Șeherezada începu:
Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că au fost odată în cetatea Iskandaria doi inși, unul dintre ei boiangiu, pe nume Abu-Kir, iar celălalt bărbier, pe nume Abu-Sir. Și amândoi erau vecini în suk, cu prăvăliile ușă în ușă.
Or, boiangiul Abu-Kir era un pungaș sadea, un mincinos din cap până-n picioare, o secătură! Așa! Și de bună seamă că tâmplele lui or fi fost cioplite din cine știe ce bolovan vârtos, iar căpățâna i-o fi fost șlefuită cu pietrele de pe la treptele vreunei capiști, fără de nici o îndoială! Altminteri, de unde ar fi avut atâta îndrăzneală nerușinată, în toate răutățile și ticăloșiile? Avea năravul, printre multe alte pungășii de-ale lui, să le ceară mușteriilor să-i plătească dinainte, pe motiv că îi trebuiau banii ca să cumpere vopselile, și nu mai da niciodată îndărăt hainele care-i erau aduse la boit, ba dimpotrivă! Nu numai că cheltuia banii pe care pusese gabja dintru-ntâi, mâncând și bând nesinchisit de nimic, da mai și vindea pe furiș hainele lăsate la el, și în felul acesta își plătea tot soiul de chefuri și de pofte dintre cele mai năzuroase. Și, când mușterii veneau să-și ceară îndărăt lucrurile, el găsea tertipuri cum să-i amăgească și să-i facă să aștepte la nesfârșit, ba pentru o pricină, ba pentru alta. Așa, de pildă, spunea: „Pe Allah! O, stăpâne al meu, mi-a născut nevasta ieri și a trebuit să fac tot soiul de alergături, ba la dreapta, ba la stânga, toată ziua”. Sau, mai adesea, spunea: „Am avut ieri niște oaspeți și am fost ținut toată vremea de îndatoririle mele de gazdă față de ei; dar, dacă vii peste două zile, ai să-ți găsești hainele gata cu totul încă de cu zori”. Și tot lungea așa povestea, până ce, scos din răbdări, vreunul striga: „Ajunge! Mai bine spune-mi care-i adevărul cu hainele mele! Dă-mi-le îndărăt! Nu mai vreau să le vopsesc!” Atunci el răspundea: „Pe Allah! Sunt nenorocit!” Și-și ridica mâinile către cer, făcând tot soiul de jurăminte că are să spună adevărul. Și, văicărindu-se și bătându-și mâinile una de alta, striga: „Închipuiește-ți, o, stăpâne al meu, că, odată hainele vopsite, le-am pus la uscat, întinse frumos pe frânghiile din fața prăvăliei; și am lipsit și eu numai o clipită, ca omul; și când m-am întors, pieriseră; le-a furat cine știe ce pungaș din suk, poate chiar vecinul meu, afurisitul ăsta de bărbier!” La asemenea vorbe, dacă mușteriul era om cumsecade și liniștit, se mulțumea să răspundă: „Allah are să mă despăgubească” și pleca. Dar dacă mușteriul era vreun ins repezit, se înfuria și-l coperea pe boiangiu cu înjurături, și ajungea cu el la lovituri și la încăierare pe uliță, de față cu toată lumea strânsă grămadă. Și, cu tot tărăboiul, și în ciuda poruncilor cadiului, nu mai izbutea să-și capete îndărăt lucrurile, întrucât nici dovezi nu avea și, pe de altă parte, nici în prăvălia boiangiului nu se afla nimic care să se poată lua și vinde. Și negustoria asta izbuti atâta de strașnic și dăinui atâta de mult, încât fu vreme destulă ca toți neguțătorii din suk și toți locuitorii din mahala să fie păcăliți unul după altul. Și boiangiul Abu-Kir își văzu atunci toată lefteria mâncată pe deplin și negustoria lui sfârșită, când pricepu că nu mai era nimeni care să mai poată fi jefuit. Ajunse de râsul lumii, și era pomenit în zicători atunci când cineva vroia să vorbească despre pungășiile oamenilor de rea-credință.
Când boiangiul Abu-Kir se văzu ajuns în starea aceea de ticăloșie, se duse și șezu dinaintea prăvăliei vecinului său, bărbierul Abu-Sir, îi zugrăvi ce rău îi merg treburile și-i spuse că nu-i mai rămânea alta decât să moară de foame. Atunci bărbierului Abu-Sir, care era un om ce umbla numai pe căile lui Allah, și care, măcar că sărac, era harnic și cinstit, i se făcu milă de amarurile unuia mai sărac decât el, și răspunse:
— Vecinul este dator să-și ajute vecinul! Rămâi aici, și mănâncă, și bea, și folosește-te de ce ne dă Allah, până la zile mai senine!
Și-l primi cu bunăvoință și-l ajută la toate necazurile, o bucată de vreme.
Or, într-o zi, bărbierul Abu-Sir i se plânse boiangiului Abu-Kir de asprimea vremilor și-i spuse:
— Iată, măi frate! Eu nu sunt nicidecum un bărbier nepriceput, și-mi cunosc meseria, iar mâna mea-i ușoară pe fața mușteriilor. Ci întrucât prăvălia mea este săracă, și întrucât și eu sunt sărac, nimenea nu vine să se bărbierească la mine! Și numai în câte-o dimineață, la hammam, vine la mine vreun hamal ori vreun fochist ca să-l rad la subțiori sau ca să-i curăț cu aluatul meu părul de pe burtă! Și, cu puținii bănuți de aramă pe care acei săraci îi dau săracului de mine, ajung să mă hrănesc și eu, să te hrănesc și pe tine, și să fac față nevoilor alor mei pe care îi am în spinare! Ci Allah este mare și darnic!
Boiangiul Abu-Kir răspunse:
— Tu chiar că ești cam sărac cu duhul, măi frate, de înduri atâta de răbdător prăpădul și răutatea vremilor, când ai avea putință să te îmbogățești și să trăiești nestrâmtorat. Tu ești scârbit de meseria ta, care nu-ți aduce nimic; iar eu nu pot să mi-o fac pe-a mea, în țara aceasta plină de oameni răuvoitori. Nu ne mai rămâne așadar decât să părăsim țara aceasta amarnică și să ne luăm poteca de-aici, în căutarea vreunei cetăți unde să ne putem îndeplini meșteșugul cu folos și cu mângâiere. Altmintrelea, știi și tu câte foloase poți să tragi de pe urma călătoriilor! Să călătorești înseamnă să te bucuri, să răsufli un aer curat, să te odihnești de grijile vieții, să vezi țări noi și pământuri noi, să-ți îmbogățești mintea și, când ai în mână o meserie așa de cinstită și de minunată cum e a mea și a ta, și mai cu seamă așa de bine privită în toate locurile, și la noroadele cele mai osebite, înseamnă s-o faci cu cele mai mari câștiguri, vrednicii și huzururi. Și, pe deasupra, știi și tu ce-a spus poetul despre călătorie:
Din țara ta departe Spre alte locuri pleacă, De vrei s-ajungi vreodată La fapte mari pe lume! Larg sufletul ți-avântă La drum – și-are să-ți placă! Pământuri noi te-așteaptă Și praguri fără nume, Cu prietenii alese Și bucuria-ntreagă. Iar dacă ți s-ar spune: „Ce valuri ai să-nduri, De griji și de necazuri, De mari primejdii grele, Pe-ndepărtate locuri!” Tu poți răspunde: „Jur: Mai bună este moartea, Decât să zaci sub rele, Pe-același loc de-a pururi, Supus spurcatei uri, Și negrelor zavistii, Și frânt în temenele.”
Așa că, măi frate, n-avem nimica mai bun de făcut decât să ne închidem prăvăliile și să ne călătorim amândoi către o soartă mai acătării!
Și vorbi așa înainte, cu vorbe atât de ispitite încât, bărbierul Abu-Sir fu încredințat de grabnica nevoie a plecării, și nu mai zăbovi să se gătească de drum, adică să-și înfășoare într-o cârpă zdrențuită lighenașul, bricele, foarfecele, cureaua de tras bricele și alte câteva scule mărunte, pe urmă să se ducă să-și ia bun-rămas de la ai lui și să se întoarcă la prăvălie unde îl aștepta Abu-Kir. Și boiangiul îi zise:
— Nu ne mai rămâne decât să rostim fatihaua de început din Coran, ca să ne mărturisim că de-acuma înainte suntem frați și să ne legăm amândoi că avem să punem laolaltă într-o cutie tot ce-om agonisi, și că avem să împărțim între noi câștigul, întru totul, atunci când ne-om întoarce la Iskandaria. Tot așa trebuie să ne legăm că acela dintre noi care are să găsească de lucru este dator să-l țină pe seama lui pe acela care n-are să poată câștiga nimic!
Bărbierul Abu-Sir nu avu nimica împotrivă și mărturisi că toate aceste învoieli erau îndreptățite; și amândoi atunci, ca să pecetluiască învoiala, rostiră fatihaua de început din Coran. După care, cinstitul Abu-Sir își închise prăvălia.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute optzeci și opta noapte urmă:
După care, cinstitul Abu-Sir își închise prăvălia și dădu stăpânului casei cheia, și plăti tot ce avea să plătească; pe urmă luară amândoi calea spre port și se îmbarcară, fără nimica de mâncare la ei, pe o corabie care tocmai își înălța pânzele.
Soarta le fu prielnică de-a lungul călătoriei și le veni în ajutor prin mijlocirea unuia dintre ei. Căci, dintre toți călătorii și dintre toți corăbierii al căror număr se ridica la o sută patruzeci de oameni, afară de căpitan, nu se mai afla nici un alt bărbier decât Abu-Sir; și, prin urmare, numai el putea să-i radă cum se cuvine pe cei ce aveau nevoie să fie rași. Încât, de cum corabia își ridică pânzele, bărbierul spuse tovarășului său:
— Fratele meu, suntem aici în largul mării și trebuie numaidecât să facem rost de mâncare și de băutură. Așa că am să încerc să-i îmbiu cu meșteșugul meu pe călători și pe năieri, cu nădejdea că vreunul are să-mi spună: „Hai, o, bărbierule, rade-mă pe cap!” Și eu o să-l rad pe cap, căpătând o pâine, ori ceva bănuți, ori un gât de apă, cu care să putem, eu și cu tine, să ne ținem zilele!
Boiangiul Abu-Kir răspunse:
— Nu am nimica împotrivă!
Și se întinse pe punte, își așeză capul cât putu mai bine și începu să tragă la aghioase, pe când bărbierul se pregătea să caute de lucru.
Pentru aceasta, Abu-Sir își luă sculele și un tas cu apă, își aruncă pe umăr o cârpă, drept ștergar, fiind sărac, și începu să se preumble printre călători. Atunci unul dintre ei îi zise:
— Ia vino, meștere, de mă rade!
Și bărbierul îl rase pe cap. Și, după ce isprăvi, cum călătorul îi întindea câțiva bănuți, Abu-Sir îi spuse:
— O, frate al meu, ce-aș putea să fac aici cu banii aceștia? Dacă ai binevoi să-mi dai mai degrabă o turtă de pâine, aceea mi-ar prinde mai bine și mi-ar părea mai binecuvântată aici pe mare; întrucât am cu mine și un tovarăș de drum, iar merindea noastră nu-i prea mare lucru!
Atunci călătorul îi întinse o turtă de pâine, încă și o bucată de brânză, și-i umplu cu apă tasul. Și Abu-Sir luă totul, se întoarse la Abu-Kir și-i spuse:
— Na bucata aceasta de pâine și bucata aceasta de brânză, și mănâncă; și bea apă din tasul acesta!
Și Abu-Kir le luă și mâncă și bău totul.
Atunci bărbierul Abu-Sir își luă iarăși sculele, își aruncă pe umăr ștergarul, luă tasul gol în mână și porni să străbată corabia, printre șirurile de călători, unii stând ciuciți, alții culcați, și îl rase pe unul pentru două turte de pâine, pe altul pentru o bucată de brânză, ori pentru un castravete, ori pentru o felie de lubeniță, ori pentru vreun ban; și făcu o treabă așa de frumoasă, încât la sfârșitul zilei strânsese treizeci de turte, treizeci de jumătăți de drahmă și o grămadă de brânză, și măsline, și castraveți, și câteva turtițe de lapți uscați de Egipt, din aceia de care se scot din peștii cei minunați de la Damietta. Și, pe deasupra, se pricepuse atât de bine să dobândească prietenia călătorilor, de-ar fi putut să le ceară orice și ar fi căpătat. Ba ajunse atâta de îndrăgit, încât vestea despre dibăcia lui ajunse și la urechile căpitanului, care dori și el să fie ras pe cap; și Abu-Sir îl rase și pe căpitan pe cap, și nu pregetă să i se plângă de asprimile soartei și de lipsurile în care se afla și de puținătatea merindelor pe care le avea. Și-i spuse și că mai avea cu el un tovarăș de călătorie. Atunci căpitanul, care era un om cu mână largă, și care mai fu și încântat de felul frumos de a se purta și de mâna ușoară a bărbierului, răspunse:
— Fii binevenit! Doresc ca în fiecare seară să vii dimpreună cu tovarășul tău să luați masa cu mine. Și să nu mai aveți niciunul dintre voi nici o grijă de nimica, atâta cât are să țină călătoria voastră cu noi!
Bărbierul se duse dar la boiangiu, care, după năravul lui, dormea-nainte, și care, odată deșteptat, când văzu la capul său tot belșugul acela de turte, de brânză, de lubenițe, de măsline, de castraveți și de lapți uscați, strigă uluit:
— De unde toate astea?
Abu-Sir răspunse:
— De la mila lui Allah (preamărit fie El!).
Atunci boiangiul se repezi la toată merindea deodată, de parcă ar fi vrut s-o îndese dintr-o îmbucătură în scumpul lui pântec; ci bărbierul îi spuse:
— Nu mânca nimica din lucrurile acestea, fratele meu, căci poate ne vor fi de folos la vreun ceas de nevoie; și ascultă la mine. Află, dar, că l-am ras pe căpitan; și m-am plâns lui de lipsa noastră de merinde; și el mi-a răspuns: „Fii binevenit, și să poftești în fiecare seară dimpreună cu tovarășul tău să luați masa cu mine!” Or, chiar în seara aceasta avem să mâncăm cea dintâi masă cu el!
Ci Abu-Kir răspunse:
— N-am nici o treabă cu căpitanul tău! Mi-e rău din pricina mării și nu pot să mă scol de-aici. Lasă-mă dar să-mi potolesc foamea cu merindele astea, și du-te de mănâncă singur cu căpitanul!
Și bărbierul spuse:
— Nu este nimica împotrivă!
Și, în așteptarea ceasului mesei, începu să-l privească pe tovarășul său cum mânca.
Or, boiangiul se apucă să rupă și să sfâșie bucatele, ca un tăietor de piatră care sparge bucățile de stâncă dintr-o pietrărie, și să înfulece cu zarva pe care o face un elefant nemâncat de zile și zile în șir, și care înghite clefăind și hăpăind; și înfulecăturile veneau să ajute înfulecăturile, împingându-le pe strunga gâtlejului; și îmbucătura intra până ce îmbucătura de mai înainte să fi coborât în pântece; și ochii boiangiului se bulbucau la fiecare bucată, ca ochii unui ghul, și o topeau cu strălucirile lor arzătoare; și icnea și gâfâia ca un bou care icnește dinaintea tainului de uruială și de fân.
Estimp, se ivi un corăbier care-i spuse bărbierului:
— O, meștere bărbier, căpitanul îți trimite vorbă: „Ia-ți tovarășul și vino la cină!”
Atunci Abu-Sir îl întrebă pe Abu-Kir:
— Tot nu te hotărăști să mă însoțești?
El răspunse:
— N-am putere să umblu!
Și bărbierul se duse singur, și-l văzu pe căpitan stând jos dinaintea unei mese mari, pe care se aflau douăzeci de bucate felurite, de nu mai multe; și nu aștepta decât sosirea lor.
Și, văzându-l singur, căpitanul îl întrebă:
— Unde îți este tovarășul?
El răspunse:
— O, stăpâne al meu, îi e rău din pricina mării și e năucit de tot!
Căpitanul spuse:
— Asta nu e o boală grea. Amețeala aceasta are să-i treacă! Ia loc colea jos lângă mine, în numele lui Allah!
Și luă o farfurie și o umplu cu toate felurile de bucate, atâta de mărinimos, încât fiecare porție ar fi putut să ajungă din plin pentru zece inși. Și, după ce bărbierul sfârși de mâncat, căpitanul îi întinse altă farfurie, spunându-i:
— Du-i farfuria aceasta prietenului tău!
Și Abu-Sir dădu fuga să-i ducă farfuria plină lui Abu-Kir, pe care îl găsi gata să înceapă iar a măcina cu colții și a mesteca din fălci ca o cămilă, în vreme ce bucățoaiele se perindau mai departe pe beregățile lui, una după alta, la iuțeală.
Și Abu-Sir îi zise:
— Nu ți-am spus să nu-ți strici foamea cu merindele alea? Privește! Ia uite ce lucruri minunate îți trimite căpitanul. Ce zici de bucățelele astea de chebap de miel, care vin de la masa căpitanului nostru?
Abu-Kir grohăi:
— Dă-ncoa!
Și se repezi la farfuria pe care i-o întindea bărbierul, și începu să înșface totul cu mâinile amândouă, lacom ca un lup, ori furios ca un leu, ori crud ca un vultur când se repede pe un porumbel, ori năprasnic ca un flămând care fusese gata să moară de foame și nu mai face nazuri când e să se îndoape pe săturate. Și, în câteva clipite, o linse și o lustrui, aruncând-o goală-goluță. Atunci bărbierul luă farfuria și o dădu oamenilor de la bucătărie; pe urmă se duse să bea cu căpitanul, după care se întoarse să-și petreacă noaptea lângă Abu-Kir, care și începuse să sforăie din toate găurile lui, făcând o zarvă tot atât de mare ca și apa ce se izbea de corabie.
În dimineața și în ziua următoare, bărbierul Abu-Sir îi rase mai departe pe călători și corăbieri, dobândi merinde și zaherea destulă, seara cină iarăși cu căpitanul și își ospătă cu toată mărinimia tovarășul, care, în ce-l privea, se mulțumea să doarmă și să nu se trezească decât ca să mănânce ori să-și facă nevoile, și-așa vreme de douăzeci de zile de călătorie pe apă, până ce, în cea de a douăzeci și una dimineață, corabia intră în portul unui oraș necunoscut.
Atunci Abu-Kir și Abu-Sir coborâră pe uscat și se duseră să închirieze la han un adăpost, unde bărbierul rostui numaidecât o rogojină, cumpărată din sukul rogojinarilor, și două pături de lână. Pe urmă bărbierul, după ce răspunse la toate nevoile boiangiului, care se tot plângea de amețeli, îl lăsă să doarmă la han, iar el plecă în cetate, încărcat cu tot tacâmul lui, ca să-și facă meseria pe la colțurile ulițelor, în drum, și să radă ba vreun hamal, ba vreun măgărar, ba vreun măturător, ba vreun bocceagiu, ba chiar și vreun neguțător mai de seamă, ispitit de priceperea lui. Și se întoarse seara să înșiruie bucatele dinaintea tovarășului său, pe care-l găsi adormit și pe care nu izbuti să-l trezească decât dându-i să adulmece mirosul de frigărui de miel.
Și starea aceasta ținu tot așa, Abu-Kir plângându-se întruna de o rămășiță de rău de mare, vreme de patruzeci de zile bătute; și în fiecare zi, o dată la amiază și o dată la asfințitul soarelui, bărbierul se întorcea la han ca să-l slujească și să-l îndoape pe boiangiu, după agonisita cu care îl dăruia norocul din acea zi și meseria lui; și boiangiul înfuleca azimele, castraveții, ceapa verde și bucățelele de chebap, fără de nici o osteneală pentru pântecele lui cel scump; și degeaba îi lăuda bărbierul frumusețile fără pereche din cetatea aceea necunoscută, și îl poftea să-l însoțească la o plimbare prin sukuri și prin grădini, că Abu-Kir răspundea mereu:
— Îmi vuiește capul de amețeala de pe mare!
Și, după ce râgâia un șir de râgâieli și vântura un șir de vântuituri de tot felul, se cufunda iarăși în somnul lui adânc. Și bunul și vrednicul bărbier Abu-Sir se ferea cu mare grijă să nu-i aducă nici cea mai mică dojană ticălosului său de tovarăș, ori să-l supere cu vreun necaz ori cu vreo vorbă.
Ci, după acele patruzeci de zile, bărbierul, săracul, căzu bolnav și, nemaiputând ieși ca să-și vadă de meseria lui, îl rugă pe portarul hanului să aibă grijă de tovarășul său Abu-Kir și să-i cumpere tot ce-o avea trebuință. Ci după câteva zile starea bărbierului se înrăutăți așa de tare, încât sărmanul își pierdu orice simțire și rămase nemișcat și aproape ca mort. Încât Abu-Sir nu mai era în stare să-l îndoape pe boiangiu ori să trimită să i se cumpere cele de trebuință, acesta până la urmă începu să simtă cum îl arde foamea amarnic și fu nevoit să se scoale și să caute și la dreapta și la stânga ceva de luat în gură. Da de mult zvântase tot din casă și nu mai găsi de mâncare nimic-nimicuța; atunci, scotoci hainele tovarășului său care zăcea pe jos nemișcat, găsi o pungă în care se afla agoniseala sărmanului, strânsă bănuț cu bănuț în vremea cât călătoriseră pe mare și în cele patruzeci de zile de muncă în cetate, și-o puse la brâu și, fără să-i pese cât de cât de tovarășul său bolnav, de parcă nici n-ar fi fost acolo, plecă încuind cu zăvorul în urma lui ușa de la locuința lor. Și, întrucât portarul hanului era plecat în clipa aceea, nimenea nu-l văzu pe Abu-Kir când plecă și nimenea nu-l întrebă unde se duce.
Or, cea dintâi grijă a lui Abu-Kir fu să dea fuga la un plăcintar unde își plăti o tavă plină cu chenafă și o tavă plină cu plăcintă de foi uscate; și bău și-o cană cu sorbet cu mosc și alta cu ambră și cu gingifar. După care.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute nouăzecea noapte spuse:
După care, se duse în sukul negustorilor și își cumpără niște haine și alte lucruri frumoase și, gătit falnic, începu să se plimbe cu pas domol pe ulițe, și să se bucure și să se veselească de lucrurile cele noi ce i se dezvăluiau la fiecare pas în cetatea aceea care i se părea fără de seamăn pe lume. Ci, printre alte multe, un fapt ciudat îl tulbură cu deosebire. Băgă de seamă că toți locuitorii, fără de nici o abatere, erau îmbrăcați la fel, în haine aidoma în ce privește culoarea: nu se vedea decât albastru și alb, nimic altceva. Până și în prăvăliile negustorilor nu erau decât stofe albe și stofe albastre, nici o altă culoare mai mult; ba până și kohlul era vădit albastru. La neguțătorii de sorbeturi nu vedeai în carafe decât sorbeturi albe și nici un sorbet roșu, ori trandafiriu, ori vinețiu. Și faptul acesta îl uimi peste măsură. Ci nedumerirea lui ajunse peste poate la ușa unui boiangiu: în căzile boiangiului nu văzu, într-adevăr, decât boia albastră-vineție, nimic altceva.
Atunci, nemaiputându-și stăpâni înciudarea și uimirea, Abu-Kir intră în prăvălie și scoase din buzunar o basma albă, pe care i-o întinse boiangiului, spunându-i:
— Cât îmi iei, o, meștere boiangiu, ca să-mi vopsești basmaua aceasta? Și ce culoare poți să-i dai?
Meșterul boiangiu răspunse:
— Nu ți-aș lua, ca să-ți vopsesc basmaua, decât douăzeci de drahme! În ce privește culoarea, are să fie albastră-vineție, fără de nici o îndoială!
Abu-Kir, sugrumat de o cerere atâta de uluitoare, strigă:
— Ce? Vrei douăzeci de drahme ca să-mi vopsești o basma, și încă și în albastru? Păi în țara mea așa ceva nu costă decât o jumătate de drahmă!
Meșterul boiangiu răspunse:
— Dacă-i așa, apoi întoarce-te și vopsește-o în țara ta, măi neiculiță! Aici nu putem decât pe douăzeci de drahme, nici un bănuț de aramă mai puțin!
Abu-Kir spuse iar:
— Fie! Da nu vreau s-o vopsesc în albastru. Vreau s-o vopsesc în roșu!
Celălalt întrebă:
— Ce limbă vorbești tu? Și ce înțelegi tu cu vorba asta: roșu? Unde ai văzut tu vopsea roșie?
Abu-Kir, năucit, spuse:
— Atunci vopsește-o în verde!
El întrebă:
— Ce-i aceea vopsea verde?
El spuse:
— Atunci în galben!
El răspunse:
— Nu cunosc vopseaua asta!
Și Abu-Kir îi înșiră mai departe feluritele culori de vopsele, fără ca meșterul boiangiu să poată pricepe despre ce este vorba. Și, când Abu-Kir îl întrebă dacă și ceilalți boiangii erau la fel de nepricepuți ca și el, boiangiul răspunse:
— Suntem în cetatea aceasta patruzeci de boiangii, care alcătuim o breaslă închisă pentru toți ceilalți locuitori; iar meseria noastră se moștenește din tată în fiu, numai la moartea vreunuia dintre noi. Iar a folosi altă vopsea afară de albastru, așa ceva nu s-a mai pomenit la noi!
La cuvintele acestea ale boiangiului, Abu-Kir spuse:
— Află, o, meștere boiangiu, că și eu sunt boiangiu și știu să vopsesc nu numai în albastru, ci într-o sumedenie de culori care ție nici nu-ți trec prin minte. Ia-mă, dar, în slujba ta, plătește-mi leafa, și eu am să te învăț toate tainele meșteșugului meu, iar tu atunci ai să poți să te bucuri de toată slava științei tale dinaintea întregii breasle a boiangiilor!
El răspunse:
— Nu putem primi nicicum vreun străin în breasla și în meseria noastră!
Abu-Kir întrebă:
— Și dacă aș deschide pe seama mea o prăvălie de boiangiu?
Celălalt răspunse:
— Nici asta n-ai să poți niciodată!
Atunci Abu-Kir nu stărui mai mult, ieși din prăvălie și se duse la alt boiangiu, pe urmă la al treilea, și la al patrulea, și la toți ceilalți boiangii din cetate; și toți îl întâmpinară la fel și îi răspunseră la fel, fără a-l primi nici ca meșter, nici ca ucenic. Și se duse să-și povestească necazul șeicului staroste al breaslei, care îi răspunse:
— Nu pot să fac nimic. Datinile și obiceiurile noastre nu ne îngăduie să primim un străin printre noi.
Față de o primire rea ca aceea din partea tuturor boiangiilor, Abu-Kir își simți inima clocotind de mânie și se duse la palat și se înfățișă dinaintea sultanului cetății și-i spuse:
— O, doamne al vremilor, sunt un străin și, de meserie, sunt boiangiu, și știu să vopsesc hainele în patruzeci de feluri de culori.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci și una noapte spuse:
Și știu să vopsesc hainele în patruzeci de feluri de culori.
Și iacătă că mi s-a întâmplat cutare și cutare lucru cu boiangii din cetatea aceasta, care nu știu să vopsească decât în albastru. Eu știu să dau unei țesături culoarea cea mai ispititoare: roșie, cu feluritele-i trepte, de pildă roșie ca trandafirul, ori roșie ca finapul; verde, cu feluritele-i trepte, de pildă verde ca iarba, verde-fistic, verde-măsliniu, ori verde-papagal; neagră, cu feluritele-i trepte, de pildă neagră-cărbune, neagră-catran, neagră-kohl; galbenă, cu feluritele-i trepte, de pildă galbenă-de-chitră, galbenă-de-naramză, galbenă-de-lămâie și galbenă-de-aur; și alte multe culori minunate! Și-așa! Și iacătă că boiangiii nu m-au primit nici ca meșter, nici ca ucenic cu simbrie!
Auzind vorbele acestea ale lui Abu-Kir și înșiruirea aceea minunată de vopseli despre care nu mai auzise pomenindu-se vreodată, sultanul fu ca fermecat și se înfioră de mulțumire și strigă:
— Ya Allah! Asta-i de minunare!
Pe urmă îi zise lui Abu-Kir:
— Dacă spui adevărul, o, boiangiule, și dacă chiar poți cu meșteșugul tău să ne bucuri ochii cu atâtea culori minunate, nu-ți rămâne decât să alungi de la tine toată grija și să-ți liniștești sufletul. Am să-ți deschid chiar eu o boiangerie, și am să-ți dau toți banii de care ai trebuință. Și nu ai a te teme de nimic din partea breslașilor; căci dacă pe vreunul dintre ei l-ar ispiti păcatul să te necăjească, am să poruncesc să fie spânzurat la ușa prăvăliei lui!
Și numaidecât îi chemă pe meșterii zidari ai palatului și le spuse:
— Duceți-vă cu meșterul acesta minunat, străbateți împreună cu el toată cetatea și, când are să găsească un loc pe gustul lui, fie vreo prăvălie, fie vreun han, fie vreo casă ori grădină, alungați-l îndată pe stăpânul acelui loc și zidiți acolo fără de zăbavă o boiangerie mare, cu patruzeci de căzi mari și cu alte patruzeci de căzi mai mici. Și tot ce faceți să faceți așa cum are să vă arate acest mare meșter boiangiu; să-i urmați întocmai poruncile și să luați seama să nu care cumva să strâmbați din nas la nimica!
Pe urmă sultanul îi dărui lui Abu-Kir un caftan frumos de fală și o pungă cu o mie de dinari, spunându-i:
— Cheltuiește banii aceștia pentru chefurile tale, până ce are să fie gata boiangeria!
Și, pe deasupra, îi mai dărui și doi flăcăiași care să-l slujească, și un cal minunat, împodobit cu o șa frumoasă de catifea albastră și cu hârsea de mătase tot albastră. Și-i mai puse la îndemână, ca să locuiască, o casă mare, îmbrăcată bogat pe cheltuiala Măriei Sale și slujită de o ceată de robi.
Încât Abu-Kir, muiat acuma în atlaz și călare pe calul lui cel frumos, părea strălucitor și măreț ca un emir, fecior de emiri! Iar a doua zi nu pregetă să plece, tot călare pe cal și împreună cu doi meșteri zidari și cu doi tineri ce mergeau înainte-i dând la o parte lumea din calea lui, și să străbată ulițele și sukurile, în căutarea unui loc unde să-și ridice boiangeria. Și, până la urmă, puse ochii pe o prăvălie mare și cu boltă, așezată chiar în mijlocul sukului, și zise:
— Locul acesta este minunat!
Numaidecât, meșterii zidari și robii îl izgoniră pe stăpânul prăvăliei și începură îndată să dărâme într-o parte și să zidească în cealaltă, și puseră atâta de mult sârg să-și îndeplinească sarcina, sub poruncile lui Abu-Kir călare, care le spunea: „Faceți aici cutare și cutare lucru, iar dincoace cutare și cutare alt lucru!”, încât, într-o nimica-vreme, isprăviră zidirea unei boiangerii fără de seamăn nicăierea pe pământ.
Atunci sultanul îl chemă la el și-i spuse:
— Acuma nu mai trebuie decât să faci boiangeria să meargă; ci fără de bani nimica nu poate să meargă. Iată, dar, pentru început, cinci mii de dinari de aur, drept cheagul de bani dintâi. Și iată-mă plin de nerăbdare să văd rodul meșteșugului tău de boiangiu!
Și Abu-Kir luă cei cinci mii de dinari, pe care-i duse frumușel la el acasă, și, cu câteva drahme, așa de ieftine erau prafurile de care avea el trebuință și care ședeau nevândute, cumpără de la un neguțător de prafuri toate vopselile grămădite în saci rămași neatinși, și puse să fie duse la boiangeria lui, unde le pregăti și le topi în căzile cele mari și în căzile cele mici.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci și doua noapte spuse:
Și le topi în căzile cele mari și în căzile cele mici.
Estimp, sultanul îi trimise cinci sute de bucăți de pânzeturi albe, de mătase, de lână și de in, ca să le vopsească după priceperea lui. Și Abu-Kir le vopsi în osebite chipuri, dându-le fie culori sadea, neamestecate cu nimic, fie culori amestecate, așa fel ca niciuna dintre acele pânzeturi să nu se asemuie cu alta; pe urmă, ca să le usuce, le puse pe frânghiile ce se întindeau dinaintea prăvăliei lui, de la un capăt al uliței până la celălalt; și pânzeturile vopsite, pe măsură ce se zvântau, căpătau o înviorare minunată și iscau sub strălucirea soarelui o priveliște vrăjită.
Când locuitorii cetății văzură lucrul acesta atâta de nou pentru ei, rămaseră cu gurile căscate; iar neguțătorii își închiseră prăvăliile, ca să dea fuga să vadă minunea, iar femeile și copiii scoteau strigăte de minunare, iar și unii și alții îl întrebau pe Abu-Kir:
— O, meștere boiangiu, cum se cheamă culoarea ceea?
Și el le răspundea:
— Aceea-i roșu-granat! Cealaltă-i verde-uleios! Ceastălaltă-i galben-chitros!
Și le spunea numele tuturor culorilor, în toiul strigătelor de minunare și al brațelor ridicate întru mărturisirea unei preamăriri fără de margini.
Ci deodată sultanul, care fusese înștiințat că pânzeturile erau gata, năvăli călare pe cal în mijlocul sukului, pe urma călărașilor lui, care dădeau la o parte lumea din cale, și însoțit de paza lui de fală. Și, la vederea pânzeturilor care unduiau de culori în adierea ce le făcea să se legene sub văzduhul aprins, fu fermecat peste poate și rămase nemișcat multă vreme, fără de răsuflet, cu ochii albiți întru totul de atâta holbare. Și până și caii, departe de-a se speria de acea priveliște neobișnuită, se arătară tulburați de culorile cele frumoase și, întocmai cum se îmburdează la zvoana de țitere și de goarne, începură să dănțuie costiș, îmbătați de toată slava aceea care învâlvora văzduhul și fremăta în vânt.
Iar sultanul, neștiind cum să-l mai cinstească pe boiangiu, porunci vizirului său cel mare să descalece de pe cal și îl sui pe Abu-Kir în locul lui, punându-l de-a dreapta sa și, când toate pânzeturile fură strânse, luă drumul îndărăt către palat, unde îl potopi pe Abu-Kir cu aur, cu daruri și cu huzmeturi. Pe urmă puse să se croiască din pânzeturile vopsite haine pentru el, pentru soțiile lui și pentru mai-marii de la palat; și-i dădu lui Abu-Kir încă o mie de viguri ca să le vopsească tot așa de minunat; încât, nu peste multă vreme, toți emirii mai întâi, pe urmă toți slujbașii avură haine colorate. Și cererile curgeau atâta de multe la Abu-Kir, numit boiangiu al sultanului, încât acesta ajunse în curând omul cel mai bogat din cetate; iar ceilalți boiangii, cu șeicul breaslei în cap, veniră la el să-și ceară iertare pentru felul cum se purtaseră în trecut, și-l rugară să-i primească la el ca ucenici, fără de nici o leafă. Ci el nu le primi cererea de iertare și-i alungă cu mare scârbă. Și nu se mai vedeau, pe toate ulițele și prin toate sukurile, decât oameni îmbrăcați în haine falnice, de toate culorile, vopsite de Abu-Kir, boiangiul sultanului. Și-așa cu el! În ce-l privește însă pe Abu-Sir.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci și treia noapte spuse:
În ce-l privește însă pe Abu-Sir, iacătă!
Odată ce fu prădat și părăsit de boiangiu, care plecase după ce îl încuiase în odaie, zăcu întins ca mort vreme de trei zile, până ce portarul hanului începu să se mire că nu mai vedea ieșind pe niciunul dintre ei; și își zise: „Or fi plecat fără să-mi plătească prețul de chirie al odăii. Or fi, poate, morți! Sau poate-o fi altceva, nu știu!” Și porni către odaia lor, și găsi cheia de lemn în broasca încuiată cu amândouă zăvoarele; și parcă auzi dinăuntru un geamăt slab. Atunci descuie ușa și intră și-l văzu pe bărbier întins pe rogojină, galben și de necunoscut; și-l întrebă:
— Ce ai, frate al meu, de te-aud gemând așa? Și unde-i tovarășul tău?
Bietul bărbier, cu glasul topit de tot, răspunse:
— Numai Allah știe! De-abia acum izbutii să deschid ochii. Habar n-am de când mă aflu așa! Ci tare mi-e sete și mă rog ție, o, fratele meu, să iei punga pe care o am legată la chimir și să-mi cumperi ceva de-ale gurii.
Portarul răsuci chimirul în toate felurile; ci, negăsind nici un ban, pricepu că tovarășul îl furase, și-i spuse bărbierului:
— Nu te îngrija de nimica, o, sărmanule! Allah are să-i plătească fiecăruia după faptele lui! Am să caut eu de tine și am să te îngrijesc ca pe ochii mei!
Și nu mai zăbovi să plece să-i gătească o ciorbă, umplu o strachină cu ciorba aceea și i-o aduse. Și îl ajută s-o soarbă, și îl învălui cu o pătură de lână, și îl lăsă să asude.
Și așa făcu el vreme de două luni, luând în seama lui toate cheltuielile, încât iacătă că după acele două luni Allah se milui să-l zviduiască pe bărbier prin mijlocirea portarului. Și Abu-Sir putu atunci să se scoale și îi spuse bunului portar:
— Dacă Cel Preaînalt are să-mi mai dea îndărăt vreodată puterea, am să știu să te despăgubesc pentru tot ce-ai cheltuit cu mine, și-am să-ți fiu mulțumitor pentru îngrijirile și bunătatea ta. Ci singur Allah ar fi în stare să te plătească după dreaptă prețuire, o, om ales!
Bătrânul portar al hanului îi răspunse:
— Slavă lui Allah pentru tămăduirea ta, frate al meu! Eu nu m-am purtat așa față de tine decât numai din dorința de a fi după chipul lui Allah cel plin de milă!
Pe urmă bărbierul vru să-i sărute mâna; ci portarul nu-l lăsă; și se despărțiră, chemând unul asupra celuilalt toate binecuvântările lui Allah.
Și bărbierul ieși de la han, încărcat cu calabalâcul lui, și începu să colinde sukurile. Or, norocul îl aștepta în ziua aceea și îl mână tocmai dinaintea boiangeriei lui Abu-Kir, unde văzu o mulțime mare de lume care privea pânzele vopsite și întinse pe frânghii în fața prăvăliei și se minuna cu mare zarva. Și îl întrebă pe unul dintre privitori:
— A cui este boiangeria aceasta? Și pentru ce s-a adunat aici atâta lume?
Omul întrebat răspunse:
— Este prăvălia jupânului Abu-Kir, boiangiul sultanului! Vopsește pânzele în tot felul de culori minunate, iacătă, prin niște mijloace nemaipomenite! Este un mare învățat în meșteșugul boiangeriei!
Când auzi vorbele acestea, Abu-Sir se bucură în sufletul lui pentru izbânda fostului său tovarăș, și gândi: „Mărire lui Allah, carele i-a deschis ușile bogăției! Ai păcătuit, ya Abu-Sir, când l-ai gândit de rău pe fostul tău tovarăș! Dacă te-a părăsit și te-a uitat, a făcut-o din pricină că a fost prea prins cu munca lui! Și dacă ți-a luat punga, a făcut-o din pricină că n-avea nici un bănuț în mână ca să-și cumpere vopseli! Da ai să vezi tu acuma, când te-o zări, cu ce căldură are să te primească și cum are să-și amintească de îngrijirile pe care i le-ai dat tu odinioară și de binele pe care i l-ai făcut când se afla la nevoie! Ce bucurie are să fie pentru el să te primească!” Pe urmă, bărbierul izbuti să se fofileze printre mulțimea de oameni și să ajungă în fața intrării în boiangerie. Și se uită înăuntru. Și îl văzu pe Abu-Kir tolănit pe un divan înalt, sprijinit pe un morman de perne, și cu brațul drept pe o pernă, și cu brațul stâng pe altă pernă, și înveșmântat într-un caftan asemenea cu caftanele sultanilor, dinaintea lui cu patru tineri robi negri și cu patru robi albi, îmbrăcați îmbelșugat; și așa, i se părea lui Abu-Sir că e tot atâta de falnic ca un vizir și tot atâta de măreț ca un sultan! Și îi văzu pe lucrători, în număr de zece, cum munceau de zor cu mâinile și cum îndeplineau poruncile pe care li le da el numai prin câte un semn.
Atunci Abu-Sir mai făcu un pas și se opri drept dinaintea lui Abu-Kir, gândind: „Am să aștept până își coboară ochii asupra mea și atunci îi rostesc salamalecul meu! Ba s-ar putea chiar ca el să mi se închine mai întâi și să se arunce la pieptul meu ca să mă strângă în brațe și să-mi spună vorbele lui de părere de rău și să mă mângâie!”
Or, nici nu li se întâlniră bine privirile și abia dădură ochii unul cu altul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci și patra noapte spuse:
Abia dădură ochii unul cu altul, că boiangiul și sări strigând:
— A! Mișelule și hoțule, de câte ori ți-am spus să nu te mai oprești în fața prăvăliei mele! Au nu cumva vrei să mă nenorocești și să mă faci de râsul lumii? Hei, flăcăi! Înșfăcați-l! Puneți mâna pe el!
Încât robii cei albi și robii cei negri tăbărâră pe bietul bărbier, și-l doborâră la pământ, și-l jucară în picioare; și boiangiul însuși se sculă, apucă un ciomag și spuse:
— Întindeți-l pe burtă!
Și îi trase pe spinare o sută de ciomege. Pe urmă spuse:
— Întoarceți-l pe spate!
Și îi trase și peste pântece alte o sută de lovituri. După care strigă:
— O, pușlama ticăloasă, o, mișelule! Dacă am să te mai prind vreodată pe dinaintea prăvăliei mele, am să te trimit la Măria Sa sultanul care are să te jupoaie de viu și are să te înfigă în țeapă dinaintea porții palatului! Cară-te! Blestema-te-ar Allah, o, mutră de catran!
Atunci bietul bărbier, umilit și învinețit de primirea aceea, și cu inima zdrobită și cu sufletul ars, se târî de acolo și luă drumul îndărăt către han, plângând în tăcere, huiduit și hăituit de mulțimea asmuțită împotriva lui și de blestemele proslăvitorilor boiangiului Abu-Kir.
Când ajunse la odăița lui, se întinse cât era de lung pe rogojină și începu să cugete la toate câte îi fusese dat să pată din partea lui Abu-Kir; și așa își trecu toată noaptea, fără a putea să închidă ochii, atâta de nenorocit și de amărât se simțea. Ci dimineața, vânătăile loviturilor mai răcorindu-se, izbuti să se scoale și să iasă din casă, cu gândul de a se duce să se îmbăieze la hammam, spre a se înviora și a-și curăța trupul, după atâta vreme de când zăcuse bolnav fără să-și facă spălăturile cele îndătinate. Îl întrebă, dar, pe un trecător:
— Frate, pe unde se ajunge la hammam?
Omul răspunse:
— Hammam? Ce-i aceea hammam?
Abu-Sir spuse:
— Păi e locul unde te duci să te speli și să dai jos murdăriile și jegul de pe trup! Este cel mai desfătat loc care poate fi pe lume!
Omul răspunse:
— Atunci du-te și bagă-te în apa mării! Acolo se scaldă lumea!
Abu-Sir zise:
— Eu aș vrea să mă spăl la hammam!
Celălalt răspunse:
— Noi habar n-avem ce vrei tu să spui cu hammamul acela. Noi, când vrem să ne spălăm, ne ducem la mare; și până și sultanul, când vrea să se spele, face ca noi: se duce și se scaldă în mare!
Când află Abu-Sir în felul acesta că hammamul era un lucru necunoscut pentru locuitorii din cetatea aceea, și când se încredință că habar n-aveau de folosința feredeelor fierbinți și a masagiului, de curățarea jegului și de darea jos a părului de pe trup, luă calea către palatul sultanului și ceru să i se îngăduie a vorbi cu Măria Sa. Intră, dar, la Măria Sa și, după ce sărută pământul dintre mâinile lui și chemă asupra-i binecuvântările lui Allah, îi spuse:
— O, doamne al vremilor, sunt un străin și, de meseria mea, sunt bărbier. Mai știu să fac și alte meserii, mai cu seamă aceea de fochist la hammam și de masagiu, măcar că în țara mea fiecare dintre aceste meserii este făcută de oameni care nu mai fac altceva decât muncile acestea toată viața lor. Și astăzi am vrut să mă duc la hammamul din cetatea ta; ci nimenea n-a știut să-mi arate drumul și nimenea n-a priceput ce însemnează vorba hammam. Or, e lucru tare de mirare ca o cetate atâta de frumoasă ca asta să fie lipsită de hammamuri, câtă vreme nu se află nimic pe lume așa de minunat spre a face bucuriile și frumusețea unei cetăți! Într-adevăr, o, doamne al vremilor, hammamul este un rai pe pământ!
La vorbele acestea, sultanul fu uimit peste poate și întrebă:
— Atunci poți tu să mă lămurești ce este hammamul acela despre care-mi spui? Căci nici eu n-am auzit niciodată pomenindu-se de așa ceva!
Atunci Abu-Sir spuse:
— Află, Măria Ta, că hammamul este o clădire zidită în cutare și cutare chip, și acolo se îmbăiază lumea în cutare și cutare fel, și se bucură de cutare și cutare plăceri, întrucât acolo se fac cutare și cutare lucruri!
Și povesti de șart toate însușirile, toate foloasele și toate desfătările unui hammam bine întocmit. Pe urmă adăugă:
— Ci de bună seamă că mi-ar crește părul pe limbă până să ajung a-ți zugrăvi întocmai un hammam și toate ispitele lui. Trebuie să vezi, ca să pricepi! Iar cetatea ta nu are să fie o cetate cu adevărat desăvârșită decât în ziua în care are să aibă un hammam!
Auzind aceste vorbe ale lui Abu-Sir, sultanul se umflă de mulțumire și se lumină și strigă:
— Fii binevenit în cetatea mea, o, fecior de oameni vrednici!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Mâinile și picioarele cu niște mănuși de crin, și-i scoase niște șuvițe de rapăn lungi ca niște viermi, și toată murdăria lăuntrică strânsă în piele; și i le arătă pe toate sultanului care se minună cu mare mirare. Pe urmă îl spălă cu apă multă și cu o grămadă de clăbuc, după care îl puse să coboare în cada de marmură, umplută cu apă înmiresmată cu mirosnă de trandafiri, unde îl lăsă o bucată de vreme, după care îl scoase și-l spălă pe cap cu apă de trandafiri și cu mirosne rare. Pe urmă, îi vopsi degetele de la mâini și de la picioare cu hennea, care le dădu o culoare galbenă-aurie. Și, cât ținură toate acestea, în jurul lor fumegau frunze de aloe și de nard înmiresmat, și îi pătrundeau de prospețime.
La sfârșit, sultanul simți cum se făcuse ușor ca o pasăre și cum răsufla din toate largurile inimii; iar trupu-i se făcuse atâta de neted și de mătăsos, că, dacă-l atingeai cu mâna, scotea un sunet dulce. Da care nu-i fu desfătul când flăcăii începură să-i frământe mâinile și picioarele cu o gingășie și cu o iscusință pe care și le închipuia că ar putea fi trecute pe lăută și pe țimbal! Și simțea cum o putere fără de seamăn îl înviorează, de-i venea să răcnească întocmai ca un leu. Și strigă:
— Pe Allah! Nu m-am simțit în viața mea atâta de puternic. Acesta-i hammamul, o, meștere bărbier?
Abu-Sir răspunse:
— Întocmai, o, doamne al vremilor!
Sultanul spuse:
— Pe capul meu! Cetatea mea nu este cetate decât din clipa când s-a zidit hammamul acesta!
Și, după ce se uscă în ștergarele îmbibate cu mosc, când urcă iar pe laviță ca să bea șerbeturile amestecate cu înghețată, îl întrebă pe Abu-Sir.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci și șasea noapte spuse:
Îl întrebă pe Abu-Sir:
— Și cât socotești să coste o îmbăietură ca aceasta, și ce preț gândești să ți se plătească pentru o spălare?
El răspunse:
— Cât are să hotărască sultanul!
Sultanul spuse:
— Eu hotărăsc o mie de dinari pentru o baie ca asta, pe puțin!
Și porunci să i se numere lui Abu-Sir o mie de dinari, și-i spuse:
— Și de-acum-nainte, pe fiecare mușteriu care va veni să se îmbăieze la hammamul tău să-l pui să-ți plătească o mie de dinari!
Ci Abu-Sir răspunse:
— Iartă-mă, o, doamne al vremilor! Nu sunt toți oamenii la fel! Unii sunt bogați, alții sunt săraci! Dacă, dar, aș vrea să iau de la toți mușteriii câte o mie de dinari, hammamul n-ar mai face nimic și s-ar închide, căci nu-i pe puterea săracilor să plătească o mie de dinari pentru o îmbăiere!
Sultanul întrebă:
— Atunci cum gândești să faci?
El răspunse:
— În ce privește prețul, am să-l las la voia mușteriului! În felul acesta, fiecare are să plătească după putințele și după dărnicia sufletului său! Iar cel sărac nu are să dea decât atâta cât o putea să dea. În ce privește prețul de o mie de dinari, acesta-i un dar de sultan.
Și emirii și vizirii, auzind aceste cuvinte, îl încuviințară pe deplin pe Abu-Sir și adăugară:
— Așa-i cum spune el, o, doamne al vremilor, și așa-i cu dreptate! Căci tu, o, preaiubite al nostru, socoți că toată lumea poate face ca tine!
Sultanul spuse:
— E cu putință! Oricum, omul acesta este un străin, un om tare sărac, și-i de datoria noastră să ne purtăm față de el cu dărnicie și cu mărinimie, cu atât mai mult cu cât ne-a împodobit cetatea cu hammamul acesta cum n-am mai văzut altul asemenea în viața noastră, și datorită căruia cetatea noastră a dobândit o însemnătate și o strălucire fără de pereche. Da de vreme ce îmi spuneți că nu se poate plăti o mie de dinari pentru o îmbăiere, vă îngădui să nu-i plătiți de data aceasta decât numai o sută de dinari de fiecare și să-i dați pe deasupra un rob tânăr, un negru și o fetișcană! Și, pe viitor, dacă el socoate așa, aveți să-i plătiți fiecare atâta cât v-or lăsa puterile și dărnicia inimii voastre!
Ei răspunseră:
— De bună seamă! Primim!
Și, după ce se îmbăiară la hammam, în ziua aceea plătiră fiecare lui Abu-Sir câte o sută de dinari de aur, câte un tânăr rob alb, câte un negru și câte o fetișcană. Or, întrucât numărul emirilor și al navabilor care se îmbăiaseră, după sultan, se ridica la patruzeci, Abu-Sir primi patru mii de dinari, patruzeci de robi albi, patruzeci de robi negri și patruzeci de fete; iar din partea sultanului primi zece mii de dinari, zece tineri flăcăi albi, zece tineri negri și zece fetișcane ca niște lune.
Când Abu-Sir văzu tot aurul și toate darurile acelea, înaintă și, după ce sărută pământul dintre mâinile sultanului, spuse:
— O, preamăritule sultan, o, chip bine-vestitor, o, doamne cu cugetul drept și plin de bunătate, unde am să mă pot adăposti eu cu toată oastea aceasta de tineri flăcăi albi, și de negri, și de fete?
Sultanul răspunse:
— Eu am pus să ți se dea toate astea ca să te îmbogățesc cum se cade; căci m-am gândit că poate ai să vrei într-o zi să te întorci îndărăt în țara ta, lângă cei dragi ai tăi, dornic să-i vezi; și atunci să poți pleca de la noi cu destulă avere spre a trăi la tine împreună cu ai tăi, la adăpost de orice nevoie!
El răspunse:
— O, doamne al vremilor, Allah să te țină în îmbelșugare! Ci toți robii aceștia sunt buni pentru sultani, și nu pentru mine, care nu am trebuință de toate astea ca să-mi mănânc pâinea și brânza cu ai mei! Cum să fac eu să hrănesc și să îmbrac toată liota de tineri albi, de tineri negri și de fete? Pe Allah! Cu dinții lor cei tineri au să mistuie repede toată agoniseala mea, și și pe mine după agoniseală!
Sultanul începu să râdă și zise:
— Pe viața mea, drept vorbești! Au ajuns o oaste de-ale mari; și, de unul singur, n-ai să poți izbuti să le faci față în nici un chip! Vrei, dar, să mi-i vinzi mie, ca să scapi de ei, pe câte o sută de dinari fiecare?
Abu-Sir răspunse:
— Ți-i vând la prețul acesta!
Numaidecât sultanul trimise să fie chemat vistiernicul său, care îi vărsă lui Abu-Sir prețul pentru acei robi; iar sultanul, la rându-i, îi trimise pe toți îndărăt la stăpânii lor de mai înainte, ca dar. Și Abu-Sir îi mulțumi sultanului pentru bunătatea lui și-i spuse:
— Allah să-ți aline sufletul cum ai alinat tu sufletul meu, izbăvindu-mă de dinții năprasnici ai acestor ghuli tineri și mâncăi, pe care numai Allah i-ar putea sătura!
Și sultanul începu să râdă de vorbele acestea, și se arătă încă și mai darnic față de Abu-Sir; după care, urmat de mai-marii împărăției sale, plecă de la hammam și se întoarse la palat.
Iar Abu-Sir își petrecu toată noaptea aceea acasă, strângându-și aurul în saci și pecetluind fiecare sac cu mare grijă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci și șaptea noapte spuse:
Avea douăzeci de negri, douăzeci de flăcăi tineri și patru fetișcane.
A doua zi, Abu-Sir puse pristavi să strige prin toată cetatea:
— O, făpturi ale lui Allah, dați fuga toți de vă îmbăiați la hammamul sultanului! Vreme de trei zile, nimeni nu are a plăti nimica!
Și un sodom de lume năvăli vreme de trei zile să se îmbăieze pe degeaba la hammamul numit hammamul sultanului. Ci din dimineața zilei a patra, însuși Abu-Sir se așeză la ușa cea mare a hammamului și începu să ia prețul de intrare, care fu lăsat la bună-voia fiecăruia, la ieșirea din baie. Și, până-n seară, Abu-Sir strânsese de la mușterii atâția bani cât umpluse o lădiță, cu îngăduința lui Allah (preamărit fie El!). Și, în felul acesta, începu să îngrămădească mormanele de aur pe care i le aducea norocul.
Și-așa! Iar sultana, care îl auzise pe soțul ei sultanul vorbind cu atâta căldură despre acele îmbăieri, hotărî să se scalde și ea o dată, ca încercare mai întâi. Și îi trimise vorbă despre dorința ei lui Abu-Sir care, ca să-i fie pe plac și ca să le ademenească și pe femei ca mușterii, hotărî ca de atunci înainte bărbații să se îmbăieze dimineața, iar femeile să se îmbăieze după-amiază. Și dimineața sta el însuși la intrare și lua banii, iar după-amiază o puse să aibă grijă de aceasta pe o femeie pe care o numi în slujba sa.
Așa că, după ce intră în hammam și văzu și ea urmările cele desfătătoare ale acelor îmbăieri de modă nouă, sultana fu atâta de încântată, încât hotărî să vină acolo în fiecare vineri după-amiază, și nu se arătă față de Abu-Sir mai puțin darnică decât sultanul, care își făcuse obiceiul de a veni să se îmbăieze în zilele de vineri dimineața, plătind de fiecare dată câte o mie de dinari de aur, bașca alte daruri.
În felul acesta, Abu-Sir purcese mai departe pe calea bogăției, a măririlor și a falei! Ci el, dacă se văzu așa, nu se arătă mai mândru ori mai semeț, ba dimpotrivă! Ca și odinioară, se arătă mai departe binevoitor, zâmbitor și plin de bună-cuviință față de mușterii, și mărinimos față de oamenii săraci de la care niciodată nu vroia să primească nici un ban. Și mărinimia aceasta fu și temeiul mântuirii lui, așa cum are să se dovedească de-a lungul povestirii noastre. Dar, încă de pe acuma, să se știe că mântuirea aceea are să-i vină prin mijlocirea unui căpitan de corabie care, într-o zi, fiind cam la strâmtoare cu banii, putu totuși să facă o baie cât se poate de minunată, fără să plătească chiar nimica! Și întrucât, pe deasupra, mai fusese cinstit și cu niște șerbeturi răcoritoare și fusese însoțit până la ieșire cu cele mai alese dovezi de prietenie de către însuși Abu-Sir, căpitanul începu să cugete cum ar putea să-și dovedească mai bine mulțumită față de Abu-Sir, fie prin vreun dar, fie altfel! Și nu trecu mult până ce să i se ivească prilejul. Și-atâta cu căpitanul de corabie!
Estimp, boiangiul Abu-Kir auzi și el vorbindu-se de acel hammam nemaipomenit, despre care vuia cu mare laudă toată cetatea spunând: „De bună seamă! Este raiul pe pământ!” Și hotărî să meargă să încerce și el desfătările acelui rai, la care nici habar n-avea de numele celui ce-i era păzitor. Se îmbrăcă, așadar, cu hainele lui cele mai frumoase, încălecă pe un catâr înfotăzat falnic, porunci să se înșiruie înaintea și în urma lui robii înarmați cu ciomege lungi, și porni către hammam. Când ajunse la intrare, simți odoarea lemnului de aloe și a mirosnelor de nard; și văzu mulțimea de oameni care intrau și care ieșeau, și pe cei ce ședeau pe lavițe așteptându-și toți rândul, fie ei navabi de cei mari, fie săraci de cei mai săraci, ori umili de cei mai umili.
Intră atunci în sala de intrare și îl zări pe Abu-Sir, tovarășul său de odinioară, stând pe scaun, rotofei, proaspăt și zâmbitor. Ba chiar îi trebui oleacă de vreme până să-l cunoască, așa de mult scofâlciturile de altădată ale feței i se umpluseră acuma cu o grăsime sănătoasă, și așa de strălucitor îi era obrazul, și așa de mult priincios arăta la chip! Dacă văzu așa, boiangiul, măcar că tare uimit și buimăcit, se prefăcu a fi cuprins de o mare bucurie și, cu o nerușinare fără de măsură, înaintă către Abu-Sir, care se ridicase în cinstea lui, și-i spuse cu glas plin de dojană prietenească:
— He-he, ya Abu-Sir! Așa se poartă un prieten și așa face un om care știe ce-i aceea buna-purtare și omenia? Știai că am ajuns boiangiul cel mare al sultanului și n-ai venit o dată măcar să mă vezi și să afli cum o duc! Și nu te-ai întrebat nici baremi: „Ce-o mai face oare Abu-Kir, tovarășul meu de odinioară?” Că eu degeaba am tot întrebat peste tot, și degeaba am trimis în toate părțile robii mei să te caute, pe la hanuri și pe la prăvălii: nimenea n-a știut să-mi spună nimica despre tine, ori să mă pună pe urmele tale!
— Ya Abu-Kir, au tu uiți ce m-ai făcut să pat, când am venit la tine, și uiți bătaia pe care mi-ai tras-o, și ocara cu care m-ai coperit față de lume, când m-ai făcut hoț și mișel și ticălos?
Și Abu-Kir se arătă tare nedumerit și strigă:
— Ce tot spui tu? Au n-ai fi fost tu ăla pe care l-am bătut?
El răspunse:
— Păi da, eu am fost!
Abu-Kir atunci începu să înșire mii de jurăminte, că nu l-a cunoscut, spunând:
— Hotărât! Te-am luat drept altul, un hoț care încercase de o grămadă de ori să-mi șterpelească pânzeturile! Erai așa de slab și de galben, că mi-a fost cu neputință să te cunosc!
Pe urmă începu să se blesteme pentru ceea ce făcuse, să-și bată mâinile una de alta, spunând:
— Nu este ajutor și putere decât întru Allah, Slăvitul și Preamăritul! Cum de-am putut eu să mă înșel așa! Da tot așa, vina-i mai ales a ta, că, dacă tu m-ai văzut întâi, de ce nu ți-ai spus numele dinaintea mea, să-mi fi spus: „Sunt cutare!”, mai cu seamă că în ziua aceea eram tare tulburat și cu gândurile duse în altă parte, din pricina treburilor multe de care eram împovărat peste măsură! Mă rog, dar, ție, Allah fie cu tine, o, fratele meu, să mă ierți și să uiți necazul acela, care fusese scris în ursita noastră!
Abu-Sir răspunse:
— Allah să te ierte, o, tovarășe al meu! Într-adevăr, așa a fost tainica hotărâre a ursitoarelor; iar plata-i la Allah!
Boiangiul zise:
— Iartă-mă, dar, cu totul!
El răspunse:
— Allah să-ți ușureze sufletul, așa cum ți-l ușurez eu! Ce putem noi împotriva hotărârilor care vin din afundul veciei? Intră, dar, în hammam, scoate-ți hainele și fă o scaldă care să-ți fie plină de desfătare și de înviorare!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci și opta noapte spuse:
Și fă o scaldă care să-ți fie plină de desfătare și de înviorare!
Și Abu-Kir îl întrebă:
— Și de unde ți-a venit huzurul acesta?
El răspunse:
— Acela care ți-a deschis porțile belșugului mi le-a deschis și mie la fel!
Și îi povesti povestea lui, din ziua când fusese ciomăgit după poruncile lui Abu-Kir. Ci nu are nici un rost s-o mai spunem și noi încă o dată. Și Abu-Kir îi spuse:
— Sunt peste poate de bucuros să aflu că te bucuri de bunăvoința sultanului. Am să fac așa ca bunăvoința aceasta să sporească, povestindu-i sultanului că tu ești prietenul meu de totdeauna.
Ci fostul bărbier răspunse:
— La ce folosește ajutorul omului față de hotărârile soartei? Singur Allah ține în mâinile lui huzururile și prigoana! În ce te privește, nu mai zăbovi să te dezbraci și să intri în hammam, ca să te bucuri de binefacerile apei și ale curăției!
Și îl petrecu el însuși până în sala cea scumpă și cu chiar mâinile lui îl frecă, îl săpuni, îl frământă și-l spălă până la sfârșit, nevroind să lase această sarcină pe seama niciunuia dintre ajutoarele lui. Pe urmă îl sui pe lavița din sala de odihnă și îl cinsti el însuși cu sorbeturi și cu alte băuturi înviorătoare, și toate acestea cu atâta grijă, încât toți mușterii de rând erau uimiți să-l vadă pe Abu-Sir însuși îndeplinind acele slujbe și dându-i acele cinstiri deosebite boiangiului, atunci când de obicei numai sultanul avea parte de ele.
Când veni clipa să plece, Abu-Kir vru să-i plătească lui Abu-Sir; ci Abu-Sir se feri să primească banii, spunând:
— Nu ți-e sfială să-mi dai bani, atunci când eu sunt tovarășul tău și când între noi nu este nimica despărțit?
Abu-Kir spuse:
— Fie! Da-n schimb, lasă-mă să-ți dau un sfat, care are să-ți fie de mare folos. Hammamul acesta este minunat, ci, ca să fie de tot desăvârșit, îi mai lipsește un lucru!
Abu-Sir întrebă:
— Și care-i acela?
El spuse:
— Aluatul de curățat părul de pe trup! Într-adevăr, am băgat de seamă odată, când ai isprăvit de ras capul unui mușteriu de-al tău, că pentru părul de pe alte părți ale trupului te-ai slujit tot de brici sau de cleștișorul de smuls perii. Or, nimica nu prețuiește cât aluatul de curățat care știu eu cum se face, și am să-ți spun și ție, fără să-ți cer nici un ban!
Abu-Sir răspunse:
— Asta așa este, ai dreptate, o, prietene al meu! Nu vreau mai mult decât să învăț de la tine cum se face aluatul acela!
Abu-Kir zise:
— Iacătă! Iei șoricioaică galbenă și var nestins, le bați împreună, adăugând oleacă de untdelemn, amesteci un strop de mosc, ca să-i iei mirosul cel neplăcut, și închizi aluatul dobândit astfel într-o oală de pământ smălțuită, ca să te slujești de el la nevoie. Și răspund eu de izbânda pe care ai s-o dobândești, mai cu seamă când sultanul are să vadă cum îi cad perii ca printr-o vrajă, fără de nici o ciupitură ori julitură, și cum pielea i se ivește de dedesubt albă toată!
Și Abu-Kir, după ce îi lăsă fostului său soț învățătura aceasta, ieși din hammam și se îndreptă cu mare grabă către palat.
Iar când ajunse dinaintea sultanului și se temeni cumu-i datina, îi spuse:
— Vin la tine ca să-ți dau un sfat, o, doamne al vremilor!
Sultanul zise:
— Și ce sfat îmi dai?
El răspunse:
— Slavă lui Allah, carele te-a izbăvit până acuma de mâinile blestemate ale păcătosului acela, ale vrăjmașului acela al scaunului împărătesc și al dreptei-credințe, ale lui Abu-Sir, stăpânul hammamului!
Sultanul, tare nedumerit, întrebă:
— De ce-i vorba?
El spuse:
— Află, o, doamne al vremilor, că dacă, din nenorocire, ai mai fi intrat o dată la hammam, ai fi fost pierdut fără de nădejde!
El spuse:
— Da cum așa?
Abu-Kir, cu ochii plini de spaimă mincinoasă și cu o mișcare largă de înfricoșare, șuieră:
— Cu otravă! A pregătit anume pentru Măria Ta o alifie făcută din șoricioaică galbenă și din var nestins, care, numai pusă pe părul de pe piele, te arde ca focul. Și are să te îmbie cu alifia aceea, spunându-ți: „Nimica nu prețuiește cât alifia aceasta spre a face să cadă părul de pe spate, cu gingășie și fără de nici o suferință pentru piele!” Și are să întindă aluatul pe spatele sultanului nostru, și are să-l facă să moară otrăvit pe calea aceasta, care-i cea mai dureroasă dintre toate căile! Căci stăpânul acesta al hammamului nu-i altul decât o iscoadă năimită de domnul creștinilor spre a curma sufletul sultanului nostru! Și eu m-am grăbit să vin să te prevestesc, căci binefacerile tale sunt asupra mea!
Auzind vorbele acestea ale boiangiului Abu-Kir, sultanul simți cum îl năpădește o spaimă năprasnică, de se înfioră tot, de parcă ar fi și fost muncit de otrava cea pârjolitoare. Și îi spuse boiangiului:
— Am să mă duc îndată la hammam, dimpreună cu vizirul meu cel mare, ca să cercetez spusele tale. Ci de-acuma să păstrezi cu grijă taina lucrului!
Și îl luă pe vizirul său cel mare și plecă împreună cu el la hammam.
Atunci, ca de obicei, Abu-Sir îl duse pe sultan în sala de fală, și vru să-l frece și să-l spele; ci sultanul îi spuse:
— Începe mai întâi cu vizirul!
Și se întoarse către vizir și-i spuse:
— Întinde-te!
Și vizirul cel mare, care era destul de dolofan și păros ca un țap bătrân, răspunse că ascultă și că se supune, se întinse pe marmură și se lăsă frecat, săpunit și spălat zdravăn. După care Abu-Sir îi spuse sultanului:
— O, doamne al vremilor, am găsit o alifie cu niște însușiri de a curăța părul de pe trup, față de care orice brici este de prisos!
Sultanul spuse:
— Încearcă alifia aceea pe părul vizirului!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute nouăzeci și noua noapte spuse:
— Încearcă alifia aceea pe părul vizirului!
Și Abu-Sir luă olul de pământ smălțuit, scoase din el o bucată mare cam cât o migdală din coca aceea și o întinse pe partea de sus a burții vizirului, numai ca încercare. Și puterile alifiei se dovediră atâta de uluitoare, încât sultanul nu se mai îndoi că n-ar fi vorba de o otravă înfricoșătoare; și, umflat de mânie la acea priveliște, se întoarse către flăcăii hammamului și le strigă:
— Înșfăcați-l pe mișelul acesta!
Și îl arătă cu degetul pe Abu-Sir, pe care năprasna îl amuți și îl năuci. Pe urmă, sultanul și vizirul se îmbrăcară cu mare zor, îl dădură pe Abu-Sir pe mâna străjilor de-afară și se întoarseră la palat.
Acolo sultanul porunci să fie chemat căpitanul portului și al corăbiilor și îi spuse:
— Înșfacă-l pe mișelul numit Abu-Sir și ia un sac plin cu var nestins în care să-l bagi, și să te duci să arunci totul în mare, sub ferestrele palatului meu. Și, în felul acesta, ticălosul are să moară de două morți deodată; și înecat, și ars!
Căpitanul răspunse:
— Ascult și mă supun!
Or, căpitanul portului și al corăbiilor era chiar căpitanul de corabie pe care îl îndatorase Abu-Sir odinioară. Se grăbi dar să se ducă la Abu-Sir în temniță, îl luă de-acolo, îl sui pe o corăbioară și îl duse pe o insuliță, nu departe de cetate, unde putu în sfârșit să-i vorbească în voie. Îl întrebă:
— O, Cutare! Eu nu pot să uit bunăvoința pe care ai arătat-o față de mine, și vreau să răspund la bine cu bine. Povestește-mi, dar, necazul tău cu Măria Sa și nelegiuirea pe care ai săvârșit-o, de-ai pierdut bunăvoința lui și de-ai ajuns să dobândești cruda moarte la care te-a osândit!
Abu-Sir răspunse:
— Pe Allah, o, frate al meu, jur că nu mă știu vinovat cu nici o greșeală și că n-am săvârșit niciodată vreo faptă pentru care să mi se cuvină asemenea pedeapsă!
Căpitanul spuse:
— Atunci, de bună seamă că trebuie să ai niscaiva dușmani care te-or fi ponegrit dinaintea sultanului! Căci tot omul care ajunge la vază, prin vreo bunăstare prea vădită și prin bunăvoia soartei, are totdeauna zavistnici și pizmași! Ci să nu-ți fie frică de nimic! Aici, pe insula aceasta, te afli la adăpost de orice. Fii, dar, bine venit și liniștește-te! Ai să-ți petreci vremea pescuind, până ce am să pot să te trimit în țara ta. Acuma, mă duc să mă prefac dinaintea sultanului ca și cum te-aș omorî!
Și Abu-Sir sărută mâna căpitanului de corabie, care îl lăsă și plecă degrabă de luă un sac mare plin cu var nestins și se duse la palatul sultanului până sub ferestrele care dau către mare.
Sultanul tocmai sta acolo proptit în coate și aștepta împlinirea poruncii sale: iar reizul, ajungând sub ferestre, ridică privirile, ca să capete de la sultan semnul de osândă. Și sultanul întinse mâna afară pe fereastră și făcu semn cu degetul să se arunce sacul în mare. Și porunca fu numaidecât îndeplinită. Ci tot în clipa aceea sultanul, care făcuse cu mâna o mișcare prea repezită, scăpă în apă un inel de aur care-i era scump ca sufletul.
Într-adevăr, inelul acela căzut în mare era un inel talismanic vrăjit, de care atârnau stăpânia și puterea sultanului, și care slujea de frâie spre a ține în supunere norodul și oștile; căci, când sultanul vroia să dea porunca de a fi osândit vreun vinovat, nu avea decât să ridice mâna la care se afla inelul, și din inel țâșnea deodată o fulgerare iute, care îl prăbușea pe cel vinovat la pământ, mort de-a binelea, retezându-i capul de pe umeri!
Încât, atunci când văzu inelul căzând în felul acela în mare, sultanul nu vroi să spună nimănuia nimic și păstră cea mai mare taină asupra pierderii inelului, fără de care i-ar fi fost cu neputință să-și țină supușii prea multă vreme în teamă și supunere. Și-așa cu Măria Sa!
Estimp, Abu-Sir, rămas singur pe insulă, luă năvodul de pescuit pe care i-l lăsase căpitanul de corabie și, ca să-și mai însenineze gândurile cele chinuitoare și să-și agonisească hrana, începu să pescuiască în mare. Și, după ce aruncă năvodul și așteptă o clipă, îl trase și îl găsi plin cu pește de toate soiurile și de toate mărimile. Și își zise: „Pe Allah! Iacătă că a trecut atâta vreme de când n-am mai mâncat pește! Am să iau unul și am să-l dau băieților de la bucătărie, despre care mi-a vorbit căpitanul, ca să mi-l prăjească în ulei.” Într-adevăr, căpitanul portului și al corăbiilor mai avea și sarcina de a rostui în fiece zi pește proaspăt pentru bucătăria sultanului; și, în ziua aceea, cum nu putuse să vegheze el însuși la pescuirea peștelui, îl însărcinase pe Abu-Sir cu grija aceea, și îi spusese despre doi flăcăi bucătari care au să vină să ia peștele pescuit și menit sultanului. Și Abu-Sir, de la cea dintâi aruncătură a năvodului, fu binecuvântat cu pescuitul acela spornic. Așadar, înainte de-a da ceea ce pescuise în seama celor doi băieți care aveau să vină, începu prin a-și alege pentru sine peștele cel mai mare și mai frumos; trase pe urmă jungherul cel mare pe care-l purta înfipt la chimir, și-l trecu dintr-o parte într-alta prin burta peștelui care se zbătea. Dar care nu-i fu mirarea când văzu că scoate de acolo, agățat în vârful cuțitului, un inel de aur, înghițit de pește, fără de nici o îndoială!
Dacă văzu așa, Abu-Sir, măcar că habar n-avea de însușirile înfricoșătoare ale acelui inel talismanic, care era chiar inelul scăpat în mare de pe degetul sultanului.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci suta noapte spuse:
Dacă văzu așa, Abu-Sir, măcar că habar n-avea de însușirile înfricoșătoare ale acelui inel talismanic, care era chiar inelul scăpat în mare de pe degetul sultanului și fără a da mare însemnătate lucrului, luă inelul, ce i se cuvenea acuma pe bun drept, și și-l petrecu pe deget.
Tocmai atunci iacătă că sosiră și cei doi flăcăiași, slujitori la bucătăria sultanului, și-i spuseră:
— O, pescarule, nu cumva știi să ne spui ce-i cu căpitanul portului care ne dă în fiecare zi peștele pentru bucătăria sultanului? A trecut o bună bucată de vreme de când îl așteptăm să vină! În ce parte a luat-o?
Abu-Sir răspunse, întinzând mâna către ei:
— A luat-o în partea aceea!
Ci tot atunci capetele flăcăiașilor de la bucătărie se și retezară de pe grumaji și se rostogoliră pe pământ, cu stăpânii lor cu tot!
Fulgerul aruncat de inelul de la degetul lui Abu-Sir îi și ucisese pe cei doi copilandri.
Când îi văzu pe băieți cum cad pustiiți de viață, Abu-Sir se întrebă: „Cine oare o fi putut să le zboare așa capetele ăstora doi?” Și se uită peste tot împrejuru-i, și în văzduh, și la picioarele lui; și începu să tremure de spaimă, gândindu-se la puterea cea ascunsă a ginnilor răufăcători, când iacătă că dete cu ochii de căpitanul care se întorcea. Și căpitanul, de cum îl văzu de departe, zări totodată și cele două trupuri moarte de pe jos, cu capetele lor alături, și inelul pe care îl purta Abu-Sir, sclipind în soare. Și pricepu dintr-o aruncătură de ochi tot ce se petrecuse. Încât nu mai pregetă să-i strige, ferindu-se:
— O, fratele meu, nu-ți mișca mâna la care ai inelul, ori sunt un om mort! N-o mișca, fie-ți milă!
Auzind vorbele acestea, care izbutiră să-l uluiască și să-l năucească întru totul, Abu-Sir înlemni de-a binelea, măcar că ar fi vrut să dea fuga în întâmpinarea căpitanului, care, când ajunse lângă el, i se repezi în brațe și-i spuse:
— Tot omul își poartă norocul atârnat la gât. Norocul tău este cu mult mai presus decât norocul sultanului! Ci povestește-mi cum de ai căpătat inelul acesta, și-apoi am să-ți spun și eu ce puteri are!
Și Abu-Sir îi povesti căpitanului de corăbii toată întâmplarea, pe care n-are rost s-o mai spunem o dată. Și, la rândul lui, căpitanul, uimit, îi zugrăvi înfricoșătoarele puteri ale inelului, și adăugă:
— Acuma, viața ta-i în afară de orice năpastă, iar a sultanului este în primejdie. Poți acuma să mergi fără de nici o teamă cu mine în cetate și numai cu un semn din degetul pe care porți inelul poți să faci să cadă capetele vrăjmașilor tăi și poți să faci să zboare și capul sultanului de pe umeri!
Și îl sui pe Abu-Sir într-o luntre alături de el, îl aduse în cetate și îl duse la palat, dinaintea sultanului.
Tocmai atunci sultanul se afla în divan, înconjurat de mulțimea lui de viziri, de emiri și de sfetnici; și măcar că era nădufit de griji și de mânie până-n vârful nasului, din pricina inelului pierdut, nu cuteza să-și dea în vileag necazul și nici să dea porunci să se caute în mare ca să-i găsească, de teamă să nu-i vadă pe neprietenii domniei cum se bucură de paguba Măriei Sale!
Da când îl văzu pe Abu-Sir intrând, nu mai avu nici o îndoială de urzeala pieirii sale și strigă:
— A, mișelule! Cum ai făcut de te-ai întors din afundul mării, și cum de-ai scăpat să mori înecat și ars?
Abu-Sir răspunse:
— O, doamne al vremilor, mare-i puterea lui Allah!
Și îi povesti sultanului cum fusese scăpat de căpitanul de corăbii, drept mulțumită din parte-i pentru o scaldă fără plată, cum găsise inelul și cum, fără a ști puterea acelui inel, pricinuise moartea celor doi flăcăiași, slugile de la bucătărie. Pe urmă adăugă:
— Și acuma, o, Măria Ta, vin să-ți dau îndărăt acest inel, drept mulțumită pentru facerile tale de bine asupra mea, și ca să-ți dovedesc că, dacă aș fi un ucigaș în sufletul meu, m-aș fi și slujit de inelul acesta ca să-i nimicesc pe vrăjmașii mei și să-l omor pe sultanul lor! Și mă rog Măriei Tale, în schimb, să cerceteze cu mai multă luare-aminte nelegiuirea de care eu nu mă știu vinovat și pentru care m-ai osândit, și să poruncești să pier în chinuri dacă am să fiu dovedit cu adevărat ucigaș!
Și, spunând vorbele acestea, Abu-Sir scoase inelul de pe deget și i-l întinse sultanului, care îl petrecu degrabă pe degetul său, răsuflând de ușurare și de mulțumire, și simțindu-și sufletul cum i se întoarce în trup.
Sultanul se ridică atunci în picioare și își aruncă brațele împrejurul gâtului lui Abu-Sir, spunându-i:
— O, omule! Hotărât, tu ești floarea cea mai aleasă dintre toți oamenii de treabă de pe pământ! Mă rog ție să nu mă ocărăști prea tare, și să mă ierți pentru răul pe care ți l-am cășunat și pentru necazul ce ți-am pricinuit. Cu-adevărat, altul afară de tine nu mi-ar mai fi dat niciodată îndărăt inelul acesta!
Bărbierul răspunse:
— O, doamne al vremilor, dacă chiar dorești să-ți ușurezi sufletul, nu ai decât să-mi spui și mie fărădelegea ce mi s-a pus în vină și care mi-a adus mânia și neprietenia ta.
Sultanul spuse:
— Uallah! La ce bun? Acuma sunt încredințat că ai fost învinuit pe nedrept. Ci, de vreme ce vrei să afli fărădelegea ce ți s-a pus în vină, iacătă! Boiangiul Abu-Kir mi-a spus despre tine cutare și cutare lucru!
Și îi povesti toate de câte îl învinuise boiangiul, în privința alifiei aceleia, încercată de altminteri pe părul de pe burta vizirului cel mare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute una noapte spuse:
Alifiei aceleia, încercată de altminteri pe părul de pe burta vizirului cel mare.
Și Abu-Sir, cu lacrimile în ochi, răspunse:
— Uallah! O, doamne al vremilor, eu habar nu am de domnul nazareenilor, și n-am călcat în viața mea pe pământul țării nazareenilor. Ci iacătă care-i adevărul!
Și îi povesti sultanului cum el și cu boiangiul se legaseră cu jurământ, după ce citiseră fatihaua din Sfânta Carte, să se întrajutoreze unul pe altul, cum plecaseră împreună, și toate ticăloșiile și toate tertipurile pe care i le jucase boiangiul, și ciomăgeala pe care îl făcuse s-o îndure, și învățul cu aluatul de curățat părul, pe care chiar el îl sfătuise cum să-l facă. Și adăugă:
— Oricum, o, Măria Ta, alifia aceea, pusă pe piele, este un lucru cum nu se poate mai minunat; și nu-i otrăvitoare decât dacă o înghiți. În țara mea, bărbații și femeile nu se slujesc decât de ea, în loc de briciul de ras, spre a-și da jos fără de caznă părul de pe trup! În ce privește însă tertipurile pe care mi le-a jucat și a ocării pe care m-a făcut s-o îndur, sultanul nu are decât să trimită după portarul de la han și după ucenicii boiangiului, și să-i întrebe, spre a cerceta adevărul mărturisit de mine!
Și sultanul, ca să-l mulțumească pe Abu-Sir, măcar că pentru el dovada era făcută întru totul, porunci să fie adus portarul de la han și ucenicii; și toți, după ce fură întrebați, adeveriră vorbele bărbierului, sporindu-le încă prin mărturiile lor despre purtarea ticăloasă a boiangiului. Atunci sultanul strigă către străjeri:
— Să mi-l aduceți pe boiangiu, cu capul gol și desculț, și cu mâinile legate la spate!
Și străjerii numaidecât dădură fuga și năvăliră în prăvălia boiangiului, care nu se afla atunci acolo, îl căutară așadar acasă la el, unde îl găsiră stând să deguste bucuria desfătărilor tihnite, și visând fără doar și poate la moartea lui Abu-Sir. Și-așa că străjerii se repeziră asupra-i, care pocnindu-l cu pumnul după ceafă, care pocnindu-l cu piciorul în fund, care pocnindu-l cu capul în burtă; și îl jucară în picioare, și îl despuiară de haine, afară de cămașă, și îl târâră, cu capul gol, desculț, și cu mâinile legate la spate, până dinaintea jețului domnesc. Și-acolo îl văzu pe Abu-Sir de-a dreapta sultanului și pe portarul hanului în picioare în sală, iar lângă portar pe ucenicii de la boiangerie. Văzu, într-adevăr, toate acestea! Și, de spaimă, făcu ce făcu, chiar în mijlocul sălii tronului; căci pricepu că era pierdut fără de scăpare. Ci sultanul, privindu-l chiorâș, îi spuse:
— Nu poți tăgădui că acesta n-ar fi tovarășul tău de odinioară, sărmanul pe care l-ai furat, l-ai despuiat, l-ai bătut, l-ai izgonit, l-ai ocărât, l-ai pârât și, până la urmă, l-ai dus la moarte!
Și portarul hanului și ucenicii de la boiangerie ridicară mâinile și strigară:
— Așa este, pe Allah! Nu poți să tăgăduiești. Suntem martori dinaintea lui Allah și dinaintea sultanului!
Și sultanul spuse:
— Ori că tăgăduiești, ori că mărturisești, tot n-ai să scapi de pedeapsa pe care ți-a scris-o soarta!
Și strigă la străjeri:
— Luați-l, târâți-l de picioare prin toată cetatea, pe urmă băgați-l într-un sac plin cu var nestins și aruncați-l în mare, ca să moară de cele două morți: ars și înecat!
Atunci bărbierul strigă:
— O, doamne al vremilor, mă rog Măriei Tale să-mi făgăduiești a cere iertare de la Măria Ta pentru el, întrucât eu îl iert de toate câte mi-a făcut!
Ci sultanul spuse:
— Dacă tu îl ierți de fărădelegile săvârșite față de tine, eu nu-l iert de fărădelegile săvârșite față de mine!
Și mai strigă o dată la străjerii lui:
— Luați-l și îndepliniți poruncile mele!
Străjerii atunci îl luară pe boiangiul Abu-Kir, îl târâră de picioare prin toată cetatea, strigând ce ticăloșii săvârșise, și la urmă îl băgară într-un sac plin cu var nestins și îl aruncară în mare. Și muri înecat și ars! Întrucât așa îi fusese scris.
Iar sultanul îi spuse lui Abu-Sir:
— O, Abu-Sir, acuma vreau să-mi ceri tot ce îți dorești, și ți se va da numaidecât!
Abu-Sir răspunse:
— Nu cer sultanului decât să mă trimită în țara mea; căci tare-mi mai vine greu să stau departe de-ai mei, și nu mai am nici o bucurie să rămân aici!
Și sultanul, măcar că tare mâhnit de plecarea lui, căci gândea să-l căftănească mare-vizir, în locul rotofeiului cel păros care îndeplinea acea slujbă, porunci să i se pregătească o corabie mare, pe care o încărcă cu bărbați robi și cu femei roabe și cu daruri bogate, și îi spuse lui Abu-Sir, luându-și rămas-bun:
— Atunci, nu vrei să ajungi vizirul meu cel mare?
Și Abu-Sir răspunse:
— Tare aș vrea să mă întorc în țara mea!
Atunci sultanul nu mai stărui, și corabia se îndepărtă cu Abu-Sir și robii lui către Iskandaria.
Or, Allah le menise o călătorie bună, și atinseră Iskandaria bine sănătoși. Ci nici nu coborâră bine pe țărm, că unul dintre robi și zări pe nisip un sac pe care marea îl aruncase la mal. Și Abu-Sir desfăcu sacul și găsi în el stârvul lui Abu-Kir, pe care apele îl purtaseră până acolo! Atunci Abu-Sir porunci ca leșul să fie îngropat nu departe de locul acela, pe țărmul mării, și ridică deasupra-i un mormânt, și mormântul acela ajunse loc de popas pentru toți trecătorii; și Abu-Sir adăugă la acel mormânt, spre a putea fi îngrijit, o danie nestrămutătoare; și puse să se sape pe lespedea mormântului această însemnare pilduitoare:
Ferește-te de a săvârși răul, Nu te-mbăta din plosca răutății, Căci vine-amară Ziua Judecății; Pe cel mișelnic îl mănâncă hăul! La fala apei ies și trec cu tângă Golașe oase din pustii amare. Ci-n tihnă odihnesc mărgăritare, Jos, pe nisipul mării-n apă-adâncă.
Sus, în văzduh, stă scrisă legea-ntreagă, Pe pagini străvezii: „Cel ce sădește Ceea ce-i bine, bine dobândește!” Căci toate se întorc de unde pleacă.
Și-acesta fu sfârșitul lui Abu-Kir boiangiul, și începutul lui Abu-Sir în viața de-aci înainte fericită și fără de griji. Și de atunci golfulețul unde a fost îngropat boiangiul se numește golful Abu-Kir.
Slavă Celui care le trăiește în veci și Carele prin voia lui face zilele să-și urmeze crugul și iarna și vara!
Pe urmă Șeherezada spuse:
— Și iacătă, o, norocitule sultan, tot ce mi s-a povestit despre întâmplarea aceasta!
Și Șahriar strigă:
— Pe Allah! Povestea aceasta este plină de grea pildă. De aceea acuma mi-a venit cheful să te aud povestind vreo două-trei snoave de învățătură.
Și Șeherezada spuse:
— Păi acestea-s tocmai cele pe care le știu eu cel mai bine!
Dar în clipita aceea, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute doua noapte Șeherezada spuse: