Capitolul I

Mustrările d-tale sunt fără utilitate, ca mânia cuiva care bate la ușa vecină închisă, în loc de aceea pe care o caută, dar și în scrisoarea trecută, ca și acum aproape, mi-a slăbit voința de a face efortul unei explicații gândul că și lămuririle sunt de obicei zadarnice[1].

Veneam în ziua aceea cu brațul plin cu flori… Nu mă așteptase… Nu dorisem decât să retrăiesc o clipă… Ceva din trecut și mă supuneam acestui demers cum primești un singur pahar de vin, știind că mai multe nu ai putea suporta. Dar servitorul mi-a remis un bilet când am sunat.

Un plic odios, de un albastru pal, aproape alb. Parcă un gând otrăvit mi s-a împrăștiat în sânge și mi-a uscat pielea. Nu știam ce să răspund, nici n-am citit biletul, pentru că acum conținutul lui mi-era indiferent. Altă-dată mă adânceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei neregulat subterane într-o grotă. Mi-era acum numai o milă imensă de bucuria mea și de florile pe care le aveam în brațe. Am regretat pe urmă brusc că am dat drumul trăsăturii – din superstiție – căci eram atât de obosită, că nu mai puteam merge pe jos, și parcă din senin am început să sufăr în tot corpul cum revin durerile dacă a trecut prea repede anastezicul. Mă strângeau pantofii, mi se lipeau nădușite, de-a lungul picioarelor, jartierele. Nu știu de ce mi-a fost rușine să mă vadă servitoarea că aduce flori neprimite acasă și asta era fără temei, pentru că de obicei îmi cumpăr singură flori, pe care le aduc și le risipesc în vasele smălțuite. Dar gândirea mi-era atât de dezorientată și mă puteam folosi de o logică jignită tot atât de puțin cât te poți sprijini pe un picior bandajat. Încruntasem sprâncenele ca să nu-mi dea lacrimile și regretam stupid pe un singur ton, cum, îți aduci aminte când ai fost la noi la vie, cânta neîntrerupt din fluier, aceeași măsură nebunul care se întorcea cu vacile. De ce a făcut asta? Singur m-a chemat și eu am venit să fac un lucru drăguț, nerefuzând să retrăim o oră dintr-un trecut atât de plin de bucurii neclasate încă.

Acasă l-am găsit pe D. stând pe divan și citind. Socot însă că a luat cartea în mână numai când mi-a auzit pașii în vestibul. M-a scos din sărite și cred că în privire îmi apăruse, ca un câine la poarta ogrăzii, toată indignarea de care eram capabilă. Mi-a fost însă milă de el… Era palid, mai urât ca de obicei, cu ochii tulburi și gura informă, uscată ca o smochină. Aș fi vrut să-i pun din nou în vedere că nu trebuie să intre și să rămână la mine când nu sunt acasă, dar mi s-a părut că mânia mea i-ar sfărâma nervii, că l-ar deprima ca o insultă nemeritată. De aceea am zâmbit oportun și i-am dat mâna… Mi-a sărutat-o intimidat și a căutat să-mi definească parfumul. Întâia oară mă parfumasem din nou – tot din superstiție – cu parfumul care făcea parte din vechea mea dragoste, ca mirosul dintr-o grădină.

Pe urmă a întrebat stângaci și penibil: „Te superi că te-am așteptat?” Întrebarea lui, care nu avea decât un răspuns, m-a crispat din nou, m-a enervat mai mult decât așteptarea însăși și n-am răspuns. Firește că oricare altul ar fi plecat imediat, jignit, el însă a rămas umilit și cu sufletul ghemuit. Într-o clipă mi-a părut rău de brutalitatea mea și am căutat acum, după ce mi se părea că pusesem lucrurile la punct și stabilisem o înțelegere tăcută între noi, că nu trebuie să mai vie altă dată – să repar puțin din răul pe care-l făcusem acestui trup cu nervi roși de suferință ca un lemn de cari – și am chemat servitoarea, spunând să prepare ceai. Din nou tot corpul i s-a ridicat în privire o strălucire, ca untdelemnul care se înalță din fundul apei. Și-am fost mulțumită de mine.

Mă iubea de cincisprezece ani. Știam că sunt pasiunea lui rămasă din adolescență, cum rămâne puțin ilogică și copilăroasă mintea bolnavilor după meningită. Acum cincisprezece ani eram, mi se spune și astăzi, cea mai frumoasă fată din orășelul nostru. E foarte important acest „cea mai” în orășelele mici. Mi-e greu să-ți explic de ce. Dar pentru că te-am văzut iubitor de curse de cai, ca și mine, dă-mi voie să fac o comparație care are să-ți dovedească definitiv, dacă mai era nevoie, că nu aș putea deveni niciodată scriitoare și te va face, sper, să renunți la insistențele dumitale. Simt însă că numai așa aș putea spune exact ceea ce gândesc. Știi că sunt, în general, luate, două categorii de cai. Cei pretendenți la marile premii clasice și cei care se mulțumesc să-și încerce norocul numai în handicapuri modeste. Se întâmplă însă în unii ani că se găsește pe hipodrom câte un cal cu sânge foarte aristocratic și cu toți mușchii necontenit gata de întrecere, care câștigă toate premiile mari, nelăsând celor care sunt abia cu puțin inferiori lui niciunul. Fiecare dintre acești cai nenorocoși ar putea câștiga orice handicap, rareori însă, sau din pricina regulamentelor, sau a mândriei proprietarilor, aleargă în aceste curse. Așa că ei nu se aleg în unii ani cu nici un premiu. Ei bine, într-un orășel de provincie, toate fetele frumoase sunt față de cea mai frumoasă – chiar când deosebirea e tot așa de mică – în situația acestor nenorocoși candidați. Cea mai frumoasă recoltează toate visurile, toate ambițiile adolescenților din oraș. Aș vrea să-ți spun că și mai târziu, și într-altă parte, am văzut că lucrurile se întâmplă tot așa, dar ar fi nevoie de oarecare precizări și simt că nu mi-ar mai ajunge respirația, că aș ocoli prea mult. Eram deci, în strâmtul și proaspătul nostru orășel de munte, cea mai frumoasă fată iubită de elevii liceului, curtată de tinerii magistrați și obiectul cavalerismului ofițerilor din garnizoană.

Fără să fim vecini, casa judecătorului D. tatăl era în apropierea noastră, pe o stradă bolovănoasă, care urca spre coastă, în pădure la stânga. Grădinile noastre comunicau una cu alta, și un pârleaz scurta drumul noaptea vecinilor noștri, când se întorceau de la noi, de la cărți, acasă. Oarecare dificultate era, pentru că doamna D. era destul de durdulie și cu greutate, de aceea, ziua prefera înconjurul pe cele două străzi.

E de prisos să-ți mai spun că D. era mai toată ziua la noi. Știam de la o soră a lui – erau două – cât mă iubește, și poate că iubirea lor pentru mine venea din faptul că era alimentată de pasiunea importantă a fratelui pentru mine. Ceea ce am știut mai târziu – după ce m-am măritat am aflat de la un coleg al lui – e că D. era invidiat de tot liceul, că avea un fel de nevăzută și emoțională aureolă, pentru că toți colegii lui îl vedeau pe stradă, la tenis, la conferințele Cercului militaro-civil, în apropierea și tovărășia mea și a lor. Ele erau însă urâte. E adevărat că plătea destul de scump această distincție. Îl puneam să-mi scrie lecțiile, să-mi rețină bilete la teatru, să ducă scrisorile direct la gură și să ia răspunderea tuturor lucrurilor prin casă, căci mama era cu mine foarte severă.

Mai târziu, a venit în orășelul nostru, întors din Germania, un tânăr inginer, cu care după câteva luni m-am măritat. Aveam optsprezece ani și D. nouăsprezece. Când a auzit că s-a hotărât logodna mea, a venit și mi-a spus întâia oară ceea ce știam de la sora lui, că mă iubește și că are să se omoare. Am fost mirată când am aflat câtă poezie făcuse până atunci fără să știu, m-a mișcat durerea lui, am plâns amândoi, dar m-am măritat cu celălalt, care, după cum îmi explica mama, avea o frumoasă carieră. D. însă nu s-a omorât și, deși mi-a trimis în ajunul zilei de nuntă o poezie tradusă din nemțește de Iosif – ah nu mai stau acum să-mi amintesc autorul, Heine, nu?

— N-a venit la nuntă în giulgiu de strigoi, ci într-un smoching nou, din garderoba pe care ai lui i-o dăduseră și cadou, și pentru că îi era necesară la terminarea liceului. N-aș fi vrut să se omoare, o, deloc, dar m-am gândit uneori ce impresie ar fi făcut în orășelul nostru sinuciderea lui din cauza mea.

Eu am plecat cu soțul meu în Germania. D. s-a dus să-și facă Dreptul la București. Din când în când mama îmi transmitea în post-scriptumuri de scrisori ecouri din necazurile familiei D. Fetele s-au măritat prost, și vechiul meu tovarăș, din vremea cozilor pe spate, nu-și dădea examenele la Universitate, își petrecea timpul prin cafenele și lucra noaptea la o gazetă. Acasă, în timpul acesta, bătrânul D. își părăsise nevasta și avea o amantă mai tânără, cu care își cheltuia în escapade amoroase la București tot ce câștiga, ba chiar rupea și din mica avere pe care o agonisise până atunci, din care însă apucase să dea zestre fetelor. A urmat o afacere nelămurită, bătrânul a murit, dar să trecem peste asta.

Multe s-au întâmplat de la divorț și de la întoarcerea mea din Germania. Într-o zi de primăvară ieșeam pe strada uscată de vântul nou și inundată alb de lumina proaspătă. Era plină de lume bucuroasă că a părăsit paltoanele și blănile, ca niște șopârle cu pielea nouă. Se purtau buchete de violete și toate privirile erau vii. Coboram pe bulevard spre Cișmigiu, ușoară cercetând interesată rochiile deschise ale femeilor, în tonuri îndrăznețe, așa cum nu eram obicinuită să văd în Germania. Moda cerea mult un galben de culoarea lămâii, care la început mă jignea, dar, când îl vedeam purtat de mai toate femeile frumoase, lăudam croitoreasa care-mi impusese culoarea. În dreptul hotelului „Palace”, văd că la doi pași înaintea mea se oprește cineva împietrit și atât de brusc, că m-am oprit și eu în loc, ca un răspuns reflex. Aveam dinainte un tânăr într-un palton prea mare, cu buzunarele roase și lăbărțate, cu gulerul soios și decolorat. Avea maxilarele aproape dreptunghiulare, neras de multe zile, gura ștearsă și uscată dispărea în figura palidă și brăzdată, cum dispar desenurile pe o batistă murdară. Dar când i-am întâlnit ochii, i-am recunoscut nu pe ei, ci privirea.

Era D., devenit bărbat și precoce îmbătrânit. Își frământa figura, își trecea limba peste buze ca să și le umezească, dar nu putea articula nici o vorbă. M-am apropiat și i-am luat mâna, atunci l-am auzit pronunțând, mai mult gâfâit: „Tu!” Dar mâna nu mi-a strâns-o, și a lui rămăsese inertă într-a mea, ca și când toată puterea din ea se consuma în respirația sacadată și în privire. Își trecea mereu limba peste buzele uscate ca să poată spune „Tu!”

La doi pași de noi se opriseră doi domni cărora primăvara le oferea prilejul să apară în sacouri tăiate după noua modă, cu talie strânsă. O doamnă, care aștepta lângă trotuar o trăsură, întorsese și ea capul. Nu știu dacă ai să mă înțelegi, și poate că ai să mă cerți și pentru asta, explicându-mi-o cu severitate; însă nu-mi place să fiu văzută în tovărășia unor bărbați mizeri ca înfățișare, cu ghetele scâlciate și cu mâinile neîngrijite. Dar îmi părea bine că îl văd și, poate și ca să mă pedepsesc puțin, așa cum nu știu care general își pedepsea corpul fricos, i-am luat brațul, am traversat bulevardul și ne-am trezit pe cheiul Dâmboviței, și el cu pavajul uscat de vânt, cu iarba malurilor convalescentă.

Am aflat atunci, și mai târziu după asta, că m-a iubit necontenit. Căci i-am zădărnicit viața.

Într-o zi am fost până la el. Locuia pe Calea Moșilor, într-o curte lungă, mărginită de o parte și de alta de căsuțe mici și dărăpănate, ca o stradelă. Intrarea mea acolo a fost un prilej de uimire: ovreici diformate de maternitate ieșiseră în prag, fetele mă priveau de după perdele, iar copiii își întrerupseseră jocul și se luaseră după mine. D. mă aștepta în fața ușii. Asta mi-a displăcut violent. Era ceva grotesc, prin exces.

Am petrecut aproape două ceasuri într-o cămăruță mirosind a umezeală, cu o masă cu picior în mijloc, cu oglindă de perete pistruiată de rugină, cu un pat cu așternutul lăsat la mijloc și înspre margine, din pricină că slujea și de scaun, cu cearșaful atârnat mai jos decât un soi de cuvertură. Mi-a fost imposibil să refuz ceaiul pe care mi l-a dat, dar n-am putut să mănânc niște bomboane săpunoase, cumpărate de la o fostă cofetărie de mare lux, de la care totuși cei care cumpără des bomboane știu că nu trebuie să mai târguiești. Mi-a arătat însă lucruri care m-au făcut să retrăiesc clipe din trecut și m-au impresionat. Caiete de ale mele din școală cu marginea albă de două degete, cu scrisul ascuțit și neglijent, pentru care eram necontenit pedepsită, o fotografie luată de primul fotograf ambulant venit în orășelul nostru. Eram un grup care ne întorceam de la tenis, și în dreptul pavilionului „ne-am pozat”, făcând năzbâtii. Și mai erau într-un sertar de șifonier, jos, singurul sertar din casă, o mulțime de alte lucruri de ale mele: batiste, bilețele trimise prin care îi ordonam să-mi reție locuri la conferințe, un volum de Lamartine cu versuri subliniate și comentate de mine, o altă carte, de germană, pe care eu scrisesem, Dumnezeu știe ce acolo, din Sully Prudhomme:

Ici-bas tous les hommes pleurent Leurs amitiés ou leurs amours.

Je rêve aux couples qui demeurent Toujours.

Mi-a vorbit mult, neîntrerupt, cu febră. Și pentru a doua oară descopeream la omul acesta ceva neobișnuit și eram înspăimântată mai mult decât măgulită, ca de o rană ce ți se descopere treptat de sub bandaj.

Nu m-am mai dus niciodată în cămăruța din Calea Moșilor, dar a fost nelipsit de la mine el. Necontenit intimidat, gata să se facă oricând de folos. Am fost într-un rând rău bolnavă și el era disperat. Mă plictisea pentru că niciodată nu înțelegea ce-i spun, încurca totul din exces de zel. Îmi făcea din când în când cadouri care depășeau evident resursele lui obicinuite, de corector de gazetă. Nu puteam să mai vorbesc despre nevoile mele față de el, că mă surprindea cu servicii. Intimidat ca de obicei, într-o zi mi-a rupt umbreluța și până seara disperat mi-a adus alta și cu un mâner mai scump decât cel vechi. Îi interziceam cu înverșunare aceste apucături, dar era zadarnic. De la o vreme mi-era teamă să nu fure de undeva și, nenorocindu-se, să nu mă compromită și pe mine. Aș fi preferat nesfârșit mai mult ca tot ce cheltuia așa să cheltuiască mai bine schimbându-și înfățișarea și hainele, dar, nu știu de ce, niciodată nu m-a ascultat și continua să mă facă să privesc în jurul meu de câte ori mă oprea pe stradă.

Acasă de asemeni nu-mi convenea totdeauna când venea. Eu îl primeam bucuroasă când eram singură, dar când se întâmpla să am lume la ceai, era atât de deplasat între cei câțiva bărbați eleganți, femeile îl evitau atât, că mi-era milă de el. De multe ori mă gândeam să nu-l primesc sau să-i spun să mă aștepte într-o odăiță pe care o am sus la etaj. Dar imediat mi-era rușine de mine însămi că am avut acest gând.

Am încercat să-l fac să-și schimbe viața, să-l transform așa cum spălăcita Thea transformase pe Lowborg, dar n-am izbutit. E iremediabil ratat și, cred, într-adevăr mediocru. Multă vreme am socotit că numai din cauză că eu îl intimidez e așa, dar pe urmă am citit câteva poezii dedicate inițialelor mele, într-o revistă de mâna a șaptea, curente și patetice ca niște sorcove.

Ți-aduci aminte că m-ai privit surprins când te-am întrebat despre el chiar din ziua când te-am cunoscut și când, de altfel, te-am întrebat atât de multe„. Dar cândva am să-ți povestesc mai multe întâmplări din vremea asta. În timpul pasiunii mele pentru * a trebuit, și ce greu mi-a venit, să-i interzic să mai vină la mine. * îmi spunea „că-l plictisește”. Mi-a trimis scrisori disperate și fără înțeles, flori puține în fiecare zi, căci era singurul lucru pe care îi mai îngăduisem să mi-l trimită, îl ghiceam la colțul străzii și mă pândea noaptea când veneam acasă. De la o vreme i-am permis din nou să vină, dar atrăgându-i luarea-aminte să evite să întâlnească pe *.

N-am văzut însă niciodată pe cineva mai „malencontreux” decât el. E adevărat că și eu uitam uneori că trebuie să vie, dar de cele mai adeseori, tocmai când veneam cu prietenul meu acasă, îl găseam așteptându-mă. Evident că ar fi putut spune că mi-a adus o carte sau că a venit să-mi facă un comision, dar nu spunea nimic. Avea un aer speriat, bâlbâia lucruri neînțelese, se ascundea când era inutil, compromițător și ridicol. Și el făcea asta ca să-mi evite mie nemulțumirile, căci gândul că e incomod, mai târziu am știut, îl durea.

Ca și acum, când mă întreba dacă mă supără că a așteptat în salonaș.

Când am cerut de ceai, toată figura lui îmbătrânită s-a iluminat de bucurie, ca o movilă veche pe care cade soarele. Se învârtea în jurul meu împiedicându-mă, îmi ajuta să prepar ceaiul, zăpăcit. Ne așezasem pe treptele divanului, care face colț, dinainte cu ceștile tăiate-n felii alb și albastru – nu scosesem pentru el cești japoneze – pe tava mare de aramă veche bătută, care e transformată în măsuță.

Îi râdeau ochii.

— Ce bine-mi pare că nu l-ai găsit acasă. Am încremenit cu ceașca în mână.

— De unde știi că am fost la el?

— Deși n-ați vorbit de aproape o jumătate de an, știu că azi ai fost la el… Îl întrebam cu ochii mari și buzele oprite.

S-a dus la biroul mic, la miniatura de birou de domn care ți-a plăcut atât de mult, și dintr-un sertar mi-a scos o scrisoare a mea neterminată. Toată dimineața mă întrebasem dacă să mă duc sau nu la *. În mine lupta dorința de a-mi da, numai, întârziind o oră în garsoniera care m-a văzut de atâtea ori înflorită de bucurie, prilej de amintiri mai precise, așa cum unii iau opium, știind că își procură doar iluzie trecătoare, dar căutând ca măcar în vis să se simtă aproape de cineva dorit și teama că are să fie o greșeală, că el, lipsind cum de atâtea ori a făcut-o, ar putea transforma acest proiect într-o întâmplare dezagreabilă. Îi scrisesem deci: „Prietene, iartă-mă dacă nu voi veni. După-amiază va trebui să mă duc neapărat…” Și aci ezitasem: să-i pui un motiv serios ca să fie o adevărată justificare, sau să pun dinadins unul fără însemnătate, ca să-i dau impresia că acum, pentru mine, a mă duce să-l văd are mai puțină importanță decât o probă la croitoreasă, un ceai la o prietenă „care nu poate fi refuzată”, sau altceva în felul acesta?

Nehotărâtă, m-am întrerupt și am lăsat scrisoarea pe masă. Am ocolit-o toată ziua, iar pe la patru, când m-am hotărât s-o completez, mi-am spus că acum e prea târziu ca s-o mai trimet. N-am putut măcar să respect nici o altă hotărâre pe care o luasem, aceea de a mă duce cu întârziere, ca să-l fac să mă aștepte, dovedindu-i că-i fac o concesie acceptând invitația.

În mine totul se accelera însă, mai întâi domol, dar o dată coborâtă în stradă, atât de violent, că mi se părea că trăsura merge prea încet, numai la gândul că voi fi acolo.

D. mă privea înmărmurit acum, pironit de ochii mei, așteptând pentru întâia dată de la mine vorba tăioasă de mânie.

— Ai umblat în hârtiile mele?

Mi se părea că nu mi se poate aduce o jignire mai gravă… Că omul acesta abuza de delicatețea mea. E adevărat că era atât de alarmat, că nu mai îndrăznea nici să respire, că își trecea limba numai peste buzele uscate ca să și le umezească.

M-am sculat de jos înfuriată și m-am dus la sertar, în care am recunoscut, cu un capăt de dovadă în mâini, că umblase la toate scrisorile.

— Să plec?

Atât a putut articula, scos din tiparele lui.

Nu m-am mai putut stăpâni, căci gândul că libertatea mea, la care am ținut atât, e în joc, mă scotea din sărite.

— Da, și imediat!

Din ochii care nu puteau fixa nici un gând s-a lăsat pe pleoapele înroșite o rouă de lacrimi, pe urmă două șiroaie s-au scurs de-a lungul nasului osos, pe gura fără sânge și fără contur, ca o floare veche de cârpă decolorată.

Am simțit un val de căldură, în piept, în obraji, n-am mai putut respira nici eu și mi s-au mărit și îngreuiat ochii. Pe urmă. Am simțit că gura mi se strâmbă într-un surâs involuntar și trist. M-am apropiat de el și i-am luat mâna, spunându-i pe nume. Din tot corpul acela îmbătrânit înainte de vreme, sucit în el însuși ca o foaie veștedă, s-a pornit un plâns zguduitor, de parcă toată viața din el s-ar fi revărsat lichidă, în lacrimi. Ochii inundați nu i se mai vedeau, doar sprâncenele, îmbinate acum într-un unghi ușor, accentuau că acolo s-a concentrat totul.

L-am luat în brațe și, plângând mereu, s-a lipit de mine ca un înecat de cel care vrea să-l salveze. Pe brațul gol simțeam acum și gura lui, și lacrimile fierbinți. L-am sărutat pe ochi, i-am spus vorbe de mângâiere, mă înlănțuia tot mai strâns și, cum eram acum amândoi pe divan, el mi-a răspuns lipindu-și gura de gâtul meu, de obrajii mei.

Atâta suferință, prin simpatie, ca acele forțe recent descoperite, a înmuiat în mine tot scheletul mândriei. Și mai ales era un gând care acum mi se întindea în sânge, drept, cum se întinde culoarea vărsată în apă. Când eu am suferit atât, când eu am fost îndurerată că * n-a putut face un gest de prietenie și loialitate, cum pot eu lăsa lângă mine atâta deznădăjduită durere din cauza mea?

M-am dezmeticit târziu. Eram pe jumătate goală, dar puțin îmi păsa de asta. El aștepta alături de mine și am simțit, deschizând ochii, că nu m-a acoperit pentru ca, o dată revenită, să nu trec peste un fapt evident împlinit, să se creeze între noi o realitate care să-și caute continuarea. În orice caz îi era teamă să nu regret, considerând totul ca o uitare de o clipă, care niciodată nu va reveni. I-am zâmbit însă fără să fac un gest măcar și atunci, în lumina slabă pe care o trimitea prin fereastră un bec din stradă, l-am simțit mai mult decât l-am văzut cutremurat de bucurie. Mi-a vorbit mult, tot mai încălzit, de această realizare a visului lui, de zigzagul cumplit al zilei acesteia după cincisprezece ani. S-a întrerupt din povestire, adică din această descărcare de gânduri, ca să-și muște pumnul încremenit: „Dacă n-aș fi venit astăzi…?” Și numai gândul ăsta l-a împietrit de groază, de părea în lumina slabă o coloană de lavă stinsă.

Simțeam o mulțumire potolită că am făcut o faptă bună. Mi-a fost milă de el și i-am luat obrajii în palme: „O să rămânem împreună toată noaptea”. S-a lipit de mine, înlănțuitor, recunoscător.

Am trecut apoi în camera de baie și apropierea unei deprinderi igienice m-a străbătut toată cu un fior, ca un pumnal înfipt în cel mai ascuns colț al trupului meu: „Dacă aș rămâne mamă?” Eu, mama unui copil al acestui om? Și am simțit că mă doare capul, că mi-e rău ca după dezmeticirea dureroasă din visul dat de cocaină. Am întârziat mult, căutând să înlătur orice posibilitate.

Când am revenit, am reaprins lumina, pentru că în întunerec omul acesta căruia mă dădusem lua contururi de moluscă uriașă. A venit și m-a luat lângă el, sărutându-mi brațele, în timp ce eu, regretând cumplit ușurința cu care-i promisesem noaptea, mă gândeam cum să-mi reiau făgăduința.

„Știam cât ești de bună. Întotdeauna am gândit că ești bună și cred că este ceea ce am iubit în tine… Nesfârșita ta bunătate.”

N-am mai căutat să născocesc nimic, căci simțeam că n-aș fi avut curajul să i-o spun.

Dar toată noaptea n-am avut decât un singur gând. Să-mi feresc gura de a lui. La început n-a observat, pentru că făceam aceasta cu oarecare abilitate. Dar mai târziu n-am mai putut ascunde nimic. Îi simțeam buzele și calde, și cleioase, ca un corp de melc târându-se de-a lungul corpului meu… pe gât în sus. Nu știu dacă mă lăsasem cu totul dezbrăcată, dintr-o inconștientă cochetărie – cei doi bărbați îmi spuseseră că am un corp „neasemănat”, de „fausse maigre”, ca și prietenele mele care mă vedeau uneori goală – sau pentru că el mă rugase asta, lipindu-și obrajii de pulpele mele: „Ah, dacă ai ști cum mi-am ars timp de cincisprezece ani închipuirea, ca să mi te văd în minte, în toată intimitatea ta de femeie! Cum nimic, nimic, pe lume nu mi se părea mai neajuns!” Dar poate că era și nădejdea că se va mulțumi cu atât. Într-un târziu, săruturile lui au devenit mai stăruitoare și gura lui lipicioasă și moale îmi căuta buzele. Am avut o crispare a întregului corp. I-am respins toată fața, punându-i mâinile parapet în dreptul gâtului.

Din nou am crezut că se rupe ceva în el, o arteră, un organ vital. S-a oprit uimit: „De ce? De ce asta?”

Și iar n-am avut tăria să i-o spun. Am mințit: „Am o respirație îmbibată de acid fenic. Am fost azi la dentist.” Și încă o dată, la o încercare, mi-a simțit brațul oprindu-i gâtul. Atunci s-a mulțumit cu corpul. Dar eu simțeam că tot ce eram „eu” mi se refugiase în ochi, în obraji; în linia strânsă a gurii, cum se refugiază cineva dintr-o cameră inundată, într-un colț oarecare, pe o mobilă mai ridicată. Îl priveam, simțeam zgâriindu-mi pieptul hainele lui care încă mă dezgustau, și atunci, nădăjduind prin absurd că poate gol îmi va stârni prin deviere un interes oarecare, i-am spus să se dezbrace. Dar am făcut mai rău. Avea toată pielea palidă și neagră de-am înghețat.

Tot corpul mi-a înțepenit, refuzându-se. Dificultățile pe care le spoream cu atât dezgust îl făceau penibil de stângaci și, fără să vrea, brutal. Un cot rău plasat îmi tăia respirația, un genunchi îmi zgâria pielea. Extenuat, s-a ridicat târziu și și-a apropiat figura de a mea.

— Nu mă iubești?

Atunci, ca unui frate, cu vocea îndurerată, cu o sinceritate de început de viață, i-am răspuns:

— Nu.

Abia când l-am văzut devenit livid și cu gura întredeschisă am înțeles că el mă întrebase cu nădejdea unei protestări de negație din partea mea. Dar simțeam că n-aș putea reveni, și el s-a ridicat amețit. S-a aranjat în grabă și a plecat, după ce cu privirea mi-a cerut, din ușă, un vag da. I-am răspuns cu un surâs dezolat, rigid, ca de lemn.

A revenit după trei zile într-un hal de nedescris. Era dimineață, eram în pat încă și a îngenuncheat lângă căpătâiul meu. M-așteptam să se plângă, să amenințe, deși mă rugase să-l primesc, spunând că va fi cuminte. Mi-a spus cu vocea potolită, ca o lumină egală, cu o privire frumoasă cum n-a avut el niciodată, că înțelege că nu pot să-l iubesc, că niciodată n-are să uite cât am fost de bună cu el. Simțeam în mine un suflet de soră. I-am luat mâinile și i le-am mângâiat. Râdea mai pe urmă frumos, dar am simțit cum mâna lui mă căuta, sub cuvertura de lână moale și fină, ca un șarpe care-și joacă limbile. Simțeam că sunt limite peste care n-aș putea trece. Nu mi-am putut feri decât capul, căci am înțeles că toată liniștea lui este liniștea care precede un eveniment neobicinuit, moartea sau nebunia.

Și el a frământat, exasperat, în brațe un trup a cărui inerție îi înnebunea simțurile, voluptate cumplită pe care și eu de atâtea ori am cunoscut-o.

Peste câteva zile, înfrânt, umilit, mi-a ieșit înainte jos, în stradă, căci spusesem servitoarei să-i spună că nu sunt acasă.

— Știam că ești acasă și că trebuie să ieși. Aseară am văzut lumină în cameră la tine și nu m-am mișcat de la poartă! Nu m-aș fi mișcat niciodată înainte de a te vedea, căci mă asigurasem că ești sus și că trebuie odată și odată să cobori. De ce nu mă primești ca mai înainte sus?… Numai să stau acolo să te privesc.

M-a înfiorat o tresărire de indignare, ca și când mi-ar fi trecut de-a lungul șirei spinării un postav aspru. Cererea asta în rate și perfidă m-a revoltat.

— Pentru că sus n-ai să te mulțumești cu atât… M-a privit cu ochii albi.

— Te dezgust atât de mult?

Am simțit din nou că mă întreabă cu nădejdea absurdă că-i voi răspunde tăgăduind. Dar nici n-am putut să-i confirm brutal primul răspuns. Alături de noi locuia o vecină greu bolnavă de tuberculoză, care întreba pe toată lumea cum o găsește, dar toți primiseră cuvânt de la doctor să nu-i spuie adevărul, căci asta ar fi omorât-o.

Dar am obosit azi, altă dată am să-ți scriu mai mult.

T[2].