman!

Și-atâta, în ce îl privește pe Khalif pescarul!

Da în ceea ce îl privește pe califul Harun Al-Rașid, de care are să vină vorba acuma, iacătă!

Trăia la Bagdad, pe vremurile acelea, ca misit și giuvaiergiu al califului, un mare navab, pe nume Ibn Al-Kirnas. Și-acesta era un slujbaș atâta de falnic în suk, încât tot ce se vindea în Bagdad, fie serasiruri, fie giuvaieruri, fie orice alte lucruri de preț, fie băieți ori fete, nimica nu se vindea decât prin mijlocirea lui, ori după ce trecuse prin mâinile lui, ori fusese supus cercetării lui. Or, într-o zi ca toate zilele, pe când Ibn Al-Kirnas ședea în prăvălia sa, văzu că vine la el șeicul telalilor, care ținea de mână o fetișcană cum nici o privire de om nu mai avusese parte să privească vreodată una la fel de minunată, fiind peste măsură de frumoasă, de zarifă, de gingașă și fără de cusur. Și fata aceea, afară de harurile pe care le avea făptura ei, stăpânea toate științele, și toate artele, și poetica, și cântecul cu lăuta, și cântecul cu glasul, și danțul. Încât, acolo pe loc, Ibn Al-Kirnas nu pregetă s-o cumpere pe cinci mii de dinari de aur; și, după ce o îmbrăcă în haine de o mie de dinari, o duse s-o arate emirului drept-credincioșilor. Și fata își petrecu noaptea la calif. Iar califul putu, în felul acesta, să-i pună la încercare el însuși harurile și feluritele cunoștințe. Și o găsi măiastră în toate, și fără de seamăn pe vremile ei. Și o chema Kut-al-Kulub[14], și avea o piele oacheșă și proaspătă.

Atunci emirul drept-credincioșilor, mulțumit de roaba lui cea nouă, îi trimise a doua zi lui Ibn Al-Kirnas zece mii de dinari, drept preț de cumpărare. Și fu cuprins de o patimă atâta de năprasnică pentru fetișcana aceea, și inima îi fu atâta de înrobită de ea, încât califul, din pricina ei, își uitase de Sett Zobeida, vară-sa, fiica lui Al-Kassim; și își lăsă în părăsire toate cadânele; și șezu o lună încheiată închis cu ea, neieșind decât la rugăciunea de vinerea, și întorcându-se îndărăt numaidecât, fără de zăbavă. Încât mai-marii împărăției găsiră tare nepotrivit ca lucrul să dureze mai mult, și se duseră să-și spună păsurile la vizirul cel mare Giafar Al-Barmaki. Și Giafar le făgădui că, fără de zăbavă, are să aducă îndreptarea acelei stări de lucruri; și, spre a sta de vorbă cu marele calif, așteptă rugăciunea din vinerea următoare. Și intră în geamie, și se întâlni cu el. Și putu să-i vorbească pe îndelete despre felurite întâmplări de dragoste și despre urmările lor. Și califul, după ce îl ascultă fără a-l opri, îi răspunse:

— Pe Allah, o, Giafar, nu sunt întru nimic ca în poveștile și ca în împrejurările acelea; ci vina-i numai a inimii mele, care s-a lăsat prinsă în năvoadele iubirii, de nu mai știu ce să fac ca să scap!

Și vizirul Giafar răspunse:

— Află, o, emire al drept-credincioșilor, că draga ta Kut-al-Kulub este acuma în mâinile tale, supusă poruncilor tale, o roabă printre roabele tale; și tu știi că atunci când mâna stăpânește un lucru, inima nu-l mai râvnește. Or, eu aș vrea să-ți arăt o cale, pentru ca inima ta să nu se sature de aceea care ți-e dragă; și anume să te desparți de ea din vreme în vreme, ducându-te, de pildă, la vânătoare ori la pescuit; întrucât s-ar putea ca năvoadele pescarului să-ți dezlege inima din năvoadele în care o ține priponită dragostea! Așa ar fi deocamdată mai bine să faci, decât să te îngrijești de treburile ocârmuirii, întrucât, în starea în care te afli, asemenea griji ți-ar pricinui prea mare silă!

Și califul răspunse:

— Minunat ți-e gândul, o, Giafar! Haidem fără de zăbavă și fără de preget să ne plimbăm oleacă.

Și, de îndată ce se sfârși rugăciunea, califul și Giafar ieșiră de la geamie, încălecară fiecare pe câte un catâr și trecură în fruntea alaiului lor, ca să plece afară din cetate și să colinde câmpurile.

După ce hălăduiră îndelung de colo până colo, prin arșița zilei, ajunseră de lăsară departe în urmă alaiul, prinși cum erau de tăifăsuiala lor; iar lui Al-Rașid i se făcu tare sete și zise:

— O, Giafar, mă chinuie o sete amarnică!

Și se uită peste tot de jur împrejur, căutând vreun sălaș, și zări în depărtare, pe o măgură, ceva ce se mișca; și îl întrebă pe Giafar:

— Tu vezi ce văd eu acolo în zare?

El răspunse:

— Ba văd, o, căpetenie a drept-credincioșilor! Văd parcă ceva pe dâmb. Trebuie să fie vreun zarzavagiu ori vreun grădinar de castraveți! Oricum, întrucât de bună seamă că omul acela trebuie să aibă pe undeva prin preajmă vreo apă, dau fuga să-ți aduc!

Al-Rașid răspunse:

— Catârul meu este mai iute decât catârul tău! Așa că stai aici și așteaptă alaiul, în vreme ce eu am să mă duc singur să-mi astâmpăr setea la grădinarul acela; și pe urmă mă întorc!

Și, spunând acestea, Al-Rașid își îndemnă catârul într-acolo, și se depărtă iute ca o pală de furtună, ori ca un puhoi de apă când cade din vârful unei stânci; și cât ai clipi din ochi ajunse la acel ins, care nu era altul decât Khalif pescarul. Și califul îl văzu gol și înfășurat până la gât în năvoadele lui, și plin de sudoare și de țărână, și cu ochii roșii, holbați și rătăciți, și cu o înfățișare greu de privit.

Și, în felul acesta, părea unul dintre efriții făcători de rele care rătăcesc prin locurile pustii.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaizeci și una noapte spuse:

Și, în felul acesta, părea unul dintre efriții făcători de rele care rătăcesc prin locurile pustii. Și Harun îi ură bună pace, iar Khalif îi răspunse la urare posomorât și aruncându-i o privire ca de foc. Și Harun îi zise:

— Măi omule, nu cumva ai să-mi dai o gură de apă?

Și Khalif îi răspunse:

— Păi ce, tu ești orb ori ești nebun? Nu vezi apa cum curge pe după dâmb?

Atunci Harun ocoli măgura și coborî la Tigru, unde, culcându-se cu burta pe pământ, bău și își stâmpără setea; pe urmă duse și catârul să se adape. După care se întoarse la Khalif și îi spuse:

— Ce faci tu aici, bre omule, și ce meserie ai?

Khalif răspunse:

— Chiar că întrebarea asta e și mai anapoda și mai smintită decât a cu apa. Păi nu vezi pe umerii mei unealta meseriei mele?

Și Harun, privind năvodul, zise:

— Trebuie să fii pescar, fără de nici o îndoială!

El spuse:

— Tu zici!

Și Harun îl întrebă:

— Da unde-ți sunt turbanul, și cămașa, și sacul?

La vorbele acestea, Khalif, care își pierduse toate acele lucruri pe care i le înșira Al-Rașid, nu se mai îndoi nici o clipită că n-ar fi chiar el hoțul care le furgăsise pe mal și, repezindu-se ca un fulger, din vârful măgurii, la Al-Rașid, înhăță catârul de frâu și răcni:

— Dă-mi îndărăt lucrurile, și pune capăt glumei tale neroade!

Harun răspunse:

— Eu, pe Allah! Nici nu ți-am văzut hainele, nici habar nu am ce vrei să spui!

Or, Al-Rașid, după cum se știe, avea obrajii grași și buhăiți, și gura tare mică. Încât Khalif, uitându-se la el cu mai multă luare-aminte, gândi că trebuie să fie vreun clanaretist, și îi strigă:

— Vrei au ba, o, clanaretistule, să-mi dai îndărăt lucrurile? Ori vrei mai degrabă să dănțuiești sub loviturile mele de ciomag, până ți-ai fleșcăi hainele?

Și califul, dacă văzu toroipanul cel năprasnic al pescarului ridicat deasupra capului său, își zise: „Pe Allah! N-am să pot sprijini nici baremi jumătate de lovitură de la un ciomăgoi ca acesta!” Și, fără a mai sta o clipă pe gânduri, se dezbrăcă de frumoasa lui mantie de zarafir și, dându-i-o lui Khalif, spuse:

— Măi omule, ia caftanul acesta, în schimbul lucrurilor tale pierdute!

Și Khalif luă mantia, o întoarse pe toate părțile și zise:

— O, clanaretistule, lucrurile mele prețuiesc de zece ori mai mult decât pârlita asta de mantie împodobită.

Al-Rașid spuse:

— Fie! Da îmbracă-te cu ea, oricum, până ce mă duc să-ți caut lucrurile!

Și Khalif luă mantia și se îmbrăcă; părându-i însă prea lungă, își luă cuțitul care atârna la toarta coșului său de pescar și, dintr-o șuierătură, îi reteză toată partea de jos, din care își întocmi numaidecât un turban, pe când haina acuma de-abia îi ajungea până la genunchi; ci lui mai bine îi venea așa, că nu-l mai stânjenea la umblet. Pe urmă, se întoarse către calif și îi zise:

— Allah cu tine, o, clanaretistule! Ia spune-mi: cam cât agonisești tu pe lună cu meseria ta de clanaretist?

Califul, necutezând să-l mai înfrunte pe cel care îl întreba, răspunse:

— Meseria mea de clarinetist îmi aduce cam la zece dinari pe lună!

Iar Khalif, făcând un semn de mare milă, zise:

— Pe Allah, o, sărmane, tare mi-e milă de tine! Eu, drept să-ți spun, acești zece dinari ți-i câștig într-un ceas de vreme, numai aruncându-mi năvodul și strângându-l; întrucât am în apă o maimuță care și-a luat asupra-și nevoile mele, și care de fiecare dată are grijă să-mi strângă peștii în năvoade. Vrei, dară, o, obraz umflat, să intri în slujbă la mine, ca să înveți meseria de pescar și, într-o bună zi, să ajungi părtaș cu mine la câștig? Până una alta, de-nceput, ca ucenic al meu, ai dobândi cinci dinari pe zi. Și, pe deasupra, te-ai mai bucura și de ocrotirea acestui ciomag împotriva vreunei asupriri din partea dascălului tău de mai înainte, clanaretistul, pe care mă însărcinez, de-o trebui, să-l deșel dintr-o lovitură!

Și Al-Rașid răspunse:

— Primesc târgul!

Khalif spuse:

— Atunci dă-te jos de pe catâr și leagă vita pe undeva, ca să putem, la nevoie, s-o folosim spre a duce peștele la târg cu ea! Și hai degrabă să-ți începi ucenicia de pescar!

Atunci califul, măcar că oftând în sufletul lui și aruncând ochi pierduți împrejuru-i, lăsă catârul legat pe undeva prin preajmă, își încinse ce-i mai rămăsese din haine, își prinse-n brâu poalele cămășii, și veni de se rândui lângă pescar, care îi spuse:

— O, clanaretule, apucă năvodul ăsta de la un capăt, adu-l pe după mână în cutare fel, și repede-l în apă în cutare fel!

Și Al-Rașid își chemă în inima lui toată isteția de care se simțea în stare și, făcând ce-i poruncise Khalif, aruncă năvodul în apă; și după un răstimp vru să-l tragă; ci îl găsi atâta de greu, încât nu putu să-i dea de hac singur, și trebui să-l ajute Khalif; și îl traseră amândoi la mal, în vreme ce Khalif țipa către ajutorul său:

— O, clanaret al belelii mele, de-o da păcatul să-mi găsesc năvodul rupt ori vătămat în vreun fel de pietrele de la fund, te belesc! Și întocmai cum mi-ai luat tu mie hainele, așa am să-ți iau și eu catârul!

Ci spre norocul lui Harun năvodul fu scos afară neatins și plin cu pește de cea mai aleasă frumusețe! Altminteri de bună seamă că Harun ar fi trecut prin beleaua pescarului, și numai Allah știe cum ar fi putut el să îndure o sarcină ca aceea. Or, nu fu nimic! Dimpotrivă, pescarul îi spuse lui Harun:

— O, clanaretule, tare mai ești hâd, și chipul tău seamănă aidoma cu fundul meu; ci pe Allah, dacă iei aminte bine la meseria ta cea nouă, într-o zi ai să ajungi un pescar strașnic.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaizeci și doua noapte spuse:

— O, clanaretule, tare mai ești hâd, și chipul tău seamănă aidoma cu fundul meu; ci pe Allah, dacă iei aminte bine la meseria ta cea nouă, într-o zi ai să ajungi un pescar strașnic! Până atunci, cel mai bun lucru pe care îl ai de făcut este să încaleci iar pe catâr și să te duci la suk să-mi cumperi două coșuri mari, ca să pun în ele prisosul pescuitului acesta minunat, în vreme ce eu, până te întorci, am să stau să păzesc peștele. Și nu te mai îngriji de nimic altceva, întrucât am aici și terezia de pește, și greutățile, și tot ce este de trebuință pentru vânzarea cu amănuntul. Iar tu nu o să ai altă sarcină, când o să ajungem în sukul de pește, decât să-mi ții terezia și să strângi banii de la mușterii! Dă fuga iute și cumpără coșurile. Și, mai ales, ia seama să nu care cumva să-mi umbli gură-cască, auzi? Că de unde nu, are să-ți joace bâta pe șerteață!

Și califul răspunse:

— Ascult și mă supun!

Pe urmă zori să-și dezlege catârul și să încalece pe el, dându-i pinteni grabnici; și râzând de să-și dea sufletul, se duse la Giafar care, când îl văzu împopoțonat așa de anapoda, ridică mâinile către cer și strigă:

— O, cap al drept-credincioșilor, fără de nici o îndoială că în calea ta ai dat de vreo grădină frumoasă, în care te-ai culcat și te-ai tăvălit prin iarbă!

Și califul, când auzi vorbele lui Giafar, se puse iar pe râs. Pe urmă barmecizii din alai, rudele lui Giafar, sărutară pământul dintre mâinile lui și spuseră:

— O, emire al drept-credincioșilor, deie Allah să zăbovească asupra ta bucuriile și să se spulbere departe toate grijile! Da care-i pricina care te-a ținut atâta de mult departe de noi, când nu plecaseși decât să bei o gură de apă?

Și califul răspunse:

— Mi s-a întâmplat o întâmplare de-a mirările, dintre cele mai de haz și mai osebite!

Și le povesti tot ce pățise cu pescarul Khalif și cum, în locul hainelor pe care acela era încredințat că i le furase, îi lăsase în schimb caftanul de zarafir. Atunci Giafar strigă:

— Pe Allah, o, emire al drept-credincioșilor! Când am văzut că te depărtezi singur-singurel, îmbrăcat atâta de falnic, am avut ca un fel de presimțire să nu ți se întâmple ceva. Da necazul nu-i mare, mă duc eu numaidecât să răscumpăr de la pescar mantia pe care i-ai dat-o!

Califul începu să râdă și mai tare și zise:

— Ar fi trebuit, o, Giafar, să te gândești la asta mai devreme, întrucât șugubățul acela, ca să și-o potrivească pe statura lui, i-a și tăiat poalele; iar din poale și-a și făcut un turban! Ci, o, Giafar, mie mi-e prea destul un pescuit și nu mă simt ispitit să iau iarăși de la cap o trudă ca aceea. Și, de altminteri, am pescuit dintr-odată atâta pește cât să mă pot lipsi de aci înainte să râvnesc o izbândă mai mare, întrucât peștele scos din năvodul meu este atâta de mult de parcă ar fi fost o vrăjitorie la mijloc; și tot peștele acela se află colo jos, pe malul apei, în paza lui Khalif, stăpânul meu, care nu așteaptă decât să mă întorc la el cu niște coșuri, ca să ne ducem să vindem apoi în suk rodul pe care l-am agonisit!

Și Giafar spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, așadar eu nu am decât a mă duce să abat cumpărătorii spre voi!

Harun strigă:

— O, Giafar! Pe harurile strămoșilor mei cei neprihăniți, făgăduiesc un dinar pentru fiecare pește tuturor acelora care au să cumpere de la Khalif, stăpânul meu, peștele pescuit de mine.

Atunci Giafar strigă străjerilor din alai:

— Hei, străjeri și oameni din alai! Dați fuga pe malul apei și siliți-vă să-i aduceți pește emirului drept-credincioșilor!

Și numaidecât toți cei din alai alergară la locul arătat și îl găsiră pe Khalif păzind peștele; și îl împresurară cum împresoară ereții o pradă, și își smulseră peștii grămădiți dinaintea lui, bătându-se pe ei, în pofida toroipanului cu care amenința Khalif rotindu-l amarnic. Și Khalif, până la urmă, fu biruit cu totul de mulțimea lor și strigă:

— Nu încape îndoială că peștele acesta-i chiar peștele raiului!

Și, împărțind lovituri de zor, putu izbândi să scape de la pradă doi pești, cei mai frumoși din tot pescuitul acela; îi luă și, cu câte unul în fiecare mână, fugi în apă, ca să scape de cei pe care îi credea a fi niscaiva ucigași, tâlhari de drumul mare. Și, ajungând în felul acesta departe în apă, își ridică mâinile în care ținea peștii și strigă:

— O, Allah! Pentru harurile peștilor aceștia din raiul tău, fă ca tovarășul meu, clanaretistul, să nu zăbovească a se-ntoarce!

Or, cum își sfârși această rugă, un arap din alaiul de pază al califului, rămas mai pe urma celorlalți, din pricina calului care i se oprise în drum să se ușureze, ajunse și el la malul apei și, nemaivăzând nici urmă de pește, se uită la dreapta, se uită la stânga, și îl zări pe Khalif în apă, ținând câte un pește în fiecare mână. Și îi strigă:

— O, pescarule, ia fă-te-ncoace!

Khalif răspunse:

— Întoarce dosul, o, înghițitorule de belele!

La vorbele acestea, negrul, peste măsură de mânios, își ridică sulița și, ațintind-o înspre Khalif, strigă:

— Vrei să vii încoace și să-mi vinzi peștii ăia doi, la ce preț ai hotărât tu, ori vrei mai degrabă să-ți împlânt sulița asta în coastă?

Și Khalif răspunse:

— Stai așa, bre pușlamao! Mai bine îți dau peștele, decât să-mi pierd viața!

Și ieși din apă și veni de-i aruncă în silă cei doi pești arapului, care îi luă de pe jos și îi puse într-o basma de mătasă bogat înflorată; pe urmă își duse mâna la buzunar, ca să scoată banii; ci văzu că buzunarul era gol; și îi spuse pescarului:

— Pe Allah, o, pescarule, nu ai noroc, căci nu am acuma în buzunar nici măcar o drahmă! Da să vii mâine la palat și să întrebi de hadâmbul negru Sandal. Și slugile au să te îndrume la mine, și am să te întâmpin cu o primire mărinimoasă și cu ce ți-o meni norocul; și pe urmă ai să te duci în calea ta!

Și Khalif, necutezând să facă pe năzurosul, îi aruncă hadâmbului o privire care spunea mai mult decât o mie de înjurături, ori de amenințări cu belitul, ori de dezmățuri cu mama sau cu sora celuilalt; și se îndepărtă înspre Bagdad, plesnindu-și palmele una de alta și grăind, cu un glas zefliu și plin de amărăciune: „Iacătă, cu adevărat, o zi care, dintru început, a fost mai blagoslovită decât toate zilele blagoslovite ale vieții mele! E vădit!” Și, în felul acesta, trecu pragul cetății și intră în sukuri.

Or, când trecătorii și prăvăliașii.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaizeci și treia noapte urmă:

Or, când trecătorii și prăvăliașii îl văzură pe Khalif pescarul, care, pe de-o parte, își purta în spinare năvoadele, coșul și bâta, iar pe de altă parte era îmbrăcat cu un caftan și avea pe cap un turban care numai ele două prețuiau mai bine de o mie de dinari, îl împresurară și porniră pe urma lui, ca să vadă ce putea să fie cu el, până ce ajunse în dreptul croitoriei pe care o ținea croitorul califului. Și croitorul, de la cea dintâi privire aruncată asupra lui Khalif, cunoscu pe dată că haina de pe el era chiar haina pe care o lucrase nu de mult pentru căpetenia drept-credincioșilor. Și strigă către pescar:

— O, Khalif, de unde ai căpătat feregeaua aceea de pe tine?

Și Khalif, cu sufletul cătrănit, îi răspunse fulgerându-l cu privirile:

— Da ce te bagi tu, chip neisprăvit? Ci să știi, ca să pricepi că nu am nimica de ascuns: mantia aceasta mi-a fost dată de ciracul meu, pe care îl învăț pescuitul, și pe care mi l-am luat ca ajutor. Și nu mi-a dat mantia decât ca să scape cu mâna neretezată, pentru hoția de care s-a făcut vinovat când mi-a șterpelit hainele!

La vorbele acestea, croitorul pricepu că însuși califul, în plimbările lui, trebuie să se fi întâlnit cu pescarul și să-i fi făcut vreun renghi, ca să-și râdă de el. Și îl lăsă pe Khalif să-și vadă în tihnă de drum și să ajungă la el acasă, unde avem să-l găsim iarăși mâine.

Ci acuma este timpul să aflăm ce s-a petrecut la sărai în lipsa califului Harun Al-Rașid. Apoi acolo s-au petrecut lucruri cu urmări grele.

Știm, dar, că marele calif nu plecase cu Giafar decât ca să se ducă să ia oleacă de aer pe câmpuri și să-și mai uite o clipă de patima-i cea aprigă după Kut-al-Kulub. Or, califul nu era nicidecum singurul suflet pe care îl chinuia patima aceea pentru roabă. Soția și verișoara lui, Sett Zobeida, de la venirea în harem a fetișcanei, ajunsă cadâna cea mai dragă a emirului drept-credincioșilor, nu mai putea nici să mănânce, nici să bea, nici să doarmă, nimica! Atâta de plin îi era sufletul de zavistia care le cuprinde de obicei pe femei din pricina potrivnicelor lor. Și ca să-și ușureze veninul stârnit de ocara aceea necurmată care o umilea și în ochii ei și în ochii celor din preajma ei, Sett Zobeida nu mai aștepta decât un prilej, fie vreo lipsă nevoită a califului, fie vreo călătorie, fie vreo altă treabă, care să-i îngăduie a săvârși în voie ceea ce își pusese de gând. Încât, de îndată ce află că marele calif plecase la vânătoare și la pescuit, porunci să se pregătească, în iatacurile ei, un ospăț falnic, de la care să nu lipsească nici băuturile, nici tăvile de farfuriu pline cu zumaricale și cu dulcețuri. Și trimise să fie poftită, cu mare pohfală, și cadâna Kut-al-Kulub, poruncind roabelor să-i spună:

— Stăpâna noastră Sett Zobeida, fiica lui Kassem, soția emirului drept-credincioșilor te poftește astăzi, o, stăpână a noastră Kut-al-Kulub, la un ospăț pe care îl dă în cinstea ta. Căci Sett Zobeida a băut astăzi o doctorie și, ca să dobândească o vindecare cât mai deplină, trebuie să-și veselească sufletul și să-și odihnească gândurile; și socoate că tihna cea mai bună și voioșia cea mai aleasă nu le poate căpăta decât privindu-te pe tine și ascultând cântecele tale minunate, despre care l-a auzit pe calif vorbind cu multă desfătare. Și tare mai dorește să se încredințeze și ea!

Iar Kut-al-Kulub răspunse:

— Ascultare și supunere datorăm lui Allah și stăpânei noastre Sett Zobeida!

Și se ridică pe clipă pe dată; și habar nu avea ce-i menise ursita în hotărârile ei cele trainice. Și își luă alăutele de trebuință, și plecă împreună cu căpetenia hadâmbilor la iatacurile aprigei Sett Zobeida.

Când ajunse în fața soției califului, fata sărută pământul dintre mâinile ei de mai multe ori, pe urmă se ridică și, cu un glas nespus de dulce, rosti:

— Pacea fie asupra acestei perdele ridicate și asupra vălului neprihănit al acestui harem, asupra urmașului Profetului și moștenitor al volniciilor neamului lui Abbas! Deie Allah să dăinuie fericirea stăpânei noastre atâta vreme cât s-or urma ziua și noaptea una după alta!

Și, după ce rosti lauda aceasta, se trase îndărăt între celelalte soții și cadâne.

Atunci Sett Zobeida, care sta tolănită într-un jeț pe divanul larg de catifea, își ridică alene ochii către cadână și o privi țintă. Și rămase năucă de ce vedea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaizeci și patra noapte spuse:

Și rămase năucă de frumusețea pe care o vedea la fetișcana aceea desăvârșită, care avea niște plete ca noaptea, niște obraji ca bobocii de trandafiri, niște sâni ca de granate, niște ochi strălucitori, pleoapele galeșe, o frunte luminoasă și un chip de lună. Și de bună seamă că soarele sta să răsară de după cârlionții de pe frunte-i, și că bezna nopții se înnegura de la pletele ei; iar moscul nu putea fi cules, fără de nici o îndoială, decât din răsuflarea ei, și numai ei își datorau florile gingășia și mireasma; luna nu lumina decât luând cu împrumut din strălucirea frunții ei; ramul nu se legăna decât după pilda mijlocului ei, iar stelele nu sclipeau decât de la sclipirea ei; arcul vitejilor nu se încorda decât ca să fie asemeni cu sprâncenele sale; iar mărgeanul de pe mări nu se înroșea decât de la buzele ei cele roșii! Dacă era supărată, cei îndrăgostiți de ea se prăbușeau la pământ, pieriți de viață! Dacă era liniștită, sufletele se întorceau să dea viață iarăși trupurilor moarte! Dacă arunca o privire, vrăjea și supunea lumile amândouă sub stăpânia sa. Căci cu adevărat era o minune de frumusețe și era fala Aceluia carele o zămislise și o desăvârșise!

După ce Sett Zobeida o privi cu uimire îndelungă și o cercetă cu de-amănuntul, îi zise:

— Pace, dragoste și noroc! Fii binevenită printre noi, o, Kut-al-Kulub! Șezi colea și veselește-ne cu meșteșugul tău și cu frumusețea cântărilor tale!

Și fetișcana răspunse:

— Ascult și mă supun!

Pe urmă șezu jos și, întinzând mâna, luă mai întâi o dairea minunată; și-așa chiar că i se puteau potrivi vorbele poetului:

O, cântăreațo cu dairea, Tot ascultându-te, vrăjită, A-nnebunit inima mea!

Și pe când degetele tale bat ritmul cu mișcări agale, Iubirea-mi geme-mpâtimită în tactul dulcelui tău cânt ce-mi sună-n piept, adânc și blând.

N-am să-ți mai pot da-ntr-un sfârșit decât o inimă rănită!

De cânți un cântec fericit, Ori gemi ca sub dureri zdrobită, Tu-nfigi în inimile noastre potop de suliți, și dezastre.

Ridică-te, ah! Zvârle iute Veșmintele-ți! Și, ah! Aruncă iașmacul, și pe întrecute, Cu pasul zvelt, și cu-ndelungă Pricepere, dansează-apoi, O, preafrumoaso, pentru noi, Nebunul dans ce ne răpune Al dragostei noastre nebune!

Și, după ce zăngăni iar din dairea, începu să cânte, însoțindu-se de zdrăngănelile ei, stihurile acestea, ticluite pe loc:

Surorile inimii mele, Gingașele, dulci păsărele, I-au spusu-i-au inimii: „Fugi! Fugi de bărbați și fugi de lume!” Ci inimii mele, anume, I-am spus: „Orișiunde te duci, O, inimă, să te supui Bărbaților! Cată să-ți pui În aripă largi evantaie Să freamăte lin, să se-nfoaie Și veselă fii, cum se cere, Să faci tuturora plăcere!”

Și cântă apoi aceste două strofe, cu un glas atâta de minunat încât, de farmecul lor, păsările cerului se opriră din zbor, iar palatele începură să dănțuiască din toate zidurile. Atunci Kut-al-Kulub lăsă daireaua și luă o trișcă de trestie, pe care își lipi buzele și degetele. Și, în felul acesta, chiar că i se potriveau stihurile poetului:

O, tu, cea care cânți măiestru, Din fluierul acela rece, Din trestia aceea moartă Ce-o ții cu degetele-ți lungi La jarul buzelor frumoase, Prin care un nou suflet trece Din răsuflarea ta ca focul În trișca răsucită-n dungi, Mai bine-n inima mea suflă! Ea ar suna cu mult mai bine Ca trestia acelui fluier Cu șapte găuri puse-n șir, Căci nu-s doar șapte răni cioplite În inima mea și în mine, Ce-ar tresări înfiorate Sub degetele-ți prea-subțiri!

După ce le vrăji pe toate femeile de față cu cântecul din trișcă, fata puse jos fluierul și luă o lăută minunată, îi potrivi strunele și și-o sprijini pe sân, plecându-se peste pântecele ei, cu o gingășie ca de mamă ce se plecă peste pruncul său, așa de frumos, încât de bună seamă că despre ea și despre lăuta ei a zis poetul:

O, cântăreațo din lăută, Cum știi cu degetele tale S-aprinzi pe strunele persane Sau să adormi pojar și jale, Întocmai cum dorești, ca vraciul Ce știe, meșter, după voie, Să lase sângele să curgă Cuminte – sau, de e nevoie, Să-l facă să țâșnească-afară Din toate rosturile sale.

Ce-adâncă vrajă se-nfioară Când degetele-ți diafane Grăiesc cu grai de alăută Pe limba strunelor persane, Iar cei ce nu știu graiu-acela Ascultă vraja-i fără nume Și limba-i fără de cuvinte Venind de dincolo de lume, Și toți pricep ce spune graiul Din strunele vuind de zvoane.

Și atunci fata porni să sune strunele pe paisprezece glasuri osebite, și cântă, ținând hangul cu alăuta, un cântec întreg, care le topi de desfătare pe cele care o priveau, și le cufundă în bucurie pe cele care o ascultau.

Pe urmă Kut-al-Kulub, după ce zvoni din strunele feluritelor alăute și după ce cântă felurite cântece dinaintea mândrei Sett Zobeida, se ridică în toată strălucirea și în toată mlădioasa ei gingășie și începu să dănțuiască. După care șezu jos și făcu o mulțime de giumbușlucuri, de panglicării și de pozne, și toate astea cu o mână atât de ușoară și cu atâta dibăcie și îndemânare, încât Sett Zobeida, în pofida geloziei, a ciudei și a zăcășiei ce-o rodeau, era mai-mai să cadă îndrăgostită și să-i mărturisească patima pe care o simțea. Ci izbuti să-și curme la vreme atare pornire, gândind în cugetul ei: „Hotărât! Vărul meu Al-Rașid nu are întru nimic de ce fi osândit că este atât de îndrăgostit de ea”.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaizeci și cincea noapte spuse:

„Hotărât! Vărul meu Al-Rașid nu are întru nimic de ce fi osândit că este atât de îndrăgostit de ea”.

Și Sett Zobeida le porunci roabelor să aștearnă masa, și își lăsă ura să biruie aceste întâie simțăminte. Da nu-și lăsă mila să i se topească întru totul din inimă și, în loc să-și înfăptuiască planul ce și-l întocmise de-a o otrăvi pe potrivnica ei și de a scăpa astfel de ea pe totdeauna, se mulțumi a pune să se amestece în prăjiturile date frumoasei Kut-al-Kulub o porție strașnică de bang adormitor. Și, de cum își duse la gură o bucată din acele zumaricale, cadâna se și prăvăli cu capul pe spate și se cufundă în negurile somnului. Iar Sett Zobeida, prefăcându-se cuprinsă de mare durere, porunci roabelor s-o ducă într-un iatac de taină. Pe urmă puse să se împrăștie știrea că murise, spunând că se înecase la masă, din lăcomie la mâncare, și îi ridică degrabă un mormânt falnic, chiar în grădinile saraiului.

Toate astea se petrecură așadar în lipsa califului. Când însă, după pățania cu pescarul Khalif, acesta se întoarse la sărai, cea dintâi grijă a lui fu aceea de a-i întreba pe hadâmbi despre draga sa Kut-al-Kulub. Iar hadâmbii, pe care Sett Zobeida îi prevestise că-i spânzură dacă dau în vileag ceva, îi răspunseră califului cu un glas de înmormântare:

— Vai, o, doamne al nostru, sporească-ți Allah zilele și întoarcă asupra capului tău zilele datorate stăpânei noastre Kut-al-Kulub! Lipsa ta, o, emire al drept-credincioșilor, i-a pricinuit o mâhnire și o durere atâta de mari, încât n-a putut să îndure zguduirea, și moartea cea grabnică a răpus-o! Și acuma se află întru tihna Stăpânului ei!

La vorbele acestea, califul începu să alerge ca un smintit prin palat, astupându-și urechile și întrebându-i cu țipete amarnice despre mult-iubita lui pe toți cei pe care îi întâlnea. Și toată lumea, la trecerea lui, se arunca degrabă cu pieptul la pământ, ori se ascundea pe după stâlpi. Și califul ajunse, în felul acesta, în grădina unde se ridica mormântul cel închipuit al cadânei, și se prăbuși cu fruntea pe marmură și, întinzând mâinile și plângând cu toate lacrimile lui, strigă:

O, trist mormânt! Cum poate să închidă Adânca noapte-a umbrei tale reci Pe-aceea care-a fost cea mai iubită?

O, trist mormânt! Răspunde, dar: pe veci Se șterse frumusețea ei vrăjită? Acel desfăt al ochilor mei, deci, Se încheie și el, într-o clipită?

O, trist mormânt! Tu nu ești, văd eu bine, Nici măcar adevărul, nici minciuna:

Nici Raiul Desfătărilor senine, Nici cerul pământesc dintotdeauna. —

Oh, pe Allah! Oare de ce în tine dă-n floare ramul și sclipește luna?

Și, în felul acesta, califul își oftă și își vărsă durerea vreme de un ceas. După care se ridică și se duse iute de se închise în iatacurile lui, fără a vroi să mai asculte nici o mângâiere, nici s-o primească pe soția lui ori pe celelalte soții dragi!

În ce o privește pe Sett Zobeida, apoi aceasta, dacă văzu izbânda vicleniei sale, porunci ca frumoasa Kut-al-Kulub să fie închisă într-o ladă de haine (întrucât fata tot se mai afla sub puterea adormitoare a bangului) și puse două roabe de încredere să ducă lada afară din sărai și s-o vândă în suk celui dintâi cumpărător care s-o ivi, cu înțelegerea ca vânzarea să se facă fără a se deschide capacul!

Și-atâta cu toți aceștia!

Ci în ceea ce îl privește pe Khalif pescarul, apoi acesta, dacă se sculă, a doua zi după pescuit, cel dintâi gând al lui fu la arapul cel scopit, care nu-i plătise cei doi pești, și își zise: „Tare socotesc că tot ce am mai bun de făcut acum este să mă duc la sărai și să întreb de acel Sandal hadâmbul, fiul blestematei cu nas borcănat, de vreme ce așa m-a îndemnat chiar el! Și de n-o vrea să-și plătească datoria, pe Allah! Am să-l belesc!” Și luă drumul către palat.

Or, când ajunse acolo, Khalif găsi toată lumea întoarsă pe dos; și chiar în poartă, cel dintâi ins pe care îl întâlni fu arapul Sandal hadâmbul, stând jos în mijlocul unei roate cuviincioase de arapi și de hadâmbi, vorbind și dând din mâini. Și Khalif se îndreptă către el; iar când un mameluc tânăr vru să-i ațină calea, pescarul îl împinse și strigă:

— Cară-te de-aici, fecior de codoș!

La răcnetul acela, hadâmbul Sandal întoarse capul și îl văzu pe Khalif pescarul. Și hadâmbul, râzând, îi spuse să se apropie; iar Khalif se apropie și zise:

— Pe Allah! Te-aș fi cunoscut dintr-o mie, o, balaoacheșule, o, firicel de lalea!

Și hadâmbul, auzind vorbele acelea, pufni în râs și zise cu gingășie:

— Stai colea jos oleacă, o, stăpâne al meu Khalif! Am să-ți plătesc numaidecât ceea ce îți datorez!

Și își băgă mâna în buzunar ca să scoată banii și să-i dea, când deodată un strigăt vesti ivirea marelui vizir Giafar, care tocmai ieșea de la calif.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaizeci și șasea noapte spuse:

Și își băgă mâna în buzunar ca să scoată banii și să-i dea, când deodată un strigăt vesti ivirea marelui vizir Giafar, care tocmai ieșea de la calif.

Așa că hadâmbii, robii și tinerii mameluci se ridicară și se așezară pe două rânduri; iar Sandal, la un semn făcut cu mâna de către vizir că are să-i spună ceva, îl lăsă pe pescar și alergă să audă porunca lui Giafar. Și amândoi începură să vorbească de zor, plimbându-se în lung și în lat.

Khalif, dacă văzu că hadâmbul zăbovea să se întoarcă la el, socoti că era o viclenie din partea acestuia ca să nu-i plătească, mai ales că hadâmbul părea a-l fi uitat cu totul și că nu-i mai păsa de pescar, de parcă nici n-ar fi fost pe lume. Atunci începu să se frământe și să-i facă semne de departe hadâmbului, semne ce voiau să zică: „Întoarce-te odată!” Și întrucât acela nu lua deloc aminte la el, Khalif îi strigă cu un glas zefliu:

— O, stăpâne al meu Lalea, dă-mi ce îmi datorezi, ca să mă duc!

Și hadâmbul, din pricină că se afla de față cu Giafar, rămase tare încurcat la strigătul acela, și nu vroi să răspundă nimic. Ba dimpotrivă, începu să vorbească și mai însuflețit, ca să nu care cumva să ia seama vizirul în partea aceea; ci fu o trudă zadarnică. Întrucât Khalif se apropie și mai mult și, cu un glas năprasnic, răcni, făcând semne mari:

— O, mișelule care nu-ți plătești datoriile, prăpădi-i-ar Allah pe oamenii de rea-credință și pe toți care-i jefuiesc pe cei săraci de bunul lor!

Pe urmă schimbă glasul și strigă batjocoritor:

— Mă pun sub ocrotirea ta, o, stăpâne Burtă-Goală al meu! Și mă rog ție să-mi dai ce îmi datorezi, ca să pot să mă duc.

Iar hadâmbul rămase peste poate de încurcat, căci Giafar, de data aceasta, văzuse și auzise tot; ci întrucât încă nu-și da seama despre ce e vorba, îl întrebă pe hadâmb:

— Ce-o fi pățit oare bietul om? Și cine l-o fi păgubit de bunul lui?

Și hadâmbul răspunse:

— O, doamne al meu, tu nu știi cine-i omul acesta?

Giafar spuse:

— Pe Allah! De unde să știu, de vreme ce acuma îl văd întâia oară?

Hadâmbul spuse:

— O, doamne al nostru, este chiar pescarul de la care am luat ieri peștele de l-am dus califului! Iar eu, întrucât i-am făgăduit niște bani pentru cei doi pești care îi mai rămăseseră la urmă, i-am spus să vină astăzi la mine, să-i plătesc ce i se cuvine! Și tocmai vroiam să-i dau banii, atunci când a trebuit să alerg dinaintea ta! Și, drept aceea, omul, pierzându-și răbdarea, mă bruftuluiește acuma în felul acesta!

Vizirul Giafar, dacă auzi vorbele lui Sandal, zâmbi a râde și îi spuse hadâmbului:

— Cum ți-ai făcut tu socoteala, o, căpetenie de hadâmbi, de te-ai dovedit atâta de lipsit de cinstire, de luare-aminte și de cuviință tocmai față de chiar dascălul emirului drept-credincioșilor? Sărace Sandal! Ce-o să zică marele calif când are să afle că n-a fost cinstit până peste poate tovarășul și dascălul său, pescarul Khalif?

Pe urmă Giafar adăugă deodată:

— O, Sandal, mai întâi de toate să nu-l lași să plece, întrucât nici nu se putea să pice mai la țanc! Califul, cu pieptul apăsat, cu inima mâhnită, cu sufletul cernit, tocmai se află cufundat în deznădejde, din pricina morții cadânei dragi lui, Kut-al-Kulub; iar eu degeaba am căutat să-l mângâi, prin toate mijloacele obișnuite. Da poate cu ajutorul acestui pescar Khalif avem să izbândim a-i ușura pieptul. Ține-l, dar, până ce mă duc să dibuiesc gândurile califului în privința lui!

Și hadâmbul Sandal răspunse:

— O, doamne al meu, fă cum socotești potrivit! Și Allah să te ție și să te apere pururea, ca pe sprijinul, stâlpul și piatra de temelie a împărăției și a neamului emirului drept-credincioșilor! Și asupra ta și a lui fie umbra ocrotitoare a celui-Preaînalt! Și facă el ca ramul, trunchiul și rădăcina să rămână neatinse în veci!

Și alergă la pescarul Khalif, în vreme ce Giafar se întoarse la califul Harun Al-Rașid. Și pescarul, dacă îl văzu pe hadâmb că vine într-un sfârșit, îi zise:

— Iacătă-te, dară, o, Mațe-Goale!

Iar când hadâmbul le porunci mamelucilor să-l ție pe pescar și să nu-l lase să plece, acela strigă:

— A, iacătă și năpasta la care mă așteptam! Cel care a dat a ajuns datornic, iar pârâșul a ajuns pârât! A, Lalea a belelei mele, eu vin aici să-mi cer dreptul, și voi mă popriți de parcă n-aș fi dat toate birurile ori nu mi-aș fi plătit adeturile?

Și-așa cu el!

În ce îl privește pe calif, când intră la el Giafar, sta frânt în două, cu capu-n mâini și cu pieptul zguduit de suspine! Și își procitea încetișor aceste stihuri:

Prietenii mă ceartă că gem necontenit Și nu mai uit durerea și chipul ce-am iubit. Dar ce să fac, prieteni, când n-am nici o putere Asupra bietei inimi ce nu vrea mângâiere, Și când nu sunt în stare să-ndur, fără să mor, Gingașa amintire ce mă îngroapă-n dor, Copila minunată și dulce, ah, de care Mi-e inima legată pe veci, fără scăpare. Ah, nu mai am putere s-o uit – când am băut Din cupa scumpă vinul privirii ei, pierdut, Ah, vinul fără seamăn din care-nfiorat Băui odinioară și sunt și-acuma beat.

Și când ajunse dinaintea califului, Giafar îi zise:

— Pacea fie cu tine, o, emire al drept-credincioșilor, o, apărătorule al cinstei Legii noastre, o, coborâtorule din unchiul Sultanului Profeților! Rugăciunea și pacea lui Allah fie asupra lui și asupra tuturor urmașilor lui, fără de abatere!

Și califul își ridică asupra lui Giafar doi ochi plini de lacrimi și o privire îndurerată, și răspunse.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaizeci și șaptea noapte spuse:

Și califul își ridică asupra lui Giafar doi ochi plini de lacrimi și o privire îndurerată, și răspunse:

— Și asupra ta, o, Giafar, fie pacea lui Allah și mila și binecuvântările Lui!

Și Giafar întrebă:

— Căpetenia drept-credincioșilor îngăduie robului să vorbească, ori mai degrabă îl oprește?

Iar Al-Rașid răspunse:

— Da de când, o, Giafar, îți este oprit să vorbești ție, stăpânul și capul peste toți vizirii mei? Spune-mi tot ce ai să-mi spui!

Iar Giafar spuse atunci:

— O, doamne al meu, plecând de dinaintea ta ca să mă întorc la mine acasă, l-am întâlnit afară, la poarta palatului, în mijlocul hadâmbilor, pe stăpânul și dascălul și tovarășul tău, pescarul Khalif, care avea multe pâre de adus împotriva ta, și se plângea de tine, zicând: „Slavă lui Allah! Nu pricep nimica din tot ce mi se întâmplă! Eu l-am învățat meșteșugul pescuitului, și el nu numai că nu mi-a păstrat nici o mulțumire, da a mai și plecat să-mi aducă două coșuri și tare s-a ferit să se mai întoarcă! Asta-i tovărășie cinstită și ucenicie cuminte? Ori te pomenești că așa s-or fi plătind dascălii?” Or, eu, o, emire al drept-credincioșilor, m-am grăbit să vin a te înștiința cum stă treaba; ca, dacă tot mai ai de gând să-i fii tovarăș, să-i fii; de nu, să-i dai de știre despre încetarea înțelegerii dintre voi doi, pentru ca să-și poată găsi alt tovarăș ori părtaș!

Când auzi vorbele acestea ale vizirului său, califul, în ciuda suspinelor care îl sugrumau, nu mai putu să se oprească a zâmbi, pe urmă a râde în hohote, și deodată își simți pieptul ușurat; și îi spuse lui Giafar:

— Pe viața mea și a ta, o, Giafar, spune-mi adevărat! Chiar așa-i, se află acuma pescarul Khalif la poarta palatului?

Și Giafar răspunse:

— Pe viața ta, o, emire al drept-credincioșilor, chiar pescarul Khalif, cu ochii lui amândoi, este la poartă!

Și Harun zise:

— O, Giafar, pe Allah! Trebuie să-i fac numaidecât dreptate astăzi, după vredniciile lui, și să-i dau ce i se cuvine! Așa că dacă Allah, prin mijlocirea mea, i-o trimite chinuri ori dureri, are să le capete pe de-a-ntregul; dacă, dimpotrivă, are să-i scrie la soartă sporul și norocul, are să le capete întocmai!

Și, rostind vorbele acestea, califul luă o foaie mare de hârtie, o rupse în bucățele aidoma, și spuse:

— O, Giafar, scrie tu cu mâna ta, pe douăzeci dintre aceste hârtii, mai întâi sume de bani mergând de la un dinar la o mie de dinari, apoi numele tuturor dregătoriilor din împărăția mea, de la dregătoria de calif, de emir, de vizir și de musaip, până la cele mai mărunte slujbe de la sărai; pe urmă scrie, pe alte douăzeci de hârtii, toate soiurile de osânde și de schingiuiri, de la bătaia cu vergi până la spânzurătoare și moarte!

Și Giafar răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și luă un calam și scrise cu mâna lui, pe bucățile de hârtie, toate cele poruncite de calif, precum: o mie de dinari, slujba de musaip, dregătoria de emir, sarcina de calif, și: pedeapsa cu moartea, întemnițarea, ciomăgeala, și alte asemenea lucruri. Pe urmă le împături pe toate la fel, le aruncă într-un lighenaș de aur, și îi înmână totul califului, care îi spuse:

— O, Giafar, jur pe sfintele haruri ale preasfinților mei strămoși, cei neprihăniți, și pe împărăteasca mea spiță care suie până la Hamza și la Akil[15], că, atunci când pescarul Khalif are să se afle aici, am să-i poruncesc numaidecât să tragă o hârtie dintre aceste hârtii, pe care numai eu și cu tine știm ce stă scris, și am să-i dăruiesc tot ce i-o meni hârtia pe care are s-o tragă, oricare ar fi lucrul scris! Și, de-ar fi să i se nimerească chiar și dregătoria de calif, am să cobor pe dată din scaunul de domnie și am să i-l las lui, cu toată bucuria sufletului! Da dacă, dimpotrivă, spânzurătoarea, sau tăierea, sau scopirea, sau orice alt fel de moarte are să-i fie partea, am să poruncesc s-o îndure nesmintit! Du-te de-l ia și adu-mi-l fără de zăbavă!

Când auzi vorbele acestea, Giafar își zise în sineși: „Nu este domnie și putere decât întru Allah Slăvitul și Atotputernicul! S-ar prea putea ca hârtia trasă de acest sărman să fie o hârtie de năpastă, care să-i prilejuiască pieirea! Și-așa că eu, fără de voia mea, am să fiu pricina nenorocirii lui! Întrucât califul s-a legat cu jurământ, și n-ai cum nădăjdui să-l faci să-și schimbe hotărârea! Nu am, dar, decât a mă duce după acest sărman! Și nu are să se întâmple decât ce e scris de Allah!” Pe urmă ieși să-l caute pe Khalif pescarul și, luându-l de mână, vru să-l ducă înlăuntrul palatului. Khalif însă, care nu mai contenise să se frământe, să se plângă de popreala sa și să se căiască de faptul că venise la curte, era mai-mai să-și vadă mințile rătăcite întru totul, și strigă:

— Mare prost am fost să-i dau ascultare și să vin aici după hadâmbul ăsta negru, Laleaua pacostei, plodul cel buzat al blestematei cu nas borcănat, Mațe-Goale ăsta!

Giafar însă îi zise:

— Hai, vino după mine!

Și îl duse înconjurat de o mulțime de robi și de flăcăi, pe care Khalif nu mai contenea să-i blesteme. Și după ce îl trecu prin șapte săli de intrare nemăsurate, Giafar îi spuse:

— Ia seama, o, Khalif! Ai să te afli dinaintea emirului drept-credincioșilor, apărătorul dreptei-credințe!

Și, ridicând o perdea mare, îl împinse în sala de primire, unde Harun Al-Rașid sta în jețul lui, înconjurat de emirii și de mai-marii de la curtea sa. Iar Khalif, care habar n-avea de ce vede, nu se simți întru nimic tulburat; ba, uitându-se cu cea mai mare luare-aminte la Harun Al-Rașid în vâlva slavei sale, se duse la el hohotind de râs și îi zise:

— A, iacătă-te, o, clanaretule! Au tu socoți că te-ai purtat cinstit ieri, când m-ai lăsat să păzesc singur peștele, pe mine, care te-am învățat meseria și te-am însărcinat să te duci să-mi cumperi două coșuri? Încât m-ai lăsat fără de apărare și la cheremul unei liote de hadâmbi care au venit ca un potop de ciori să-mi fure și să-mi ia peștele, care ar fi putut să-mi aducă pe puțin o sută de dinari! Și tot tu ești pricina pentru tot ce mi-e dat să pățesc și acuma, în mijlocul inșilor ăstora care mă țin aici! Ci tu, o, clanaretule, ia să-mi spui, cine oare-a putut să pună mâna și pe tine și să te înșface și să te lege în scaunul ăla?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaizeci și opta noapte spuse:

Ci tu, o, clanaretule, ia să-mi spui, cine oare-a putut să pună mâna și pe tine și să te înșface și să te lege în scaunul ăla?

La vorbele acestea ale lui Khalif, califul zâmbi și, luând cu mâinile amândouă ligheanul de aur în care se aflau hârtiile scrise de Giafar, zise:

— Apropie-te, o, Khalif, și vino de trage o hârtie dintre hârtiile acestea!

Khalif însă, izbucnind în râs, strigă:

— Ce, o, clanaretule, ți-ai și schimbat meseria și te-ai lăsat de muzică? Acuma iacătă că ai ajuns astrolog! Și ieri erai ucenic de pescar! Crede-mă, clanaretule, treaba asta n-o să te ducă departe! Căci cu cât te apuci de mai multe meserii, cu atâta câștigi mai puțin! Lasă, dar, deoparte astrologia și fă-te iar clanaret, ori mai degrabă întoarce-te la mine, să-ți faci ucenicia de pescar!

Și-ar fi ținut-o așa înainte, când deodată Giafar se duse la el și îi zise:

— Gata cu vorbele astea! Și vino de trage o hârtie, așa cum ți-a poruncit emirul drept-credincioșilor!

Și îl împinse către scaunul împărătesc.

Atunci Khalif, tot împotrivindu-se la împingerea lui Giafar, și bodogănind, se lăsă dus până la ligheanul de aur și cufundându-și deodată mâna în el scoase un pumn întreg de hârtii. Giafar însă, care îl veghea, îi porunci să le dea drumul și îi spuse să nu ia decât una. Și Khalif, împingându-l cu cotul, își băgă iar mâna în lighean și nu scoase de data aceasta decât o hârtie, zicând:

— Departe de mine orice gând de a-l mai lua de-acuma-ncolo în slujba mea pe clanaretistul ăsta cu bucile obrajilor umflate, astrologul ăsta întocmitor de horoscoape!

Și, zicând acestea, despături hârtia și, ținând-o de-a-ndoaselea, căci nu știa să citească, o întinse califului și zise:

— Vrei, o, clanaretule, să-mi spui horoscopul scris pe hârtia asta? Și ia seama să nu care cumva să-mi ascunzi ceva!

Iar califul luă hârtia și, fără a o citi, o întinse la rândul său lui Giafar, zicându-i:

— Spune-ne cu glas tare ce stă scris acolo!

Și Giafar luă hârtia și, citind-o, ridică brațele și strigă:

— Nu este domnie și nu este putere decât întru Allah Slăvitul și Atotputernicul!

Iar califul, zâmbind, îl întrebă pe Giafar:

— Vești bune, nădăjduiesc, o, Giafar! Ce este? Spune! Trebuie să cobor din scaunul de domnie? Trebuie să-l înalț în el pe Khalif? Ori te pomenești că trebuie să-l spânzur?

Și Giafar răspunse, cu glas înduioșat:

— O, emire al drept-credincioșilor, pe hârtia aceasta stă scris: O sută de lovituri de ciomag pescarului Khalif.

Atunci califul, cu toate țipetele și împotrivirile lui Khalif, spuse:

— Să se îndeplinească hotărârea!

Și spătarul Massrur porunci să fie luat pescarul, care urla deznădăjduit, și să fie întins pe burtă, să i se tragă, numărat, o sută de lovituri de ciomag, niciuna mai mult, niciuna mai puțin! Iar Khalif, măcar că nu simțea nici o durere, datorită învârtoșirii pe care o dobândise, scotea niște țipete înfricoșătoare și arunca un potop de ocări asupra clanaretistului. Și califul râdea să se topească! Și când se sfârșiră de dat cele o sută de lovituri, Khalif se sculă, de parcă n-ar fi pățit nimic, și strigă:

— Blestema-ți-ar Allah zbegul ăsta, o, buhăitule! Au de când o fi ajuns bătaia cu ciomagul prilej de șotii între oamenii cumsecade?

Iar Giafar, care avea un suflet milos și o inimă duioasă, se întoarse către calif și spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, îngăduie-i pescarului să mai tragă o hârtie! Poate că soarta are să-i fie mai priincioasă de data aceasta! Și-apoi, doar n-ai să vrei ca fostul tău dascăl să plece de la apa bunătății tale fără a-și fi potolit setea!

Și califul răspunse:

— Pe Allah, o, Giafar, ești tare nechibzuit! Tu știi că domnii nu prea au obiceiul să-și întoarcă jurămintele sau făgăduielile! Or, trebuie să fii încredințat de la început că dacă pescarul, trăgând a doua hârtie, are să aibă parte de spânzurătoare, va fi spânzurat fără de abatere! Și tu ai să fii pricina morții lui!

Iar Giafar răspunse:

— Pe Allah, o, emire al drept-credincioșilor, pentru omul nenorocit moartea este mai de dorit decât viața!

Iar califul spuse:

— Fie! Să mai tragă o hârtie!

Khalif însă, întorcându-se către calif, strigă:

— O, clanaret al pacostei, plăti-ți-ar Allah dărniciile! Da ia spune-mi, nu puteai să găsești în Bagdad alt ins în locul meu, ca să pui să i se facă mândrețea asta de dovadă? Ori n-o mai fi fost altul afară de mine mai la îndemână în tot Bagdadul?

Giafar însă veni lângă el și îi zise:

— Mai ia o hârtie, și Allah are să ți-o aleagă!

Atunci Khalif își băgă mâna în ligheanul de aur, și, într-o clipită, scoase o hârtie pe care i-o întinse lui Giafar. Și Giafar o despături, o citi, și lăsă ochii în pământ fără a spune nimic.

Iar califul, cu un glas liniștit, îl întrebă:

— Pentru ce nu spui nimic, o, fiu al lui Yahia?

Și Giafar răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, pe hârtia aceasta nu stă scris nimic! Este o hârtie albă!

Și califul zise:

— Vezi și tu! Nu la noi îl așteaptă norocul pe acest pescar! Așa că acuma spune-i să plece cât mai degrabă de dinaintea feței mele! L-am văzut de-ajuns!

Giafar însă spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, mă rog ție, pe sfintele haruri ale preasfinților tăi strămoși, cei neprihăniți, îngăduie-i pescarului să mai tragă și a treia hârtie! Poate că așa are să poată dobândi cu ce să nu moară de foame.

Și Al-Rașid răspunse:

— Bine! Să ia și a treia hârtie, și gata!

Și Giafar îi spuse lui Khalif:

— Hai, o, săracule, ia a treia hârtie și cea de pe urmă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaizeci și noua noapte spuse:

— Hai, o, săracule, ia a treia hârtie și cea de pe urmă.

Și Khalif mai trase o dată, iar Giafar luând hârtia, citi cu glas tare:

— Un dinar pescarului!

Când auzi vorbele acestea, Khalif strigă:

— Afurisit să fii, o, clanaret al belelelor! Un dinar pentru o sută de lovituri de ciomag! Câtă mai dărnicia! Da-ți-o-ar îndărăt Allah la Ziua Judecății!

Iar califul începu să râdă din tot sufletul, și Giafar, care izbutise până la urmă să-l înveselească pe stăpânul său, îl luă de mână pe Khalif pescarul și îl scoase din sala domnească.

Când ajunse la poarta palatului, Khalif se întâlni cu hadâmbul Sandal, care îi zise:

— Vino încoace, Khalif. Hai de ne dă oleacă de parte și nouă din cele cu câte te-a cinstit dărnicia emirului drept-credincioșilor!

Și Khalif îi răspunse:

— A, arap de păcură, vrei oleacă de parte? Hai, dar, și ia jumătate din suta de lovituri de ciomag, pe pielea ta aia neagră! Până ți le-o da Eblis în iad, na! Ține dinarul pe care mi l-a dăruit clanaretistul de stăpânu-tău!

Și îi aruncă în obraz dinarul pe care i-l pusese Giafar în mână, și vru să iasă pe poartă și să se ducă în drumul lui. Hadâmbul se repezi însă după el și, scoțând din buzunar o pungă cu o sută de dinari, i-o întinse lui Khalif, spunând:

— O, pescarule, ia dinarii aceștia ca preț pentru peștele pe care l-am cumpărat ieri de la tine! Și du-te în pace!

Iar Khalif, dacă văzu așa, se bucură din plin și luă punga cu o sută de dinari, precum și dinarul dat de Giafar, și, uitându-și belelele și necazul pe care le îndurase, își luă rămas-bun de la hadâmb și se întoarse acasă, plin de fală și peste poate de mulțumit. Acum, întrucât Allah, dacă a hotărât el odată un lucru, îl înfăptuiește nesmintit, și întrucât de data aceasta hotărârea lui era tocmai în privința lui Khalif, voința sa trebuia să se împlinească. Așa că, pe când străbătea sukurile spre a se întoarce acasă, Khalif fu oprit, în fața târgului de robi, de o mare roată de oameni, care toți priveau spre același loc. Și Khalif se întrebă: „La ce s-o uita așa toată lumea asta strânsă ciotcă?” Și, mânat de nedumerire, porni să-și croiască drum cu coatele printre neguțători și telali, printre bogătani și sărăcani, care, dacă îl cunoscură, începură să râdă, strigându-și:

— Loc! Faceți loc navabului cel grozav care are să cumpere tot târgul! Loc preastrălucitului Khalif, șeicul belitorilor!

Și Khalif, fără a se tulbura, și tare pe el, întrucât se simțea ghiftuit cu dinarii de aur strânși la șerpar, ajunse la mijlocul rândului din față și cătă să vadă care-i treaba. Și văzu un bătrân care avea dinainte-i o ladă pe care ședea un rob. Și bătrânul acela tocmai striga cu glas mare, zicând:

— O, negustorilor! O, bogătanilor! O, preacinstiților locuitori din cetatea noastră! Care dintre voi vrea să-și bage banii într-o târguială de sută la sută, cumpărând cu tot ce se află în ea, fără ca noi să știm ce, lada aceasta bine gătită, venită de la saraiul preaslăvitei Sett Zobeida, fiica lui Kassem, soția emirului drept-credincioșilor? N-aveți decât a spune cât dați! Și Allah să-l blagoslovească pe acela care are să dea cel mai mult!

Ci o tăcere largă răspundea la chemarea lui, căci neguțătorii nu cutezau să-și arunce bănetul pe o ladă în care nu știau ce se află, și se temeau să nu fie la mijloc vreun matrapazlâc! Da până la urmă unul dintre ei dădu glas și zise:

— Pe Allah! Târgul acesta-i cam la noroc! Și poate să fie tare păgubos! Ci eu tot am să dau ceva, da să nu mi se ia în nume de rău! Așa că am să zic o vorbă, da să nu mă certați! Iacătă! Douăzeci de dinari, niciunul mai mult!

Ci un alt neguțător ridică numaidecât prețul și zise:

— Eu dau cincizeci!

Și alți neguțători ridicară iarăși; și prețul ajunse la o sută de dinari. Atunci telalul strigă:

— Dă careva dintre voi mai mult, o, neguțătorilor? Prețul cel de pe urmă! O sută de dinari! Cine dă mai mult?

Atunci Khalif ridică glasul și zise:

— Eu! Dau o sută și unu de dinari!

La vorbele acestea ale lui Khalif, negustorii, care îl știau tot atâta de lefter ca un preș scuturat și bătut, socotiră că glumește și începură să râdă. Khalif însă își descinse chimirul și iar strigă cu glas mare și mânios:

— O sută și unu de dinari!

Atunci telalul, cu toate râsetele neguțătorilor, spuse:

— Pe Allah! Lada este a lui Khalif! Iar eu nu i-o vând decât lui!

Pe urmă adăugă:

— Poftește, o, pescarule! Plătește o sută și unu, și ia lada cu tot ce se află în ea! Allah să binecuvânteze vânzarea! Și sporul fie asupră-ți, odată cu această cumpărare!

Și Khalif își întoarse chimirul, în care se aflau taman o sută și unu de dinari, pe care îi scutură în mâinile telalului; și târgul se făcu în deplină învoială a amânduror părților. Și tot atunci lada intră în stăpânirea lui Khalif pescarul.

Și pe dată hamalii din suk, dacă văzură târgul încheiat, se repeziră asupra lăzii, bătându-se care s-o ducă, nu pe degeaba, firește. Ci treaba nu-i era nicidecum la îndemână lui Khalif care, cu târguiala asta, se scuturase de toți banii dobândiți și nu mai avea acuma nici cu ce să-și cumpere o ceapă! Iar hamalii se luptară mai departe, smulgându-și care mai de care lada, până ce neguțătorii se băgară între ei de-i despărțiră și le spuseră:

— Hamalul Zoraik a fost cel dintâi! Așa că lui i se cade s-o care!

Și îi alungară pe ceilalți hamali, afară de Zoraik, și, cu toate împotrivirile lui Khalif, care vroia să-și ducă singur cumpărătura, aburcară lada în spinarea hamalului și îi spuseră să-l urmeze, cu povara aceea, pe stăpânul ei Khalif. Și hamalul, cu lada în spinare, porni pe urma pescarului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaptezecea noapte spuse:

Și hamalul, cu lada în spinare, porni pe urma pescarului.

Și Khalif, mergând pe drum, își zicea în cugetul său: „Nu mai am nici un ban, nici de aur, nici de argint, nici de aramă, nici măcar mireasma vreunui ban! Și ce-o să mă fac când o să ajung acasă și-o trebui să-l plătesc pe afurisitul ăsta de hamal? Și ce nevoie aveam eu de hamal? Și, de altminteri, ce nevoie aveam eu și de pacostea asta de ladă? Și cine păcatului a putut să-mi bage în cap gândul cu târguiala asta? Da ce e scris trebuie să se împlinească! Până una alta, ca să scap din beleaua cu hamalul ăsta, am să-l fac să alerge și să umble și să rătăcească drumul de-a lungul ulițelor, până ce o să se sfârșească de trudă. Atunci are să se oprească de bunăvoia lui și nu are să mai vrea să meargă. Iar eu am să mă folosesc de nevrerea lui și n-am să voiesc nici eu la rându-mi să-i plătesc, și am să-mi iau singur lada în spinare!”

Și, după ce își întocmi așa planul acesta, îl și puse numaidecât în fapt. Începu, dar, să rătăcească de pe o uliță pe alta și de la o piață la alta, și să-l ocolească pe hamal după el prin toată cetatea, și-așa de la prânz până în amurgit de soare, încât hamalul se vlăgui de tot și, într-un sfârșit, începu să bombănească și să mormăie, și se hotărî să-i spună lui Khalif:

— O, stăpâne al meu, da unde ți-e casa?

Și Khalif răspunse:

— Pe Allah! Ieri știam bine unde este, da astăzi am uitat de-a binelea. Și iacătă-mă nevoit să caut împreună cu tine unde-o fi așezată!

Și hamalul zise:

— Dă-mi plata și ia-ți lada!

Și Khalif zise:

— Mai rabdă oleacă, mergând încetișor, ca să-mi dai răgaz să-mi adun gândurile și să cuget în ce loc se află casa mea.

Pe urmă, după o vreme, întrucât hamalul începuse iar să se văicărească și să bombăne printre dinți, îi zise:

— O, Zoraik, nu am la mine nici un ban ca să-ți pot plăti aci pe loc! Căci mi-am lăsat banii acasă, iar casa am uitat unde se află!

Și cum hamalul se oprise, nemaiputând să umble, și pusese povara jos, iacătă că trece un cunoscut de-al lui Khalif, care îl bate pe umăr și îi zice:

— Na! Tu ești Khalif? Ce cauți prin mahalaua asta, așa de departe de mahalaua ta? Și ce l-ai pus pe omul ăsta să-ți care?

Ci, până ce Khalif, descumpănit, să apuce să-i răspundă, hamalul Zoraik se și întoarse către trecătorul cu pricina și îl întrebă:

— O, unchiule, unde se află casa lui Khalif?

Omul răspunse:

— Pe Allah! Auzi ce întrebare! Păi casa lui Khalif se află tocmai în partea cealaltă a Bagdadului, la hanul năruit de la târgul de pește, în mahalaua Rawassin!

Și plecă râzând.

Atunci Zoraik hamalul îi spuse lui Khalif pescarul:

— Hai, mișcă-te, o, neisprăvitule! Dare-ar să nu mai trăiești ori să umbli!

Și îl sili să meargă înaintea-i și să-l ducă la locuința lui, la hanul năruit, de la târgul de pește! Și nu mai conteni, până ce ajunseră acolo, să-l tot dodelească și să-l certe pentru purtarea lui, zicându-i:

— O, chip de pacoste, lipsi-te-ar Allah de pâinea cea de toate zilele pe lumea asta! De câte ori n-am mai trecut noi pe dinaintea prăpăditei tale de case, și nu mi-ai făcut un semn să mă opresc! Hai! Acuma ajută-mă să dau jos lada din spinare! Și dare-ar Allah să fii pe dată închis în ea pe veci!

Și Khalif, fără a scoate o vorbă, îl ajută să dea jos lada, iar Zoraik, ștergându-și de pe frunte cu dosul mâinii broboanele mari de sudoare, spuse:

— Să vedem acuma cât de larg ești la suflet și cât de darnică ți-e mâna, la plata ce mi-o datorezi după toate ostenelile astea pe care m-ai făcut să le îndur degeaba! Și grăbește-te, ca să mă lași să plec în calea mea!

Și Khalif îi spuse:

— De bună seamă, o, tovarășe al meu! Ai să fii răsplătit strașnic! Au vrei să-ți aduc aur ori argint? Poți să-ți alegi!

Iar hamalul răspunse:

— Tu știi mai bine decât mine ce mi se cuvine!

Atunci Khalif, lăsându-l pe hamal la poartă cu lada, intră în casă și se întoarse numaidecât, ținând în mână un bici înfricoșător de curele, țintuit fiecare cu patruzeci de ținte ascuțite, taman bun să doboare o cămilă dintr-o lovitură! Și se repezi la hamal, cu mâna ridicată și, învârtind biciul, i-l aldui pe spinare, și iar de la cap, și încă o dată, așa de vârtos, încât hamalul începu să urle din rărunchi și dând dosul, o luă la fugă drept înainte, cu mâinile întinse, și se mistui pe după un colț de uliță.

Descotorisit în felul acesta de hamal, care, la urma urmei, se încărcase de buna lui voie cu lădoiul, Khalif se pregătea să tragă lada în casă. Ci, de toată zarva aceea, vecinii se strânseseră ciotcă și, când îl văzură pe Khalif împopoțonat așa de ciudat cu caftan de zarafir scurtat pe sub genunchi și cu turban tot de zarafir, și când mai văzură și lada pe care o căra, îi ziseră:

— O, Khalif, de unde ai caftanul și lada aceea atât de grea?

El răspunse:

— De la un băiat, ucenic la mine și clanaretist de meserie, pe care îl cheamă Harun Al-Rașid.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaptezeci și una noapte spuse:

— De la un băiat, ucenic la mine și clanaretist de meserie, pe care îl cheamă Harun Al-Rașid.

La vorbele acestea, pe locuitorii din hanul năruit, vecini ai lui Khalif, îi prinse spaima pentru sufletele lor și își ziseră între ei: „De nu l-ar auzi nimenea pe smintitul ăsta vorbind așa! Că-l înhață agiii și-l spânzură numaidecât! Și ne spulberă hanul cu totul, și, din pricina lui, poate să ne spânzure și pe noi dinaintea hanului, ori să ne osândească la vreo caznă năprasnică!” Și, speriați până peste poate, îl siliră să-și încuie limba în gură și, ca să sfârșească mai iute, îl ajutară să-și care lada în casă și împinseră ușa după el.

Or, odaia lui Khalif era atâta de strâmtă, încât lada o umplu cu totul de parcă ar fi fost anume făcută spre a se îmbuca tocmai pe tocmai între pereți. Și Khalif, nemaiștiind unde să se așeze spre a-și trece noaptea, se întinse cât era de lung pe ladă, și, în felul acesta, începu să cugete la cele câte i se întâmplaseră în ziua aceea. Și deodată se întrebă: „Da la urma urmei, ce-aștept de nu deschid lada ca să văd ce-o fi în ea?” Și sări în picioare și se căzni din toate puterile cu mâinile, încercând s-o deschidă, da degeaba. Și își zise: „Unde mi-or fi fost mințile când m-am hotărât așa, deodată, să cumpăr lada asta, pe care nu pot nici măcar s-o deschid?” Și iar se încercă să-i spargă lacătul și să-i sfarme încuietoarea, că tot nu izbuti mai mult! Atunci își zise: „Să așteptăm până mâine, ca să vedem mai bine cum s-o luăm!” Și iarăși se întinse de-a lungul pe lădoi, și nu zăbovi mult până să înceapă a dormi din toate sforăiturile lui!

Or, cum dormea așa de vreun ceas de vreme, se trezi deodată, sărind de spaimă, și se izbi cu capul de tavanul odăii! Căci simțise cum se mișca ceva în lăuntrul lăzii. Și dintr-odată somnul îi și zbură din cap, cu minte cu tot; și strigă: „Fără de nici o îndoială că acolea înlăuntru se află niscai ginni! Slavă lui Allah că mi-a dat gândul să nu deschid capacul! Că dacă-l deschideam, ar fi sărit pe mine, în bezna asta, și cine știe ce mi-ar fi făcut! Hotărât! Mare bine nu mi-ar fi fost, oricum!” Ci, pe când își rumega el în felul acesta gândul de spaimă, iată că zgomotul dinlăuntrul lăzii spori, și îi ajunse la urechi ca un soi de geamăt. Khalif atunci, speriat peste poate, căută pierit o lumânare, ca să facă lumină; ci uitase că sărăcia nu-i îngăduise nicicând să aibă vreo lumânare și, bâjbâind întruna cu mâinile pe pereții odăii, clănțănea din dinți și își zicea: „De data asta, e prăpăd! Prăpăd de tot!” Pe urmă, cu spaimă sporită, deschise ușa și năvăli afară, în dric de noapte, țipând cât îl ținea gura:

— Ajutor! O, locuitori din han! O, vecinii mei! Săriți! Ajutor!

Iar vecinii, dintre care cei mai mulți erau cufundați în somn, se treziră speriați rău și ieșiră afară, pe când femeile își scoteau capetele, acoperite pe jumătate, prin crăpătura ușilor. Și toți îl întrebară:

— Au ce-ai pățit, bre Khalif?

El răspunse:

— Iute, dați-mi iute o lumânare căci la mine au venit ginnii!

Și vecinii începură să râdă, iar unul dintre ei îi aduse până la urmă o lumânare. Și Khalif luă lumânarea și se întoarse în odaia lui, mai stăpân pe el. Ci deodată, cum se plecase peste ladă, auzi un glas care suspina:

— Ah, unde sunt?

Și, încă și mai speriat, Khalif lăsă tot și se repezi afară ca un nebun, țipând:

— O, vecinilor! Scăpați-mă!

Iar vecinii îi spuseră:

— O, Khalif, afurisitule! Da ce pacoste a dat peste tine? N-ai de gând odată să nu ne mai chinuiești?

El răspunse:

— Bre oameni buni, ginnul este în ladă! Se mișcă și vorbește!

Ei îl întrebară:

— O, mincinosule! Și ce spune ginnul ăla?

El răspunse:

— A întrebat: „Unde sunt?”

Vecinii îi răspunseră râzând:

— Păi, în iad, fără de nici o îndoială, bre afurisitule! De n-ai mai gusta somn pân la moarte! Ai sculat tot hanul și toată mahalaua! Dacă n-ai să taci, avem să coborâm să-ți sfărâmăm oasele!

Și Khalif, măcar că murea de frică, se hotărî să se întoarcă iarăși în odaia lui și, adunându-și curajul tot, luă un pietroi și sfarmă încuietoarea de la ladă, și dete dintr-odată capacul la o parte! Și văzu, întinsă acolo în ladă, lâncedă și cu pleoapele întredeschise, o fetișcană frumoasă ca o hurie, și sclipind de nestemate. Era Kut-al-Kulub! Și, dacă se simți slobozită și răsuflând cu tot pieptul aer proaspăt, se dezmetici de-a binelea, iar somnul dat de bangul cel adormitor se risipi pe deplin. Și sta acolo, galbenă și atât de frumoasă și de ispititoare, într-adevăr!

Când o văzu, pescarul, care în viața lui nu mai privise așa, descoperită, nu numai o frumusețe ca aceea, da nici măcar o femeie de rând, căzu în genunchi dinaintea ei și o întrebă:

— Pe Allah! O, stăpână a mea, cine ești?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaptezeci și doua noapte spuse:

Căzu în genunchi dinaintea ei și o întrebă:

— Pe Allah! O, stăpână a mea, cine ești?

Fata deschise ochii, niște ochi negri cu gene încondeiate, și spuse:

— Unde este Iasomia? Unde este Narcisa?

Or, acestea erau numele celor două copile roabe care o slujeau la sărai. Și Khalif, închipuindu-și că fata îi cerea iasomii și zarnacadele, răspunse:

— Pe Allah! O, stăpâna mea, nu am aici acuma decât niște flori uscate de hennea.

Și fetișcana, când auzi răspunsul acela și glasul lui Khalif, își veni în fire întru totul și, deschizându-și ochii larg, întrebă:

— Cine ești tu? Și unde mă aflu?

Și spuse astea cu un glas mai dulce ca zahărul, însoțit de un semn vrăjitor cu mâna! Și Khalif, care de altminteri avea un suflet gingaș, se simți năucit cu totul de ce vedea și de ce auzea, și răspunse:

— O, stăpâna mea, o, cu adevărat prea-frumoaso, eu sunt Khalif pescarul; iar tu te afli chiar în casa mea.

Și Kut-al-Kulub întrebă:

— Atunci, nu mai sunt în saraiul califului Harun Al-Rașid?

El răspunse:

— Nu, pe Allah! Ești acasă la mine, în odaia mea care-i un sărai numai întrucât te adăpostește pe tine! Și ai ajuns roaba mea, cu învoială și cu târguială, întrucât te-am cumpărat astăzi, cu lada ta cu tot, după strigarea din târg, pe o sută și unu de dinari! Și te-am adus, adormită în lada aceasta, la casa mea! Și n-am știut că ești în ladă decât când ai început să te miști și când, dintru-ntâi, m-am speriat! Și-acuma văd limpede că steaua mea suie în zarea norocului, măcar că până acuma o știam atâta de pe jos și de păguboasă!

Și Kut-al-Kulub, la vorbele acestea, zâmbi și zise:

— Așa că, o, Khalif, m-ai cumpărat din suk, fără să mă fi văzut?

El răspunse:

— Așa, pe Allah! Fără măcar să am habar că ești în ladă!

Și Kut-al-Kulub pricepu atunci că tot ce pățise fusese urzit împotriva ei de Sett Zobeida, și îl puse pe pescar să-i povestească toate câte i se întâmplaseră, de la început până la sfârșit. Și șezu așa de vorbă cu el până dimineața.

Și atunci ea îi spuse:

— O, Khalif, oare tu nu ai nimic de mâncat? Căci mi-e cam foame!

El răspunse:

— Nici de mâncat, nici de băut, nimic, chiar nimic! Nici eu, pe Allah, iacătă că de două zile n-am pus o bucătură în gură!

Ea întrebă:

— Da măcar ceva bani?

El spuse:

— Bani, o, stăpână a mea? Allah să-mi ție lada aceasta pe care, îndemnat de ursitoarea și de neștiința mea, am dat până la cel mai de pe urmă bănuț! Și iacătă-mă lefter uscat!

Iar fata, la vorbele acestea, începu să râdă și zise:

— Du-te, oricum, și adu-mi ceva de mâncare; cere de la vecini, care n-au să te lase! Căci vecinii trebuie să se într-ajute unul cu altul!

Atunci Khalif se ridică și ieși în curtea hanului și, în tăcerea zorilor, începu să strige:

— O, locuitori ai hanului, o, vecinilor! Iacătă că ginnul din ladă îmi cere acuma de mâncare! Și eu nu am nimica la îndemână să-i dau!

Iar vecinii, temându-se de glasul său, și mai fiindu-le și milă de el din pricina sărăciei lui, coborâră și-i aduseră care vreo coajă de pâine rămasă de la cina din ajun, care vreo bucată de brânză, care vreun castravete, care vreo ridiche. Și i le puseră pe toate în poala caftanului, și se întoarseră la ei. Iar Khalif, mulțumit cu cele dobândite, se întoarse în odaia lui și puse totul dinaintea fetei, spunându-i:

— Mănâncă, mănâncă!

Și ea zâmbi a râde și zise:

— Cum aș putea să mănânc, dacă nu am o oală ori o căniță cu apă să beau? Altfel, de bună seamă că înghițiturile mi s-ar opri în gât și aș muri!

Și Khalif răspunse:

— Departe de tine orice rău, o, preafrumoaso! Dau fuga și îți aduc nu o căniță, ci un ulcior de-al mare!

Și ieși în curtea hanului și răcni din toate beregățile:

— O, vecinilor! O, locuitori ai hanului!

Și din toate părțile glasurile supărate începură să-l ocărască și să-i strige:

— Zi, blestematule, ce mai este?

El răspunse:

— Ginnul din ladă cere acuma de băut!

Și vecinii coborâră la el, aducându-i care un ulcior, care un chiup, care un ol, care un stacan; și Khalif le strânse de la ei, luând una într-o mână, alta în cealaltă mână, alta în cumpănă pe cap, alta la subsuoară, și se grăbi să ducă totul la Kut-al-Kulub, spunându-i:

— Îți aduc ce-ți dorește sufletul. Mai vrei ceva?

Ea spuse:

— Nu! Darurile lui Allah sunt din destul!

El spuse:

— Atunci, o, stăpâna mea, spune-mi la rându-ți vorbele tale atâta de dulci, și povestește-mi povestea ta, pe care n-o știu!

Atunci Kut-al-Kulub se uită la Khalif, zâmbi și spuse:

— Află, dar, o, Khalif, că povestea mea se poate spune în două vorbe! Zavistia potrivnicei mele, Sett Zobeida, soția califului Harun Al-Rașid, m-a aruncat în starea aceasta din care, spre norocul soartei tale, m-ai scăpat tu! Căci sunt Kut-al-Kulub, cadâna cea mai dragă a emirului drept-credincioșilor! În ce te privește, belșugul vieții tale de aci înainte este neîndoielnic!

Și Khalif o întrebă:

— Da Harun ăsta e totuna cu ăla pe care l-am învățat eu meseria de pescar? Și-i totuna cu spăimăilă ăla pe care l-am văzut la palat, șezând pe un scaun mare?

Ea răspunse:

— Întocmai, chiar el este!

Khalif spuse:

— Pe Allah! N-am întâlnit în viața mea un clanaretist mai neisprăvit și un ticălos mai mare! Nu numai că pezevenghiul ăla cu obrajii buhăiți m-a furat, da mi-a mai și dat un dinar pentru o sută de lovituri de ciomag! Dacă m-oi mai întâlni cu el vreodată, am să-i spintec burdihanul cu țărușul ăsta!

Ci Kut-al-Kulub, cerându-i să tacă, îi spuse:

— Să lași de-acuma felul acesta necuviincios de a vorbi, pentru că, în starea cea nouă în care ai să te afli, trebuie, înainte de toate, să-ți deschizi ochiul minții și să te deprinzi cu gingășiile și cu purtarea aleasă! Și, în felul acesta, o, Khalif, ai să pui să ți se treacă peste piele gealăul purtării frumoase și ai să ajungi un târgoveț de vază și un om de frunte, plin de strălucire și de cuviință.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaptezeci și treia noapte spuse:

Și, în felul acesta, o, Khalif, ai să pui să ți se treacă peste piele gealăul purtării frumoase și ai să ajungi un târgoveț de vază și un om de frunte, plin de strălucire și de cuviință.

Dacă auzi vorbele acelea spuse de Kut-al-Kulub, Khalif simți dintr-odată cum se săvârșește în el o schimbare, și cum i se deschid ochii minții, și cum i se lărgește înțelegerea lucrurilor, și cum i se ascute cugetul! Și totul întru norocul lui! Atâta-i de adevărat că sufletele gingașe pot schimba mult sufletele necioplite! Astfel, de la o clipă la alta, datorită vorbelor blajine spuse de Kut-al-Kulub, pescarul Khalif, nesimțitor și bădăran până atunci, se schimbă într-un târgoveț subțire, dăruit cu purtări minunate și cu un fel de a vorbi foarte ales.

Într-adevăr, după ce Kut-al-Kulub îi arătă, în felul acesta, cum trebuie să se poarte, mai ales dacă va mai fi chemat în fața emirului drept-credincioșilor, pescarul Khalif răspunse:

— Pe capul și pe ochii mei! Sfaturile tale, o, stăpână a mea, sunt pravila mea de purtare, iar bunăvoința ta este umbra în care huzuresc! Ascult și mă supun! Allah să te acopere cu binecuvântările lui și să-ți împlinească și cele mai mici dorințe! Iată-l dinaintea ta, supus și plin de cinstire față de harurile tale, pe cel mai credincios dintre robii tăi, Khalif pescarul!

Pe urmă adăugă:

— Grăiește, o, stăpână a mea! Ce aș putea să fac ca să-ți fiu de folos?

Ea răspunse:

— O, Khalif, nu-mi trebuie decât un calam, o călimară și o foaie de hârtie.

Și Khalif dete fuga fără de zăbavă la un vecin, care îi făcu rost de acele lucruri; iar el le duse la Kut-al-Kulub, care numaidecât scrise o scrisoare lungă către misitul care avea grijă de daraverile califului, giuvaiergiul Ibn Al-Kirnas, chiar acela care o cumpărase odinioară și o dusese în dar califului. Și, în scrisoarea aceea, îl înștiința despre tot ce i se întâmplase și îi arăta că se află în casa pescarului Khalif, care o avea în stăpânirea lui, vândută și cumpărată. Și împături scrisoarea și i-o înmână lui Khalif, spunând:

— Ia scrisoarea și du-te în sukul giuvaiergiilor să i-o dai lui Ibn Al-Kirnas, omul care se îngrijește de daraverile califului, și care are o prăvălie pe care toată lumea o știe! Și să nu uiți ce te-am învățat în privința purtărilor frumoase și a felului cum să vorbești!

Și Khalif răspunse că ascultă și că se supune, luă scrisoarea, o duse la buze, pe urmă la frunte, și plecă degrabă la sukul giuvaiergiilor, unde întrebă de prăvălia lui Ibn Al-Kirnas, care îi fu arătată. Și se duse la prăvălie și, într-un chip cât se poate de ales, se temeni dinaintea giuvaiergiului și îi ură bună pace. Și giuvaiergiul îi răspunse la urare, da numai din vârful buzelor, abia uitându-se la el, și îl întrebă:

— Ce vrei?

Și Khalif, drept orice răspuns, îi întinse scrisoarea. Și giuvaiergiul foi cu vârful degetelor scrisoarea și o puse pe chilim lângă el, fără a o citi sau măcar a o deschide, căci gândea că-i vreo jalbă, cerând vreo pomană, și că pescarul Khalif o fi vreun milog. Și îi spuse unui slujitor de-al său:

— Dă-i o jumătate de drahmă!

Khalif însă împinse îndărăt, cu multă mândrie, acea pomană, și îi spuse giuvaiergiului:

— Nu am ce să fac cu pomana! Te rog numai să citești scrisoarea!

Și giuvaiergiul luă de jos scrisoarea, o despături și o citi; și deodată o sărută și o duse la frunte cu cinstire, și îl pofti pe Khalif să șadă, și îl întrebă:

— O, fratele meu, unde-i casa ta?

El răspunse:

— În cutare mahala, pe cutare uliță, la cutare han!

El spuse:

— E bine!

Și îi chemă pe cei doi slujbași ai lui de credință și le spuse:

— Duceți-l pe acest preacinstit la prăvălia zarafului meu Mohsen, ca să-i dea o mie de dinari de aur. Pe urmă aduceți-i îndărăt la mine, cât mai degrabă!

Și cei doi lefegii îl duseră pe Khalif la zaraf, căruia îi spuseră:

— O, Mohsen, dă acestui preacinstit o mie de dinari de aur!

Și zaraful cântări o mie de dinari de aur și i-i înmână lui Khalif, care se întoarse cu cei doi slujbași la Ibn Al-Kirnas; și îl găsi pe misit călare pe un catâr înfotăzat falnic, înconjurat de o sută de robi îmbrăcați în haine scumpe. Și giuvaiergiul îi arătă un alt catâr, nu mai puțin frumos, și îi spuse să încalece pe el și să-l urmeze. Khalif însă zise:

— Pe Allah! O, stăpâne al meu, în viața mea nu m-am suit pe un catâr, și habar n-am să merg nici pe cal, nici pe măgar!

Și giuvaiergiul îi spuse:

— Nu-i nici o supărare din asta! Ai să înveți astăzi; și gata!

Și Khalif zise:

— Tare mi-e frică să nu mă trântească și să-mi rupă coastele!

El răspunse:

— N-avea nici o teamă și încalecă!

Și Khalif zise:

— În numele lui Allah!

Și încalecă pe catâr dintr-o săritură, însă de-a-ndoaselea, și apucă de coadă în loc să apuce de frâu. Și catârul, care era gâdilicos nevoie mare, se zburli și, începând să zvârle cu picioarele din toate puterile lui, nu dură mult până să-l arunce la pământ. Și Khalif, vătămat, se ridică și spuse:

— Știam eu bine că n-am să pot călători niciodată decât pe picioarele mele!

Acesta fu însă cel mai de pe urmă necaz al lui Khalif! Și, de-aci înainte, ursita lui avea să-l ducă nesmintit pe calea sporului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaptezeci și patra noapte spuse:

Acesta fu însă cel mai de pe urmă necaz al lui Khalif! Și, de-aci înainte, ursita lui avea să-l ducă nesmintit pe calea sporului. Într-adevăr, giuvaiergiul grăi către doi dintre robii săi:

— Duceți-l pe acest stăpân al vostru la hammam, și spuneți să i se facă o baie de cea mai bună! Și pe urmă aduceți-l acasă la mine, unde am să-l aștept!

Și se duse numai el singur la locuința lui Khalif, s-o ia pe Kut-al-Kulub și s-o aducă și pe ea la el acasă.

În ce-l privește pe Khalif, cei doi robi îl duseră la hammam, unde nu pusese piciorul în viața lui, și îl trecură în seama celui mai bun masagiu și a celor mai buni băieși, care se apucară numaidecât să-l spele și să-l frece. Și îi scoaseră din piele și din păr rânduri-rânduri de tot soiul de jeguri, și de păduchi, și de căpuși de toate neamurile! Și îl curățiră și îl frăgeziră și, după ce îl șterseră, îl îmbrăcară într-un caftan de mătase pe care cei doi robi alergaseră să-l cumpere. Și, dichisit așa, îl duseră acasă la Ibn Al-Kirnas, stăpânul lor, care și sosise acolo împreună cu Kut-al-Kulub.

Și Khalif, când intră în sala cea mare a casei, o văzu pe tânăra Kut-al-Kulub stând pe un divan frumos și înconjurată de o mulțime de slujnice și de roabe care dau zor s-o slujească. Și, de altminteri, încă de la poarta casei chiar, portarul, când îl văzuse, se grăbise să se ridice în cinstea lui și să-i sărute mâna cuviincios. Și toate astea îl aruncară pe Khalif în cea mai mare uluială. Ci el nu lăsă să se vadă nimic, de teamă să nu pară prost crescut. Ba încă, atunci când toată lumea se înghesui împrejuru-i ca să-i spună: „Plăcută fie-ți baia!”, știu să răspundă cu bună-cuviință și cu vorbe frumoase; și vorbele pe care le rostea, răsunându-i în urechi, îl fermecau și îl mângâiau plăcut până și pe el.

Atunci, ajungând în fața lui Kut-al-Kulub, se plecă dinaintea-i și așteptă să-i vorbească ea mai întâi! Și Kut-al-Kulub se ridică în cinstea lui, și îl luă de mână, și îl pofti să șadă lângă ea pe divan. Pe urmă fata îi întinse o cană plină cu sorbet de zahăr, înmiresmat cu apă de trandafiri; iar el luă cana și bău încetișor, fără a sorbecăi și, ca să-și arate și mai bine buna creștere, nu o goli decât până la jumătate, în loc s-o dea pe gât pe toată și să-și mai bage la sfârșit și degetul în ea, ca să și-l lingă, așa cum de bună seamă ar fi făcut mai înainte. Ba mai și puse cana, fără s-o spargă, pe tablă, și spuse, cu niște vorbe foarte iscusite, mulțamul care se spune de către oamenii binecrescuți, atunci când au primit ceva de mâncat ori de băut:

— Fie ca să dăinuie în veci bunăstarea casei acesteia!

Iar Kut-al-Kulub, fermecată, îi spuse:

— Atâta cât și viața ta!

Și, după ce îl cinsti cu un ospăț strălucit, îi spuse:

— Acum, o, Khalif, iată că a venit și clipa să-ți arăți iscusința minții și harurile! Așa că să mă asculți cu luare-aminte, și să nu uiți ce vei auzi! Ai să te duci de aici la palatul emirului drept-credincioșilor și ai să ceri să fii primit de calif; și lucrul are să ți se îngăduie; și, după plecăciunile cuvenite califului, ai să-i spui: „O, emire al drept-credincioșilor, mă rog ție, în amintirea învățăturii pe care ți-am dat-o, să-mi îngăduiești un hatâr!” Și el are să ți-l îngăduie de la bun început! Și tu să-i spui: „Doresc să-mi faci cinstea de a fi oaspetele meu în noaptea aceasta!” Atâta tot! Și ai să vezi și tu dacă primește sau nu!

Numaidecât Khalif se ridică și plecă însoțit de un alai mare de robi puși în slujba lui, și îmbrăcat cu un caftan de mătasă care putea să prețuiască mai bine de o mie de dinari. Și, în felul acesta, frumusețea din naștere a trăsăturilor lui ieșea la iveală pe deplin; și era tare uimitor! Căci zicala spune: „Pune niște haine frumoase pe un băț, și bățul are să arate ca un ginere!”

Când ajunse la sărai, fu zărit de departe de hadâmbul Sandal care, năucit de schimbarea lui, fugi cât îl țineau picioarele la sala împărătească și îi spuse califului:

— O, emire al drept-credincioșilor, nu știu, da Khalif pescarul a ajuns sultan! Întrucât iacătă-l că vine îmbrăcat într-un caftan care prețuiește mai bine de o mie de dinari, și însoțit de o vâlvă falnică!

Și califul spuse:

— Adu-l degrabă înăuntru!

Or, Khalif fu adus în sala împărătească, unde sta Harun Al-Rașid în mijlocul falei lui. Și se temeni, așa cum știu să se temenească numai cei mai de frunte dintre emiri, și zise:

— Pacea fie cu tine, o, căpetenie a drept-credincioșilor, o, calif al stăpânului celor Trei Lumi, apărător al noroadelor de credincioși și al legii noastre! Allah cel Preaînalt să-ți alungească zilele și să-ți cinstească domnia și să-ți sporească fala și s-o ridice până la cea mai de sus slavă!

Și califul, dacă văzu și dacă auzi toate astea, rămase peste poate de minunat. Și nu pricepea nicicum pe ce cale îi venise lui Khalif atâta de repede averea. Și îl întrebă pe Khalif:

— Poți să-mi spui mai întâi, o, Khalif, de unde ai luat hainele acestea frumoase?

El răspunse:

— De la palatul meu, o, emire al drept-credincioșilor!

El întrebă:

— Așadar, ai un palat, o, Khalif?

El răspunse:

— Tu zici, o, emire al drept-credincioșilor! Și am venit anume ca să te poftesc să mi-l luminezi în noaptea aceasta cu chipul tău! Așa încât ești musafirul meu.

Și Al-Rașid, tot mai uluit, zâmbi a râde și întrebă:

— Musafirul tău? Fie! Da numai eu, ori și toți care sunt aici cu mine?

El răspunse:

— Și tu, și toți cei pe care dorești să-i aduci cu tine.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaptezeci și cincea noapte spuse:

Și tu, și toți cei pe care dorești să-i aduci cu tine!

Iar Harun se uită la Giafar, și Giafar se duse lângă Khalif și îi spuse:

— Vom fi oaspeții tăi în noaptea aceasta, o, Khalif! Emirul drept-credincioșilor primește!

Și Khalif, fără a mai adăuga nici un cuvânt, sărută pământul dintre mâinile califului, și, după ce îi spuse lui Giafar unde se află noua lui locuință, se întoarse la Kut-al-Kulub și îi dădu socoteală despre izbânda drumului său.

În ce îl privește pe calif, apoi acesta rămăsese năuc de-a binelea; și îi spuse lui Giafar:

— Tu poți să pricepi, o, Giafar, schimbarea aceasta atâta de neașteptată a lui Khalif, nătărăul cel caraghios de ieri, într-un târgoveț așa de subțire și de iscusit la vorbă, și bogat ca emirii ori ca negustorii cei mai bogați?

Și Giafar răspunse:

— Singur Allah, o, emire al drept-credincioșilor, știe scurtăturile drumului pe care umblă soarta.

Ci când se lăsă seara, califul, însoțit de Giafar, de Massrur și de alți câțiva dintre tovarășii lui de credință, încălecă pe cal și se duse la casa unde fusese poftit. Și, când ajunse acolo, văzu pământul acoperit pe jos peste tot, de la poartă până la ușa de intrare, numai cu chilimuri frumoase și scumpe, iar chilimurile erau presărate cu flori de toate culorile. Și îl zări, stând în picioare la scară, pe Khalif zâmbind, care îl aștepta și care se grăbi să-i țină scara de la șa, spre a-l ajuta să coboare de pe cal. Și îi ură bun venit, temenindu-se până la pământ, și îl pofti în casă, spunând:

— Bismillah!

Și califul se văzu într-o sală mare, cu tavan înalt, falnică și bogată, iar la mijloc cu un jeț pătrat de aur greu și de fildeș, ridicat pe patru picioare de aur; și Khalif îl pofti să se așeze în jeț. Și numaidecât intrară, aducând niște tablale mari de aur și de farfuriu, niște tineri paharnici frumoși ca niște lune, care îi îmbiară cu niște cupe scumpe pline cu siropuri înghețate, cu mosc curat, și cu niște răcoritoare tare plăcute! Pe urmă, alți tineri intrară, îmbrăcați în alb, și mai frumoși decât cei de dinainte, care le aduseră bucate de culori minunate, gâște umplute, pui de găină, miei la cuptor, și tot felul de păsări fripte. Apoi intrară alți robi albi, tineri și fermecători, încinși peste mijloc și tare zarifi, care curățară mesele și aduseră tăvile cu băuturi și cu zaharicale. Și vinurile se colorau în vasele de cristal și în stacanele de aur împodobite cu nestemate! Și când vinurile acelea curseră din mâinile albe ale paharnicilor, împrăștiară o mireasmă fără de seamăn, și chiar că li s-ar fi putut potrivi, într-adevăr, versurile acestea ale poetului:

Paharnice, toarnă-mi din vinul acesta bătrân, Și toarnă-i și-acestei copile pe care-o iubesc.

O, vin minunat, ce nume să-ți dau pe potriva virtuților tale?

„Licoarea miresei” – cu numele-acesta am să te numesc.

Încât califul, tot mai uluit, îi spuse lui Giafar:

— O, Giafar, pe viața capului meu! Nu știu de ce se cade să mă minunez mai mult aici: de strălucirea acestei primiri, ori de purtarea gingașă, aleasă și măreață a gazdei noastre! Chiar că toate sunt mai presus de înțelegerea mea!

Giafar însă răspunse:

— Tot ce vedem noi aici nu este nimic pe lângă ceea ce mai poate face Acela carele nu are decât să le spună lucrurilor: „Fiți!” pentru ca ele să și fie! Oricum, o, emire al drept-credincioșilor, ce mă minunează pe mine mai cu osebire la Khalif este încrederea cu care vorbește și înțelepciunea lui desăvârșită! Și mi se pare că acestea-s semn al frumuseții soartei lui! Întrucât Allah, când le împarte oamenilor bunurile sale, dăruiește înțelepciune aceluia pe care voia lui l-a ales dintre toți, și el o împerechează de obicei cu bunurile acestei lumi!

Estimp, Khalif, care lipsise o clipă, se întoarse și, după alte urări de bun venit, îi spuse califului:

— Emirul drept-credincioșilor binevoiește să-i îngăduie robului său a-i aduce o cântăreață și lăutăreasă care să-i desfete ceasurile nopții? Și nu se află acuma în Bagdad cântăreață mai pricepută ori lăutăreasă mai iscusită ca aceasta!

Iar califul răspunse:

— De bună seamă! Ți se îngăduie!

Și Khalif se ridică, și se duse la Kut-al-Kulub, și îi spuse că a venit clipa.

Atunci Kut-al-Kulub, care era de mult gătită și parfumată, nu avu decât să se învăluie cu izarul ei cel mare și să-și arunce peste cap și peste față iașmacul cel subțire de mătasă, ca să fie gata să se înfățișeze. Și Khalif o luă de mână și o duse, învăluită așa, în sală, care se tulbură de mersul ei domnesc.

Și după ce sărută pământul dintre mâinile califului, care n-avea cum să ghicească cine este, se așeză nu departe de el, potrivi strunele lăutei și începu să cânte un pestref care îi răpi de încântare pe toți cei de față. Pe urmă cântă:

Va mai aduce timpul Vreodată, înapoi, Ce-am îndrăgit din suflet Și-i viu și-acum în noi? O, dulce fericire A celor ce cândva Gustau cu drag iubirea, Ah, te voi mai gusta?

O, nopți de farmec pline în dulcele iatac, O, fericiri trăite la pieptul celui drag, În vraja fără nume Care mă-nvălui, Fără nădejdea voastră Am să mai pot trăi?

Auzind glasul de odinioară.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaptezeci și șasea noapte spuse:

Auzind glasul de odinioară, ale cărui mlădieri le știa atâta de bine, califul, cu o tulburare peste poate de năprasnică, se făcu galben la chip și, când cele de pe urmă cuvinte ale cântecului se stinseră, căzu fără de simțire! Și toată lumea se repezi împrejurul lui, neprecupețind să-i dea îngrijiri degrabă. Kut-al-Kulub însă îl chemă pe Khalif și îi spuse:

— Spune-le la toți să treacă pentru o clipă în sala de alături și să ne lase singuri!

Și Khalif îi rugă pe musafiri să treacă alături, pentru ca să poată Kut-al-Kulub să-i dea califului îngrijirile de cuviință în toată voia. Și, după ce aceștia ieșiră din sală, Kut-al-Kulub, cu o mișcare iute, aruncă departe de ea izarul cel mare care o învăluia și iașmacul care îi acoperea fața, și se arătă îmbrăcată într-o rochie întru totul aidoma cu cele pe care le purta la sărai, atunci când califul era cu ea. Și se apropie de Al-Rașid care zăcea fără de mișcare, și șezu jos lângă el, și îl stropi cu apă de trandafiri, și îl vântură cu evantaiul și, până la urmă, îl deșteptă.

Și califul deschise ochii și, când o văzu pe Kut-al-Kulub lângă el, era să leșine iar; ci ea, zâmbind și cu lacrimi în ochi, se grăbi să-i sărute mâna; și califul, peste poate de tulburat, strigă:

— Oare suntem la Ziua învierii și se scoală morții din morminte, sau mai degrabă-i un vis al meu?

Și Kut-al-Kulub răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, nu-i nici ziua învierii și nici tu nu visezi! Căci sunt Kut-al-Kulub, și trăiesc! Iar moartea mea nu a fost decât o adormire!

Și îi povesti, în câteva cuvinte, tot ce i se întâmplase, de la început până la sfârșit. Pe urmă adăugă:

— Și toată fericirea pe care o trăim acuma o datorăm lui Khalif pescarul!

Și Al-Rașid, auzind toate astea, ba plângea și suspina, ba râdea de fericire. Și când Kut-al-Kulub sfârși de povestit, o trase la el și o sărută lung pe gură, strângând-o la piept. Și nu putu să rostească o vorbă! Și șezură așa amândoi, vreme de un ceas.

Atunci Khalif se ridică și spuse:

— Pe Allah! O, emire al drept-credincioșilor, nădăjduiesc că acuma n-ai să mai pui să fiu ciomăgit!

Și califul, venindu-și în fire cu totul, începu să râdă și îi spuse:

— O, Khalif, tot ce aș putea să fac de-acuma înainte pentru tine nu va însemna nimic față de ceea ce îți datorăm! Ci vrei să-mi fii prieten și să ocârmuiești o țară din împărăția mea?

Și Khalif răspunse:

— Oare poate robul să nu primească darurile de la prea-strălucitul lui stăpân?

Atunci Al-Rașid îi spuse:

— Ei bine, Khalif, nu numai că ești numit valiu peste un vilaiet, cu huzmeturi de zece mii de dinari pe lună, da vreau ca însăși Kut-al-Kulub să-ți aleagă, după gustul ei, dintre tinerele din sărai ori dintre fetele emirilor și ale oamenilor de vază, o copilă pe care s-o iei de soție! Iar de hainele și de zestrea pe care ai să le primești de la părintele ei am să mă îngrijesc chiar eu! Și, de-acuma înainte, vreau să te văd în fiecare zi și să te am alături de mine la ospețe, în rândul dintâi al prietenilor mei! Și vreau să ai o casă vrednică de slujbele și de cinul tău, și tot ce ți-ar putea dori sufletul!

Și Khalif sărută pământul dintre mâinile califului. Și toate acele huzururi se împliniră, și încă multe alte bucurii! Și puse capăt și burlăciei, și trăi ani și ani cu tânăra soție pe care i-o alese Kut-al-Kulub, și care era cea mai frumoasă și cea mai cuminte femeie de pe vremurile ei! Așa! Slavă Celui carele dăruie harurile lui, fără a se precupeți, făpturilor sale, și care împarte cum i-i voia bucuriile și huzururile!

Pe urmă Șeherezada spuse:

— Da nu care cumva să crezi, o, norocitule sultan, că povestea aceasta ar fi mai minunată decât aceea pe care ți-o păstrez spre a încheia noaptea aceasta!

Și sultanul Șahriar strigă:

— De bună seamă, o, Șeherezada, nu mă mai îndoiesc de vorbele tale! Da spune-mi repede cum se cheamă povestea aceea! Căci trebuie să fie nemaipomenită, dacă este mai minunată decât cea a lui Khalif pescarul!

Iar Șeherezada zâmbi și spuse:

— Așa-i, o, Măria Ta! Acestea-s Pățaniile lui Hassan Al-Bassri și ale preafrumoasei Strălucire.

SFÂRȘIT

Note

1 Ocolirea de șapte ori a Kaabei: unul din ritualurile de bază ale pelerinajului la Mecca.

2 Țara Indului – India; țara Sindului – regiunea din jurul cursului inferior al Indului.

3 Șeic al-Islam (îndrumătorul întru Islam) – titlu de cinstire dat inițial muftiului (judecătorului) suprem. Începând din secolul al XVI-lea, acest titlu s-a atribuit numai muftiului de la Constantinopole, care deținea autoritatea cea mai înaltă religioasă și juridică asupra supușilor din toate țările turcești.

4 În orașele musulmane medievale, locuitorii se așezau după originea lor tribală, din pricina urii dintre neamurile de obârșii diferite.

5 Dumnezeu e darnic (în limba arabă).

6 Aad (mai corect Ad) și Thamud (sau Samud) – două triburi mitice pe care, cum se spune în Coran, Allah le-a nimicit pentru că s-au împotrivit lui Mahomed.

7 În limba arabă, Abd-Allah însemnează Sluga-lui-Allah.

8 Privighetoarea.

9 Mahalaua Karkh (mai corect al-Karh) era centrul comercial al Bagdadului, situat în partea de sud-est a capitalei. La început a fost un oraș independent și numai cu timpul, pe măsura extinderii Bagdadului, a fost inclus în perimetrul acestuia.

10 Sultanul al-Malik an-Nasir Salah-ad-din (Saladin) a domnit între anii 1169-1193.

11 Bătălia de la Hattin (mai corect Hittin) a avut loc la 4 iulie 1187, când Saladin a zdrobit armatele Cruciadei a doua.

12 Acera (Saint-Jean-d'Acre) – oraș și port palestinian. Între 1104-1187 a fost capitala stăpânită de franci în „Pământul Sfânt”. Apoi a fost cucerită de Saladin, dar din 1191 până în 1291 a fost stăpânit neîntrerupt de către cruciați. Abia în 1291 sultanul al-Malik al-Așraf a ocupat Acera, punând capăt stăpânirii creștinilor în Palestina.

13 Abu-Bekr (sau Abu Bakr), socrul lui Mahomed, a fost primul calif arab, între anii 632-634.

14 Kut-al-Kulub – Puterea-Inimilor.

15 Hamza, unchiul profetului Mahomed, a fost fratele, iar Akil nepotul lui Abu al-Abbas al-Saffah, primul calif din dinastia Abbasizilor (750-1258), bunicul lui Harun al-Rașid.