Se povestește, printre alte povești, o, norocitule sultan, că într-o noapte califul Harun Al-Rașid a ieșit din saraiul său împreună cu vizirul Giafar, vizirul Al-Fazl, cântărețul Abu-Isac, poetul Abu-Nowas, spătarul Massrur și căpetenia de cavași Ahmad-cel-Hoțoman. Și toți, îmbrăcați tiptil în straie de neguțători, s-au îndreptat către Tigru și au coborât într-o luntre pe care o lăsară să lunece în voia ei de-a lungul apei. Căci Giafar, văzându-l pe calif cuprins de nesomnie și cu gânduri mohorâte, îi spusese că nimic nu este mai priincios spre a risipi mohoreala decât a vedea ceea ce nu ai mai văzut, a auzi ceea ce nu ai mai auzit și a umbla prin locuri pe care nu le-ai mai umblat.
Or, după un răstimp, când luntrea ajunse sub ferestrele unei case ce se înălța deasupra fluviului, auziră dinlăuntrul casei un glas frumos și trist, care cânta, însoțindu-se cu lăuta, aceste stihuri:
E acolo cu vin o cupă plină. Dintr-un tufiș, o pasăre bazar[8] Duiosu-i cântec tainic îl suspină Iar eu îmi spun în suflet iar și iar: „Ci cât vrei tu, N-a-vede și N-aude, Să fugi de fericire, orb și surd? Trezește-te căci viața împrumut e, Ce ni s-a dat cu un soroc prea scurt.
Și cupa și cuparu-aici sunt, iată, Frumos și tânăr e acest cupar! Privește-l, deci, și ia-i din mână-ndată Licoarea ce ți-o-ntinde-acum în dar.
Cu galeșe priviri de bucurie, Ivite pe sub pleoape moi și dulci, Te farmecă, te cheamă, te îmbie, De lucruri ca acestea să nu fugi.
Cu trandafiri sădisem, mi se pare, Obrazu-i fraged și copilăros, Iar când am vrut apoi să-i strâng, în floare, Ei rodii se făcuseră, frumos.
O, să nu fugi de lucruri ca acestea, Tu, inima mea, floarea mea de foc! Căci ceasu-acuma-i de-nceput povestea Obrajii-i dau în pârgă și se coc!”
Auzind stihurile, califul spuse:
— O, Giafar, frumos glas!
Și Giafar răspunse:
— O, doamne al nostru, chiar că de când sunt eu pe lume glas mai frumos și mai duios ca acesta nu mi-a mai răsunat în urechi! Ci, o, stăpâne al meu, a asculta un glas de după un zid înseamnă a-l asculta numai pe jumătate! Ce-ar fi dacă l-am asculta de după o perdea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute șaisprezecea noapte spuse:
Ce-ar fi dacă l-am asculta de după o perdea?
Atunci califul spuse:
— Să intrăm, o, Giafar, în casa aceasta, și să cerem găzduire de la stăpânul locului, cu nădejdea că avem să ascultăm mai bine glasul cântăreței!
Și opriră luntrea și coborâră pe uscat. Pe urmă bătură în poarta casei și cerură îngăduință să intre de la hadâmbul care veni să le deschidă. Și hadâmbul se duse să-l vestească pe stăpânul său, care nu pregetă să vină înaintea lor și să le spună:
— Toți ai mei și îndestularea și belșugul stau gata pentru oaspeți! Fiți bineveniți în casa mea și simțiți-vă ca la domniile voastre!
Și îi duse într-o sală largă și răcoroasă, cu tavanul zugrăvit cu linii dulci pe un perete de aur și de azur întunecat, și la mijlocul ei cu un havuz de alabastru din care țâșnea un șuvoi de apă ce scotea un sunet minunat.
Și le spuse:
— O, stăpânii mei, nu știu care dintre voi este cel mai de seamă ori cel mai presus ca stare și cin. Bismillah asupra voastră a tuturora! Binevoiți, așadar, de vă așezați pe locurile care vi se par potrivite!
Pe urmă se întoarse către fundul sălii, unde, pe o sută de scaune de aur și de catifea, ședeau o sută de fetișcane, și făcu un semn. Și numaidecât cele o sută de tinerele se ridicară și ieșiră una după alta, în tăcere. Și pe urmă făcu iarăși un semn, și niște robi, cu hainele strânse peste mijloc în centuri, aduseră tăvi mari pline cu bucate de toate soiurile și gătite din tot ce zboară în văzduhuri, din tot ce umblă pe pământ și din tot ce înoată în ape: și cu zaharicale, și cu cofeturi, și cu prăjituri pe care erau scrise cu boabe de fistic și cu migdale stihuri întru preamărirea oaspeților.
Și, după ce mâncară și băură și se spălară pe mâini, stăpânul casei îi întrebă:
— O, oaspeții mei, acuma, dacă m-ați cinstit cu ospeția voastră anume spre a-mi face bucuria de a mă întreba ceva, vorbiți cu toată încrederea. Întrucât dorințele voastre vor fi îndeplinite, pe capul și pe ochii mei!
Giafar răspunse:
— O, gazdă a noastră, chiar că am intrat în casa ta anume ca să auzim mai bine glasul cel minunat pe care l-am auzit numai pe jumătate și de departe, pe apă!
La cuvintele acestea, stăpânul casei răspunse:
— Sunteți bineveniți!
Și bătu din palme și spuse către robii care se iviră în fugă:
— Spuneți stăpânei voastre Sett Jamila să ne cânte ceva!
Și, peste câteva clipite, de după perdeaua cea mare din fund, un glas ce nu-și avea seamăn pe lume cântă însoțit gingaș de lăute și de țitere:
Ia cupa și bea vinul acesta, cătinel:
Nici un bărbat vreodată n-a mai băut din el.
Ci timpul fuge grabnic de un iubit ce-n van Făgăduie că vine cu dor și cu alean.
Ah, câte nopți trecut-am privind pe Tigru-njos Cum merge apa neagră sub cerul neguros.
De câte ori văzut-am în apele roșind Cum luna își împlântă hangerul de argint.
Când sfârși de cântat, glasul tăcu, și numai strunele mai vuiră domol, însoțind stihurile cele de pe urmă. Și califul, minunat și vrăjit, se întoarse către Abu-Isak și spuse:
— Pe Allah! Niciodată nu am mai auzit ceva la fel!
Iar stăpânului casei îi spuse:
— Fără de îndoială că stăpâna acestui glas este îndrăgostită și-i despărțită de iubitul ei!
El răspunse:
— Ba nu! Tristețea ei are alte pricini! Așa, de pildă, s-ar putea să fie din pricina despărțirii de tatăl și de mama sa, și să cânte așa pentru că și-a amintit de ei!
Al-Rașid spuse:
— Este cam ciudat că despărțirea de părinți stârnește asemenea tristețe!
Și, pentru întâia oară, se uită mai cu luare-aminte la gazda sa, de parcă să-i citească pe față o lămurire mai de crezut. Și văzu că era un bărbat tânăr, cu niște trăsături pline de frumusețe, însă cu obrazul de culoare galbenă ca șofranul. Și rămase tare nedumerit și îi spuse:
— O, gazdă a noastră, mai avem să rostim o dorință, înainte de a ne lua bun-rămas de la tine și de a ne duce pe unde am venit!
Și tânărul cel cu obrazul galben răspunse:
— Orice dorință este îndeplinită dinainte!
