Să-ți mai scriu despre D. mi-ar fi greu, căci îți mărturisesc că el nu formează nici pe departe centrul preocupărilor mele de acum, iar efortul la care mă supui este asemeni acelui care e impus unui convoi, obligat să se abată ca să ia un trecător izolat. De altminteri, nici n-a mai venit la mine decât de puține ori. Ne-am întâlnit multă vreme numai pe stradă și am făcut totdeauna așa ca, deși i-am răspuns cu amabilitate la salut, să nu mă poată opri să stăm de vorbă. Când mi s-a părut că sentimentele și mai ales dorințele lui și-au pierdut din acuitate, i-am făcut din nou posibilă venirea în salonașul cu divan care face colț, cu birou în miniatură și mese din tipsii de aramă bătută.
E adevărat că de când intra, chiar de la ușă, căuta să-mi surprindă privirea, ca să vadă ce intenții am. Și pe urmă, punându-mi întrebări obicinuite, mă supraveghea continuu, ca un judecător de instrucție care, fumând amabil cu cel bănuit, îl examinează atent. Vream să plec îndată, dar gestul mi se părea brutal și atunci exageram în întrebări binevoitoare, al căror răspuns nu-l așteptam niciodată. Până când, în cele din urmă, el mă întreba, vrând să pară degajat: „Vrei să pleci?” Și așteptând răspunsul meu pe care îl știa inevitabil și penibil prietenos: „Trebuie să mă duc să încerc o rochie, însă n-are decât să mai aștepte croitoreasa”. Dar abia acum plecarea era hotărâtă, căci peste câteva momente, după ce îl mai întrebam ceva fără rost, îmi puneam pălăria: „Mă conduci până la o trăsură?” Conștiința mea era acum împăcată, căci aveam chiar aerul – și asta era important – că am făcut un sacrificiu pentru el, întârziind.
Într-o zi, într-o dimineață luminoasă, cum citeam leneșă încă în pat, a venit și a intrat, profitând că era deschis. Am încremenit și, ca într-un film american din Far-West, privirile a doi dușmani care se examinează brusc din prima clipă ca să-și cunoască intențiile, iar pe urmă își dau familiar mâna, ochii noștri s-au întâlnit. M-am liniștit însă imediat. D. era trist și transfigurat. Ochii mici aveau o lumină vagă, iar gura veștedă, un surâs care cobora colțul stâng al buzelor. Nu era liniștea imobilă despre care ți-am scris. A așteptat să mă liniștesc și eu, iar când a văzut că sunt dispusă să stau de vorbă cu el, și-a adus un taburet lângă căpătâiul meu și mi-a spus că afară e o vreme de primăvară frumoasă, că toată lumea e pe stradă și că sunt o leneșă dacă sunt în pat la o asemenea oră, chiar dacă e sărbătoare.
Era simpatic și-i vorbeam cu plăcere. Învârtea în mână gânditor o foaie de hârtie, în timp ce-mi răspundea. I-am cerut să văd ce e și mi-a arătat-o bucuros. Era o romanță din cele pe care le vând colportorii prin cafenele, prost tipărită, cu notele greșite și versurile anapoda. Dar era vorba acolo de un bărbat, care spunea unei femei – chipurile în versuri – „o, te-am iubit întotdeauna și tu n-ai prețuit cum se cuvine dragostea mea, dar vei îmbătrâni, toate farmecele se vor duce și atunci vei regăsi, părăsită de toți, pe cel care te-a iubit de când era copil și te va iubi până la moarte”.
— Am auzit-o aseară cântată într-o familie (cred că într-o familie de funcționari de la poștă, cu fete, unde el se ducea de obicei) și azi am cumpărat-o.
Era plin de cântecul acesta și simțeam bine că venise să mi-l aducă, nu ca o pledoarie pentru cauza lui, cât ca să încheie firesc o stare sufletească, stăruitoare în el, ca o lumină într-un interior confortabil. Venise la mine mai mult pentru el însuși, ca să bea tot paharul de vin al coincidenței plăcute.
Din cauză că am înțeles asta nu i-am spus: „dar eu nu sunt o femeie iubită de toată lumea”, ci așa vag: „Vor fi femei iubite de toată lumea?”
El s-a uitat, surâzând mirat, în ochii mei: „Tu”.
Am primit însă răspunsul acesta măgulitor cu conștiința tulbure cu care desfaci un plic care nu ți-e adresat decât din greșeală. M-am întrebat dacă e exact ce spune, sau dacă nu i se pare lui asta, cum ni se pare tuturor că obiectul pe care-l dorim, și ne e refuzat, e dorit de toată lumea. I-am spus îngândurată: „Ți se pare”. M-a privit surprins, cu colțul gurii fixat într-un surâs, stabilind parcă o concluzie unei lungi discuții care n-a avut loc: „E îngrozitor câți bărbați sunt îndrăgostiți de tine”…
N-am răspuns nimic, pentru că argumentele lui nu m-ar fi convins. De unde să știe D. că acei bărbați, și încă atâți, mă iubesc cu adevărat, când eu nu pot să știu măcar despre unul singur, despre * dacă mă iubește sau nu. Am devenit tristă, căci din tot corpul mi s-a adunat un nod, ca un nucleu, în inimă. Am auzit de multe ori spunându-mi-se că sunt iubită în taină de bărbați și am fost invidiată de asta, ca și când ar fi fost o realitate pentru mine această iubire de a cărei existență nu știu, cum nu știu să deslușesc realitatea unui singur personaj în toată populația Guatemalei, unde n-am fost niciodată, însă știu că există. Dar știu un lucru, că * nu mă iubește, că am suferit din cauza lui aproape mortal. Dacă sunt într-adevăr excepțională, cum de îmi poate prefera pe alta? E numai joc al întâmplării toată iubirea? Și dacă într-adevăr el mă prețuiește ca pe singura femeie al cărei suflet a stat față-n față cu al lui, atunci pentru ce acum e în brațele alteia, pentru ce mie mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă, pentru ce el și eu trăim în medii străine, jucând acolo o viață definitivă, când avem intens și nevăzut același suflet ca doi frați siamezi același pântec? El are metresă, trăiește o viață completă fără mine, apare cu femei care joacă rolul de soție, de la masa luată în restaurant până la camera de dormit; asta poate până la moarte, în orice caz acum când tinerețea trece. Ochii mi s-au îngreuiat din nou de tristețe, dinții au prins buza de jos și pe urmă am unit sprâncenele în unghi ridicat ca să nu-mi dea lacrimile. O, imposibilă dragoste, suflet fermentat de îndoială, descurajare de „femeie iubită de toți bărbații”.
Aș fi vrut ca D. să plece, ca să pot sări din pat și să mă plimb agitată prin casă… Dar dacă toți se înșală? Oare nu i se spune oricărei femei același lucru? Sau dacă mi se spune numai mie nu-i poate un malentendu general? S-ar putea să nu fie vorba decât despre o simpatie anume, nu neapărat erotică, și în privința asta mi-am adus aminte cât de mult m-a neliniștit faptul că, atunci chiar când toți bărbații musafiri, în aceeași casă cu mine, îmi arătau stăruitoarea și indiscreta lor preferință, până la complimentul definitiv și brutal, nevestele lor nu erau geloase. Pe urmă, mi se atribuie anumite „succese” pe care eu știu că nu le-am avut. Nu cumva tot ce mi se atribuie e de aceeași natură? Aș vrea să fiu însă iubită, dorită definitiv și numai eu, în toate privințele, de toți bărbații, numai ca să fiu și mai prețuită de * și ca să fiu sigură că nu e nimic din tot ce oferă celelalte pe care să nu-l pot oferi și eu.
Timp îndelungat am rămas pe gânduri, abătută, uitând de el, cu sufletul ciugulit din când în când de câte o întrebare, ca de ciocul unei păsări cenușii. Pe urmă, ochii împăienjeniți, pe care îi întorsesem cum întorci o scrisoare ca să nu-ți citească vecinul în ea, au rămas ca fixați de roșul viu al unor maci de Luchian. E tabloul despre care ți-am spus că l-am primit dar de ziua mea și pe care n-am vrut să ți-l arăt ca să fac un act de voință. Cu chenar de lemn negru, l-am fixat pe peretele din fața patului pentru că roșul fraged și catifelat al petalelor îmi limpezește privirea somnoroasă dimineața când mă scol, de pot ceti ora la ceasornicul de alături de el. Ți-am spus, de altfel, că în odaia de dormit, văruită alb și cu vreo două dungi aurii, nu e decât divanul alb, scăzut și vast, tabloul de Luchian, ceasornicul și, la căpătâi, o măsuță albă pentru becul cu abajur de faianță ca să pot ceti seara. Încolo nimic. Nici covoare pe parchetul lucios ca o oglindă de stejar, nici o mobilă de-a lungul pereților goi, de se vede șipca de stejar care măsoară lungimea podelei jos, nici draperii la fereastră – nu e nici un pericol de vecini – de poate năvăli lumina prin amândouă ferestrele, așa că, dimineața înainte de a trece în camera de baie, iau mai întâi, respirând puternic, o adevărată baie de lumină.
Când mi-a întâlnit privirea, pe care o spiona probabil, D. mi-a surâs scuzându-mă cu indulgență. I-am cerut voie să mă îmbrac și s-a grăbit să-mi dea dreptate, tresărind. Și-a luat apoi notele și s-a îndreptat spre ușă.
— Trec în salonaș pe divan și te aștept până te îmbraci. Aștepta cu privirea întrebătoare.
— Dar îmi iau întâi baia?!
I s-au strâns trăsăturile feței, iar ochii și-au pierdut lumina egală pe care o aveau.
— Te aștept oricât vrei, citesc ceva – și brusc, ca și când ar fi călcat strâmb – sau poate trebuie să vie cineva…
Întrebarea era stupidă și-mi dovedea că D. iar s-a tulburat, că e un aparat care funcționează anormal.
— Nu, n-aștept pe nimeni, dar dimineața îmi place să fiu singură în toată casa, să trec în voie dintr-o cameră într-alta, să am astfel impresia că m-am închis ca să nu fiu tulburată. Exact aș fi vrut să-i spun că vreau să am impresia că e o zonă în care sunt inaccesibilă celorlalți… Oricui.
— Uite, plec imediat, nu te speria, că nu rămân să te văd goală, și, spunând asta, era din nou vulgar și în intenție și în glas.
Dar în cadrul ușii albe s-a oprit, și-a frământat buzele ca și când ar fi luat o hotărâre definitivă și pe urmă a revenit lângă căpătâiul meu. Mi-a pronunțat numele cu o voce muzicală și înmuiată în lacrimi:
— Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic ca să mă poți iubi puțin? E cu adevărat imposibil?
Întrebarea lui mi s-a părut frumoasă ca un zbor de pasăre și i-am zâmbit. A zâmbit și el ca un pacient care zâmbește unui doctor. Am întors fața spre perete însă, ca să evit un răspuns. Când mi-a luat mâna să mi-o sărute, a lui era leșinată și călduță, ca a unui bolnav de anemie.
T.