(continuare)
Dar când fu cea de a patru sute optzecea noapte spuse:
Când ajunse la Mecca, Juder alergă să se bage și el în alaiul dimprejurul sfintei Kaaba, ca să facă cele șapte sfinte ocoluri[1]; și iată că tocmai acolo, în mijlocul hagiilor din alai, dădu ochii cu prietenul lui, șeicul Abd Al-Samad, moghrabinul, care și el își împlinea cele șapte ocoluri. Și moghrabinul îl văzu la rându-i, și îi închină un salamalec frățesc și îl întrebă ce mai face. Atunci Juder începu să plângă. Pe urmă povesti toate câte le pățise. Și moghrabinul îl luă de mână și îl duse în casa unde trăsese, se purtă cu multă dărnicie față de el, îl îmbrăcă cu o minunată mantie fără de pereche și-i spuse:
— Necazul s-a depărtat acuma de tine, o, Juder!
Pe urmă își scoase horoscopul, citi în el tot ce pățiseră frații lui Juder și-i spuse:
— Află, o, Juder, că frații tăi au pățit cutare și cutare lucru, și se află la ceasul de-acuma închiși în temnița de la Egipt. Ci tu fii binevenit în casa mea, unde ai să rămâi până ce-ai să-ți îndeplinești toate sfintele datini! Și ai să vezi că de-acuma înainte totul are să fie bine!
Juder răspunse:
— Îngăduie-mi, o, stăpâne al meu, să mă duc până la neguțătorul cu care am venit, ca să-i cer slobozire și să-mi iau bun-rămas de la el! Și mă întorc numaidecât la tine!
Celălalt îl întrebă:
— Îi datorezi bani?
El răspunse:
— Nu!
Celălalt spuse:
— Du-te, dar, să-i ceri slobozire și să-ți iei rămas-bun de la el, fără de zăbavă; căci, dreptu-i, pâinea ce ți s-a dat de mâncare este o îndatorire de netăgăduit când ești om cinstit!
Și Juder se duse la stăpânul său, neguțătorul din Jedda, îi ceru slobozire și-i spuse:
— M-am întâlnit cu un prieten al meu, care-mi este mai scump ca un frate!
El răspunse:
— Du-te și cheamă-l, să dăm un ospăț în cinstea lui!
Juder spuse:
— Pe Allah! Nu duce lipsă de nici un ospăț! E unul dintre fiii belșugului și are o grămadă de slujitori!
Atunci neguțătorul îi dărui douăzeci de dinari, spunându-i:
— Ia-i, și slobozește-mi cugetul și răspunderea!
Juder răspunse:
— Allah să-ți întoarcă tot ce mi-ai dat!
Și se despărți de el și plecă la prietenul său, moghrabinul. Ci întâlni pe cale un sărman pe care îl milui cu cei douăzeci de dinari: pe urmă ajunse la moghrabin, și locui la el până sfârși de împlinit toate sfintele datini și îndatoriri ale hagialâcului.
Atunci moghrabinul veni la el și, scoțându-și de pe deget inelul cu pecete pe care i-l adusese odinioară Juder din comoara lui Șamardal, i-l dărui spunându-i:
— Ia inelul acesta cu pecete, o, Juder, care are să-ți împlinească toate dorințele. Află, dar, că pecetea are în slujba ei un ginn, numit Trăsnet-Trăsnitor, care va sta la poruncile tale pentru orice ai să ceri. Nu ai decât să freci nestemata din pecete, și numaidecât are să se ivească Trăsnet-Trăsnitor, care are să ia asupra-și împlinirea tuturor vrerilor tale și are să-ți aducă, dacă ai să-i ceri, tot ce ți-ai dori din bunurile de pe lume!
Și, ca să-i arate cum să se folosească de pecete, o frecă dinaintea lui cu degetul cel gros. Pe dată efritul Trăsnet-Trăsnitor se ivi și, ploconindu-se dinaintea moghrabinului, spuse:
— Iacătă-mă, ya sidi! Poruncește și vei fi ascultat! Cere și vei căpăta! Vrei să zidești la loc o cetate prăbușită, ori mai degrabă să pustiești o cetate în floare? Vrei să omori și să descăpățânezi? Vrei să spulberi sufletul unui sultan ori numai să-i zvânturi oștile? Poruncește!
Moghrabinul răspunse:
— O, Trăsnetule, iată-l pe cel care îți va fi stăpân de aci înainte! Ți-l încredințez stăruitor! Slujește-l cu sârg!
Pe urmă, îi dete slobozie și, întorcându-se către Juder, îi spuse:
— Să nu uiți, o, Juder, că vei putea, cu ajutorul acestei peceți, să-i înfrângi pe toți vrăjmașii tăi și să te răzbuni pe ei! Și nu cumva să te îndoiești de marea lui putere!
Juder spuse:
— Dacă-i așa, o, stăpâne al meu, tare aș vrea să mă întorc în țara mea și la casa mea!
El răspunse:
— Freacă pecetea și, când efritul Trăsnet ți se va arăta și-ți va spune: „Iacătă-mă! Cere și vei căpăta!” tu să-i răspunzi: „Vreau să mă iei în spinarea ta! Du-mă chiar acum în țara mea!” Și el are să ți se supună!
Atunci Juder își luă rămas-bun de la Abd Al-Samad moghrabinul și frecă pecetea. Și pe dată se ivi Trăsnet-Trăsnitor care îi spuse:
— Iacătă-mă! Cere și vei căpăta!
Și Juder răspunse:
— Du-mă la Cairo astăzi chiar!
El spuse:
— E lesne!
Și îndoindu-se, îl luă în cârcă și porni cu el în zbor! Și călătoria ținu de la prânz până la miez de noapte; și efritul îl lăsă jos pe Juder, chiar în casa mamei sale, și pieri.
Când maică-sa îl zări pe Juder, se ridică și începu să plângă, urându-i bună pace. Pe urmă îi povesti ce-au pățit frații lui, și cum i-a ciomăgit sultanul, și cum le-a luat sacul cel năzdrăvan și sacul cu aur și cu nestemate! Și Juder, dacă auzi toate astea, nu putu să rămână nepăsător de soarta fraților lui, și spuse mamei sale:
— Nu te mai amărî! Pe dată am să-ți arăt ce sunt în stare să fac, și am să ți-i aduc pe frații mei!