El întrebă:
— Aș vrea, și cei care-s cu mine tot așa ar vrea și ei, să aflăm de la tine dacă această culoare galbenă ca de șofran ai dobândit-o cumva de-a lungul vieții tale ori dacă așa te-ai născut!
Atunci tânărul spuse:
— O, voi, oaspeți ai mei, pricina culorii galbene ca de șofran a pielii mele este o poveste atâta de ciudată încât, de ar fi scrisă cu andrelele pe colțul dinlăuntru al ochiului, ar putea să slujească de învățătură celui care ar citi-o cu prețuire. Dați-mi, dar, ascultare, și stați cu toată luarea-aminte a cugetului vostru!
Și toți răspunseră:
— Ascultarea și cugetul nostru sunt ale tale! Și iacătă-ne că stăm nerăbdători să te auzim.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute șaptesprezecea noapte spuse:
— Ascultarea și cugetul nostru sunt ale tale! Și iacătă-ne că stăm nerăbdători să te auzim.
Atunci tânărul cel cu pielea galbenă povesti.
Aflați, o, stăpânii mei, că eu de baștină sunt din țara Omanului, unde tatăl meu era cel mai de seamă neguțător dintre neguțătorii de pe mare, și avea în stăpânia lui deplină treizeci de corăbii, care îi aduceau în fiecare an un câștig de trei mii de dinari. Și tatăl meu, care era un om luminat, m-a dat la învățătură, să deprind scrierea, precum și tot ce este trebuincios de știut. După care, întrucât ceasul lui cel de pe urmă se apropia, m-a chemat și mi-a împărtășit sfaturile lui, pe care eu le-am ascultat cu luare-aminte. Pe urmă, Allah l-a luat și l-a primit întru mila lui. Facă El, o, oaspeții mei, ca viața voastră să fie cât mai lungă!
Or, la un răstimp după moartea tatălui meu, eu acuma fiind stăpân peste toate bunurile lui, stam în casa mea, în mijlocul oaspeților mei, când un rob mă vesti că la poartă se afla unul dintre căpitanii mei de corăbii și că îmi aduce un coș cu trufandale. Și îl poftii să intre în casă, și primii darul lui, alcătuit într-adevăr din poame necunoscute pe pământul nostru, și cu adevărat întru totul minunate. Iar eu îl răsplătii cu o sută de dinari de aur, ca să-i dovedesc plăcerea ce-mi făcuse. Pe urmă, împărții oaspeților mei fructele și îl întrebai pe căpitanul de corabie:
— De unde-s fructele acestea, o, căpitane?
El îmi răspunse:
— De la Bassra și de la Bagdad!
Și, la cuvintele acestea, toți oaspeții mei începură să se minuneze de pământul cel minunat al Bassrei și al Bagdadului, să laude viața care se trăiește acolo, dulceața aerului și buna-cuviință locuitorilor; și nu mai pridideau cu laudele în această privință, care mai de care adăugând altceva la vorbele celorlalți. Iar pe mine toate astea așa de tare mă înfierbântară încât, fără să mai cercetez nimica, mă ridicai tot atunci, pe clipă pe dată, și, nemaiputându-mi înfrâna sufletul care dorea fierbinte să pornească la drum, îmi vândui la mezat bunurile și averile, mărfurile și corăbiile, afară de una, pe care o păstrai numai pentru folosul meu, și toți robii și toate roabele, și schimbai totul în bani, adunând în felul acesta o mie de mii de dinari, fără a mai pune la socoteală și giuvaierurile, pietrele nestemate și drugii de aur din lăzile mele. După care, cu toate bogățiile strânse astfel în greutatea lor cea mai ușoară, mă suii pe corabia pe care mi-o păstrasem și poruncii să se ridice pânzele pentru Bagdad.
Or, Allah îmi hărăzi o plutire norocoasă și ajunsei, cu bine și sănătos, împreună cu bogățiile mele, la Bassra, de unde, trecând pe altă corabie, pornii pe Tigru în sus până la Bagdad. Acolo întrebai care-i locul cel mai potrivit de locuit, și mi se spuse că mahalaua Karkh[9] este mahalaua cea mai căutată și că acolo stau de obicei oamenii cei mai de seamă. Și mă dusei în mahalaua aceea și închiriai o casă frumoasă de pe ulița Zaafaran, și poruncii să mi se aducă toate bogățiile și toate lucrurile acolo. Pe urmă mă spălai după sfânta datină și, cu sufletul voios și cu pieptul plin că mă aflam, în sfârșit, în vestitul Bagdad, ținta dorurilor mele și pizmuitul de toate cetățile, mă îmbrăcai cu hainele mele cele mai frumoase și plecai să mă plimb în voie de-a lungul ulițelor celor mai umblate.
Or, ziua aceea era tocmai o zi de vineri, și toți locuitorii erau în haine de sărbătoare și se plimbau ca și mine, bucurându-se de aerul proaspăt de afară. Iar eu mă luai după ceilalți și pornii și eu încotro mergeau toți. Și-așa ajunsei la Karn-al-Sirat, ținta obișnuită a tuturor celor ce se plimbă prin Bagdad. Și văzui, în locul acela, printre alte clădiri tare frumoase, o clădire mai arătoasă decât toate și cu fața către fluviu. Și pe pragul de marmură văzui un bătrân îmbrăcat în alb, cu o înfățișare preacinstită și cu o barbă albă ca de filigran de argint, care îi ajungea până la brâu, despărțită în două părți aidoma. Și în jurul lui ședeau cinci tineri frumoși ca niște lune, și parfumați ca și el cu parfumuri alese.
Eu atunci, fermecat de chipul bătrânului cel alb și de frumusețea tinerilor, îl întrebai pe un trecător:
— Cine-i acest preacinstit șeic? Și care-i numele lui?
Acela îmi răspunse:
— Este șeicul Taher Abul-Ola, prietenul celor tineri! Și toți cei care intră în casa lui nu au decât să mănânce, să bea și să se veselească, după cum li-i voia, cu tinerii și cu tinerele care totdeauna se află în casa lui.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute optsprezecea noapte spuse:
Și toți cei care intră în casa lui nu au decât să mănânce, să bea și să se veselească, după cum li-i voia, cu tinerii și cu tinerele care totdeauna se află în casa lui.
Iar eu, la vorbele acestea, încântat până peste marginile încântării, strigai:
— Slavă celui care, de când am coborât de pe corabie, m-a îndrumat pe drumul către acest șeic cu chip vestitor de bine! Întrucât n-am venit din afundul țării mele la Bagdad decât cu gândul de a da de un om ca el!
Și mă îndreptai către bătrân și, după ce îi urai bună pace, îi spusei:
— O, stăpâne al meu, aș îndrăzni să te întreb ceva!
Iar el îmi zâmbi, așa cum un părinte îi zâmbește fiului său, și îmi răspunse:
— Și ce dorești?
Eu spusei:
— Doresc fierbinte să-ți fiu oaspete în noaptea aceasta!
El se uită la mine iarăși și îmi răspunse:
— Cu dragă inimă și cu cinstire!
Pe urmă adăugă:
— În noaptea aceasta, o, fiul meu, am primit marfă proaspătă – niște fete tinere, al căror preț, pe o seară, este după însușirile lor. Unele sunt socotite la zece dinari pe seară, altele la douăzeci, iar altele ajung până la cincizeci, ori până la o sută de dinari pe seară. Poți să-ți alegi!
Eu răspunsei:
— Pe Allah! Vreau mai întâi, de încercare, să încep cu una dintre cele care nu ajung decât la zece dinari pe seară. Pe urmă, Allah Karim!
Apoi adăugai:
— Iacătă trei sute de dinari pentru o lună, întrucât o bună încercare cere o lună!
Și îi numărai cei trei sute de dinari și i-i cântării în terezia pe care o avea alături.
Atunci el chemă pe unul dintre copilandrii ce se aflau acolo și îi spuse:
— Îndrumă-l pe stăpânul tău!
Și copilandrul mă luă de mână și mă duse mai întâi în hammamul casei, unde mă îmbăie minunat și mă copleși cu cele mai alese și mai amănunțite îngrijiri. După care mă duse într-o latură a casei și bătu la o ușă.
Și numaidecât veni să deschidă o fetișcană cu chip zâmbitor și plin de făgăduințe, care îmi făcu o temenea de frumoasă primire. Și tânărul îi spuse:
— Îți încredințez acest oaspete!
Și plecă.
Fata atunci mă luă de mâna pe care mi-o ținuse flăcăul și mă pofti într-o încăpere împodobită vrăjit, unde din prag ne întâmpinară două roabe micuțe, puse în slujba ei, frumoase ca niște stele. Iar eu o privii mai cu luare-aminte pe fetișcană, stăpâna lor, și mă încredințai că era cu adevărat ca o lună în plinătatea ei. Atunci fata mă pofti să stau jos, și se așeză și ea lângă mine; pe urmă le făcu un semn celor două micuțe, care ne aduseră numaidecât o tablă mare de aur pe care se aflau pui fripți, carne friptă, prepelițe fripte, porumbei fripți și cocoși sălbatici fripți. Și mâncarăm până ce ne săturarăm. Și bucate mai gustoase decât acelea nu mai mâncasem în viața mea, nici băuturi mai bune nu băusem decât cele cu care m-a cinstit ea, după ce a fost ridicată tablaua cu fripturi, nici flori mai înmiresmate n-am mirosit, nici nu mă mai îndulcisem cu fructe, cu cofeturi și cu prăjituri atâta de minunate! Și pe urmă dovedi atâta gingășie, atâta farmec și atâta dulce căldură, încât îmi petrecui cu ea luna toată, fără să-mi dau seama de repedea curgere a zilelor.
Când trecu luna, robul cel tinerel veni la mine și mă duse la hammam, de unde ieșii și mă dusei la șeicul cel alb și îi spusei:
— O, stăpâne al meu, vreau una dintre acelea care-s de douăzeci de dinari pe o seară!
El îmi răspunse:
— Scoate aurul!
Și mă dusei acasă să iau aurul, și mă întorsei să-i număr șase sute de dinari pentru o lună de încercare cu o fetișcană de douăzeci de dinari pe seară. Iar el chemă un flăcău de-al lui și îi spuse:
— Iacătă-l pe stăpânul tău!
Și flăcăul mă duse la hammam și mă pofti pe urmă să merg într-un iatac cu ușa străjuită de patru roabe micuțe care, de îndată ce ne văzură, fugiră s-o vestească pe stăpâna lor. Și ușa se deschise și se ivi o tânără creștină din țara frâncilor, mult mai frumoasă decât cea dintâi și mult mai bogat îmbrăcată. Și mă luă de mână, zâmbindu-mi, și mă duse în odaia ei, care mă ului cu bogăția podoabelor și a zugrăvelilor de pe pereți. Și fata îmi spuse:
— Binevenit fie oaspetele cel fermecător.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute nouăsprezecea noapte spuse:
Binevenit fie oaspetele cel fermecător!
Și, după ce îmi aduse să mănânc și să beau mâncăruri și băuturi încă și mai minunate decât întâia oară, cum avea un glas tare frumos și știa să cânte și din felurite instrumente de muzică, vru să mă amețească și mai mult decât eram și, luând o lăută persienească, începu să cânte:
O, dulci parfumuri, din prea dulcea țară În care Babilonul strălucește, Duceți-vă cu vântul care zboară Să-i dați iubitei despre mine veste.
Într-un ținut de farmece, departe, Stă cea care sădește-adânc fiorul În pieptu-ndrăgostiților, și-i arde Fără-a le da ceea ce stinge dorul.
Or, eu, o, stăpânii mei, îmi petrecui luna toată cu fata aceea din țara frâncilor, și trebuie să vă mărturisesc că o găsii peste măsură mai pricepută la gingășii decât copilandra dintâi. Și văzui că într-adevăr nu plătisem un preț prea mare pentru desfătările pe care mă făcu să le trăiesc din cea dintâi până în cea de a treizecea zi.
Încât, atunci când băiatul veni să mă ia și să mă ducă la hammam, nu pregetai să trec pe la șeicul cel alb și să-l firitisesc pentru alegerea plină de pricepere pe care o dovedea față de fetișcanele lui, și îi spusei:
— Pe Allah! O, șeicule, vreau să rămân pentru totdeauna în casa ta îmbelșugată, unde se găsesc bucuria ochilor, desfătarea simțirilor și farmecul unei adunări alese!
Iar șeicul fu bucuros peste poate de laudele mele și, ca să-mi arate cât era de mulțumit, îmi zise:
— Noaptea aceasta, o, oaspete al meu, este o noapte de sărbătoare deosebită; iar la această sărbătoare deosebită nu au îngăduință să ia parte decât mușteriii cei mai de seamă ai casei mele. Iar noi o numim Noaptea-minunatelor-înfățișări. Încât nu ai decât să te urci pe terasă și să judeci cu ochii tăi!
Iar eu îi mulțumii bătrânului și urcai pe terasă.
Or, cel dintâi lucru pe care îl zării, odată ajuns pe terasă, fu o perdea mare de catifea ce despărțea terasa în două. Și, în spatele acelei perdele, pe un chilim frumos, luminat de lună, ședeau întinși unul lângă altul doi tineri frumoși – o fată și iubitul ei – ce se sărutau gură-n gură. Iar eu, dacă văzui fata aceea și frumusețea ei fără de seamăn, rămăsei uluit și vrăjit, și șezui s-o privesc îndelung, fără de răsuflare, nemaiștiind unde mă aflu. Izbutii, într-un sfârșit, să mă smulg din nemișcarea mea și, nemaiputându-mi găsi tihna până a nu afla cine este, coborâi de pe terasă și alergai la fetișcana cu care îmi petrecusem cea de a doua lună de dragoste; și îi povestii cele ce văzusem. Iar ea pricepu starea în care mă aflam și îmi zise:
— Da ce zor ai de mă întrebi de fata aceea?
Eu răspunsei:
— Pe Allah! Mi-a răpit și mintea și sufletul!
Ea îmi spuse zâmbind:
— Atunci, dorești să fie a ta?
Eu răspunsei:
— Acesta-i oful sufletului meu, căci mi-a supus inima!
Ea spuse:
— Ei bine, află că fata aceea este chiar fiica șeicului Taher Abul-Ola, stăpânul nostru, și noi toate suntem niște roabe la poruncile ei! Știi cât costă o noapte petrecută cu ea?
Eu răspunsei:
— De unde să știu?
Ea îmi spuse:
— Cinci sute de dinari de aur! Este o poamă vrednică de gura sultanilor.
Eu răspunsei:
— Uallah! Sunt gata să-mi cheltuiesc toată averea ca să mă bucur de ea, fie măcar și numai pentru o seară.
Și îmi trecui toată noaptea aceea fără a izbândi să închid ochii, așa de zbuciumat îmi era sufletul cu gândul la fata gazdei mele.
Și-așa că a doua zi mă grăbii să mă îmbrac cu cele mai frumoase haine ale mele și, împodobit ca un sultan, mă înfățișai dinaintea șeicului Taher, tatăl ei, și îi spusei:
— O doresc pe aceea care prețuiește cinci sute de dinari pe noapte!
El îmi răspunse:
— Plătește aurul!
Și îi plătii pe dată prețul pentru treizeci de nopți, în totul cincisprezece mii de dinari. Iar el îi luă și îi spuse unuia dintre băieți:
— Du-l pe stăpânul tău la stăpâna ta Cutare.
Și băiatul mă luă și mă pofti să intru într-un iatac cum ochii mei nu mai văzuseră altul asemenea ca frumusețe și ca belșug pe fața pământului. Și o văzui, culcată galeș, cu un evantai în mână, pe tânăra aceea și, dintr-odată, rămăsei pierit de uimire în sufletul meu, o, preacinstiți oaspeți ai mei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute douăzecea noapte spuse:
Și, dintr-odată, rămăsei pierit de uimire în sufletul meu, o, preacinstiți oaspeți ai mei.
Căci cu adevărat era ca luna în cea de a patrusprezecea zi a ei, și numai din felul în care răspunse la salamalecul meu izbuti să-mi și răpească de tot mințile cu sunetul glasului ei mai fermecător decât mlădierile unei lăute; și tare mai era frumoasă, și tare mai era gingașă și dulce, într-adevăr! Și fără de nici o îndoială că despre ea este vorba în stihurile acestea ale poetului:
Frumoasă e! Dacă vreodată, Ca o minune, s-ar ivi Printre păgâni, atunci păgânii, Privind-o, s-ar despăgâni, Și i s-ar închina cucernici, Și doar pe ea o ar sluji.
Iar dacă-ntâmplător vreodată Ivi-s-ar goală, dintr-o zare, Pe-o mare tulbure, cu valuri Cât de sărate și amare, De mierea gurii ei s-ar face Atunci ca mierea-ntreagă mare.
Iar dinspre Răsărit, vreunui Creștin călugăr, din Apus, De i s-ar arăta vreodată, Călugărul ar sta răpus, Cu ochii-ntorși spre Răsăritul În care mințile-i s-au dus.
Ci eu, în bezna luminată De flacăra din ochii ei, Strigai: „O, beznă! Ce văd oare? Năluca-i? Vis fără temei?
Sau o fecioară care arde De dor, aci, sub ochii mei?” Iar ea, la vorbele acestea, Cu mâna-și prinse, pentru sine, Mijlocul ca un fir de floare – Și-n unduiri de ape line Îmi spuse suspinând întruna Cu triste și adânci suspine: „Așa cum dinții albi și tineri Nu-și dau întreaga strălucire Decât frecați cu dulcea frunză Ce-o folosim spre curățire, La fel și-o fată se arată Cât de frumoasă-i, prin iubire!
O, musulmani! O, nu se află, Vai, pentru buzele-mi zbătute, Niciunul printre voi în stare Să mi le-alinte și sărute? Vai, ajutor!” Și eu, deodată, Simții atunci cum, pe tăcute, În mine tremură năvalnic Și crește-o aprigă vârtute, Și-nfiorată de avânturi Se zbuciumă și se asmute, Și-n graiul ei îi strigă fetei: „Ba este! Este! Vine iute!”
Și năvălii. Ci ea, cu frică, Mă întrebă atunci așa: „Dar cine ești?” Rostii răspunsul: „Sunt musulmanul ce l-ai vrea! Sunt, iată, un flăcău în stare Să vină la chemarea ta!”
Pe urmă, fără de zăbavă, Arzând, mă-mbrățișai cu ea. Apoi, șopti cu șoaptă dulce, La cea de-a treia-mbrățișare:
„Mai strâns, flăcăule, iubite! Îmbrățișează-mă mai tare!” Și-i răspunsei: „Te strâng, iubito, Te strâng, iubito, sunt în stare!”
Or, eu îi urai bună pace, și ea îmi răspunse la urare, aruncându-mi niște priviri ucigător de galeșe, și îmi zise:
— Prietenia, belșugul și bunăvoința fie cu oaspetele!
Și mă luă de mână, o, stăpânii mei, și mă pofti să șed lângă ea; și niște fete cu sâni frumoși intrară și ne aduseră și fructe rare, și bucate alese, și un vin minunat, cum nu se bea decât în saraiurile împărătești; și ne aduseră trandafiri și iasomii, pe când împrejurul nostru pomișorii înmiresmați și lemnul de aloe ce ardea în cățui de aur își revărsau suavele parfumuri. Pe urmă, una dintre roabe îi aduse într-o învelitoare de zarafir o alăută de fildeș, pe care ea o luă, îi potrivi strunele și pe urmă cântă stihurile acestea:
Să nu bei niciodată vinul, Decât turnat de un flăcău Cu mână gingașă; căci vinul Ce-ți schimbă mințile în hău, Flăcăul îl preface-n ambră, De-ar fi el, vinul, cât de rău.
Ah, nici un vin pe lumea asta Nu poate fi o desfătare Când nu-i paharnic pe potrivă Și cu obrajii ca o floare De trandafir, neprihănită, Și fragedă, și-amețitoare.
Or, eu, oaspeți ai mei, după stihurile acestea, prinsei inimă, și mâna mi se făcu mai îndrăzneață, iar ochii și buzele-mi o mistuiau; și cunoscui astfel că avea niște însușiri așa de minunate, atât ca știință, cât și ca frumusețe, încât nu numai că petrecui cu ea luna pe care o plătisem, ci îi plătii mai departe bătrânului cel alb, tatăl ei, o lună după alta, și tot așa până ce, din pricina atâtor cheltuieli nemăsurate, nu-mi mai rămase nici măcar un dinar din toată bogăția pe care o adusesem cu mine din țara Omanului, locul meu de baștină. Și-atunci, gândind că în curând am să fiu silit să mă despart de ea, nu-mi putui opri lacrimile să curgă șuvoaie pe obraji, și nu mai izbutii să osebesc ziua de noapte.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci și una noapte spuse:
Nu-mi putui opri lacrimile să curgă șuvoaie pe obraji, și nu mai izbutii să osebesc ziua de noapte.
Iar ea, dacă mă văzu așa, cu totul în lacrimi, îmi spuse:
— De ce plângi?
Eu spusei:
— O, stăpână a mea, plâng pentru că nu mai am bani; iar poetul a spus:
Te face sărăcia și-n casa ta străin;
Ci banul îți ridică și-ntre străini cămin!
Iată pentru ce, o, lumină a ochilor mei, plâng eu, de teamă că tatăl tău are să mă despartă de tine!
Ea îmi spuse:
— Află, dar, că atunci când vreun mușteriu de-al casei noastre și-a prăpădit averea la noi, tatăl meu are obiceiul de a-l mai găzdui vreme de încă trei zile, cu toată dărnicia cuvenită și fără a-l lipsi de niciuna dintre desfătările obișnuite; după care îl roagă să plece și să nu se mai arate în casa noastră! În ce te privește, o, dragule, întrucât îți port în inimă o dragoste mare, să nu ai nici o teamă, pentru că am să găsesc eu un mijloc de a te păstra aici atâta cât ai să vrei tu, inșallah! Căci toată averea mea se află în mâinile mele, iar tata nici habar n-are cât de mare este averea aceasta. Așa că am să-ți dau în fiecare zi o pungă cu cinci sute de dinari, prețul pentru o seară; iar tu, la rându-ți, ai s-o dai tatălui meu, spunându-i: „De-acuma-nainte am să-ți plătesc serile de pe o zi pe alta!” Iar tatăl meu, știindu-te bun platnic, are să primească învoiala; și, după obiceiul lui, are să vină să-mi dea banii ce mi se cuvin; și eu iarăși am să ți-i dau, ca să-i plătești iarăși o seară; și-așa are să fie atâta vreme cât va vrea Allah și cât tu n-ai să te saturi de mine!
Eu atunci, o, oaspeții mei, în bucuria mea, mă simții deodată ușor ca pasărea, și îi mulțumii, și îi sărutai mâna; pe urmă rămăsei cu ea, vreme de un an, ca un cocoș într-o poiată.
Or, când trecu anul, soarta cea rea vroi ca iubita mea, într-o clipă de mânie, să se supere pe una dintre roabele ei și s-o lovească amarnic; și roaba strigă:
— Pe Allah! Am să te lovesc în inimă, întocmai cum m-ai lovit tu!
Și fugi pe dată la părintele iubitei mele, și îi dezvălui toată povestea, de la început până la sfârșit.
Când bătrânul Taher Abul-Ola auzi spusele roabei, sări în picioare și porni în goană să vină la mine, pe când eu, neștiind nimica din cele ce se petrecuseră, ședeam lângă iubita mea, gata să mă las desfătărilor celor mai alese; și bătrânul strigă:
— Hei, măi Cutare!
Eu răspunsei:
— La poruncile tale, o, taică.
El îmi spuse:
— Obiceiul nostru de-aici, atunci când un mușteriu și-a prăpădit banii, este de a-l găzdui pe acel mușteriu, fără a-l lipsi de nimica, vreme de trei zile. Ci tu iacătă că de un an de zile te bucuri prin înșelăciune de găzduirea noastră, mâncând, bând și desfătându-te după plac!
Pe urmă se întoarse către robi și strigă: „Alungați-l de aici pe feciorul ăsta stricat!”
Iar ei mă înhățară și mă aruncară gol-goluț pe ușă afară, punându-mi în mână zece bănuți de argint și dându-mi o rantie veche și jegoasă, din care curgeau petecile, ca să-mi acopăr goliciunea.
Iar șeicul cel alb îmi spuse:
— Pleacă! Nu vreau nici să te bat, nici să te blestem! Da nu mai zăbovi pe-aici! Că de te-o paște păcatul să mai tândălești prin Bagdad, cetatea noastră, sângele tău are să-ți țâșnească deasupra capului!
Eu atunci, o, oaspeții mei, fusei silit să plec, în ciuda dorurilor mele, fără a ști încotro să mă îndrept în cetatea pe care nu o cunoșteam deloc, măcar că locuiam acolo de cincisprezece luni. Și simții cum se abăteau grele peste inima mea toate năpastele lumii, și peste gândurile mele toate deznădejdile, toate întunecimile și toate necazurile! Și zisei în cugetul meu: „Oare cum de am putut eu, care am venit peste mări până aici aducând o mie de mii de dinari de aur și, pe deasupra, și prețul vânzării celor treizeci de corăbii ale mele, cum de am putut să prăpădesc atâta avere în casa acestui bătrân amarnic cu față de păcură, ca să ies acuma gol-goluț, cu inima zdrobită și cu sufletul înjosit? Ci nu este ajutor și putere decât întru Allah Slăvitul și Preaînaltul!” Și, cufundat în gânduri amare, cum tocmai ajunsesem la țărmul Tigrului, văzui o corabie ce se gătea să coboare către Bassra. Și mă suii pe puntea corăbiei aceleia, intrând în slujba căpitanului, ca să-mi pot plăti călătoria. Și-așa ajunsei la Bassra.
Acolo, mă dusei fără de zăbavă în suk, întrucât mă chinuia foamea, și mă băgă de seamă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci și doua noapte spuse:
Acolo, mă dusei fără de zăbavă în suk, întrucât mă chinuia foamea, și mă băgă de seamă un băcan care se apropie de mine repede, mă cuprinse pe după gât și mă îmbrățișă, și îmi spuse că este un prieten de odinioară de-al părintelui meu; pe urmă întrebă în ce stare mă aflu. Și eu îi povestii, fără a ocoli nimica, tot ce mi se întâmplase. Iar el îmi spuse:
— Uallah! Astea nu sunt fapte de om chibzuit! Da acuma, ce-a fost a fost! Ia spune, ce ai de gând să faci?
Eu răspunsei:
— Nu știu!
El îmi spuse:
— Vrei să primești să rămâi la mine? Și, întrucât știi să scrii, vrei să însemnezi intrările și ieșirile mărfurilor mele, și să capeți ca simbrie o drahmă de argint pe zi, afară de mâncarea și de băutura ta?
Iar eu primii cu mulțumire, și rămăsei la el ca logofăt pentru ieșirile și intrările vânzărilor și cumpărăturilor. Și-așa trăii la el destulă vreme, ca să pun deoparte o sută de dinari.
Atunci, închiriai pe seama mea o casă micuță la țărmul mării, ca să aștept acolo sosirea vreunei corăbii plină cu mărfuri aduse de departe, pe care să le cumpăr cu banii mei și cu care să întocmesc o încărcătură bună de vândut la Bagdad, unde vroiam să mă întorc, cu nădejdea că am să găsesc un prilej spre a o vedea iarăși pe iubita mea.
Or, norocul vroi ca într-o zi să se ivească din depărtări o corabie plină cu mărfurile pe care le așteptam; iar eu, vârându-mă printre ceilalți negustori, mă îndreptai către corabie și mă urcai pe punte. Și iată că, din fundul corăbiei, ieșiră doi oameni care se așezară pe două scaune și își așternură dinaintea noastră mărfurile. Și ce mărfuri! Și cum îți mai luau ochii! Nu vedeam acolo nimic altceva decât giuvaieruri, mărgăritare, mărgeane, rubine, agate, hiacinte și nestemate de toate culorile! Și-atunci unul dintre cei doi oameni se întoarse către negustorii locului și spuse:
— O, fraților negustori, toate astea nu sunt de vânzare astăzi, întrucât eu încă sunt ostenit de mare; nu vi le-am arătat decât spre a vă da o dovadă de ce are să fie vânzarea de mâine!
Ci negustorii atâta stăruiră, încât acela primi a începe vânzarea pe dată, și telalul începu să strige vânzarea nestematelor, bucată cu bucată. Și negustorii începură să ridice prețul de fiecare dată, unii peste alții, până ce întâiul săculeț cu nestemate ajunse la prețul de patru sute de dinari. În clipita aceea, stăpânul sacului, care îl cunoscuse odinioară în țara mea pe tatăl meu, căpetenia negoțului din Oman, se întoarse către mine și mă întrebă:
— Tu de ce nu spui nimic și nu dai și tu un preț mai mare, așa cum fac ceilalți negustori?
Eu răspunsei:
— Pe Allah, o, stăpâne al meu, nu mi-au mai rămas din bunurile acestei lumi decât o sută de dinari!
Și mă simții tare rușinat spunând vorbele acestea, și lacrimile începură să-mi curgă din ochi. Și, dacă mă văzu așa, stăpânul sacului își plesni palmele una de alta și strigă, plin de uimire:
— O, omanitule, cum de nu ți-au mai rămas dintr-o avere atâta de nemăsurată decât o sută de dinari?
Și mă privi cu multă milă și îmi înțelese necazurile; pe urmă, deodată, se întoarse către negustori și le spuse:
— Fiți martori că vând acestui tânăr, pentru o sută de dinari, un sac cu tot ce se află în el, gemme, mademuri și lucruri scumpe, măcar că prețul lui adevărat se ridică la peste o mie de dinari. Așa încât este un dar pe care i-l fac!
Iar negustorii, uluiți, mărturisiră că văd și că pricep; și negustorul îmi înmână sacul cu tot ce se afla în el, ba îmi mai dărui și chilimul și scaunul pe care șezuse. Iar eu îi mulțumii pentru dărnicia lui; și coborâi pe uscat și mă îndreptai către sukul giuvaiergiilor.
Acolo închiriai o prăvălie și mă apucai să vând și să cumpăr, și în fiecare zi dobândeam un câștig destul de vrednic. Or, printre lucrurile de preț ce se aflau în sac, era și o bucată de baga roșie, de un roșu întunecat, și care, judecând după semnele talismanice săpate ca niște piciorușe de furnici pe cele două fețe ale ei, trebuie să fi fost vreo amuletă lucrată de vreun meșter tare iscusit în meșteșugul amuletelor. Așa că pusei de mai multe ori telalul să strige în suk că o vând; ci nu mi se dete pe ea decât zece până la cincisprezece drahme. Iar eu, cu gândul la vreun chilipir mai bun, nevroind s-o dau așa, oricum, pe un preț de nimic, aruncai bucata aceea de baga într-un ungher din prăvălie, unde rămase vreme de un an.
Or, într-o zi, pe când mă aflam în prăvălia mea, văzui cum intră.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci și treia noapte spuse:
Văzui cum intră un străin, care îmi ură bună pace și care, când văzu bucata de baga, cu tot praful care o acoperea, strigă:
— Slavă lui Allah! Am găsit, într-un sfârșit, ceea ce căutam!
Și luă bucata de baga, o duse la buze și la frunte, și îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, vrei să mi-o vinzi?
Eu răspunsei:
— Firește că vreau!
El întrebă:
— Care îi este prețul?
Eu spusei:
— Dar tu cât dai?
El răspunse:
— Douăzeci de dinari de aur!
Iar eu, la vorbele acestea, gândii că străinul își bătea joc de mine, așa de mare mi se părea prețul acela; și îi spusei cu un glas tare acru:
— Du-te-n calea ta!
El atunci gândi că socotesc prețul prea mic, și îmi spuse:
— Îți dau cincizeci de dinari!
Ci eu, tot mai încredințat că își râde de mine, nu numai că nu mai vrusei să-i răspund nimic, da nici nu mă mai uitai la el și mă prefăcui că nici nu mai bag de seamă că este acolo, ca să plece.
El atunci îmi spuse:
— O mie de dinari!
Și-așa! Iar eu, o, oaspeții mei, nu răspundeam nimic; iar el zâmbea de tăcerea mea plină de mânie îndârjită și îmi spunea:
— De ce nu vrei să-mi răspunzi?
Iar eu, până la urmă, îi răspunsei iar:
— Du-te-n calea ta!
El atunci începu să adauge o mie de dinari peste altă mie, până ajunse să-mi dea douăzeci de mii de dinari. Ci eu nu răspundeam nimic!
Și-așa! Iar trecătorii și vecinii, stârniți de o vânzare ciudată ca aceea, se strânseseră împrejurul nostru în prăvălie și în uliță, și se burzuluiau amarnic împotriva mea și făceau o larmă tare supărătoare față de mine, spunând:
— Nu se cade să-i îngăduim a cere mai mult pe bucata aceea amărâtă de baga!
Iar alții spuneau:
— Uallah! Cap sec, ochi orbi! Dacă n-are să-i dea bagaua, să-l alungăm din cetate!
Și-așa! Iar eu încă nu știam ce vroiau de la mine. Încât, ca să sfârșesc, îl întrebai pe străin:
— Vrei să-mi spui odată dacă o cumperi cu adevărat ori îți bați joc?
El răspunse:
— Da tu vrei cu adevărat s-o vinzi, ori vrei să-ți bați joc?
Eu spusei:
— Să vând!
Și el spuse:
— Atunci, ca prețul cel de pe urmă, îți dau treizeci de mii de dinari! Și să încheiem vânzarea și cumpărarea!
Iar eu atunci mă întorsei către cei de față și le spusei:
— Vă iau de martori la vânzarea aceasta! Mai înainte însă vreau să aflu de la cumpărător pentru ce îi trebuie bucata aceasta de baga!
El răspunse:
— Să încheiem mai întâi târgul, și pe urmă am să-ți spun puterile și folosul ei!
Eu răspunsei:
— Ți-o vând!
El spuse:
— Allah e martor la ceea ce grăim!
Și scoase un sac plin cu aur, îmi numără și îmi cântări treizeci de mii de dinari, luă amuleta, o puse în buzunar, scoase un oftat adânc și îmi spuse:
— Atunci, ai vândut-o și gata!
Eu răspunsei:
— E vândută și gata!
Iar el se întoarse către cei de față și le spuse:
— Sunteți martori cu toții că mi-a vândut amuleta și că a luat prețul la care ne-am înțeles, de treizeci de mii de dinari!
Și după aceea se întoarse către mine și, cu un glas plin de o milă și de o batjocură vădite, îmi spuse:
— O, săracul de tine, pe Allah! De-ai fi știut să-ți stăpânești mâna în vânzarea aceasta și să n-o întinzi așa de repede, aș fi ajuns să-ți plătesc ca preț pentru această amuletă nu numai treizeci de mii sau o sută de mii de dinari, ci o mie de mii de dinari, de nu și mai mult!
Or, eu, o, oaspeții mei, auzind acele vorbe și văzându-mă furat așa, din pricina lipsei mele de dibăcie, de prețul acela de basm, simții cum o tulburare mare se petrece în lăuntrurile mele; și o răzvrătire mare în trupul meu făcu sângele să mi se scurgă din obraji, și în locul lui să se ridice culoarea aceasta galbenă care mi-a rămas așa de atunci și care a tras luarea voastră aminte în seara aceasta, o, oaspeții mei!
Am stat, așadar, năucit o clipă, pe urmă i-am spus străinului:
— Poți acuma să-mi spui puterile și folosul acestei bucăți de baga?
Și străinul îmi răspunse:
— Află că împăratul de la Ind are o fată tare scumpă, de o frumusețe fără de seamăn nicăierea pe fața pământului; da-i chinuită de niște dureri de cap amarnice. Încât împăratul, tatăl său, ajuns la capătul puterilor și al doftoriilor în stare s-o aline, a poruncit să se adune toți scribii cei mai de frunte din împărăția lui și toți învățații și vracii: da niciunul dintre ei n-a izbutit să scoată din capul fetei durerile care o chinuiau.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci și patra noapte spuse:
Da niciunul dintre ei n-a izbutit să scoată din capul fetei durerile care o chinuiau.
— Eu, atunci, fiind de față în acea adunare, i-am spus împăratului: „O, Măria Ta, știu un om care se numește Saadallah babilonianul, și care, în cunoașterea tuturor leacurilor, nu are nici seamăn, nici pe altul mai presus ca el pe fața pământului! Dacă, dar, socoți potrivit să mă trimiți la el, trimite-mă!” Împăratul mi-a răspuns: „Du-te la el!” Eu am spus: „Dă-mi o sută de mii de dinari și o bucată de baga roșie, de un roșu întunecat! Și, pe deasupra, un dar!” Și împăratul mi-a dat tot ce i-am cerut, și am plecat de la Ind către țara Babilonului. Și acolo am întrebat de înțeleptul Saadallah și am fost călăuzit la el; și m-am înfățișat dinaintea lui și i-am înmânat o sută de mii de dinari și darul de la împărat; pe urmă i-am dat bucata de baga și, după ce i-am arătat rostul venirii mele, l-am rugat să-mi întocmească o amuletă atotputernică împotriva durerilor de cap. Și înțeleptul de la Babilon a cheltuit șapte luni întregi ca să cerceteze stelele și, până la urmă, când au trecut acele șapte luni, a ales o zi de semn bun ca să scrie pe bucata de baga aceste litere talismanice pline de vrajă de pe cele două fețe ale acestei amulete pe care tu mi-ai vândut-o! Iar eu am luat amuleta, m-am întors la împăratul de la Ind și i-am dat-o. Or, împăratul a intrat în odaia fetei lui dragi și a găsit-o pe fată, după poruncile date, înlănțuită cu patru lanțuri atârnate în cele patru colțuri ale odăii, așa ca ea să nu poată, în toiul durerilor, să sară pe fereastră și să se omoare. Și, de cum puse amuleta pe fruntea fiicei sale, fata se simți tămăduită pe clipă pe dată. Iar împăratul, dacă o văzu așa, se bucură până peste marginile bucuriei, și m-a acoperit cu daruri bogate, și m-a luat pe lângă Măria Sa, printre prietenii Măriei Sale. Iar fata împăratului, vindecată în felul acesta atâta de tainic, și-a agățat amuleta de salba de la gât, și nu se mai despărțea de ea. Ci, într-o zi, pe când domnița se preumbla într-o luntre, jucându-se cu însoțitoarele ei, una dintre ele, cu o mișcare pârdalnică, rupse firul pe care era prinsă salba, și amuleta căzu în apă. Și se duse amuleta. Și tot atunci răutatea aceea se întoarse în domniță, și fata intră iar în stăpânia celui amarnic, care o năpădi cu niște dureri de cap atâta de năprasnice, încât fata își pierdu mințile. La știrea aceasta, durerea împăratului fu mai presus de toate vorbele; și mă chemă și mă însărcină să mă duc iar la șeihul Saadallah babilonianul, ca să-mi facă altă amuletă. Și plecai. Da când ajunsei la Babilon, aflai că șeihul Saadallah murise. Și, de-atunci, însoțit de alți zece, care să mă ajute în căutările mele, străbat toate țările de pe pământ cu gândul de a găsi, la vreun negustor, ori la vreun chilipirgiu, ori la vreun trecător, o amuletă dintre amuletele acelea pe care numai șeihul Saadallah din Babilon știa să le înzestreze cu puteri tămăduitoare și alungătoare de rele. Și a vrut ursita să te scoată în calea mea și să mă aducă să găsesc și să cumpăr din prăvălia ta talismanul acesta, pe care nu mai nădăjduiam să-l găsesc vreodată!
Pe urmă, o, oaspeți ai mei, străinul, după ce mi-a povestit povestea aceasta, și-a strâns chimirul și s-a dus.
Și-aceasta-i, așa cum v-am spus-o, pricina culorii galbene a chipului meu!
Iar eu, atunci, preschimbai în bani tot ce aveam, îmi vândui prăvălia și, bogat acuma, plecai degrabă la Bagdad, unde, cum ajunsei, zburai la saraiul bătrânului cel alb, tatăl preaiubitei mele. Căci, de când ne despărțisem, zi și noapte numai ea îmi umplea gândurile; și a o mai vedea o dată era ținta tuturor dorurilor și a vieții mele. Iar despărțirea nu făcuse decât să-mi ațâțe pojarurile din suflet și să-mi aprindă mințile.
Îl întrebai, dar, despre fată pe un băiat de la ușa de intrare. Iar băiatul îmi spuse să ridic capul și să privesc. Și văzui cum casa cădea în ruină, cum la fereastra la care de obicei sta iubita mea nu era nimeni și cum o umbră de jale și de deznădejde adâncă stăpânea peste tot. Atunci lacrimile îmi năpădiră ochii și îi spusei robului cel tinerel:
— Ce-a făcut Allah cu șeicul Taher, o, fratele meu?
El îmi răspunse:
— Voioșia a pierit din casa aceasta și jalea s-a abătut asupra noastră, de când ne-a părăsit un tânăr din țara Omanului, pe nume Abul-Hassan Al-Omani. Acel tânăr neguțător șezuse un an cu fata șeicului Taher; ci întrucât după acest răstimp flăcăul n-a mai avut bani, șeicul, stăpânul nostru, l-a alungat din casă. Da stăpâna noastră, care îl iubea cu iubire mare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci și cincea noapte spuse:
Da stăpâna noastră, care îl iubea cu iubire mare, a fost atâta de zdruncinată de plecarea lui, încât a căzut bolnavă de o boală așa de grea, încât a ajuns în pragul morții. Atunci stăpânul nostru, șeicul Taher, a început să se căiască amarnic de ce făcuse, când a văzut zăcășia de moarte în care se afla fata lui; și a trimis pristavi în toate părțile și în toate țările, ca să-l caute pe Abul-Hassan, și a făgăduit o sută de mii de dinari drept răsplată aceluia care l-o aduce îndărăt! Ci, până acuma, toate strădaniile căutătorilor s-au dovedit zadarnice, căci nimenea n-a izbutit să-i afle urma ori să capete vreo știre despre el. Încât tânăra, fata șeicului, acuma e pe cale să-și dea ultimul suspin!
Eu atunci, cu sufletul rupt de durere, îl întrebai pe copil:
— Da șeicul Taher, el cum o duce?
Copilul răspunse:
— Toate astea l-au adus într-o jale și într-o deznădejde așa de mare, încât a vândut și fetele și flăcăii, și s-a căit amarnic dinaintea lui Allah Preaînaltul!
Atunci eu îi spusei tânărului rob:
— Vrei să-ți arăt unde se află Abul-Hassan Al-Omani? Ce-ai zice?
El răspunse:
— Allah fie cu tine, o, fratele meu! Spune-mi! Și-i dai îndărăt vieții o îndrăgostită, tatălui ei îi dai o fată, iubitei îi dai un iubit, și îl scapi din sărăcie pe robul tău și pe părinții robului tău!
Eu atunci îi spusei:
— Du-te la stăpânul tău, șeicul Taher, și spune-i: „Îmi datorezi răsplata făgăduită pentru știrea cea bună! Căci la ușa casei tale se află, în carne și oase, Abul-Hassan Al-Omani!”
La cuvintele acestea, robul cel tinerel zbură iute ca o piatră aruncată dintr-o praștie; și, cât ai clipi, se întoarse însoțit de șeicul Taher, părintele iubitei mele. Și ce schimbat era! Și cum i se veștejise chipul cel odinioară atâta de proaspăt și de tineresc în ciuda anilor! Îmbătrânise, în doi ani, cu mai bine de douăzeci de ani. Ci mă cunoscu numaidecât, și se aruncă la gâtul meu, și începu să mă sărute plângând, și îmi zise:
— O, stăpâne al meu, unde ai fost de-ai lipsit atâta vreme? Fata mea, din pricina ta, e în pragul mormântului. Haide! Intră cu mine în casa ta!
Și mă pofti să intru și începu să se arunce în genunchi pe pământ, înălțând slavă lui Allah care îngăduise să ne găsim; și nu pregetă să-i dea robului cel mititel răsplata făgăduită, de o sută de mii de dinari. Și robul începu să cheme asupra mea binecuvântările lui Allah.
După care șeicul Taher intră dintru-ntâi numai el la fata lui, ca să-i vestească cu binișorul sosirea mea. Îi spuse, așadar:
— Îți vestesc, o, fata mea, știrea cea bună! Dacă vrei să primești a mânca oleacă și a merge să te îmbăiezi la hammam, am să te fac să-l vezi chiar astăzi pe Abul-Hassan!
Ea strigă:
— O, tată, spui adevărat?
El răspunse:
— Pe Allah Preaslăvitul, ceea ce îți spun este adevărat!
Atunci ea strigă:
— Uallahi! Dacă-i văd chipul, nu mai am trebuință nici să mănânc, nici să beau!
Atunci bătrânul se întoarse către ușa după care mă aflam și strigă:
— Intră, ya Abul-Hassan!
Și intrai.
Or, o, oaspeții mei, de îndată ce mă văzu și mă cunoscu, fata căzu leșinată, și multă vreme trecu până ce să-și vină în fire. Izbuti într-un sfârșit să se trezească și, printre plânsete de bucurie și râsete, ne aruncarăm unul în brațele celuilalt, și șezurăm multă vreme îmbrățișați, tulburați și fericiți până peste poate. Și când izbutirăm să luăm seama la ce se petrecea împrejurul nostru, văzurăm în mijlocul sălii de primire pe cadiul și pe martorii pe care șeicul îi chemase cu mare zor, și care scriseră senetul nostru de căsătorie acolo, pe loc. Și nunta noastră fu sărbătorită cu o strălucire nemaipomenită, în vâlvora unor petreceri care ținură treizeci de zile și treizeci de nopți.
Și de-atunci, o, oaspeți ai mei, fata șeicului Taher este soția mea cea dragă. Și pe ea ați auzit-o domniile voastre cântând acele cântece triste, care îi plac pentru că îi aduc aminte de ceasurile de jale ale despărțirii noastre, și o fac să simtă și mai mult fericirea în care se scurg zilele căsniciei noastre, binecuvântate de nașterea unui fecior la fel de frumos ca și mama lui! Și pe feciorul acesta vreau eu acuma să-l înfățișez domniilor voastre, o, oaspeții mei!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a cinci sute douăzeci și șasea noapte spuse:
Și pe feciorul acesta vreau eu acuma să-l înfățișez domniilor voastre, o, oaspeții mei!
Și, după ce rosti acestea, tânărul cel galben ieși o clipă și se întoarse ținând de mână un băiețel de zece ani, frumos ca luna în cea de a patrusprezecea zi a ei. Și îi spuse:
— Urează bună pace oaspeților noștri!
Și copilul ură bună pace cu o gingășie aleasă. Iar califul și însoțitorii lui, rămași tot neștiuți, fură încântați până peste poate, atât de frumusețea copilului, de gingășia și de drăgălășia lui, cât și de povestea nemaipomenită a tatălui său. Și, după ce își luară bun-rămas de la gazda lor, plecară minunându-se de ceea ce văzuseră și auziseră.
Iar a doua zi de dimineață, califul Harun Al-Rașid, care nu contenise să cugete la întâmplarea aceea, îl chemă pe Massrur și îi zise:
— O, Massrur!
El răspunse:
— La poruncile tale, o, stăpâne al meu!
El spuse:
— Strânge numaidecât în sala aceasta tot aurul haraciului de pe un an, pe care l-am dobândit din Bagdad, tot haraciul de la Bassra și tot haraciul de la Khorassan!
Și Massrur, pe dată, puse să fie aduse tustrelele haraciurile dinaintea califului, și îngrămădi în sală aurul din tustrele părțile acelea ale împărăției; și erau atâția galbeni, încât numai unul Allah ar fi putut să-i înnumere. Atunci califul îi zise lui Giafar:
— O, Giafar!
El răspunse:
— Aicea sunt, o, emire al drept-credincioșilor!
El spuse:
— Du-te degrabă și adu-mi-l pe Abul-Hassan Al-Omani!
El răspunse:
— Ascult și mă supun.
Și plecă numaidecât și îl aduse pe Abul-Hassan tremurând tot dinaintea califului, unde sărută pământul dintre mâinile lui și stătu cu ochii plecați, în neștiința fărădelegii pe care va fi săvârșit-o, ori a pricinii care nevoise să fie adus acolo.
Atunci califul îi spuse:
— O, Abul-Hassan, știi cumva numele negustorilor care ți-au fost oaspeți aseară?
El răspunse:
— Nu, pe Allah, o, emire al drept-credincioșilor!
Califul se întoarse atunci către Massrur și îi spuse:
— Dă la o parte învelitoarea sub care se află grămezile de galbeni!
Iar când învelitoarea fu dată la o parte, califul îi spuse tânărului:
— Da ai putea să-mi spui baremi dacă, da ori ba, bogățiile acestea sunt mai mari decât acelea cu care ai fost păgubit de vânzarea ta pripită a bucății de baga?
Și Abul-Hassan, uluit că îl vede pe calif știindu-i acea întâmplare, îngăimă bulbucând ochii mari:
— Uallah, o, stăpâne al meu, bogățiile acestea sunt cu mult mai mari!
Și califul îi zise:
— Află atunci că oaspeții tăi de aseară au fost cel de al cincilea Bani-Abbas și vizirii și însoțitorii lui, și că tot aurul îngrămădit aici este al tău, ca dar din partea mea spre a te despăgubi de ceea ce ai pierdut la vânzarea acelei bucăți de baga talismanice!
Când auzi vorbele acestea, Abul-Hassan fu atâta de tulburat, încât lăuntrurile lui tresăriră de o răscolire nouă, și gălbeneala îi coborî de pe chip, și în locul ei sângele roșu îi năpădi pe dată în obraji și îi întoarse iarăși culoarea albă-trandafirie de odinioară, strălucind ca luna în noaptea deplinătății ei. Iar califul ceru să i se aducă o oglindă și o puse dinaintea ochilor lui Abul-Hassan, care căzu în genunchi ca să înalțe mulțumire Izbăvitorului. Și califul, după ce porunci ca tot aurul grămădit acolo să fie dus acasă la Abul-Hassan, îl pofti pe acesta să vină cât mai des spre a-i ține tovărășie în mijlocul prietenilor săi de inimă, și îi grăi:
— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah! Mărire Lui, carele poate să săvârșească schimbare peste schimbare și carele singur rămâne neschimbat și nestrămutat!
— Și acesta-i, o, norocitule sultan, spuse mai departe Șeherezada, povestea tânărului cel galben. Și de bună seamă că ea nici nu poate fi asemuită cu Povestea Floarei-de-Granată și a lui Zâmbet-de-Lună.
Iar sultanul Șahriar grăi:
— O, Șeherezada, nu mă îndoiesc de ceea ce spui! Grăbește-te, dar, de-mi povestește Povestea cu Floare-de-Granată și cu Zâmbet-de-Lună, căci nu o știu!
Iar Șeherezada spuse: