ÎNTR-O DUPĂ-AMIAZĂ DE AUGUST.

Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în grădină, cu doi scriitori[3]. Am mâncat tot timpul, enervat, feluri de mâncare sălcie, am băut apă călduță și leșioasă, vin cu gust de limonadă. Toate acestea, pentru că n-am avut curajul să declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten de altfel, că eu nu pot sta la altă masă decât la aceea la care sunt obișnuit, că nu mă pot înțelege cu alt chelner decât cu cel care mă slujește de obicei. Unii cred că asta e un început de manie (cum mi se spune), oricum, mi-a fost frică să le spun celor doi că nu-mi place să schimb masa la restaurant, căci ar fi zâmbit indulgent și zâmbetul acesta indulgent mi-ar fi tăiat toată pofta de mâncare. Ei sunt doi scriitori cunoscuți tuturor acelor care călătoresc cu trenul și profesorilor de limba română, au un fel de certitudine în calmul și în politețea lor indiferentă și comodă, care contrastează cu graba și excesul de zel pe care-l vădesc eu în fiecare gest când vorbesc cu ei. Îmi spun cu un ton îndepărtat și deferent: „Diplomatule”, „Aviatorule”. Știu că și ei sunt măguliți să stea la masă cu mine, din cauza numelui și a situației mele în Ministerul de Externe, dar e în asta ceva gratuit, așa cum cei care îmbracă un frac de închiriat îl disprețuiesc și îl afișează totuși. La rândul meu, am pentru ei stima pe care o ai pentru lucrurile pe care n-ai să le poți face. Admiram pe cei care joacă tenis și cu destulă trudă am devenit campion regional de tenis, am ținut să se vorbească, să se amestece în convorbire fraze despre modul în care dansez, iar fetele mă anunță la telefon să viu negreșit la bal „și să dansez numai cu ele”. Fac box, am trei cai de curse, dintre care unul a luat premiul „Solon”, premiu fără însemnătate bănească prea mare, desigur, dar pe care îl ambiționează toți proprietarii, din cauză că a fost cucerit de cai iluștri în trecut. Cu atât mai mare e meritul meu că l-am putut cuceri cu un grajd de trei cai numai. Am avut două accidente de automobil despre care a vorbit toată presa și îndeosebi Le Progrès (organ al partidului conservator, fondat în 1918 de A. Marghiloman) la cronica mondenă. Am încercat trei recorduri cu avionul, numai după doi ani de pilotaj, căci abia de atunci încoace m-am decis, cu toate că aș fi avut prilejul încă din timpul războiului, când am fost cerut la un centru de aviație, dar era tocmai în timpul unor lupte grele de cavalerie la Sticlărie, și când colonelul mi-a arătat, zâmbind cu dispreț perfect ascuns, ordinul Marelui Cartier, parcă ar fi plouat cenușă pe mine, așa mă simțeam de prost.

Am rămas la escadron, spre marele necaz al ordonanței care se vedea restabilit la oraș, dar și spre bucuria roșiorilor mei, care mă iubeau ca pe un frate. Toate le-am făcut în viață, și tot ce mi-a stârnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea ca într-un memoriu de carieră. Numai scriitor știu că oricât aș vrea, orice aș face și oricât m-aș stoarce, n-aș putea deveni niciodată, și de aceea stau cu sfială alături de cei doi prieteni, căci zâmbetele lor mă umilesc puțin, nu mult, așa cât s-ar apleca o trestie sub apăsarea vântului.

Au bunăvoința să se întrerupă din când în când, într-o convorbire ale cărei date elementare nu le cunosc și care tocmai de aceea îmi pare nesfârșit de interesantă, cum erau convorbirile din biroul tatălui meu, când se rosteau familiar și ca în continuare nume care mi se păreau tot așa de frumoase ca Trebizonda, sau Valdemar, sau Casablanca, numele misterioase ale copilăriei mele. Tovarășii mei de masă pronunțau când cu indignare, când cu „nu e rău” sau „îmi pare că are culoare”, nume de scriitori și reviste, toate împrumutate de la flori și în genere de la țară, care mă fascinau ca toate lucrurile inabordabile. Aș fi vrut detalii dar nu îndrăzneam să le cer, căci nu mi le-ar fi dat, zâmbind cu indulgență, și mă mulțumeam cu sonorități muzicale care mă limitau și mă sileau să-mi recunosc o reală, netăgăduibilă inferioritate.

Eram strâmtorat, eu atât de sigur de mine de obicei, eram nelalocul meu, nu izbuteam să fiu eu, cum nu izbutești să ai mersul și silueta ta dacă ți-a intrat o pietricică în pantof. Am mâncat în silă o farfurie de salată de vinete cu gust de dovleci tocați și cu untdelemn unsuros, pentru că tovarășii mei de masă mâncau cu prea multă poftă și mi s-ar fi părut inconvenabil ca eu să declar că un fel atât de apreciat de ei nu e comestibil. Au cerut apoi varză cu carne, dar prudent am așteptat să le-o aducă întâi lor, ca să văd despre ce e vorba. N-am regretat această prudență, când am văzut farfuria cu marginile pătate de sos gălbui (poate din pricină că, grăbit, chelnerul aduce mai multe farfurii o dată, puindu-le unele într-altele ca la pension, și de aceea uneori fundul farfuriei intră în sosul celei dedesubt, când nu și degetele celui grăbit). De altfel, am făcut rău că am acceptat să mănânc în grădină. Întâi că umbra era călduță și iradia, dar, mai ales, fiindcă la amiază e totdeauna mai cald afară, chelnerul străbate astfel o porțiune de grădină prin soarele dogoritor – iar din pricina asta nădușește de-i curg mici șiroaie pe tâmple și la rădăcina nasului. Îndeosebi sosurile, sub proiectorul arzător al nămiezii, devin vii și calde, capătă un fel de materialitate fiartă care te dezgustă. Caut un refugiu de proaspăt și răcoritor în ape minerale. Dar mai ales varza cu carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară; de obicei se face cu carne de purcel mai grasă, ca să fie fragedă, sau cu piept de văcuță, în cazul cel mai rău. Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de acum, apos și revărsat, de mai curând o ciorbă leșioasă de varză, în care au căzut la întâmplare bucăți de mușchi cu fibre lungi, ca niște sfori roșcate, roșii numai într-o parte și vinete spre negru, cu o pojghiță albă, pe cealaltă parte. Prietenii mei mâncau însă cu poftă, îmi adresau întrebări binevoitoare, cu surâsuri protectoare și mă îndemnau să beau din vinul cald, pe care chelnerul, neobișnuit cu preferințele mele, nu-l adusese în baterie cu gheață, iar eu acum nu mai aveam curajul să poruncesc îndreptarea lucrurilor. Eram sincer necăjit că nu pot să beau, când eram îndemnat cu atâta cordialitate, mai ales că aveam pentru unul dintre comeseni nu numai o admirație extraordinară, dar și amintiri frumoase din vremea războiului. După ce luptasem călare în tot timpul retragerii, regimentul nostru, în a doua parte a campaniei, a fost băgat în foc descălecat la Sticlărie, pe valea Oituzului, unde am luptat o bucată de vreme. Rănit, am fost evacuat într-un spital dinapoia frontului, într-un târg moldovenesc. Ofițer intendent al spitalului era tocmai cel care acum era în dreapta mea la masă. Băiat de petrecere, harnic la treabă, după câte se spunea, luptând voinicește cu damigeana cu vin, dar și izbutind să obție totul de la centrele de aprovizionare, așa încât spitalul nostru nu ducea lipsă de nimic. Toată lumea era încântată de el, și mai ales noi, ofițerii răniți, care puteam părăsi patul. Într-un pavilion din fund, unde ocupa două încăperi ofițerul intendent, se încingeau niște grandioase partide de pocher, care țineau uneori de la trei după-amiază până a doua zi dimineața. Era un bun camarad, cu un limbaj anume al lui, poetic, care de atunci mă umplea de admirație și pe care, umilit de mărginirea mea, l-am regăsit pe urmă în volumele lui de proză. Dar iată că acum începe o adevărată dramă pentru mine. În sosul, sau mai bine zis zeama din farfuria celuilalt scriitor, puțin ascunsă de tăițeii de varză, doarme cu aripile strânse, înecată în grăsime, o muscă. Niciodată, nici chiar în război, când am comandat patrule tari de cavalerie, nici când am fost însărcinat, ca de atâtea ori, cu misiunea de a conduce prin țară diferiți oaspeți de marcă, nu mi s-a pus o problemă atât de alarmant imediată și atât de insolubilă parcă. Să atrag luarea-aminte a domnului, tot atât de reputat scriitor, dar pe care eu îl cunoșteam mai de puțin timp, și care tocmai explica un manifest literar, era oarecum prea târziu, căci și mâncase jumătate din farfurie. Și pe urmă, din același fel de mâncare îmbuca (acesta e cuvântul) și vechiul meu prieten. Ar fi trebuit deci să renunțe amândoi la resturile din farfurie și să caute să-și împace în stomac cum vor putea: mâncarea consumată cu structura și imaginea muștei. De altfel, aveam impresia că, deși mi-ar mulțumi, ar fi totuși enervați și, așa ca în nu știu care filosofie unde realitatea se creează prin însuși faptul cunoașterii, m-ar fi făcut pe mine – care prea văd toate – răspunzător de existența micii vietăți decedate în grăsimea din farfurie. Mă simțeam intimidat ca un elev de școală, care n-ar îndrăzni să atragă luarea-aminte profesorului că i se vede rupt ciorapul, deasupra pantofului, la călcâi. M-am hotărât să aștept cu nădejdea că ei vor mânca totul din farfurii și că o întâmplare fericită va face să rămâie în restul din zeamă picolului tocmai porțiunea cu cadavrul muștei. Așa așteptam să se apropie ziua de examen când eram mic, sau inspecția însărcinatului de afaceri când eram detașat. Nervos, nehotărât, obsedat de imagine. Iar când am înțeles că voi asista la clipa inevitabilă, când tovarășul meu va înghiți musca, am devenit palid – cred că mi s-au albit buzele. Întrerupându-se atunci din pasionata lor discuție despre programul grupării lor, scriitorul bălai, voinic și plin de voie bună, m-a întrebat dacă nu cumva mi-e rău. Abia am putut să șoptesc, arătând extenuat cu un vârf de cuțit spre muscă. A surâs, și cu un gest secundar, de paranteză, a scos cu furculița musca, a aruncat-o jos și i-a spus prietenului meu, așa în treacăt, cu binevoitoare ironie: „E gingaș domnul”, pe urmă a propus ca manifestul să fie tipărit pe hârtie mai luxoasă, cu desene moderne. Mai târziu a trebuit să ne retragem, cu masă cu tot, mai înspre salonul cel mare, căci cortul întins deasupra se încinsese de tot. Mărturisesc că am recurs la un procedeu destul de inelegant, dar am toate scuzele. Când am propus, prevăzător, schimbarea mesei, eram sigur că prietenii scriitori vor accepta bucuros propunerea mea. Și iată de ce: cam pe la sfârșit, când se goliseră cea mai mare parte din mese, veneau să dejuneze președintele Camerei cu fata lui, una dintre cele mai frumoase fete din societatea bucureșteană. Dar când m-au văzut salutând, cei doi scriitori m-au și întrebat în grabă și cu o mimică extrem de indiscretă, ca și când ar fi fost vorba de o pensionară a localului, cine e domnișoara. Nu puteam nici să nu răspund și nici să răspund, pentru că fata observase întrebarea simultană a celor doi și ar fi ghicit după mișcarea buzelor răspunsul meu. De-abia am așteptat plecarea.

Ne-am despărțit foarte cordial în fața restaurantului, rugându-i să-mi trimită și mie revista pe care voiau s-o scoată. Cred că am făcut și o supremă impoliteță întrebând cum pot plăti abonamentul, ba încă ducând și mâna la portvizit. A fost numai o precipitare mintală. Eu, care sunt dat în cercurile noastre drept model de atitudine degajată și liniște de spirit (pentru că totdeauna mă consider cel puțin egalul celor cu care vorbesc, dar nu în orice caz din aceeași lume cu ei), sunt timid și îmbrăcat în haine prea strâmte în fața celor pe care-i admir. Acum, de pildă, dacă aș fi început așa: „Vă rog să mă considerați și pe mine abonat la revistă”, nu m-aș mai fi simțit obligat să schițez un gest precis, ducând vag mâna la portvizit. Dar pentru că începusem numai așa: „Vă rog să-mi trimiteți și mie revista”, mi-era teamă ca ei să nu înțeleagă cumva că doresc să mi se trimită revista gratuit, mai ales că, deși mai puțin prieten cu unul dintre ei, îmi permisesem totuși să achit eu toată socoteala. A trebuit să fac un gest care să arate cum vreau și am ținut să mă explic, repede. Dar e ceva atât de încurcat, că toate virtualitățile astea mă enervau tot mai mult, tocmai pentru că nu puteam exprima nimic, erau fără coadă și cap, înghesuite în câteva clipe, cum ai vârî cu sila și ai înghemui pe cineva, care s-ar zbate, într-un sac. Nu știi dacă nu-i apeși genunchiul pe gât, nu știi unde-i e capul, nu știi să dai formă unitară sacului, în sfârșit. Și eu, când sunt nelalocul meu, stau în clipă (aruncat în grabă) ca vârât în sac. Nu găsesc nici explicația pe care o caut disperat și nici echilibrul după care mă chinuiesc cu îndârjire. Am fost aproape recunoscător scriitorului voinic și bălan, care m-a bătut pe umăr și mi-a explicat că voi plăti mai târziu. Mi-a însemnat apoi adresa în carnet.

Am luat-o în jos, spre dreapta, cu toată căldura, să văd cum se dărâmă casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu. Eram nerăbdător, căci nu fusesem pe acolo din ajun. Casei din dreptul străzii Regale îi ridicaseră acoperișul și rămăsese acum așa, cu pereți tapetați între care fusese viața de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei Visante să vadă înăuntru, ca într-un corp omenesc, deschis pe masa de operație. Negreșit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului închisese scene de viață: iubire, necazuri, nașteri, vizite; era întreagă soba la gura căreia stătuse desigur vreo femeie gânditoare, alăturea era soneria mică în perete. Și acum era un gol de nămiază până în adâncurile luminoase, arzătoare ale cerului.

O casă fără acoperiș, vara, nu e o casă din care chiriașii se mută ca să vie alți chiriași. E ca o violare. Nu ar trebui să se permită oricui să vadă o casă căreia i se ridică acoperișul, cum metresa care iubește nu lasă slugile să facă patul în care au fost îmbrățișările ei, ci îl strânge și-l aranjează singură, în clipa plecării. Făcuseră un scoc și coborau pe el cărămizile roase și uruitoare, ca buștenii pe jgheabul de munte. Din cauza prafului și a molozului, toți trecătorii se alipeau cât mai mult de gardul de fier al caselor de vizavi (strada veche nu avea mai mult de șapte metri lățime) și își țineau cât puteau respirația. Dărâmăturile acestea de case au fost calamitatea bucureștenilor după război, ca și construcțiile neîngrădite de scânduri protectoare măcar. În dreptul unei clădiri, descompusă în zidărie veche, bârne și fier, trotuarul era desfăcut, trăsurile și automobilele intrau unele într-altele, de nu mai conteneau claxoanele și înjurăturile șoferilor. Eu veneam însă în fiecare zi. Mă duc oriunde se deschide o stradă nouă. Aștept perspectiva viitoare cu pasiunea cu care jucătorul filează cartea. Întâi nu se vede nimic și de aceea în fiecare zi nu întârzii prea mult. E mai mult o enervare că lucrurile merg prea încet. Dacă urmează o duminică sau o zi de sărbătoare, mi se pare că un proces de naștere s-a suspendat. Mă opresc și fac tot soiul de ipoteze asupra aspectului pe care îl va avea noua stradă după reconstituirea pavajului. Știu bine că un moment nou se va crea. Dar va dispărea unul vechi, iar această tranziție n-am putut s-o prind niciodată, cum, când eram mic, nu pricepeam cum din hârtie și boabe negre pe ea ieșea când un cântec sprinten, când un oftat lung, când o grindină de sunete.

Mă ascundeam după ușă și ascultam cum cânta mama la pian. Toată casa era plină de sunete ca un clopot și eu știam că ea cântă privind, dar cum din boabe negre ca piperul poate să iasă sunet n-am priceput niciodată. În viața mea am rămas cu pasiunea și neliniștea schimbărilor, a trecerilor. Știam deci că acum va fi o stradă nouă, desigur ca orice altă stradă nouă, dar atunci nu va mai fi și cea veche, ca să le poți compara, pentru că ar trebui să fie chiar în locul acesteia; iar imaginile, ca obiectele, sunt impenetrabile. Și noutatea, momentul inedit ar fi tocmai în examinarea comparativă a celor două imagini simultane. Mai bate un vag vânt de mijloc de august, liniștit și fiert parcă, asemeni „porumbelului fierbinte” pe care o țigancă îl oferă oamenilor care dărâmă casa, într-o copaie, în care desigur au fost culcați copiii (după ce a fost fiert, neîndoios, în cazanul cu rufe). Mă acoperă praful când mă îndrept spre strada Batiste. Încet, trebuie să ocolesc, căci într-o curte e un depozit improvizat de benzină. „For-duri” vechi de tinichea, jerpelite ca niște haine de salahori, modele aproape comice, revândute șoferilor, vin să se aprovizioneze, căci parcă ele singure (cele de lux fac siestă) mai lucrează în nămiaza asta de august, împreună cu acei paria care asfaltează, între dogoarea cazanului cu smoală și a cerului arzător albastru. Strada e pustie și înaintea mea e, singur drumeț, o foaie de hârtie, care, luată de vânt, se târăște cu pași mărunți de șoarece, încercând întâi parcă să traverseze, dar se lovește de muchia trotuarului, cu care aleargă apoi paralel departe, pe urmă spre capăt, unde strada ocolește puțin, saltă ca o gâscă, încercând să zboare. Dintr-acolo vine cu grabă întinsă un automobil cu geamantane așezate ca niște turnuri oblice alături de șofer, altele turtind genunchii domnului și doamnei, care mai vor, cine știe, să prindă trenul de Sinaia sau de Constanța, unde e prospețime și răcoare.

Și nici prietenii mei nu sunt acasă. Ferestrele au hârtie albastră, pe ușă este scris cu creionul un bilet. Urc trei trepte ca să-l descifrez: „Omul care vine din partea domnului Vasiliu să întrebe la ușa din dos, la bucătărie, că are un pachet și o scrisoare”. Nu țineam prea mult să-i văd, deși femeia e agreabilă când e familiară, după-masă veneam numai așa, ca să am ce face, dar faptul că găsesc acum ușa închisă mă scade sufletește ca o părăsire, ca o neșansă disproporționată. Prezența lor de-abia îmi devine necesară. La întoarcere, puțin amărât, descopăr și rețin toate casele care au geamurile astupate cu hârtie albastră. Casa din colț are obloane moderne cu lame paralele, care se ridică și se lasă ca la birourile americane. Ca să apuc pe strada Enei, căci viu spre „Capsa”, ocolesc un hotel, în etajele căruia sexualitatea e condensată și toropită în după-amiaza asta de vară, ca gazele care se târăsc în fundul unei mine. Iată, după un croitor sărac, o legătorie de cărți. Vitrina e prea sus, ca pe un podium, dar tot disting neverosimilele adunături de poze. Un portret al arhiducelui Rudolf, rupt din vreo revistă ilustrată, veche, din vremea când se încerca la ilustrate desenul imitând fotografia, trei caricaturi colorate de Jiquidi: un cap mare de general cu mustăți enorme pe un trup cât un deget, alta cu un cap cât un măr pe un trup. Tot cât arătătorul: Eugen Stătescu și nu mai știu cine. Cărți poștale gălbejite, înșirate pe sfoară ca mânătărcile, cu muzicieni celebri: Chopin, Schumann, Bizet, Wagner. Câteva femei goale. Una – din ce vreme?

— Cu fusta ridicată în față, dansează cancanul, îndoind picioarele cu pulpele excitante între jartiere, azvârlite din maldărul de dantelărie albă a dessous-urilor. E blondă, grăsuță, cu sânii prezentați pe dantelă, ca perele mari de lux în cutii cu vată. Trebuie să fie faimoasa „La Goulue” sau vreuna din școala ei. E cald, și după-amiaza asta de august e calmă și îmbâcsită, ca în orele de siestă un harem adormit. Încep să-mi simt corpul, aș mânca piersici și aș vrea să văd o coapsă de femeie frumos arcuită, cu pielița albă, ca să ți se lipească de podul palmei. Opresc o trăsură cu cai deșirați și osoși.

Pe lângă strada Plevnei și bulevard e o curte lungă cât o stradelă și acoperită, cu etaje adăogate, cârpit fiecare cu scărițe de lemn strâmbe. Sunt locuințe studențești și menajuri boeme. La cișmeaua din curte e noroi, pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu gunoaie, enormă, e în față, și alături de ea câteva căruțe de lemne, așa că toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte.

Mă gândeam cu enervare că s-ar putea ca ușa de lemn, toată, a Emiliei, către care mă duceam, să fie închisă cu cheia, iar la repetatele mele bătăi, întărite, ușa aceasta să rămâie definitiv calmă, egală, ca o barieră între mine, cel de afară, și interiorul baricadat.

Totul în trupul meu era pregătit încă de pe drum și se accentua intens pentru ce avea să vie. Mâna desfăcută ca să-și mărească suprafața de pipăit se încolăcise de pe acum în jurul brațului alb, plinuț al fetei, ochiul juca încă de pe drum comedia enervată a sânilor, care, pe jumătate văzuți, nu rămân așa etern, ca într-un tablou, căci cămașa, prinsă încă la mijlocul trupului, cade de pe ei, dezvelindu-l pe unul complet, iar pe altul pe jumătate, sâni a căror vagă moliciune e parcă provocată de greutatea, senzualității dizolvante, leneșe și lenevitoare ca aerul cald. Cutele pe care le face cămășuța, ocolindu-le rotunjimile de fructe, sunt tot atât de molatice și încolăcite ca și linia lor sinuoasă. Genunchiul încă de pe drum se simte potrivit prin rochie deasupra genunchiului ei, în primitoarea adâncitură cu care începe coapsa. Mâinile-mi coboară apoi, îmbrățișând femeia cu coatele îndoite și sprijinite în șoldurile ei, cu fața de dinăuntru a brațelor și avanbrațelor cuprinzându-i și simțându-i talia, ca niște sepale vii.

Am bătut în ușă, și sunt surprins de sunetul bătăii auzit înăuntru, de parcă am trimis un sol. Nu va răspunde nimeni; sunetul acesta trimis de mine va fi singurul semn de viață. Se aud pași înăbușiți, însă cineva, topindu-se cu restul lumii, a mișcat nevăzut clanța, în fața mea la un pas. Sora Emiliei, fără să aștepte să-i dau bună ziua, s-a întors câțiva pași și, din pragul micului vestibul întunecat ca o magazie, de unde o scară duce sus, a strigat-o, fără să-mi spună numele, cum se anunță fetele la bordel: „Emilia”.

Jucau se pare cărți, căci văd pe masă un pachet mic, unsuros, care ar putea să fie și pentru ghicit însă, și acum totul e întrerupt, iar tânărul care e cu ele e nedumerit. E ca o catastrofă liniștit convenită, care în loc să mă măgulească, mă stânjenește, căci deschide ca un hiatus între ceea ce se întâmpla până acum în această sufragerie cu mobile vechi și între cele ce se vor întâmpla în și în prezența mea… Trebuie să găsesc o introducere, oricum. Dar tânărul, după ce a ezitat câteva clipe, neștiind ce să facă, sau poate la un semn, neobservat de mine, al vreuneia dintre femei, se decide și, după ce bălăbănește puțin mâinile, se strecoară prin ușa deschisă în vestibul, fără să salute, ca o vietate domestică. Era ca de douăzeci și cinci de ani, cu o figură de lăutar, oacheș de tot, ras, îmbrăcat în haine negre.

Toată mișcarea asta produsă de venirea mea mă stingherește și mă întristează, căci știu bine că prestigiul meu de om n-a câștigat nimic, dar mi-a descoperit, jignind ceva în mine, că există straturi de viață normală mult mai jos decât mine. De ce a plecat tânărul acesta?

Ce inferioritate își simte și acceptă față de mine chiar, care sunt așa cum sunt, care de atâtea ori mă simt mărunt, inferior, îmbrăcat ca în haine străine, de căpătat, cu toată aparența mea de monden? El e poate cel care o conduce pe Emilia în oraș, îi sărută respectuos mâna în stradă, așteaptă îngrijorat să fie invitat, consideră că a fi primit de ea e un semn de importanță în viață, ori ca o duminică. Fac desigur revelionul împreună, iar când își lasă genunchiul prea descoperit, ea se acoperă, sau îl poftește afară când își îmbracă rochia. Emilia aceasta, pe care am avut-o din noaptea când m-a dus un prieten cu ea la „Luzana”, pe care am chemat-o la mine când am vrut și pe care totuși, în trei ani, am venit cel mult de trei ori s-o am, care de câte ori a fost singură cu mine n-a întârziat, ca să rămâie în cămașă cu coapsele goale, un sfert de oră, fata asta blondă sau mai mult spălăcită, grăsuță și vulgară, pe care au avut-o toți prietenii mei, ca și mine (căpitanul Ștefănescu, în tren, fără ca ea să-și scoată chiloții).

Căci e într-adevăr gravă, impozantă în atitudine, nu știu cum să spun, are ceva de profesoară, un fel de aer sărac cu duhul și sigur de el. Privește serios, aprobator sau dezaprobator, se plictisește, are veleități să conducă discuția, crede în sfârșit că discută. De aci e poate toată drama ei, căci de la înălțimea asta trebuie să treacă la atitudinea femeii pe care o așezi pe pat, dar, fără resurse sufletești, ea nu poate găsi tranziția necesară… Poate că acei din jurul ei nu pot s-o aibă numai din cauza asta (dar nici nu e obligată față de ei), când însă e nevoită de interes, sau din dorință pur și simplu, să se dea, atunci între femeia îmbrăcată și cea goală e o succesiune de momente neangrenate, precipitate, indiscrete pentru deficiența raportului sufletesc dintre cei care vor fi împreună în pat. Totul apare ca un șir de concesii și abandonări al căror mobil adevărat se ivește indiscret, jignitor și urât. De aci și disprețul cu care vorbesc cele ca ea de act.

— N-ați mai fost de mult pe la noi? întrebă sora Emiliei, o femeie ca de patruzeci de ani, căci poate nici nu știe numele celui pentru care s-a revoluționat toată casa.

— Valeria, fă niște cafele, domnului îi place cafeaua dulce și bine fiartă.

Ține minte din seara restaurantului în grădină. Dacă o femeie care m-ar iubi ar ține minte un amănunt ca acesta, aș fi cald măgulit, dar la Emilia n-are „nici o semnificație”, ca un accident de memorie, sau ca o bună organizație practică. Îi explic că am impresia că „am deranjat-o”, că am provocat prin venirea mea neașteptată o reală perturbare.

— O, nu, deloc. Îmi face plăcere.

Spune asta rece și plat din lipsă de vocabular analitic. Eu știu bine că e încântată (aș spune, dar Emilia nu poate fi chiar „încântată”, căci asta presupune o anumită fluiditate interioară). E satisfăcută întâi pentru că știe că mâine mă va conduce abil, atât cât poate ea să fie abilă, să-i achit o pereche de pantofi sau, cine știe, se va găsi o formulă să-i las, ca rândul trecut, două mii de lei pe mescioară. De altfel, și în afară de asta, Emilia caută contactul – e un cuvânt din vocabularul ei – cu băieți din lumea bună. Căci ei „lansează” femeile, adică le duc la petreceri unde au șansa să dea peste bancherul bătrân și decrepit care le va subvenționa apoi lunar. Am un coleg care face, oarecum cu metodă, astfel de aranjamente și e plătit în natură de fetele recunoscătoare.

— Nu știu, mi s-a părut că tânărul fusese cam stingherit puțin.

Emilia mă lămuri cu oarecare grabă, atât cât poate ea să se grăbească, dar mai ales cu importanță, ca să înlăture un moment mai degrabă posibilitatea de a fi bănuită că ar putea fi a celui plecat…

— A, nu, e un coleg…

Și spunea așa, ca și cum coleg ar fi însemnat un eunuc sau un servitor, la care o femeie ca ea nu se poate coborî.

— Mi-a adus o piesă de cetit. L-am rugat pe el să-mi caute ceva, că anul acesta nu mai merge. Dacă nu mi-o da un rol, îi las și plec. Cu șase mii de lei ai lor pe lună de-abia îmi plătesc pantofii pe care-i stric ducându-mă la repetiție. Băiatul ăsta citește cărți, că e și pe la o gazetă, nu știu care…

Nu cunosc, nu pricep prea mult teatrul, deși e una din pasiunile mele, prin culisele lui, dar Emilia spunea firesc și detașat de obiect „l-am rugat pe el să-mi caute ceva” cum ne spunea odată un suplinitor rătăcit la liceu: „Napoleon este foarte important fiindcă a avut mai multe războaie”, sau plutonierul-major, când era escadronul în marș: „Cântați cântecul ăla, cum îi spune, cu soldatul, sau ăla, cum îi zice, cu doamna învățătoare. Hai cântați!” Teatrul e pentru ea ceva necunoscut întâmplător, de unde îți vine aplauze, flori și automobil, în care, „dacă ai noroc”, ai și succes, că piesele ți le aduc, așa, prietenii, cum ți-aduc ciorapi de la Paris. „N-ai auzit de-o piesă… Așa, pentru mine?” Ea spunea că „așa nu mai merge”, pentru că se socotea mereu nedreptățită, că directorii teatrului și regizorii o persecutau, nerecunoscându-i meritele. Aștepta să i se dea un rol, în realitate prin rol ea înțelegea un succes, căci roluri i se dăduseră câteva, dar fusese dezastruoasă, ca o bucătăreasă patetică. Nimic în lume n-ar fi făcut-o să convie că ea n-a priceput cumva rolul, că era vulgară în el, ci dimpotrivă că „ce, ăla era rol?” Acum așteaptă întâmplarea de la „băiatul” de adineaori. Cred că în realitate Emilia nu citea nici gazeta cu anunțuri.

— Toate rolurile mele le dă Mărioarei S…

Marioara S… era o actriță destul de tânără, care trecea drept foarte frumoasă când privea languros, căci își „făcea” bine capul. N-avea nici un fel de feminitate, oricum însă era și mai vioaie și mai subțire decât Emilia. Nu era lipsită iarăși (când nu vorbea) de o grație reală. Numai faptul că femeia din fața mea nu-și dădea seama ce deosebire e între ea și Marioara S… și tot devenea concludent pentru lipsa ei de bun-simț, pentru incapacitatea ei de a avea impresii cât de puțin întemeiate, de a descoperi nuanțe.

— Crezi că ți-ar fi convenit rolurile Marioarei S?… Am întrebat-o înmuiat și din cauza căldurii, deși ferestrele erau în umbră, căci soarele trecuse înspre dreapta, dar moleșit mai ales din cauza descurajării de a găsi vreodată vreun punct de înțelegere cu femeia asta.

Sora Emiliei tocmai intrase cu o tavă pirogravată pe care erau două cești de cafea, una verde și alta albă, cu dungi aurite, iar alături de ele două dulcețuri, pe farfurioare în formă de frunză de vie.

— Cum, n-ați auzit-o pe Emilia niciodată?… Aaa! Te face să plângi. N-ați fost la teatru? Ia spune, Emilio, scena din Modelul[4].

Era totuși cald, iar sufrageria asta săracă, veche, cu fața de masă cu pătrate alb-roșii, cu un bufet de stejar cu florile sculptate, dezghiocate, cu ușile fixate, ca să nu se deschidă singure, prin bucăți de hârtie vârâte sub ele, cu pomiere cu mere noduroase, oricum nu te predispune să asculți scene declamate. În colț, un patefon de lemn, model vechi, lângă un divan deșelat, acoperit cu velințe românești, mă îndemna să mă trântesc pe el, deși perinele, una pictată avea culoarea cojită acum, iar alta deformată și cu conținutul grămădit într-un colț, arătau nu numai că gazdele sunt relativ neatente cu nimicurile materiale ale existenței, dar și că destulă lume se mai trântise pe acest divan. Am rămas deci pe scaun, și-am îngânat vag în contrast cu preciziunea invitației…

— A, nu! Nu am auzit-o niciodată în Modelul. Era să adaog „deși mă duc des la teatru”, numai așa dintr-o nevoie de reacțiune ironică la întrebarea Valeriei, care bănuia că nu merg la teatru dacă n-am văzut-o pe soră-sa în Modelul.

— A ieșit acum cinci ani, la producție cu ea… Emilia, haide, fă scena cu prințesa. După ezitări și surplus de invitații, de altfel destul de reci, Emilia s-a ridicat în picioare, a dat scaunul la o parte, a lipit coatele de corp, strângând pumnii, a făcut o grimasă de durere și dispreț și, aruncând energic capul în profil, pe când corpul era cu fața la noi, a început:

— Nu, doamnă, este amantul meu… Amantul meu – o, cât am suferit pentru el… Aa! Ce știi dumneata? În timp ce dumneavoastră, femeile de lume, trăiați în vârtej (Emilia ezită), vârtejul luxului amețitor, eu petreceam nopți întregi deasupra mașinii de cusut, ca să poată cumpăra a doua zi pânză și vopsele pentru tablouri… (Și din gât, sec:) Ce știi dumneata, doamnă, ce e amorul?”

S-a oprit subit și s-a așezat scurt și liniștit la masă.

— Nu sunt în nervi azi.

Am început să mint gratuit și neconvins.

— Dar nu, dar nu, era foarte bine…

Valeria, corpolentă și cu sânii aproape turtiți unul de altul în strânsoarea brasierei, s-a grăbit, luând notă de aprobarea mea oarecum.

— A, păcat că n-ai auzit-o… A fost aplaudată mai mult decât celelalte și i-au aruncat flori pe scenă.

Acest „i-au” care ar corespunde anonimului „on” etc. Nu era totuși chiar atât de anonim, căci am fost și eu o dată la o producție cu prietenul R., șef de cabinet al teatrului, și știu că fetele și prietenele lor își aruncau flori din sală una alteia, dar nu e mai puțin adevărat că și aci era un soi de ierarhie: cantitatea era în raport oarecum și cu meritul celei omagiate, căci chiar manifestările acestea au limite. Cinematografiștii, de pildă, știu că nu pot face reclamă mare oricărui film. De altfel, cred că multă lume socoate că Emilia are talent. Ba mulți o cred și frumoasă. Are capul rotund de tot, ceea ce e încă mai subliniat fiindcă poartă părul pieptănat lipit și despărțit în două printr-o cărare din creștet până în mijlocul frunții. La spate e răsucit puternic într-un coc mare, ceea ce înseamnă că e deci o coafură grecească. Fruntea ei, fragment de sferă, e așa de limpede, de parcă niciunul dintre milioanele ei de strămoși n-a încrețit-o vreodată din cauza vreunui gând.

Jos e mărginită de arcade inginerești de geometrie, mai ales că sprâncenele smulse cu trudă sunt trase ca de un penel sigur. Orbitele nete, desăvârșite și ele, ca niște scheme de peștișori cărora li s-au retezat capetele și sunt puse frumos față-n față, nu s-au adâncit niciodată de suferință. Ochiul verzui, mare, le umple perfect. Pleoapa de jos, cu genele făcute cu rimei, se pierde aproape imediat în obrazul plin, iar cea de sus e foarte apropiată de sprâncene, ceea ce dă impresia că Emilia e mereu încruntată (fără nici o dungă totuși). Nasul e oarecare, dar buza de sus subțire, cu tot șănțulețul ei, pare că e într-o piele prea scurtă; din pricina asta, se vede, Emilia nu poate surâde. De altfel, toată fața îi e parcă îmbrăcată într-o piele albă, frumoasă, dar mult prea scurtă și numai de aceea stă întinsă. Îmi aduc aminte că se spunea despre o fostă „demimondenă” că și-a injectat în obraji parafină ca să-i dispară cutele. Așa parcă a făcut și Emilia. În orice caz, seamănă mult în privința aceasta cu acele capete cu pielea întinsă, cu roșu în obraji, din cărțile poștale ilustrate pe care scrie într-un colț „Souvenir”.

— Dar cum se face că n-ați plecat nicăieri? Mă întrebă, „ca să întreție conversația”, Valeria.

Îi explic că n-am avut concediu (deși de la minister, de când cu zborurile, sunt într-un soi de disponibilitate) încă și nu-l voi avea decât așa cum l-am cerut, între 1 și 30 septembrie.

— N-ați fost nici la moșie? Cu căldurile astea…

Valeria asta simte nevoia să mă scuze cu orice preț față de concepția ei de eleganță și „lume bună” că n-am plecat. În sufletul ei e, probabil, o luptă între noțiunea de om elegant pe care o are ea și aceea pe care i-o ofer eu. Toată „lumea bună”, așa cum o concepe ea, își face un punct de demnitate din a părăsi Bucureștii vara; dar, pe de altă parte, știe, oricât de vag, că „eu sunt primit în cele mai bune familii”. Știe că „am și parale”. E aci una din acele tranziții care mă pasionează. Pe viitor, Valeria, care are acum 40 de ani, sau va renunța să mai judece eleganța lumii după criteriul de până acum – unul dintre atâtea multele câte o fi avut – sau nu mă va socoti pe mine elegant. Pentru moment e într-un soi de expectativă îndelungată.

Dar Emilia, care se așezase la masă și părea că ia parte la convorbirea începută, se ridică precis, dând din nou scaunul la o parte, și, tot cu capul în profil, cu coatele lipite de corp și cu pumnii strânși, începe dintr-o dată ca și când i-ar fi venit din senin, din nou zguduitor:

— Doamnă, sunteți o mizerabilă… O… cât l-am iubit. E viața… Viața mea, doamnă. Din ochii mari, verzui, prinși molatec cu pleoapele lor grăsuțe în orbitele geometrice, tot timpul îi curgeau două mici fire de lacrimi, nu atât de puternice ca să ajungă la rădăcina nasului, dar destul de adevărate ca să trezească același fenomen și în ochii Valeriei.

Prietenii mei cred sincer că n-am inimă… Și citează cazuri de autentică insensibilitate pe care aș fi dovedit-o adeseori, refuzând de a crede celor în nenorocire. Partea de adevăr e însă că plânsul provoacă în minte o reacțiune de mânie și dezgust… De atâtea ori am fost în pragul morții (de două ori rănit, două accidente de automobil, unul de avion), am fost îngrozitor nedreptățit, totuși știu bine că nimic nu justifică plânsul demonstrativ. Nu corespunde – și m-am gândit mult la asta – nici unui sentiment, nu dovedește nimic. Nu e nici o legătură între el și sinceritatea emoției, sau, mai bine, între el și valoarea simțirii. Emoțiile mortale sunt intense, palide și egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufletește au și orgoliul de a refula totul, au și durerea inferiorității lor de o clipă – și poate că tocmai această comprimare mistuie și doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care își ascund simțirea, sunt cei care, și mai ales prin asta, suferă cu adevărat.

Plânsul demonstrativ mie îmi reamintește de o femeie care și-ar schimba bandajul igienic în public.

Și, în genere, plânsul după „fericire”, orice s-ar spune, nu mă impresionează, pentru că cei care-și clamează aprig și humos „dreptul lor la fericire” și-l doresc mai totdeauna lovind necruțător în alții.

Emilia pretinde însă de la mine un cuvânt, un semn de admirație. S-a așezat din nou la masă, se sprijină în coate și privește aiurea, așteptând. Valeria e de asemeni surprinsă de tăcerea mea prelungită, dar când observă că gândesc, deduce, pare-se, că sunt tulburat. Eu simt una dintre acele impulsii irezistibile de a face ceva inconvenabil și absurd, ca, de pildă, de a mângâia barba mare și mătăsoasă a unui domn grav; sau de a turti cu o palmă scurtă și apăsată cilindrul mătăsos al unui personaj mărginit și important, în sfârșit ceva analog acelui procedeu de cinematograf de a trânti un castron de cremă în obrazul unei profesoare urâte și solemne. Acum, când am văzut sentimentul Emiliei, când, potolită și pătrunsă de importanța talentului ei, așteaptă un cuvânt de la mine, eu să-i spun, de pildă, calm și firesc, că ar fi bine să se lase de teatru și să se apuce de croitorie, însă nu de croitorie fină, sau, și mai bine, să se facă vânzătoare de cămăși gata și gulere de cauciuc. Dar e prea cald și, la urma urmelor, nici nu merită sforțarea unei articulări. Fără voia mea, cu aceeași gratuitate cu care mă pregăteam de țâșnire, mă trezesc zâmbind admirativ: „Foarte emoționant!” Valeria are ochii cei mai dulci din lume.

— N-ai cumva pe cineva la Teatrul Național?

Dar soră-sa protestează, dezamăgită desigur de nenumăratele încercări infructuoase.

— Valeria, domnul… Nu se ocupă cu teatru.

Mă conving tot mai mult că Valeria, datorită și corpolenței și vârstei, s-a confirmat în funcțiunea de manager artistic al surorii ei.

— Taci din gură, că știu ce spun… Și, întorcându-se spre mine, mai direct: Poți să ai talent cu carul, că dacă n-ai un pic de protecție e tot degeaba. Când te uiți la alea de la Național… Că toate au ajuns. Vezi, una trăiește cu directorul, alta cu regizorul… Valeria se întrerupe, căci surprinde strecurarea unui gând pe figura mea… Rechemat, îmi opresc privirea pe rochia ei albastră cu boabe negre, sub care apar bretelele subțiri, ca niște șireturi, ale brasierei. Cum stă puțin aplecată deasupra mea, îi văd sânii. În loc să fie între ei o vâlcelușă de carne albă și fragedă, nu e decât o cută întunecată, care e singurul hotar între burdufioarele lor molatece, lăptoși cum sunt și lipiți unul de altul ca două emisfere cerebrale. Totuși îmi vine să întreb: Dar, în definitiv, Emilia de ce nu se culcă și ea cu directorul sau cu regizorul, dacă n-o fi făcut-o încă? Îmi dau seama că, chiar în după-amiaza asta îmbâcsită de august, întrebarea e oarecum nepotrivită într-o casă care îți oferă cafea și dulceață și spun deci, senin și degajat, privind umărul Valeriei:

— Frumoasă rochie…

Mint serios și indiferent, căci am pierdut toate punctele de contact logic cu aceste două femei… Într-o convorbire, replicile se angrenează, au corespondențe îndepărtate și, desigur, un convenționalism care presupune că anumite adevăruri și preciziuni sunt câștigate pentru discuție din însuși faptul că trăim în aceleași orașe, în aceleași zile, că ne îmbrăcăm nemțește. Ceea ce numesc eu dreptate, sinceritate, adevăr, frumos e însă atât de departe de ceea ce corespunde la ele acestor noțiuni, încât niciodată nu vom izbuti să ne înțelegem. O convorbire e așa, ca jocul acela al figurii de pe dosul oglinjoarei: când nu izbutești să potrivești cele cinci mărgelușe albe în gura turcului, dacă ești înțelept începi să-i admiri mustățile… Sau faci din oglinjoară sfârlează. Deci, ca să accentuez admirația, pipăi puțin rochia Valeriei.

— Este eponj, nu?

Femeia o clipă nu știe ce să creadă, pe urmă are aerul să gândească: „eu totdeauna am știut că mă îmbrac bine, dar iată numai el, că e băiat subțire, își dă seama de asta”. Desigur, o gândește. Toate femeile cred totdeauna chiar cel mai absurd și mai gratuit dintre gesturile de admirație, dacă vine serios, de la cineva care nu e din cercul lor obicinuit. Vai, dacă eu însumi, atunci când nu văd intenția de glumă, sunt înclinat să cred tot binele care se spune despre mine. E ca un omagiu, o recunoaștere necunoscutului. Nimic nu garantează valorile curente, deci noi toți, chiar atunci când gustul și educația noastră ne spun altfel, ne putem permite să credem complimentul care ni se face serios (ceea ce desigur nu exclude minciuna totuși) ca hotărârea unei improvizate Casații, pe care profităm de ocazie ca s-o admitem infailibilă.

Cu toate că e măgulită că-i admir rochia, Valeria nu uită însă că n-am fost în stare să-i ascult tirada începută despre stelele care trăiesc cu directorul… În aerul închis al sufrageriei se mai adaogă și golul unei tăceri. Aș vrea să spun ceva, dar gândurile s-au depărtat de mine că trebuie să le trag înapoi ca pe niște balonașe captive, cărora, dându-le liberă sfoară, s-au ridicat și s-au lipit de tavan. Sunt aici, lipite de tavan, politeța și gândurile mele, dar ca să le pun în frază trebuie să le scurtez sfoara și să le mânuiesc cu interes. Și n-am nici un mobil să fac asta. E acum o tăcere nemișcată, de care Valeria profită ca să aducă întreaga atmosferă la punctul inițial, la ceea ce mă adusese aci, ca revenirea la dezbaterile unei comisii după o frivolă digresie… Prin urmare se scoală ridicând tot trunchiul în brasieră și centură, lat, întărit ca un sac plin:

— Mă duc la bucătărie să-mi văd de dulceață… Că am luat niște caise, o frumusețe… Tot ce am găsit mai bun în piață…

Nu mă costă nimic să întreb:

— Dar vă pricepeți să faceți dulceață? Naivitatea întrebării mele amuză sincer pe Valeria.

— Vai de mine… Dulceață? Păi asta, pe care ați luat-o, nu-i făcută de mine?… Și, ducându-se la bufet, scoase foaia de hârtie îndoită de sub micile uși care, amândouă, se desfac brusc ca niște aripi de lemn, lăsând să se vadă înăuntru, aliniate ca la cofetărie, o serie de borcane, roșii, galbene, roze, toate etichetate. Să-ți fac eu dulceață… Ia uite ici… Și Valeria le prezintă ca un căpitan al dulcețurilor, pe fiecare mușchetar în parte, după ce mai întâi le citește etichetele. Desigur că ea le cunoaște și pe dinafară, dar mai mult ca să-mi arate mie că e vorba de ceva sistematic și destul de prețios. Uite aici dulceață de cireși amare… Și iar citește, asta-i de vișini… Borcanele astea sunt de caise crude.

— Dar astea care le faceți acum?

Valeria e și mai amuzată de naivitatea mea, iar Emilia intervine doctoral:

— Or fi de caise coapte… Astea-s de caise crude… E foarte pricepută Valeria la gospodărie… Și fără să ia notă de aprecierea mea elogioasă: A, să fi văzut la Bârlad ce cămară, ce casă aveam.

Acum sunt sincer surprins, și cum Emilia a trecut alăturea, unde știu că e camera de dormit:

— Sunteți din Bârlad?

Valeria îmi explică așezat și cu oarecare dichis în frază:

— De la Bârlad chiar nu… De pe lângă Tecuci… Dar bărbatul meu era la prefectură la Bârlad.

Sunt bucuros, căci de la Bârlad e prietenul meu, scriitorul.

— Atunci îl cunoașteți pe G…?

— Cum să nu?… Cum să nu? Doar eram prieteni, buni vecini… Și cu conu Nicolăiță, și cu coana Verona… A, parcă-l aud pe conu Nicolăiță: „Duducă Valeria, mă rog matali, să ne trimiți și nouă din cozonacii matali… Că madam G…, așa-i zicea el nevesti-si, madam G… niciodată nu mi-i rumenește așa.” Că așa cum îi potriveam eu din făină și aluat, cum presăram stafidele grase și aurii… Nu orice stafide… Pe urmă, cozonacii, trebuie să știi…

Și uitând că se întorsese la punctul inițial al vizitei, răpită, de timp și de amintiri, duduca Valeria, tot în picioare, a devenit foarte mobilă.

— A, o dată la Sfântul Grigore… Ziua lui bărbatu-meu… Ce-a fost la noi… Dascăli, ofițeri… Judecătorul… Că toată lumea venea bucuroasă… Că ni se dusese vestea. Mă rog matale… Să mănânci ghiveci făcut de mine… Că îl făceam scăzut în oală de pământ. Numai așa merge ghiveciul. Și trebuie să pui de toate. Unele fac ghiveciul numai cu piept de vacă, dar nu iese bun. Nu-nu-nu. Trebuie să adăogi și o jumătate de carne de berbec, vreun kilogram de momițe, daa!… Altfel iese fără grăsime… Nu mai spun că nu trebuie să lipsească nici un fel de legumă și zarzavat!… Firește… Și dacă crezi matale că ajunge! Aș… Trebuie să știi să-l potrivești din foc… Dacă-l pui pe un foc prea iute, s-a isprăvit, iese fiertură… Trebuie un foc domol, ca să pătrundă bine, și lași patru-cinci ceasuri ca să scadă de tot, că ghiveciul care are zeamă nu mai e ghiveci.

Competența cu care Valeria vorbește de arta culinară nu e de disprețuit, și dacă nu izbutește să mă convingă de personalitatea ei (mai e și divanul acesta deșelat), bănuiesc aci în ecuație o necunoscută pe care nu o găsesc și las totul nerezolvat, cum facem desigur de atâtea ori în viață.

Când Emilia s-a întors, Valeria care (numai mi se păruse mie) nu uitase să plece, nu iese totuși până nu mă invită din prag să vin la ea la masă odată.

Am rămas singur cu Emilia și simt că, în trei capete, în casa asta, e, neprecisă, cam aceeași preocupare. Afară trebuie să fie mereu tare cald, căci soarele e încă foarte sus, trotuarele sunt încinse de dogoare, iar zidurile fierte încă în aer toropitor… Ar trebui să deschidă puțin ferestrele, căci mobila și aerul au ceva de apă încropită… Dar Emilia se gândește la altceva…

E un fel de impresie evidentă că toată conversația de până acum a fost doar un epifenomen, iar acum venim la obiect. Gravă, actrița mai încercă un capăt de convorbire. Acum înțeleg cât de lipsită de resurse e… Nimic n-ar fi mai ușor decât o introducere… O glumă, o amenințare șăgalnică, un surâs ar fi ca un fir, după care luându-ne, am ajunge până la pat. Nimic nu mi-ar fi mai ușor decât să fac eu această tranziție, dar nu vreau… ca un examinator rău, care nu vrea să ajute pe candidatul încurcat… Emilia nu știe să glumească sau, ceea ce e și mai deplorabil, trebuie să aibă gluma atât de vulgară, încât, intimidată de așa-zisa mea situație mondenă, nici nu îndrăznește să fie ea însăși… De surâs Emilia nu surâde, căci e prea gravă. Frumusețea ei caligrafică e, hotărât, injectată să rămână tare. Într-un anumit sens, e dezarmată, căci nu are niciuna din acele arme ale feminității menite să mascheze intenții materiale și să coloreze situații delicate. Sau, nu, desigur că le are, însă brutalitatea cu care eu îi îngreuiez situația, cruzimea cu care m-am agățat în gând de masca ei gravă și de sentimentul ei de adineaori mă fac să rămân amorf, silind-o pe ea să fie ea, adevărata ea, aceea care se dă fără nici o justificare sufletească… Din mobile cu totul străine iubirii. Mai încearcă vreo două întrebări care nu duc la nimic.

— L-ai mai văzut pe Vasiliu?

Mă joc cu cărțile de joc (și ea ar putea porni de aci), răspunzând calm:

— Nu.

— Nici eu… Și acum mă fixează.

Nu numai capul, ci toată e alcătuită din rotunjimi ca o pisică mare, plină și bălană, dar fără gratia pisicii, căci e prea gravă. Umerii îi sunt și ei frumos arcuiți în jos. Poartă o rochie cafenie, decoltată la gât în formă de elipsă, mare, croială chimono. Însă pe spinarea umerilor și a brațelor lipsește din mâneci o fâșie longitudinală, iar marginile sunt prinse numai prin câteva șuvițe transversale. Așa că rotunjimi și piele albă, umăr și braț încadrate lung sunt oferite ca mostre din trupul ei îmbelșugat. Hai s-o ajut.

— Când începeți repetițiile?

Ar putea răspunde cu o frază răsturnată și provocatoare, cum răstorni o femeie cu poalele în sus, dar Emilia e normală ca un scris de dictando.

— La 15…

Mai tace puțin… Eu mai privesc capacul de la sobă, „covorul” de pe divan… S-a sculat de pe scaun, a rânjit puțin, căci, vrând să zâmbească, pielea scurtă de deasupra buzei nu i-a permis, nu mai găsește nimic, și mi s-a trântit pe genunchi, îndesat ca să-i simt toată greutatea feselor, în cupa coapselor… Vrea să fie șăgalnică, se pare, și, simțindu-mă excitat, după ce se convinge, cuprinzând cu mâna, se întoarce, atingându-mi cu bărbia obrazul, și îmi dă o palmă de profesor care glumește cu elevul lui, prins în flagrant delict. Mereu cu schema ei de surâs. Asta e Emilia.

E în mine o lămurire mare și egală ca într-o sală vastă de muzeu. Îmi arată spre camera de dormit de alături, îi răspund cu un gest din aceeași gamă, arătând cam înspre bucătărie… (oricum e acolo soră-sa, probabil atentă), ridică din umeri și mi se scoală de pe genunchi, întâi cu un picior și, întârziat, apoi cu celălalt.

Situația e atât de brutală, atât de dezbrăcată de orice convenție, că mă jignește. Sunt mai întâi stingherit ca om, căci nu vreau să mi se știe momentul exact când sunt cu o femeie, când sunt în exercițiul virilității mele. Și nu se poate ca femeia de la bucătăria vecină să nu știe, să nu bănuiască ce se petrece în același interior cu ea. E penibil să fii închipuit în exercițiul funcțiilor fiziologice, oricare ar fi. Totuși trecem în dormitor. Emilia se dezbracă tăcută. A ridicat deasupra capului cu brațele întinse rochia cafenie, apoi combinezonul și a rămas goală, cu mijlocul plin, cu o carne molatecă și puțin mai fumurie, care nu așteaptă decât o înclinare a corpului ca să se îndoaie în dungi groase. Sânii îi sunt prinși, ca la dansatoare în carapace, în cupele de plasă negre ale brasierei (plase care amintesc de acelea pe care bărbații le pun ca să-și fixeze părul). O centură albastră îi presează puțin pântecele, și de ea spânzură lateral jartierele care întind ciorapii. Încadrată între centură și cele două jartiere care coboară în interiorul coapselor, o floare mică bălaie, pe o perniță de carne, echilateral triunghiulară din cauza lățimii pântecului tânăr, e centrul magiei ei de femeie. Dezbrăcarea asta mi se pare neverosimil de precisă, e pentru mine un fel de prag trecut, căci știu cât de lung e uneori drumul până aici, cât de incert. N-am fost însurat, n-am fost nici măcar „colat” și orice femeie care s-a dezbrăcat simplu, pentru mine, mi-a fixat, uimit, totul în mine, cum ți se fixează respirația în pragul unei așteptări. Femeia aceasta voinică, albă, care a simțit că-mi place să văd o femeie goală, își desface de la spate centura, care se desprinde cu tot aparatul de panglici late și elastice, lăsând trupul gol, ca spatele unui cal tânăr, după ce i se ridică hamurile. S-au desprins acum și scufele de plasă de pe sâni. Vede că mă uit la ea și mă întreabă mirată, așa cum ai întreba pe cineva dacă nu stă pe scaun, cu ochi mari și fără strălucire, ca niște ape verzi stătute: „Nu te dezbraci?” Așteaptă trântită pe patul larg, conjugal, de pe care a dat un colț al cuverturii verzi la o parte, și după ce a pus prevăzătoare sub perină un prosop mic. În îmbrățișare o simt străină, corp aparte, poate pentru că sunt puțin obsedat de gândul ca sora ei din bucătărie să nu descopere evoluția acestei vizite (deși e cert că tocmai de aceea nu va veni, că e o înțelegere între ele), dar și pentru că Emilia dă ceva programatic acestui fapt care în această împrejurare își merită termenul de dicționar, act.

Rămân uscat și simte această neparticipare a mea. Ca să mă antreneze face, rece, exces de zel. Se mișcă sacadat, zvârcolit, își dilată nările, își îngreunează respirația până la gâfâială. E inutil dramatică, de-mi amintește de întâia dată când am văzut-o. Dădea concurs la o reprezentație în beneficiu, a unor colegi, la un teatru popular, într-un sfârșit călduros de primăvară… I se dăduse rolul principal dintr-o dramă și cred că numai din această cauză primise să joace. Și atunci, ca și acum, era pasionată, excesivă, inutil zbuciumată. Ea m-a făcut să înțeleg mai bine expresia „lyrisme à froid”, pe care mi-o reamintesc și acum, când simt ca o pernă grea, amorfă, pântecele acestei femei agitate lipit de al meu. E o voluptate „à froid”, cum sunt acele fripturi de cauciuc pe care le cumperi ca să faci farse musafirilor. Îmbrățișarea cu Emilia nu mai înseamnă un dialog senzual, în care fiecare gest și mișcare sunt ca niște replici ale corpurilor, răspunzându-și într-o piesă bine scrisă și în care zbuciumarea e uneori o îndoială, o apropiere, un surâs al voluptății, un moment de încordare, o descurajare care primește o dojană surâzătoare, o luptă unde fiecare mișcare are precizia unui schimb de lovituri de floretă, o senzație de înfrângere căreia imediat îi răspunde un val de duioșie. O îmbrățișare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligențe, în care nici un moment una nu pierde înțelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput și justificat. Îmbrățișarea Emiliei e însă aproximativă, în contratimp, pierzând contactul, ca în gestul când, punând agitat mănușile, le-ar pune greșit, pe cea din dreapta în stânga, și invers, apoi ar reveni, ar insista și, fără să-și dea seama, le-ar schimba din nou tocmai când era să le pună bine, din pricină că nu mai are nici un mijloc de control; în sfârșit, i s-ar părea că tot mai bine erau întâi și ar pierde totul, și mai agitată încă. În acest „teatru”, Emilia e tot atât de bine intenționată, tot atât de excesivă și de falsă ca și pe scenă, când joacă furios și prea drastic, cu nădejdea că totuși „talentul” ei e apreciat. Aceeași lipsă de gradație, aceeași extenuare inutilă și aceeași impresie de platitudine. Cred că e preferabilă pasivitatea absolută a unei prostituate clasate acestui joc dezordonat care trădează nu numai sărăcia sufletească, dar și intenția ei de a fi altfel decât ceea ce este în realitate (iubirea Emiliei jignește cum jignește conversația ei atunci când vorbește cu importanță și cu „radicale”). Mă cuprinde o silă imensă de mine, o deprimare (care, drept să spun, mă cam îngrijorează, căci mi-e teamă că e și un semn de bătrânețe), mă copleșește un fel de seacă tristețe pentru virilitatea zadarnic și josnic risipită. Nu vorbesc. Neștiind ce să mai facă după ce și-a sfârșit rolul, Emilia caută să introducă acum un soi de familiaritate apropiată împrejurării. Are aerul să-mi spună cu un surâs scurt și cu o șăgălnicie rigidă, rezumată: „Ștrengarule, ce-ai făcut?” și asta mă dezmeticește. Scăderea care m-a doborât e socotită, după cât îmi pare, de Emilia ca o nivelare, și ea, care nu îndrăznise să mă sărute, mă sărută acum neconvins, puțin profesoral… Dar a ales rău momentul, căci dacă înainte de îmbrățișare evit să o sărut – cum aș evita să beau dintr-un pahar strein – acum mi-e și mai simțită impresia lipicioasă că sunt într-un local josnic, din vițiu. Nu e acea tristețe „post coitum”, e mai mult un moment, e o constatare de coborâre, ca o piatră kilometrică pe un drum.

Emilia, după câteva încercări inutile de a obține comunicație cu gândurile mele, se scoală de lângă mine, ca să revie peste câteva clipe, după ce a întârziat după un paravan.

— La ce te gândești?…

Și parcă dându-mi cu mâna în dreptul ochilor, ca după o albină, ar vrea să-mi sfâșie material pânza gândurilor. Îi zâmbesc gratuit și glacial. Se apropie de mine înșelată de surâs și o simt caldă ca o mâncare, respirația îi e prea încărcată, fața din pricina transpirației îi e prea lucioasă, iar când se apasă pe mine, pielea i se lipește de a mea, încât mișcarea devine parcă jupuire. Mă sustrag cu silă încercării ei de a mă săruta.

Emilia simte că nu o apreciez, iar gravitatea ei caligrafică e jignită, pasionată cum e în vanitate (căci asta-i e, socot, caracteristica, pentru că numai asta explică și aerul ei important, și faptul că prețuiește prea mult lumea bună, ba, mai ales, dovedește asta chiar faptul anume că s-a făcut actriță). Caută deci să mă intereseze cu orice preț. Mă apostrofează, ca un picior dat mingii, la fotbal, greoi, șăgalnic:

— Te-am văzut la „Chateaubriand” cu Miți Mărculeanu. Îți place?

Întorc puțin capul spre ea, mirat, căci Miți Mărculeanu nu-mi place deloc, iar dacă eram cu ea la restaurant e pentru că, din motive pe care am să le spun altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut totdeauna cu câte o femeie.

Emilia nu vrea să mă creadă însă și-mi spune rece:

— Escrocule, nu te-am văzut eu cum făceai pe cocoșul în jurul ei?!

Emilia a spus asta cu un glas fals, dezacordat… Nu e deloc adevărat că „făceam pe cocoșul în jurul ei” acelei femei. Abia dacă aveam atențiile impuse de o elementară politețe față de ea. Iar interpelarea „escrocule”, ca să poată fi spusă unui bărbat, trebuie să presupuie oarecare familiaritate, un fel de numitor comun al conversației. Sună însă în gura Emiliei ca o insultă între doi străini, și mai ales adresată mie acum dovedește o lipsă de angrenare a convorbirii, stupefiantă.

Emilia a pronunțat, de altfel, întreaga frază: „Escrocule, nu te-am văzut eu făcând pe cocoșul în jurul ei”, cu o nesiguranță care nu numai că-i da materialitate (și-i agrava astfel înțelesul; aceeași nesiguranță care face ca unii actori să sporească fără să vrea trivialitatea unor expresii pe scenă), dar dovedea și că ea, acum, doar o „experimenta” în lipsă de altceva. Era o asociație nouă de idei la ea, vrea să imite pe Miți Mărculeanu, al cărei stil bănuia că-mi place. Miți Mărculeanu, o mahalagioaică frumoasă și voinică, gen florăreasă, care se specializase în roluri de cocotă și nu izbutea decât în ele, afecta trivialitatea, convinsă că asta îi dă un farmec irezistibil în ochii bărbaților. Înjura ca soldații, spunea anecdote pornografice și scatologice și tranșa multe situații, la cel mai animat supeu, cu o apostrofă pe care un ministru o lansase cu succes vieții politice de pe însăși banca ministerială. Nu pot să-mi dau seama ce efect are asupra altor bărbați vulgaritatea voită (dar voită și din cauza ușurării pe care i-o aduce femeii ce o speculează, permițându-i să fie ea însăși, cum un suflet de spion se simte bine agent de siguranță), pe care, de altfel, o sublinia și printr-o eleganță a rochiilor exagerată, dar mie îmi înfățișa și mai mult prostia de acasă a acestei actrițe. De altfel nu făcea decât să imite și ea searbăd (cum imita în toate) pe o mare și frumoasă comediană, după cum aceasta însăși adoptase o modă – dându-i strălucire și savoare, ca și toaletelor pe care le adopta – modă recentă, adusă în teatru, după câte știu, de un celebru actor român, de la Comedia Franceză. În acești trei ani, în care am căutat consolare și pretexte, înverșunându-mă să pătrund în viața actrițelor și deci să cunosc și teatrul, am înțeles însă că libertatea de a folosi un limbaj verde era proporțională oarecum cu importanța fiecăruia. În plină scenă, de pildă, aveau dreptul acesta – știu de la repetiție – numai regizorii și vedetele. Așa cum elevii din școala militară își fac un ideal din locotenentul instructor și-l imită în oraș cu orice prilej, cu convingerea că în modul acesta dovedesc o reală superioritate, toate actrițele și mai toți actorii necunoscuți căutau să-și dovedească în cercul cunoscuților lor „cachet-ul profesional” printr-un limbaj degajat. E adevărat, trebuie să spun, că libertatea cuvântului și a gestului nu erau mai niciodată jignitoare la marea comediană. Dar asta are nevoie de o explicație. Un cuvânt sau un gest pot să jignească sau nu, după felul sufletesc al celui care-l face.

Gest trivial, propriu-zis, nu există, numai feluri de a fi triviale. O întâmplare mi-a limpezit cu totul această presupunere… Pe la sfârșitul lui april, într-o seară călduroasă ca de vară, m-am dus cu prietenul R. (șeful de cabinet al Naționalului) în cabină să luăm la masă, căci vream să mergem cu mașina la o grădină afară, la Șosea, pe Miți Mărculeanu și pe o camaradă a ei. Jucau amândouă în ultimele zile ale stagiunii la un teatru particular. N-aveam subiect de vorbă, sosisem prea devreme și, în timp ce se îmbrăcau pentru primul act, cele două actrițe, care aveau aceeași cabină, „ne dădeau o șuetă de bârfeală”, după cum declarau ele însele. În timp ce colega făcea glume cu o invidie vulgară (glume care întâlnind același fond de invidie vulgară la auditor aveau totdeauna succes) pe socoteala unei colege, Miți Mărculeanu a scos de sub masă un soi de cutie de tinichea (ca aceea din care se dă de băut la rațe) și ne-a invitat net: „Ieșiți afară, că vreau să mă…” Și spune cuvântul pe nume, așa cum eu nici între prieteni la vespasiană nu-l pot spune. E adevărat că și marea comediană, într-altă împrejurare, tot la acest teatru, ba când afară de noi mai era în cabina ei directorială și Miți Mărculeanu – venită aici, de la ea, ca în salonul de musafiri al cabinelor – ne invitase afară pe toți, îmi amintesc că aproape cu aceeași frază. Dar gestul ei se integra unui alt fel decât aceluia al unei actrițe imitatoare… Pe ea o știam, e drept, familiară, și amatoare de expresii neocolite, dar mai știam și cât de mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, în care jucase totul, carieră și mijloace materiale; știam că de multe ori punea în situații disperate pe directorul teatrului, anunțând că nu joacă din motive ridicole (ca să facă o escapadă sentimentală, într-un rând invocase o indispoziție strict femeiască), dar mai știam că, fără urmă de rivalitate, își sprijinea camaradele, le obținea roluri, că un mic roi de fete se foloseau de garderoba ei, de la ciorapii de mătase până la mantoul de blană, că într-un rând, ca acei comandanți de vas care se salvează în urmă, deși nu era obligată, nici măcar moralmente, acceptase să nu fie plătită ea, ca să-și primească salariul actorii din trupă – deși circula pe seama ei anecdota că în ziua când un extrem de înalt personaj nu i-a trimis cadoul, bizuindu-se pe extrem de înalta lui situație, care ar fi trebuit s-o măgulească pe strălucita comediană, ea îl silise cu ajutorul unei fotografii dedicate să se execute numaidecât. Ceea ce n-a împiedicat-o odată să-și vândă casa aproape pe nimic, dacă nu chiar pe nimic, unei rude sărace. Pe când felul Miții Mărculeanu era altul; știam că acasă își controlează servitoarea, acru, până la centimă, că în vremea de la începutul crizei monetare își alegea amanții după capacitatea lor de a-i da indicații la Bursă. (Drept e că după ce făcuse vreo două milioane din joc, dar mai ales din afaceri, soluționate în dormitorul ei, pierduse tot, absolut tot, ca și Emilia – am aflat mai târziu – în falimentul unei bănci mici, ale cărei dobânzi mari le tentaseră lăcomia, că luase amantul unei prietene prin intrigi și lămuriri de amănunte fizice, care îl despărțiseră de iubita lui.) Cât despre condițiile de plată, atât de incerte la micile trupe neconsolidate, se spunea despre ea că e plătită întotdeauna înaintea servitorilor și a mașiniștilor chiar, că e singura pe care „n-o păcălește nimeni” din cauza îndârjirii plate cu care obține tot ce i se cuvine.

Toate astea n-o împiedicau să fie pentru Emilia un fel de ideal, căci și idealurile sunt ierarhizate pe o adevărată scară a valorilor. Fără îndoială însă că Emilia ar fi putut să nu aleagă indicele abia superior ei, ci un altul mai înalt – sărind în modul acesta câteva trepte; dar inteligența ei era prea mărginită, nu vedea nimic mai departe decât vecinătatea și pe Miți.

Dar lunga mea absență, deși sub pretextul fumatului, o neliniștește. Nu mai are curajul, după insuccesul frazei de adineaori, să mai spuie ceva și simt, așa cum stau cu fața în sus, cu mâinile sub cap, că mă spionează… Că urmărește în fixitatea privirii mele, în jocul imperceptibil al mimicii, să ghicească la ce gândesc. Întorc privirea și-i surâd binevoitor, dezolat parcă de caracterul definitiv și aproape involuntar al disprețului meu, cum medicul zâmbește în treacăt unui bolnav incurabil. Apoi revin la marea comediană și prin asociație de idei la alte întâmplări în apa gândurilor mele…

Emilia încearcă din nou seducția fizică. Se lipește de mine, dar, fără să vreau, fac o bruscă mișcare într-o parte; nu s-a șters bine după paravan și cămașa pe care a pus-o îi e udă de apă, la mijlocul corpului… Se apropie de urechea mea, e caldă și hotărâtă, dar tot fără simțul realității, fără ocol, ca în teatru când joacă.

— Nu mai vrei?

Nu pot spune: nu; ar fi o brutalitate, nu prea dureroasă pentru ea, dar pentru felul meu de a fi obicinuit… A început să se dea unui calcul vulgar de excitare metodică, îmi gâdilă sfârcul cât o boabă de linte al pieptului, și nu simte că ori de la cine ar veni – și mai ales de la ea – mi-e dezagreabilă această mângâiere. Nu i-o spun însă, ea de asemeni nu simte, nu pricepe, și repetarea acestei neplăceri mă face să-mi simt toată pielea corpului, din picioare până la rădăcina părului, străină de această femeie greoaie de lângă mine. Ca să creeze un fel de alibi, sau mai curând ca să devieze într-o justificare cel puțin tăcerea mea, Emilia ia de pe mescioara de lângă căpătâi două țigări, din care una mi-o potrivește mie între buze, deși abia aruncai țigarea, iar alta o aprinde pentru ea… Acum cel puțin tac pentru că fumez, deci demnitatea Emiliei e relativ împăcată. Țigarea e plăcută, în căldura după-amiezii mă simt încă bine, gol și lungit în patul foarte comod, care se bucură de atenția deosebită a stăpânei casei, ca o sculă profesională, deși cearșafurile străine mă enervează. E larg, conjugal, cu tăblii gălbui, imitație de palisandru. Trebuie să-i spun ceva plăcut femeii de lângă mine… Examinez puțin odaia… În dreptul patului e un șifonier mare, tot gălbui, cu oglindă. De-a lungul marginii din stânga, între cadru și oglindă, câteva fotografii: o actriță prietenă, deasupra un actor de cinematograf, a treia e un domn cu mustăți gen sergent-major, scrie pe ea câteva rânduri, de dedicație, greu de descifrat de aci. Ultima, sepia, e o femeie, pe care nu o pot recunoaște din cauză că nu-i văd decât jumătatea de sus a capului, restul e acoperit ca și jumătatea oglinzii de tăblia gălbuie a patului… Îmi ridic ochii spre abajurul din colț, suspendat pe un picior mare aproape cât o umbrelă de soare. E de mătase galbenă, pictată, și seara, când e aprinsă, lumina trebuie să cadă într-o difuziune conică, pe o parte din cameră și pe covor, dând musafirilor culcați ai Emiliei impresia unui interior poetic. Mint dintr-o inexplicabilă perversitate (nu cumva e acea ieșire din personalitate pusă în contul vițiului meu care zăpăcește totul, și nu cumva sunt și eu tot atât de incapabil ca și Emilia, în felul ei, de a găsi unitatea de simțire salvatoare?).

— Foarte elegant abajur… Trebuie să fie o frumusețe, seara, când se aprinde becul și se văd picturile de pe el.

Deși era un paravan în genul unei mode perimate, Emilia fu foarte mulțumită că am găsit ceva care să-mi placă în casa ei.

O privesc cu indiferența degajată cu care privești de sus o omidă mișcându-se pe potecă. Un reflex, numai din simpla constatare a situației, mă îndeamnă să-i mai spun ceva agreabil și gratuit de stupid:

— Ia uite câte cărți ai… Le-ai citit pe toate?

Și mă întind peste largul patului până la noptiera gălbuie de la căpătâi, care formează garnitură cu patul: Jertfa de Rădulescu-Niger în ediția „Biblioteca pentru toți”. Emilia e mereu satisfăcută că mă interesează lucruri din dormitorul ei și mă lămurește cu o importanță neglijentă: „Jertfa o citește Valeria, eu am citit-o…” Cobor până la etajera cu cărți și, uitând că sunt gol, din pricină că femeia de lângă mine mi se pare atât de puțin femeie, caut să descifrez broșurile care stau strâmb, într-o rână, din cauză că nu sunt destule ca să umple rafturile.

Două feerii, desigur, de la clasă: Trandafirii roșii[5] și înșir-te mărgărite[6], două volume din Anna Karenina, în traducere de domnul Brateș… Un roman moldovenesc, din biblioteca „Minerva”, Farmecul iubirii, versuri de Orthansa Constantinescu, Ce este monismul? De dr. Leon, Producția petroliferă în anii 1922- 1923, Românii la Mărășești de Gh. Ștefănescu… Și încă altele la fel.

Anna Karenina ajunsă până în dormitorul Emiliei… Privesc din nou din pat, acum cu o melancolie uscată, neangajată cu nimic, volumul fără copertă, numai cu pagina de față, îndoită la colțuri, de parcă ar fi uscată de singurătate.

— Ți-a plăcut?

Emilia stă rezemată într-un cot, cu sânii întinzându-i cămașa, ca niște punguțe albe în care ai turnat apă; are, grav, o grimasă:

— Are sfârșitul trist, nu-mi plac cărțile care se sfârșesc rău…

Când luasem cărțile, smulsesem și fotografia tipului brun cu mustăți războinice din marginea oglinzii, ca să citesc dedicația… Cu cerneală violetă, pe partea mai albă, dedicația are patru rânduri cursive, aproape caligrafice, dar repede scris, și relativ mare: „Drăgălașei domnișoare Emilia Răchitaru, în semn de simpatie din partea mea, V. Constantinescu”. Toate majusculele sunt bogate în curbe și ochiuri ca la dictando, iar parafa e atât de abil întortocheată, încât îți face impresia că autorului i-a fost frică să nu i se imite iscălitura pe o fotografie dedicată.

Privesc fotografia, o fixez și pe ea.

Stă alături într-o rână, voinică și cu piciorul dedesubt îndoit în așa fel, încât nu-l mai încape cămașa care s-a ridicat întinsă deasupra lui, cam până în dreptul unde vine de obicei prins ciorapul de jartiere, împins spre mine, genunchiul apare gol, formând cu piciorul de deasupra lui, lungit, descoperit și el de sub cămașă, dar mai puțin, un culcuș triunghiular de carne bogată, albă și molatecă. Solicitată de privirea mea, Emilia îmi dă lămuriri cu grija cu care ar face o prezentare: „E logodnicul meu”.

Sunt într-o clipă năpădit de un sentiment uitat, care mă pătrunde tot, ca o erupție pe întreaga piele… Îmi amintesc de când cu confrații mei liceeni frecventam bordelurile cele mai mizere, așa cum numai într-o capitală orientală pot fi murdare și mizere niște bordeie.

Căsuțe mici cu porți de lemn întredeschise, prin fața cărora treceam de câte cinci șase ori, până când mă decideam să intru, ca să nu fiu văzut, nu de vreun cunoscut, dar nici măcar de trecătorii necunoscuți și indiferenți… În casele astea nu atingeam nici un obiect căci toate îmi dădeau aceeași impresie pe care de copil o aveam, când mi se spunea despre carnea de cal că e spurcată… Îmbrăcat, și femeia de asemenea îmbrăcată în capot, ritualul amorului venal se reducea la gesturile și vorbele strict necesare. Ei bine, adeseori întâlneam în aceste odăi cărți poștale ilustrate și fotografii, pe care multă vreme le-am crezut așa, adunate de pe stradă, răpite destinatarilor, numai ca să împodobească odaia femeii, dându-i iluzia vieții de familie. Dar într-o zi am descoperit că aceste ilustrate erau adresate chiar femeilor la care veneam, cuprinzând date autentice de familie: „Să trăiești și să-ți dea Dumnezeu sănătate și ție, și lui Costică”, sau agramat și insistent: „Salutări de la Galați, ceai făcut cu ceam vorbit…; despre haine nu spune nimic… Eu cum iau concediu viu acolo, vezi trimiteți vorbă Marii”. Era o lume care nu numai că nu intra stânjenită pe poartă, ci și scria, avea legături de viață normală cu aceste femei și aceste camere; atâția, nu numai că nu căutau să distrugă orice urmă că au trecut pe acolo, dar se recunoșteau prieteni sau rude în scris. Aveam impresia că descopăr un tărâm nou al simțirii. Fotografia cu dedicație a logodnicului îmi amintea de toată această lume, cu femei care, dacă, extrem de rar ziua, treceau în trăsuri și le cunoșteai, nu numai că nu le salutai, firește, dar le priveai străin, de parcă ar fi fost deținute plimbate sub escortă la tribunal.

— Și unde e acum logodnicul tău? Ați rupt cumva…?

Emilia e extrem de sigură de ea, încât uitând că e în cămașă udă, are o privire orgolioasă.

— E acum detașat în Ardeal, la o administrație financiară… Dar ne scriem foarte des. Tresar, căci aud că a intrat cineva alături în sufragerie, însă numai mi s-a părut. O privesc pe femeia de lângă mine și mă întreb ce fel de cap și simțire ar putea avea un om care o iubește… Cum ar putea fi construit… Dacă atunci când scrie pe o carte poștală, stă la masă, palid, dacă zâmbește, ce sens are la el „bună ziua”, sau „la revedere”? Gândirea îmi relaxează trăsăturile, și femeia mă crede mai abordabil. Începe să-mi sărute adâncitura molatecă dintre umăr și mușchii pieptului.

Întreb cu o nuanță de uimire, căci îmi e peste putință să cred că Emilia poate fi iubită, convins, de altfel, că are să-mi dea, chiar ea, un răspuns abil, ocolit.

— Logodnicul tău te iubește?

— Te cred… Îmi scrie mereu de acolo… Și e de o gelozie teribilă. Când ies cu el pe stradă, se uită bănuitor la toată lumea… E mereu pornit pe ceartă.

Ascult cu interes de poveste americană, și Emilia e foarte sigură că mă interesează în ipoteza de femeie iubită… Se încălzește puțin, descoperă că mă impresionează mai mult succesele ei de femeie cu alții decât săruturile de bumbac pe umeri.

— Și te iubește cu adevărat?

— Parcă e singurul… Pe mine m-a iubit foarte mulți.

Spune asta fără nici o emfază. Și cred că e sinceră, din cauza greșelii de gramatică… Observă cineva că evreii au accent numai când se înfurie… Emilia, care de obicei vorbește corect, greșește, se vede, când e mai cu plenitudine ea însăși.

— Și cum te-au iubit?

Nu înțelege și mă privește mirată, fără să încrunte sprâncenele desenate, cu ochii mari, verzi… Dar e bucuroasă că mă interesează ceva.

— Așa cum se iubește, cum să mă iubească…?

Încearcă acum, când vede că a găsit ceva care să mă intereseze, să mă sărute din nou… Sunt mai răbdător, căci vreau să știu cu adevărat cum poate fi iubită Emilia… Îi mângâi culcușul frământat ca o gutuie, de carne, pe care-l face genunchiul mare al piciorului ei stâng îndoit sub ea.

Are ca o lucire bucuroasă de explorator… A găsit ce poate trezi în mine dorința. Căci e ceva care depășește bunăvoința mea. Oricât de mult aș fi ațâțat și tulburat când viu pe drum, a doua oară, parcă trezit, dezmeticit, simt că n-aș putea-o avea. Fără îndoială că ea speră însă că un fel de gelozie bărbătească m-ar putea face s-o doresc din nou… Cu destul dispreț, de altfel, căci socot că Emilia nu prețuiește pe nimeni, însă, când are nevoie, se pretează la ce e necesar, îmi spune că logodnicul ei „nici n-a atins-o”, fără să-și dea seama că expresia asta circulă înzestrată cu anume sens, căci ea îi dă înțelesul nefigurat: că o adoră ca pe o icoană. Asta mă uimește și mai mult…

— I-am spus într-o seară când mă conducea acasă… De la cinematograf, lămurit: „Mai întâi pe la biserică… O sărutare, două, acolo, treacă meargă…”

Parcă aș descoperi o lume nouă… Această delimitare… Această măsurare în pasiune… Mă uimește… Cum o acceptă el? Ce crede? O socoate pe Emilia fată?… Mi-e cu neputință să cred… Toată sensibilitatea mea se cabrează.

Până la capăt o asemenea presupunere mi se pare de necrezut… Trebuie s-o întreb…

— Ascultă, Emilia, el crede, și aici șovăi în glas puțin, că ești fată?

— Treaba lui… Puțin îmi pasă… I-a lăsat Valeria să înțeleagă că directorul teatrului m-a necinstit… Dacă-i place… Dacă nu…

Ea păstrează gravă, academică, un desăvârșit echilibru și nu-l ține, inutil, la curent cu întâmplările ei sentimentale.

— Nu e bine să spui tot bărbaților… Treaba lor dacă află… Eu tăgăduiesc totdeauna… Nu mă costă nimic… Dacă se supără, pleacă… Și cu o metodică filosofie: Ce vrei să le fac…?

Încep să am un fel de sensibilizare a propriei mele puteri… Femeia aceasta care minte pe toți bărbații… E sinceră cu mine, vreau să zic indiscretă, palavragește numai din cauză că nepăsarea mea a scos-o din făgașul ei… Altfel, disprețul ei pentru ceilalți oameni trebuie să fie nemărginit, căci e așa de convenabil voinică și grea, că pare nutrită cu dispreț pentru lume… Pe mescioara-toaletă din fața oglinzii mari (tot gălbuie, garnitură cu patul), alături de periuța de rimei, de pensă, de mașina de ras, de cutioara cu roș de obraz, o sticlă de „Origan Coty”, și apa de colonia, toate aliniate, e și purgativul „Grain de Vals” ținut acolo, căci Emilia nu concepe că poate fi ceva de disprețuit la ea… De altfel, e convinsă că numai „intrigile” o împiedică să fie cea mai mare artistă a României.

E adevărat că instinctul ei nu se înșală… E în mine un început de dorință, o vagă sensibilizare.

Din cauza căldurii suntem nădușiți amândoi. Când a vrut să mă îmbrățișeze, grea și udă, s-a frecat de piciorul meu, de am crezut că-mi julește pielea… Asta m-a potolit iară… Căci senzațiile nu erau de același fel. Dar acum știe care e coarda sensibilă.

— E unul care m-a iubit îngrozitor, săracul…

Am zâmbit mirat și ea a crezut că zâmbesc numai neîncrezător… Pe urmă s-a ridicat în genunchii plini și cărnoși când erau îndoiți și care, împreună cu pântecele plat, elastic, cu încă un pântec turtit de grăsime tânără, suprapus în mijlocul celuilalt, de parcă ar avea un mic început de sarcină, erau tot ce-mi plăcea la Emilia. Stând pe brânci, fără să se dea jos din pat, s-a întins cât mai mult și a tras sertarul de sus al toaletei, arătându-și șoldurile pline și sănătoase, pe care nu le mai ajungea cămășuța moale, care spânzura de ele, la întâmplare. Cutia pe care a scos-o era plină de scrisori și amintiri de tot soiul… Tăieturi din ziare și alte mărunțișuri.

— Valeria are grijă să le strângă toate… Spune că trebuie păstrate…

Emilia are insensibilitatea leneșă, puțin lălâie, pe când Valeria e foarte pedantă și atentă la anumite, dar numai la anumite detalii.

Cronicile, mi-am aruncat ochii peste ele, erau din diferite ziare. Unele cu litere și hârtia cunoscută a marilor cotidiane… Altele cu hârtie mai scorțoasă și litere mai mari… Foile mici, probabil necunoscute… În cele mari, totdeauna numele Emiliei era subliniat cu roșu, într-o listă de alte nume, din interpretarea pomenită în treacăt… În celelalte, care păreau în întregime dedicate Emiliei, se vorbea de o mare artistă care în Legea iertărei[7] a zguduit sala și a emoționat-o, impresionând-o profund.

„E una din nădejdile teatrului românesc prin vocea ei clară și puternică, prin gesturile ei elegante…”

Îmi amintesc că am fost și eu la teatru o dată, când Emilia dubla un rol într-o piesă originală, căci interpreta se îmbolnăvise… Ea voia să dea „celor de la Național” pesemne „o lecție de ce înseamnă teatru adevărat”… Articula fiecare silabă, făcând-o să vibreze ca un bob de fier într-o nucă de tablă… Ținea umerii drept… Și nu ridica brațul decât până la înălțimea lor… Se mișca foarte încet și majestos… Rolul era însă al unei sărmane croitorese, care, părăsită de iubitul ei, cu un copil, căuta sfioasă de lucru… Din tot rolul Emiliei nu se mai pricepea astfel nici un cuvânt, și aproape nimic din tot actul acela… Căci nimeni nu înțelegea de ce doamna solicitată nu dădea afară pe scară o solicitatoare atât de bățoasă și arțăgoasă… Și cu o durere atât de cruntă.

Mai era un program de la spectacolele Emma Gramatica și, în regulă, diploma de absolvire a Conservatorului, împreună cu certificatul claselor primare… O pipă… Într-un loc erau cărți de vizită, trimise probabil cu flori…

După ce m-a lăsat câtva timp să admir cutia… Emilia a scos ea singură un pachet de scrisori, cam gros, legat în cruce cu o panglică roză… Deasupra avea pusă sistematic o fotografie ca un indiciu despre conținut, cum se pune la pachetele de pesmeți pe deasupra imprimatul reclamă…

— Sunt tot de la logodnicul tău? (Și de-abia mă rețineam să nu pun logodnicul între ghilimele.)

— Dar nu e logodnicul meu…

Am privit mai cu luare-aminte și am înghețat, căci deși semăna în mod surprinzător cu logodnicul ei, chipul din fotografie îmi părea acum cunoscut… Dar cum nu-mi venea a crede, întrebai cu jumătate de glas:

— Cine e?

Și-a așezat puțin o perină sub ea… Întoarsă spre mine, cu mijlocul sucit, accentua o dungă de carne plină, oblică peste coaste, în dreptul coatelor, căci șiretul cămășuței îi lunecase de pe umăr până jos, pe braț.

— Un tip pe care nu-l cunoști… Era puțin cam haloimăs, dar era simpatic. Surâde strâmt.

— Ce e haloimăs?

— Nu știi… Serios?

— Spune-mi!

— Nu știu cum să-ți spun… Dar se zice de cineva care e așa… Și gândindu-se, cu buza scurtă: Cum să-ți spun? Și hotărât: Haloimăs!… Așa, cu figuri.

— Parcă l-am văzut undeva, am spus înmuiat, cu nădejdea contractată că totuși mă înșel. Ridicând sprâncenele subțiate, prea puțin arcuite, pe orbita desăvârșit geometrică:

— E unul Ladima… A murit.

Priveam fotografia cu uimirea și groaza cu care se examinează foaia venită de la un examen – pozitiv – al sângelui.

— Semăna cu logodnicul meu, dar era blond și foarte înalt… Pe urmă nu avea mustățile așa în sus decât rareori… Săracul, era mereu necăjit, și atunci mustața îi cădea pe gură… Nu cred că l-ai văzut vreodată…

Când s-a întors, șiretul cămășii, întins de braț, s-a rupt, și cămașa i-a căzut toată într-o parte pe coapse, de a rămas goală.

Are pântecul prins sus într-un corset de grăsime robustă, ca Venus a lui Rubens, și care numai când e culcată se lărgește puțin.

Ladima să o fi iubit pe femeia cu respirația groasă de lângă mine, de care mă încălzesc acum ca de o pernă prea îndesată? Era el în fotografie, așa cum îl întâlnisem la Movilă… Înalt, slab, cu ochi rotunzi și orbite mari, adâncite… Cu o mustață de sergent-major și cărare de frizer, cu haina lui neagră, de alpaca, iar cămașa albă, și cu gulerul totdeauna prea larg, scrobită, cu manșetele mari, rotunde, ca niște burlane, prinse cu butoni roz de cămașă, pe când ceilalți butoni erau mici bețigașe, desigur de aur – cine știe ce amintire… Ar fi fost un cap frumos, de n-ar fi fost atât de demodat… Nu cred că avea mai mult de 35 – 40 de ani… Dar la vârsta asta câțiva negustori mari știu să fie aproape la modă, cu fața complet rasă, cu cămașă de mătase, cu manșetele moi strânse pe încheietură, cu cravate tinerești, strict înnodate, sus sub gușă, iar părul pieptănat lipit pe spate și totdeauna tuns cu grijă, ca să le dea un aer sprinten.

Acum îl vedeam în fotografia veche, deși murise numai acum trei luni, ca pe o cruce de marmoră, încadrată în ramă de sârmă galbenă. Dar tot nu-mi vine să cred că dedesubt în pachet e cu adevărat îngropat misterul lui, căci a fi iubit pe femeia de lângă mine e a fi îngropat sufletește. Poate că Emilia exagerează, cine știe. Ea desface funda roză cu oarecare grijă.

— Valeriei nu-i place neregula… Le-a aranjat cu grijă, în ordine, după date… Spune că o femeie trebuie să păstreze totul…

E cu adevărat scrisul știut… Mare, aplecat spre dreapta, cu literele subțiate puțin ca să încapă mai multe. Literele mari sunt făcute din linii trase lung, dar fără colaci. Cozile termină mereu spre dreapta, apăsat, de parcă fiecare rând ar sfârși într-o parafă. Îmi dă o impresie de halucinant acest scris subțire, aplecat mult spre dreapta, aproape foarte mare și în același timp cu literele foarte înghesuite… E, cel mai adesea, un scris cu cerneală violetă.

Mă uit peste tot teancul mare, gânditor. Emilia vrea acum să le dea la o parte.

— Pierdem timpul… Lasă-le…

A întins mâna și, când s-a aplecat, sânul mic atârnă sub braț ca o gutuie molatecă.

Îmi aprind, pe gânduri, căutând să nu răsară deasupra cât sunt de abătut, o țigară, și zâmbesc fals, de teamă să nu trădez un prea mare interes. Întreb nemișcat, ironic, punând între ghilimele:

— Sunt „pasionante”?

— Te cred, numai citește una dintre ele. Da spuneai că ești grăbit? Sunt gol, lungit pe spate. Ea e lângă mine, aproape de tot, întreagă, mai sus, ca să-și poată petrece mâna în jurul gâtului meu… Sânii i se apropie acum voinici, fără să se diformeze prea mult… Banul cel mare, cafeniu, ușor bulbucat din jurul sfârcului drept, e pe din două tăiat de marginea de sus a cămășii pe care a ridicat-o, din nou, doar într-o parte. E în jurul cafeniului, ca o aureolă alburie, vizibilă numai când privești atent, irizată mai în alb încă decât restul pielii. Scot teancul de scrisori surâzând.

Le măsor cu privirea, le resfir ca pe un pachet de cărți de joc, jucând teatru.

— Multe sunt, dragă… N-ai pierdut din ele? Emilia e flatată.

— Era cam aiurea, scria mereu…

Am desfăcut panglica, gânditor, cu teama că voi face o greșeală, dar cu dorința abia stăpânită de a citi.

— Dă-mi să-ți dau eu dacă vrei să citești una… De pe la mijloc. Tresar în mine și îi fac semn gânditor:

— Lasă, că citesc vreo două… De la început.

Una… Două?… Le voi citi absolut pe toate, cu pasiunea cu care surprinzi prin fereastra de vizavi o discuție mută, firește, între vecina aproape goală și amantul ei. Nu vrei să pierzi nimic. Dar acum, când o lume nebănuită mi se va dezvălui…?