Și totodată frecă gemma pecetei; și numaidecât se ivi slujitorul care spuse:
— Iacătă-mă! Cere și vei căpăta!
Juder spuse:
— Îți poruncesc să te duci să-i ridici din temnița sultanului pe frații mei pe care să mi-i aduci aici!
Și ginnul pieri, ducându-se să îndeplinească porunca.
Or, Salem și Salim zăceau în chilia lor, pradă durerilor cumplite și unor gânduri și căinți tare negre, din pricina caznelor și a lipsurilor îndurate, de-și doreau moartea ca pe o alinare și ca pe un sfârșit al necazurilor. Și tocmai își împărtășeau cu mare amărăciune asemenea gânduri, chemându-și moartea, când văzură deodată pământul cum se întredeschide sub picioarele lor și cum se ivește Trăsnet-Trăsnitor care, fără a le da răgaz să se privească mai bine, îi înșfacă pe amândoi și pieri cu ei în adâncul pământului, pe când ei își pierduseră sinea de spaimă în brațele lui, ca să nu-și mai vină în simțire decât în casa mamei lor și să se vadă întinși pe chilim între fratele lor Juder și mama lor care îi îngrijea cu luare-aminte. Și Juder, când îi văzu că deschid ochii, le spuse:
— Toate salamalecurile fie asupra voastră, o, frații mei! Ori nu mă mai cunoașteți și m-ați uitat?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute optzeci și una noapte spuse:
— Toate salamalecurile fie asupra voastră, o, frații mei! Ori nu mă mai cunoașteți și m-ați uitat?
Ei lăsară capu-n jos și începură să plângă în tăcere. Atunci el le spuse:
— Nu plângeți! Căci numai diavolul și nesațul v-au împins să faceți ce-ați făcut! Ci cum de v-ați putut hotărî voi să mă vindeți? Da nu mai plângeți! Căci cu adevărat mi-e ca o mângâiere să socot că în aceasta mă asemuiesc lui Iosif, fiul lui Iacob, când a fost vândut de frații lui! La urma urmei, frații lui Iosif s-au purtat încă și mai rău față de el, decât voi față de mine; întrucât ei, pe deasupra, l-au mai aruncat și în fundul unui puț! Cereți numai iertare lui Allah, cu mare căință, și el are să vă ierte – întrucât el este îndurătorul-cel-fără-de-margini și Atoateiertătorul – așa cum și eu vă iert! Fiți, dar, binecuvântați! Și fiți de aci înainte fără de nici o sfială și fără de nici o stânjeneală!
Și-i mângâie așa mai departe și îi liniști, până ce-și simțiră inimile întremate; pe urmă începu să le povestească toate pățaniile și toate patimile câte le îndurase până ce l-a întâlnit la Mecca pe șeicul Abd Al-Samad. Și le arătă și lor pecetea vrăjită.
Ei atunci îi răspunseră:
— O, fratele nostru, iartă-ne de data aceasta! Dacă om mai face vreodată ce-am făcut, să ne pedepsești cum ai să socoți tu!
El răspunse:
— Să nu mai aveți nici o grijă și nici un amar! Și nu pregetați să-mi povestiți și voi ce v-a făcut sultanul!
Ei spuseră:
— A poruncit să fim bătuți bine cu vergile, și ne-a speriat că are să ne fie și mai rău; pe urmă ne-a luat cei doi saci!
El spuse:
— Atunci, are să vadă el!
Și frecă nestemata pecetei; și numaidecât se ivi efritul Trăsnet-Trăsnitor.
Când îl văzură, cei doi frați se înfricoșară amarnic și socotiră în inima lor că Juder nu-i adusese acolo decât ca să-i dea morții. Și se înghesuiră la pieptul mamei lor, strigând:
— O, maică bună, ne punem sub ocrotirea ta cea duioasă! O, maică bună, stăruie tu întru apărarea noastră!
Ea le răspunse:
— O, copiii mei, nu vă fie frică!
Estimp, Juder îi și spusese lui Trăsnet:
— Îți poruncesc să-mi aduci toate giuvaierurile și toate lucrurile de preț care se află acuma în sipeturile sultanului fără a-i mai lăsa nimica, și să-mi aduci totodată sacul cel fermecat, precum și sacul cu nestemate, care au fost luați cu sila de la frații mei!
Și ginnul pecetei răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și pe dată plecă să îndeplinească porunca și se întoarse punând în mâinile lui Juder cei doi saci, neatinși ca dintru început, și toate comorile sultanului, spunând:
— Ya sidi, n-am mai lăsat prin sipeturi nimica!
Juder atunci dădu mamei sale sacul cu nestemate, precum și comorile sultanului, sfătuind-o să le păstreze cu grijă, și puse dinaintea lui sacul cel fermecat. Pe urmă spuse ginnului pecetei:
— Îți poruncesc să-mi ridici chiar în noaptea aceasta un palat înalt și strălucitor, să-l împodobești cu aur și să-l umpli cu chilimuri și cu tot ce e mai îmbelșugat pe lume. Și doresc ca totul să fie gata până-n ziuă!
Și ginnul pecetei, Trăsnet-Trăsnitor, răspunse:
— Vrerea îți va fi îndeplinită!
Și pieri în adâncul pământului, pe când Juder scotea din sacul fermecat niște bucate minunate, pe care le mâncă împreună cu mama și cu frații săi, peste poate de mulțumit, ca pe urmă să doarmă până dimineața.
Estimp, ginnul pecetei se duse numaidecât să-și adune soții, efriții cei de sub pământ, alegând dintre ei pe cei mai iscusiți în meseria de zidari; și toți își începură munca. Se apucară unii să taie pietrele, alții să le clădească, alții să le zugrăvească, alții să le cioplească și să le scrie, și alții într-un sfârșit să întindă chilimuri și să umple cu lucruri de preț sălile, așa de spornic încât până-n zori de zi palatul era isprăvit și împodobit întru totul! Atunci ginnul pecetei se înfățișă dinaintea lui Juder, de îndată ce acesta se deșteptă, și-i spuse:
— Ya sidi, palatul este gata și împodobirea lui s-a isprăvit. Dacă vrei, să vii să-l vezi și să-l cercetezi.
Juder atunci se sculă și chemă pe mama și pe frații săi; și cu toții împreună cercetară palatul și găsiră că nu-și avea perechea, așa de tare uluia mințile cu frumusețea liniilor și cu uimitoarea lui înfățișare. Și Juder fu mulțumit privind fața cu adevărat măreață a palatului, și se minună gândind că toate acestea nu-l costaseră nimic. Și se întoarse către maică-sa și-o întrebă:
— Vrei să locuiești în palatul acesta?
Ea răspunse:
— Tare-aș vrea!
Și se închină lui Allah pentru Juder, fiul ei, și chemă binecuvântările Atotputernicului asupra capului lui.
Juder atunci frecă pecetea talismanică și spuse ginnului care numaidecât se și ivise:
— Îți poruncesc să-mi aduci pe dată patruzeci de tinere roabe albe, frumoase coz, patruzeci de tinere arăpoaice, bine clădite, patruzeci de flăcăi și patruzeci de arapi!
El răspunse:
— Vei avea totul!
Și-și luă zborul, cu patruzeci de soți de-ai lui, către țările Indului, ale Sindului[2] și ale Persiei; și cu toții începură să ridice toate fetele care li se păreau îndeajuns de frumoase și toți flăcăii îndeajuns de frumoși. Și, în felul acesta, strânseră câte patruzeci din fiecare fel. După care aleseră patruzeci de arăpoaice frumoase și patruzeci de arapi frumoși, și duseră pe sus toată mulțimea aceea la palatul lui Juder. Și efritul Trăsnet îi puse să treacă, unul câte unul, pe dinaintea lui Juder, care găsi că toți sunt pe placul lui și spuse:
— Acuma trebuie să li se dea la fiecare haine, tot ce-i mai frumos.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute optzeci și doua noapte spuse:
— Acuma trebuie să li se dea la fiecare haine, tot ce-i mai frumos.
El răspunse:
— Iacătă!
Juder spuse:
— Mai trebuie să aduci o rochie pentru mama mea și un caftan pentru mine!
Iar Trăsnet aduse totul, și el însuși îmbrăcă tinerele roabe albe și negre, spunându-le:
— Acuma, duceți-vă de sărutați mâna stăpânei voastre, mama stăpânului vostru! Și să urmați cu credință poruncile pe care are să vi le dea, și s-o urmați ca pe ochii voștri, o, albelor și negrelor!
Pe urmă ginnul Trăsnet se duse să-i îmbrace tot așa și pe flăcăi și pe arapi, și-i trimise să sărute mâna lui Juder. După care îi îmbrăcă și pe Salem și pe Salim, cu multă luare-aminte. Și, după ce toată lumea fu îmbrăcată, Juder păru cu adevărat asemenea unui sultan, iar frații săi ca niște viziri.
Și, cum palatul era foarte mare, Juder îl puse pe fratele său Salem să locuiască într-o latură, dimpreună cu slujitorii și cu femeile lui, iar în cealaltă latură pe fratele său Salim, dimpreună cu slujitorii și cu femeile lui. Iar el și cu maică-sa se așezară în odăile de la mijloc ale palatului. Și fiecare domnea la locul lui întocmai ca un sultan. Și-atâta cu ei!
Însă în ce-l privește pe sultan, iacătă! Când vistiernicul cel mare veni de dimineață să ia din lada vistieriei niște odoare de care avea Măria Sa trebuință, deschise și nu găsi nimic! Și chiar că la acea ladă se puteau potrivi zisele poetului:
Acest trunchi de copac bătrân Ce mândru și ce-mbelșugat A fost cât timp în el a stat Zumzăitorul roi stăpân, Cât timp sclipise aurie În pieptu-i mierea – vrajă vie! Dar când albinele-au pierit, Ori s-au mutat în altă parte, Când s-a-ncuibat tăcuta moarte în tot știubeiul părăsit – întreg copacu-acesta cândva viu O scorbură e — plină de pustiu.
Și vistiernicul, la priveliștea aceea, scoase un răcnet mare și se prăbuși fără de simțire. Iar când își veni iarăși în sine, se năpusti, cu mâinile ridicate, afară din sala vistieriei și alergă la sultanul Șams Al-Daula, ca să-i spună:
— O, emire al drept-credincioșilor, vin să te înștiințez că toată vistieria a fost golită astă-noapte!
Și sultanul strigă:
— O, ticăloase! Ce-ai făcut cu bogățiile închise în vistieria mea?
El răspunse:
— Pe Allah! Eu n-am făcut nimic! Și habar n-am nici ce s-a făcut cu ele, nici cum a fost golită vistieria! Aseară, după năravul meu, am cercetat vistieria și-am văzut-o plină: și-n dimineața aceasta, când m-am dus acolo, am găsit-o goală, fără nimic în ea! Ci ușile n-au fost deschise în nici un fel, le-am găsit încuiate, fără nici o urmă de descuiere ori de spargere, cu lacătele neatinse și cu zăvoarele la locul lor! Încât acela care a golit vistieria nu este un hoț!
Sultanul întrebă:
— Au pierit și sacii?
El răspunse:
— Da!
La cuvintele acestea, mințile sultanului își luară zborul din căpățâna lui; și el se ridică în picioare și zbieră la vistiernicul cel mare:
— Ia-o înaintea mea!
Și vistiernicul porni către vistierie; iar sultanul venea pe urmele lui; și ajunse la vistieria pe care o văzu, într-adevăr, goală cu totul pe dinlăuntru și neatinsă pe dinafară; și rămase descumpănit și nedumerit, și zise:
— Ia uite că mi s-a jefuit vistieria, fără teamă de puterea și de mânia mea!
Și fu cuprins ca de o turbare amarnică și se duse pe dată să adune divanul; și emirii și mai-marii de la curte veniră la divan și fiecare se întreba cu spaimă de nu cumva era el pricina mâniei sultanului! Ci sultanul le spuse:
— O, voi toți, aflați că vistieria mea a fost prădată în noaptea aceasta; și nu știu cine-i acela care a săvârșit fapta, făcându-mi atâta ocară și umilindu-mă cu asemenea umilință, fără a se sfii de mânia mea!
Și toți întrebară:
— Da cum așa?
Sultanul răspunse:
— N-aveți decât să-l întrebați pe vistiernicul cel mare, care-i aci de față!
Și ei îl întrebară, iar el le spuse:
— Aseară vistieria era plină, iar astăzi, când m-am dus acolo, am găsit-o goală, fără nimica în ea, iar pe dinafară fără nici o urmă de descuiere ori de spargere a ușii!
Și toți rămaseră uluiți, și, neștiind ce să răspundă, își lăsară capetele în pământ dinaintea privirilor scăpărânde ale sultanului, și șezură în tăcere.
Ci tot atunci intră și arcașul care-i pârâse odinioară pe Salem și Salim, și spuse:
— O, doamne al vremilor, toată noaptea acesta mi-am trecut-o stând de veghe, căci lucruri tare nemaipomenite mi-a fost dat să văd!
Și sultanul întrebă:
— Și ce-ai văzut?
El spuse:
— Află, o, doamne al vremilor, că mi-am trecut noaptea petrecând și veselindu-mă la vederea unor zidari care zoreau cu zidăritul și cu mânuitul ciocanelor, al mistriilor și al tuturor sculelor lor. Și, în zorii zilei, am văzut pe locul acela un palat măreț, gata pe de-a-ntregul, și care nu are seamăn pe lume. Eu atunci m-am dus să capăt deslușiri și iată ce deslușiri am căpătat: „Juder, fiul lui Omar, s-a întors din călătorie și a zidit palatul acela! Și a adus cu el o grămadă de robi și sumedenie de flăcăi! Și-i muiat în bogății și coperit de bunuri! Și i-a scos pe frații lui din temniță! Și-acuma șade-n palatul lui ca un sultan!”
La vorbele acestea ale cavasului, sultanul spuse:
— Vedeți numaidecât ce-i la temniță!
Și careva dete fuga la temniță și se întoarse să-l vestească pe sultan că Salem și Salim nu mai sunt acolo! Atunci sultanul strigă:
— Am aflat hoțul! Acela care i-a scos din temniță pe Salem și Salim, tot acela a furat și vistieria mea!
Și vizirul cel mare întrebă:
— Cine-i dară?
El răspunse:
— Juder, fratele lor! Și tot el a furat și sacii! Dar, o, vizire al meu, ai să trimiți pe dată asupra lor un emir cu cincizeci de oșteni să-i ridice, și emirul, după ce are să pună pecețile de zebereală pe toate bunurile lor, să mi-i aducă aici ca să-i spânzur.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute optzeci și treia noapte spuse:
Să mi-i aducă aici ca să-i spânzur. Și, tot sporindu-și mânia, țipă:
— Așa! Și să dea fuga degrabă să mi-i ridice! Căci vreau să-i ucid!
Vizirul cel mare răspunse:
— O, Măria Ta, fii milos și îngăduitor, întrucât și Allah este milos și nu se pripește să-l pedepsească pe robul care a greșit și s-a răzvrătit! Și-apoi acela care a putut să ridice un palat numai într-o noapte nu-i un om care să aibă a se teme cu adevărat de cineva pe lume! Iar mie tare mi-e frică pentru emirul trimis și tare mă tem pentru el de supărarea lui Juder! Rabdă, dar, până ce am să găsesc pentru tine mijlocul cel mai bun de a ajunge să aflăm care-i adevărul în treaba aceasta; și numai atunci ai să poți împlini, fără neajunsuri, ce ai hotărât să împlinești!
Și sultanul răspunse:
— Atunci, o, vizire al meu, ia spune-mi tu ce am de făcut!
El spuse:
— Trimite un emir care să-l poftească la palat. Iar eu atunci am să văd cum să-l luăm, am să-i arăt multă prietenie și am să-l iscodesc cu dibăcie despre tot ce face și despre tot ce nu face! Și-atunci avem să vedem! Dacă puterea lui este cu adevărat mare, avem să-l luăm cu viclenie; iar dacă puterea îi este slabă, îl luăm cu sila; și ți-l dăm pe mână! Și-ai să faci cu el ce ți-o plăcea!
Sultanul spuse:
— Poftiți-l!
Și vizirul îi porunci unui emir, pe nume emirul Otman, să se ducă la Juder și să-l poftească, spunându-i: „Sultanul dorește să te vadă astăzi la el, printre oaspeții lui!” Și sultanul însuși adăugă:
— Și mai cu seamă să nu te întorci fără el!
Or, acest emir Otman era un prostălău, un îngâmfat și un înfumurat, plin de sine. Și, când ajunse dinaintea porții palatului, văzu un hadâmb care sta în prag, într-un scaun frumos de bambus. Și se duse drept la el; ci hadâmbul nici nu se ridică în cinstea lui și nici nu se clinti în vreun chip, de parcă nici nu l-ar fi văzut, măcar că emirul Otman era cât se poate de limpede de văzut, și-avea cu el cincizeci de oameni tare lesne de văzut și ei! Se apropie, așadar, și întrebă:
— Hei, robule, unde ți-e stăpânul?
El răspunse:
— În palat!
Și nici măcar nu întoarse capul, ori să-și fi scuturat nepăsarea de pe chip și să-și fi schimbat cumva înfățișarea senină. Atunci emirul Otman, cuprins de o mânie mare, strigă:
— A, mă afurisit hadâmb de păcură! Au nu ți-i rușine ție ca, în vreme ce vorbesc cu tine, tu să stai întins așa într-un jeț, ca un băietan dezmățat?
Hadâmbul răspunse:
— Cară-te! Și să nu mai rostești o vorbă!
La cuvintele acestea, emirul Otman fu cuprins peste măsură de supărare și, vânturându-și buzduganul, vru să-l lovească pe eunuc. Or, emirul habar n-avea că hadâmbul acela nu era altul decât efritul pecetei, Trăsnet-Trăsnitor, care fusese pus de Juder să ție locul de portar al palatului, încât atunci când presupusul hadâmb zări mișcarea emirului Otman, se ridică și-l privi numai cu un ochi, în vreme ce ochiul celălalt îl ținea închis, îi suflă o dată în nas și, din suflarea aceea, îl prăvăli la pământ. Pe urmă îi luă din mână buzduganul și îi arse cu el patru lovituri, nici mai mult, nici mai puțin!
Dacă văzură așa, cei cincizeci de oșteni ai emirului, făcuți foc și neputând îndura ocara mai-marelui lor, traseră spadele și se năpustiră la hadâmb să-l căsăpească. Ci hadâmbul zâmbi a râde cu domolul și le zise:
— A, trageți spadele, o, câinilor! Ia-n stați oleacă!
Și-i înșfacă pe vreo câțiva și-i împunse în pântece chiar cu săbiile lor, și-i înecă în chiar sângele lor. Și-i dumică așa unul câte unul, până când ceilalți, cuprinși de spaimă, o luară la fugă și nu se mai opriră, cu emirul lor în frunte, decât dinaintea sultanului, în vreme ce Trăsnet-Trăsnitor, liniștit, se așeza la loc în scaunul lui.
Când află de la emirul Otman tot ce se petrecuse, sultanul, peste poate de mânios, spuse:
— O sută de viteji să pornească asupra acelui hadâmb!
Și cei o sută de viteji, când ajunseră la poarta palatului, fură întâmpinați cu loviturile de buzdugan ale hadâmbului, și cotonogiți bine, și puși pe fugă cât ai clipi.
Iar ei se întoarseră să-i spună sultanului:
— Ne-a spulberat și ne-a prăpădit!
Și sultanul spuse:
— Două sute să tabere asupra lui!
Și cei două sute tăbărâră, și hadâmbul îi hărtăni în bucățele.
Atunci sultanul țipă la vizirul lui cel mare:
— Acuma ai să taberi chiar tu pe el, cu cinci sute de viteji, și ai să-l târăști pe dată dinaintea mea! Și tot așa să mi-i aduci și pe stăpânu-său Juder, cu cei doi frați ai lui!
Ci vizirul răspunse:
— O, doamne al vremilor, eu mai degrabă n-aș lua cu mine nici un oștean și m-aș duce singur-singurel, fără de nici o armie!
Sultanul spuse:
— Du-te! Și fă ce ți s-o părea de cuviință!
Atunci vizirul își lepădă armele departe de el și se îmbrăcă într-o mantie lungă și albă; pe urmă luă în mână un șirag lung de mătănii și porni încetișor către poarta palatului lui Juder, numărându-și mătăniile. Și îl zări pe hadâmbul cu pricina șezând în scaunul lui, se apropie de el cu un zâmbet pe buze, șezu jos dinaintea lui, cu multă bunăcuviință, și-i spuse:
— Pacea lui Allah fie asupra domniei voastre!
El răspunse:
— Și-asupra ta fie pacea lui Allah, o, făptură omenească! Ce vrei?
Când vizirul auzi vorba aceea de „făptură omenească”, pricepu că hadâmbul era un ginn, și se înfioră de spaimă. Pe urmă, întrebă umilit:
— Stăpânul tău, domnia sa Juder, o fi aici?
El răspunse:
— Da, este în palat!
El urmă:
— Ya sidi, te-aș ruga să mergi la el și să-i spui: „Ya sidi, sultanul Șams Al-Daula te poftește să-i fii oaspete, întrucât dă un ospăț în cinstea ta. Și-ți trimite din parte-i salamalecul său și te roagă să-i cinstești casa, primind a-i fi oaspete!”
Trăsnet-Trăsnitor răspunse:
— Așteaptă până mă duc să-l întreb dacă binevoiește!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute optzeci și patra noapte urmă:
— Așteaptă până mă duc să-l întreb dacă binevoiește!
Și marele vizir așteptă, stând cât mai cuviincios, în vreme ce maredul se duse la Juder și-i spuse:
— Află, ya sidi, că sultanul ți-a trimis întâi un emir tare puternic, pe care l-am bătut; și avea cu el cincizeci de viteji, pe care i-am înfrânt! Pe urmă a trimis împotriva mea o sută de viteji, pe care i-am bătut; pe urmă, două sute, pe care i-am înfrânt și i-am pus pe fugă. Atunci, l-a trimis pe vizirul lui cel mare, fără de nici o armă și îmbrăcat în alb, ca să te poftească să mănânci bucatele ospeției lui! Ce zici de asta?
El răspunse:
— Du-te și adu-l încoace pe marele vizir!
Și Trăsnet-Trăsnitor coborî la poartă și-i spuse:
— O, vizirule, hai să vorbești cu stăpânul meu!
El răspunse:
— Pe capul meu!
Și sui în palat, și intră în sala de primire, unde îl văzu pe Juder, mai mândru ca sultanii, stând într-un jeț cum nici un împărat n-ar fi putut să aibă unul asemenea, și având întins sub picioarele lui un covor cu totul și cu totul minunat. Și vizirul, înmărmurit, rămase năuc, cu gura căscată și cu ochii bulbucați de frumusețea palatului, de podoabele, de zugrăvelile, de sculpturile și de toate lucrurile de acolo; și se văzu, între acele străluciri, mai prăpădit ca un cerșetor față de atâtea frumuseți și față de stăpânul acelor lucruri, încât se plecă și sărută pământul dintre mâinile lui și-i ură tihnă și bucurie. Și Juder îl întrebă:
— Ce vrei să-mi ceri, o, vizirule?
El răspunse:
— O, doamne al meu, prietenul tău, sultanul Șams Al-Daula, îți trimite salamalecul! Și dorește fierbinte să-și bucure ochii cu chipul tău; și, drept aceea, dă un ospăț în cinstea ta! Vei binevoi, așadar, să primești a-i face bucuria?
Juder răspunse:
— De vreme ce îmi este prieten, du-i salamalecul meu și spune-i că mai degrabă să vină el la mine!
Vizirul spuse:
— Pe capul meu!
Atunci Juder frecă gema pecetei; și, când Trăsnet-Trăsnitor se ivi dinaintea lui, îi spuse:
— Adu-mi un caftan, cât se poate mai frumos!
Și când Trăsnet-Trăsnitor aduse caftanul, Juder spuse vizirului:
— Acesta-i pentru tine, o, vizirule! Îmbracă-l!
Și când vizirul îmbrăcă acel caftan, Juder îi spuse:
— Du-te și spune-i sultanului tot ce-ai auzit și ai văzut!
Și vizirul coborî, îmbrăcat cu acel caftan cum nimeni pe lume nu mai îmbrăcase altul asemenea, și se duse la sultan, îi arătă cum e treaba cu Juder, îi zugrăvi cu prisos de laude palatul și toate câte se aflau în el, și-i spuse:
— Juder te poftește!
Sultanul spuse:
— Haideți, o, ostașilor!
Și toți săriră în picioare; iar el le spuse:
— Încălecați pe cai! Și aduceți-mi bidiviul de luptă, ca să merg să-l văd pe Juder!
Pe urmă încălecă pe cal și, cu toți străjerii și cu toți ostașii după el, se îndreptă către palatul lui Juder.
Când Juder văzu de departe cum venea sultanul cu liota lui, îi spuse efritului pecetei:
— Vreau să mi-i aduci aici pe soții tăi efriți așa ca, luând chipuri de ființe omenești, să se rânduiască în șir în curtea cea mare a palatului, când are să treacă sultanul. Iar sultanul, văzând numărul și vânjoșia lor, are să rămână uluit și înfricoșat, și are să i se înfioare inima. Și atunci are să știe că puterea mea este mai mare decât a lui; și are să-și vadă de treabă!
Și pe dată efritul Trăsnet-Trăsnitor chemă și scoase la iveală două sute de efriți ce arătau ca niște străjeri înarmați și îmbrăcați în zale grele, și tare amarnici și năprasnici ca statură.
Și sultanul intră în curte și trecu printre cele două șiruri de ostași; și când văzu înfățișarea lor cumplită, își simți inima cutremurându-se. Pe urmă urcă în palat și intră în sala în care se afla Juder; și îl găsi pe Juder stând în jeț, cu o înfățișare și cu o privire pe care chiar că nu le-au avut vreodată nici vreun împărat, nici vreun sultan! Și îi aruncă salamalecul și se temeni dinaintea lui Juder și își îngână urările, fără ca Juder să se ridice în cinstea lui, ori să-i arate vreo luare-aminte, ori să-l poftească să șadă. Ba dimpotrivă! Îl lăsă în picioare, anume ca să se arate și mai fălos, până ce sultanul își pierdu toată stăpânirea de sine și nu mai știu dacă era bine să mai stea acolo ori să plece. Iar Juder, după un răstimp, îi spuse într-un sfârșit:
— Într-adevăr, oare-i un chip frumos de a te purta, așa cum ai făcut tu, asuprind oamenii fără de apărare și jefuindu-le bunurile?
El răspunse:
— O, doamne al meu, binevoiește de mă iartă! Numai din pârdălnicie și din ciudă am fost ispitit să mă port așa, și încă pentru că așa mi-a fost ursita! Și-apoi, de n-ar fi greșeala, n-ar mai fi nici iertarea!
Și își ceru iertare așa mai departe de toate câte putuse săvârși în trecut și îl rugă de îngăduință și de îndurare; ba, pe lângă multe altele, îi prociti și aceste stihuri:
O, tu, preabunule, o, tu, Născutule din neam ales, Din mari strămoși de fală și Cum astăzi alții nu mai ies —
Nu mă certa și pedepsi Pentru ceea ce am făcut Și pentru mare vina mea Față de tine, din trecut!
Așa cum și noi am dori, De-am fi avut cândva pricină, Dacă ne-ai fi greșit cumva, Să te iertăm de orice vină —
Asemenea fă, dar, și tu, Și dă pustiei neagra ceartă! Iar dacă suntem vinovați, Închide ochii și ne iartă!
Și nu mai conteni să se umilească așa dinaintea lui Juder, până ce Juder îi spuse:
— Allah să te ierte!
Și îi îngădui să șadă. Și el șezu.
Atunci Juder îi dărui un caftan ca semn de împăcăciune, și dete poruncă fraților săi să aștearnă masa și să aducă bucatele cele mai nemaipomenite și cât mai multe. Și, după ce mâncară, dărui haine frumoase tuturor oamenilor din alaiul domnesc și îi omeni și-i cinsti din belșug. Numai atunci sultanul își luă rămas-bun de la Juder și plecă din palat; ci numai spre a se întoarce în fiecare zi ca să-și petreacă vremea cu Juder; ba încă tot la Juder își aduna divanul și tot acolo diriguia și treburile împărăției. Iar prietenia și tovărășia dintre ei doi sporea și se întărea. Și așa trăiră o bună bucată de vreme.
Ci, într-o zi, sultanul, aflându-se singur cu marele vizir al lui, îi spuse:
— O, vizirule, mie tare mi-i teamă să nu mă omoare Juder și să-mi ia scaunul de domnie.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute optzeci și cincea noapte spuse:
— O, vizirule, mie tare mi-i teamă să nu mă omoare Juder și să-mi ia scaunul de domnie.
Vizirul răspunse:
— O, doamne al vremilor, în ce privește scaunul tău de domnie n-ai de ce te teme că ți l-ar lua Juder! Întrucât puterea și bogăția lui Juder sunt cu mult mai mari decât ale oricărui împărat! Ce vrei atunci să facă el cu scaunul tău de domnie? Și-apoi, scaunul tău de domnie n-ar fi pentru el decât un semn de cădere, în starea în care se află! Da-n ce privește că te-ar omorî, dacă într-adevăr ți-e frică de asta, ai o fată! N-ai avea decât să i-o dai de soție și, în felul acesta, ai împărți cu el toată puterea; și amândoi v-ați afla la fel de tari!
El răspunse:
— O, vizirule, fii tu mijlocitorul dintre noi!
El spuse:
— Pentru aceasta nu ai decât să-l poftești la tine; și noi avem să ne petrecem seara în sala palatului. Tu, atunci, să-i poruncești fetei tale să se împodobească cu podoabele ei cele mai frumoase și să treacă pe dinaintea ușii de la sală, ca un fulger. Iar Juder are s-o zărească; și, cum ispita are să-l piște și mințile au să-l abată către domnița întrezărită, are să se îndrăgostească de ea cu înfocare; și are să mă întrebe cine-i fata. Eu atunci am să mă aplec tainic către el și am să-i spun: „Este fata sultanului!” Și am să încep să tăinuiesc cu el despre ea și am să iau și am să arunc anume vorbe, și am să mă bag și am să ies cu el la niște vorbe, fără ca el să știe că Măria Ta știi totul, până ce am să-l hotărăsc să vină să ți-o ceară pe fată de soție! Și, după ce ai să-l însori așa cu fata, legăturile dintre voi de-aci înainte au să fie neclătinate; iar la moartea lui, ai să moștenești aproape tot ce are!
Și sultanul spuse:
— Așa-i cum spui tu, o, vizirule!
Și porunci ospățul, și-l pofti pe Juder, care se duse la palat și șezu în sala cea mare, în mijlocul voioșiei și al bunei primiri, până la amurgitul zilei.
Or, sultanul trimisese vorbă soției sale s-o gătească pe fată cu cele mai alese găteli și s-o împodobească cu cele mai frumoase podoabe, și s-o pună să treacă pe dinaintea ușii de la sala de ospețe. Și mama fetei făcu așa cum i se poruncise să facă. Încât, atunci când fata trecu ca o fulgerare pe la ușa sălii de ospăț, frumoasă, și gătită, și strălucită, și minunată, Juder o zări și scoase un strigăt de minunare și un oftat adânc, și făcu: „Ah!”, picioarele și mâinile i se înmuiară, și se îngălbeni de tot la față! Și dragostea, și patima, și dorul, și pojarul intrară în sufletul lui și puseră stăpânire pe el.
Atunci vizirul îi grăi:
— Ferească-te Allah de tot necazul și de toată sila, doamne al meu! Pentru ce te văd schimbat așa dintr-o dată, și suferind, și zair?
El răspunse:
— O, vizirule, fata aceea! A cui fată o fi? M-a subjugat și mi-a luat mințile!
El răspunse:
— Este fata prietenului tău sultanul! Dacă îți place cu adevărat, am să vorbesc cu Măria Sa să ți-o dea de soție!
El spuse:
— O, vizirule, vorbește! Iar eu, pe viața mea, am să-ți dăruiesc orice mi-ai cere! Și am să-i dau sultanului orice mi-o cere ca zestre pentru fata lui! Și-avem să fim prieteni și rude!
Vizirul răspunse:
— Am să mă slujesc de toată trecerea mea ca să-ți dobândesc ceea ce dorești!
Și șezu de vorbă cu Măria Sa în taină și-i spuse:
— O, Măria Ta Șams Al-Daula, iată că prietenul Măriei Tale, Juder, vrea să se încuscrească cu Măria Ta! Și mi s-a încredințat, să vorbesc cu Măria Ta ca să-i dai de soție pe fiica ta El-Sett Asia! Nu mă făcea de ocară și primește votria mea! Și orice ai să ceri ca zestre pentru fiica Măriei Tale, Juder are să-ți plătească!
Sultanul răspunse:
— Zestrea a și fost toată plătită și primită! Iar fata-i o roabă în slujba lui! I-o dau de soție; și, primindu-l de ginere, îmi face cea mai aleasă cinstire!
Și își petrecură noaptea aceea fără a hotărî nimica mai mult.
Ci a doua zi de dimineață, sultanul strânse divanul și chemă acolo și pe cei mari și pe cei mici, și pe stăpâni și pe slugi; și porunci să vină și șeicul al-Islam[3] după datină. Și Juder rosti cererea lui de căsătorie, iar sultanul o primi și zise:
— În ce privește zestrea, am și primit-o! Și fu scris senetul.
Juder atunci trimise să i se aducă sacul cu giuvaieruri și nestemate, și i-l dărui sultanului ca zestre pentru fata Măriei Sale. Și numaidecât zvoniră țimbalele și tamburele, și răsunară triștele și clanaretele, și petrecerea și nunta se porniră din plin, pe când Juder intra în odaia de nuntă ca să-și petreacă noaptea cu tânăra fată.
Și Juder și sultanul trăiră laolaltă strâns legați, multe și fericite zile. După care sultanul se săvârși.
Atunci oștile începură să-l ceară pe Juder de sultan și, întrucât el nu vroia să primească, toți stăruiră a-l cere, până ce primi. Și îl ridicară sultan.
Or, cea dintâi faptă a lui Juder, ca sultan, fu să clădească o geamie pe mormântul sultanului Șams Al-Daula; și adăugă la ea danii îmbelșugate; și alese, ca așezare pentru geamia aceea, mahalaua Bundukaniya, pe când palatul lui se afla în mahalaua Yamaniya[4]. Și, de atunci, geamia și mahalaua cu geamia luară numele de Juderiya.
Sultanul Juder nu zăbovi pe urmă să-i căftănească viziri pe cei doi frați ai săi, Salem ca vizir de-a Dreapta, și Salim ca vizir de-a Stânga. Și trăiră așa, în pace, numai un an, nici mai mult, nici mai puțin.
După ce trecu anul, Salem îi spuse lui Salim:
— O, fratele meu, da până când oare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute optzeci și șasea noapte spuse:
Da până când oare avem să stăm noi în starea aceasta? Doar n-avem să ne trecem toată viața ca slugi ale lui Juder, fără a ne bucura la rându-ne, cât o trăi el, de putere și de fericire?
Salim răspunse:
— Cum am putea face să-l ucidem și să punem mâna pe pecete și pe sac? Numai tu ai ști să urzești vreun tertip de a-l ucide, căci tu ești mai iscusit și mai deștept decât mine!
Salem zise:
— Dacă aș dibaci eu vreun tertip pentru moartea lui, tu ai primi ca eu să ajung sultan, cu tine vizir de-a Dreapta mea? Și pecetea și sacul să rămână la mine?
El spuse:
— Primesc!
Și se învoiră să-l piardă pe Juder, ca să ajungă la puterea cea mare și să se bucure ca niște domni de bunurile acestei lumi.
După ce urziră vânzarea, se duseră la Juder și-i spuseră:
— O, frate al nostru, tare am vrea să primești a veni în seara aceasta să ne faci bucuria de a gusta din bucatele noastre, după atâta vreme de când nu te-am mai văzut trecând pragul ospeției noastre!
El spuse:
— Nu vă mai mohorâți! La care dintre voi trebuie să vin ca oaspe?
Salem răspunse:
— La mine mai întâi! Și, după ce ai să guști din bucatele ospeției mele, ai să te duci ca oaspe și la fratele meu!
El răspunse:
— Nimica nu stă împotrivă!
Și se duse cu Salem în latura palatului unde locuia acesta.
Or, el habar n-avea ce-l aștepta! Încât, de cum înghiți prima îmbucătură la acel ospăț, se și prăbuși făcut bucăți-bucățele cu totul, carnea într-o parte și oasele în cealaltă! Otrava îl și isprăvise.
Atunci Salem se ridică și vru să-i scoată inelul de pe deget; ci, întrucât inelul nu vroia nicicum să iasă, reteză degetul cu un cuțit. Luă atunci inelul și frecă nestemata. Numaidecât se ivi efritul Trăsnet-Trăsnitor, slujitorul pecetei, care spuse:
— Iacătă-mă! Cere și vei căpăta!
Salem îi zise:
— Îți poruncesc să-l înșfaci pe fratele meu Salim și să-l ucizi. Pe urmă să-l ridici, și totodată să-l ridici și pe Juder, care zace colea fără de viață, și să te duci să arunci amândouă leșurile, și pe cel otrăvit și pe cel sugrumat, dinaintea căpeteniilor cele mari ale oștilor!
Și numaidecât efritul Trăsnet-Trăsnitor, care se supunea la orice poruncă ce i-ar fi dat oricine era stăpânul pecetei, se duse de-l luă pe Salim și-l omorî; pe urmă, luă leșurile și se duse de le aruncă dinaintea căpeteniilor oștilor, care tocmai se aflau strânse la masă, în sala de mese!
Când căpeteniile oștilor văzură leșurile lui Juder și Salim, se opriră din mâncat și ridicară mâinile către cer, înfricoșați și înfiorați, și îl întrebară pe mared:
— Cine a săvârșit fapta aceasta asupra trupurilor sultanului și vizirului?
El răspunse:
— Fratele lor Salem!
Și, tot atunci, intră și Salem și le spuse:
— O, căpetenii ale oștilor mele, și voi toți, ostași ai mei, mâncați și stați cuminte! Am ajuns stăpân pe inelul acesta pe care i l-am luat fratelui meu Juder. Și maredul ăsta, aci de față, este maredul Trăsnet-Trăsnitor, slujitorul pecetei. Și eu i-am poruncit să-l dea morții pe fratele meu Salim, ca să nu mai fie nici un râvnitor la scaunul de domnie! De altminteri, era un mișel și tare mi-era teamă să nu mă vândă! Și-apoi, întrucât Juder este mort, eu rămân singur sultan! Vreți, dar, să mă primiți de stăpân, ori vreți mai degrabă să frec pecetea și să-l pun pe efrit să vă omoare pe toți, și pe cei mari, și pe cei mici, până la unul?
La vorbele acestea, căpeteniile oștilor, cuprinse de o spaimă mare, nu cutezară să se pună împotrivă și răspunseră:
— Te primim de stăpân și de sultan!
Atunci Salem porunci să se pregătească înmormântările fraților lui. Pe urmă, strânse divanul și, când toată lumea se întoarse de la înmormântare, se așeză în jețul domnesc; și primi, ca sultan, închinăciunile supușilor lui. După care spuse:
— Acuma vreau să scriu senetul meu de căsătorie cu soția fratelui meu!
Divanul răspunse:
— Nimica nu stă împotrivă. Ci trebuie să aștepți să se scurgă cele patru luni și zece zile de văduvie.
El răspunse:
— Eu nu vroi să știu de zăbovelile astea și nici de altele asemenea! Pe viața capului meu, vroi să intru numaidecât, chiar în noaptea aceasta, la soția fratelui meu!
Atunci trebuiră să scrie senetul de căsătorie și se duseră s-o vestească pe soția lui Juder, El-Sett Asia, care răspunse:
— Să poftească!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a patru sute optzeci și șaptea noapte urmă:
Și se duseră s-o vestească pe soția lui Juder, El-Sett Asia, care răspunse:
— Să poftească!
Și Salem, la căderea nopții, intră peste soția lui Juder, care îl primi cu cele mai calde semne de bucurie și cu urări de bun venit. Și îl pofti să bea, ca să se răcorească, o ceașcă de sorbet, pe care el o bău, dar numai pentru ca numaidecât să se și prăbușească făcut fărâme, trup fără duh. Și-așa muri și el.
Atunci, El-Sett Asia luă pecetea cea vrăjită și o zdrobi bucăți-bucățele, așa ca nimenea de-acolo înainte să nu se mai folosească de ea pentru fărădelegi, și sfâșie în două și sacul cel fermecat, rupând în felul acesta vraja pe care o avea.
După care trimise să-l vestească pe șeicul al-Islam despre toate câte se întâmplaseră, și să dea de știre mai-marilor din împărăție să aleagă alt sultan, spunându-le:
— Alegeți-vă, ca să vă cârmuiască, alt sultan!
Și-asta-i, urmă Șeherezada, tot ce știu despre istoria lui Juder, a fraților lui, și a sacului, și a pecetei fermecate! Ci tot așa mai știu, o, norocitule sultan, o istorie nemaipomenită, care se numește: