Într-o după-amiază de august · VI

Aș vrea să nu mai recad în mine însumi, dar biletul acesta singur stârnește în mine o goană de forme și lumini. Încerc să rezist și n-am punct de sprijin. Revelionul din 1928… Viața omului acesta mă târăște în vremea care s-a scurs, cu propria mea viață, cum trage un fluviu apele râului afluent. Nu vorbisem cu doamna T. de un an și jumătate… Amintirea îmi îngreuiază tristețea… Las totul și fumez. Gândul că venea al doilea revelion pe care nu era să-l facem împreună, mă umplea de o disperare care pătrundea ca un frig… Trotuarele înguste erau pline de o lume grăbită, numeroasă de obicei, dar devenită manifestație de stradă în zilele acestea de târguieli… Toți oamenii aceia aveau un rost, aveau un ideal măcar de douăzeci și patru de ceasuri, căutau o beție… Pe Calea Victoriei zăpada se pulverizase, încât se făcuse ca un soi de tărâțe deși rămâneau, din cauza pavajului neîndreptat de la război, mici mormane de gheață stratificate. Parcă din cauza atâtor respirații gerul se înmuiase. Primisem de dimineață telefoane de la prieteni pentru invitații și desigur că peste tot orașul gânduri se căutau într-o circulație amețitoare, ca mișcarea în filmele voit accelerate. Am primit cea dintâi dintre aceste invitații, la L. C., pentru că înțelegeam că e de prisos să mă rezerv, știam că oricâte vor mai veni, una singură va lipsi dintre ele.

Fiindcă la băcănii târguia atâta lume, pentru că în blănuri și în șoșoni scurți de tot, ca retezați, lăsând să se vadă ciorapul de mătase între ei și strânsoarea mantoului, treceau atâtea femei… Era în mine un neastâmpăr altoit cu tristețe. Mi-a venit și mie o poftă nebună să târguiesc și să fac bucurii la întâmplare… Aș fi vrut să știu ce va face ea seara… Cu cine va ciocni un pahar de șampanie. Bună cum e, cui va ura cu obrajii rumeniți, cu rombul înflorat al surâsului, cu ochii strălucitori și lichizi: „Noroc și an bun…”? Va avea în toată seara un gând bun și pentru mine? Cine-i va lămuri, în minte, amețitor, umerii mobili ca merele în desișul mătăsii și rădăcina nervoasă a cefei?

Am început să colind magazinele, ca să văd cum târguiește lumea.

Pentru nepoței cumpărasem de Crăciun un cinematograf „Baby”, un aparat de radio și tot soiul de jucării de pom… Am luat pentru cumnatu-meu o garnitură de birou cu tocuri rezervor, pentru soră-mea am găsit la un magazin o lampă minunată, făcută din cuburi, ca s-o determin să adopte mobila modernă. Micii actrițe i-am trimis un aparat fotografic, promis cândva în glumă.

Aș fi vrut să-i trimit ei ceva, nu un cadou, un buchet de flori. De șapte-opt ori am trecut, alunecând peste mușuroaiele de gheață, prin fața magazinului… Am zărit-o de vreo două ori înăuntru, ocupându-se de clienți, foarte numeroși pentru lămpi, mescioare și obiecte de artă, care își alegeau singuri și probabil cereau lămuriri, întrebau de cost… Trei sute de mii de oameni, din acest București, de la trecătorul în mașină, la comisionarul trimis să ia pachetul, oricine ar fi putut intra s-o vadă pe femeia asta în pulover roșiatic și rochie de culoarea cafelei cu lapte, să-i vorbească, să vadă figura puțin băiețească, oricând gata să se transforme într-un surâs de soră sau „regină care vrea să se facă populară”, numai eu nu… Aș fi putut sărbători revelionul la „Cina”, între femei pe care alții le găsesc „splendide”, aș fi putut colinda cu mașina pe la jumătate din locuințele luxoase din București, în noaptea asta, când toate femeile erau decoltate și împodobite… Oriunde aș fi fost primit… Dar totul era anulat de faptul acesta, net, că nu puteam urca două etaje, în parcul Bonaparte, ca să mă trântesc pe un divan, eveniment care ar fi corespuns pentru mine cu o de neînchipuit întoarcere, permisă numai de încheierea păcii, dintr-un război de patru ani în tranșee.

Aș fi fost bucuros, s-ar fi potolit tumultul din mine dacă aș fi avut măcar posibilitatea să întreb la telefon ce face seara și să-i spun, fie și cu un surâs îndurerat: „Mult noroc… Multă sănătate”, după ce i-aș fi trimis un dar.

Nici măcar o floare anonimă nu-i puteam trimite… Ar fi știut de unde vine și asta însemna pentru mine prăbușirea.

Experiența unui revelion precedent îmi arătase riscurile unei astfel de încercări.

Acum doi ani, cel dintâi revelion pe care nu-l făceam împreună ne găsea certați, despărțiți de mai mult de patru luni… Îmi spuneam totuși că n-o să poată trece acest început de an fără să-i fac un dar, care aș fi vrut să fie și o recunoștință, și un cheag de emoție risipită într-altă vreme departe de ea, și o durere nouă, arzătoare. Aș fi vrut de asemeni să aibă și o valoare comercială… Mi-era teamă să nu aibă dificultăți materiale… Era singura femeie care mă interesa pe lumea asta, și cum niciodată nu primise, în cei doi ani de dragoste, nimic de la mine, socoteam că n-ar fi rău s-o scutesc, într-o măsură oarecare, de cine știe ce întâmplări viitoare…

Cu o lună jumătate înainte am studiat un catalog de bijuterii și am comandat în Belgia, prin cel mai bun bijutier din București, o brățară de platină cu briliante. Era făcută din opt dreptunghiuri de mărimea unui mic ceasornic, cu câte un briliant mai mare la fiecare capăt… Costase 800.000 de lei… Mă gândeam să i-o ofer de ziua ei, dar și mai bine de revelion, căci atunci cadourile au un aer mai puțin direct și personal… Sau dacă nu, eram hotărât să-mi creez, de la o zi la alta, o împrejurare oarecare, anume, să aibă aerul unei stricte și firești întâmplări fără urmare, ca să nu fiu nevoit să dau explicații.

În cele din urmă m-am hotărât s-o aștept la ieșirea din magazin. Bănuiam că nu are să închidă deloc, dar îmi ziceam că tot va merge la masă. Așteptarea asta a fost una din cele mai grele din viața mea… Mi se părea că toată lumea știe ce aștept, rezemat de bara galbenă din vitrina unei drogherii vecine, dar nu chiar din fața magazinului, și credeam că toți mă compătimesc și mă găsesc ridicol… Zeci de prieteni, care au trecut pe acolo, văzându-mă, m-au tachinat, întrebându-mă dacă aștept vreo midinetă… Mereu trebuia să găsesc motive și explicații… Abia pe la două și jumătate a ieșit… Când a trecut pe lângă mine, în mantoul de taupe rotunjit, castaniu-verzui, cald, de simțeam o pornire nebună să-l mângâi, să-mi lipesc obrajii de el, am înghețat. Surprinsă însă după ieșirea din magazinul cu lumina artificială, de albul amețitor al nămiezii, era probabil puțin zăpăcită și de mișcarea curgătoare de pe

M-am urcat în mașina lăsată pe str. Sf. Ionică și am pornit după ea, încet, hotărât să provoc în dreptul ei o încurcătură care să mă oprească în loc. Nu era prea greu în ajunul acesta de An Nou… Când am ajuns, am cerut zgomotos loc… A întors capul tresărind, căci îmi cunoștea claxonul. Am privit numai cu coada ochiului. Ea a rămas aproape încremenită pe loc și toată figura i s-a strâmbat ușor ca de durere… Albul ochilor s-a făcut mai mare, mai limpede și platina cu reflexe liliachii a pupilelor mai intensă, mai alarmată. Buza de sus, din cauza gurii desfăcute într-un surâs de tristețe, lăsa să se vadă dinții albi din față. Îi înflorise toată fața, mărginită de bordura ca de șapcă a pălăriei cloș, de gulerul mare al mantoului care-i înconjura capul și-l depășea, de fularul de mătase, care era ca un plastron de culoarea caisei, înfoiat, pe piept. O vedeam în oglinda de la volan și am întors capul încet… Deși se uita la mine, n-a prins de veste, de parcă plutea în nereal – și m-am mirat de asta – căci pe urmă privirile noastre s-au întâlnit… Am ridicat pălăria și mi-a răspuns liniștit și cald, parcă ne certasem aseară de parcă s-ar fi trecut patru luni fără să ne salutăm. Am oprit pe dreapta în dreptul Pasajului Română, deși îmi veneau mașini în față… Am coborât și i-am ieșit înainte.

— Sărut mâinile… Și tremurând aproape: La mulți ani.

Avea ochii mirat deschiși, mai viorii, cu adevărat ca viorelele, înlăcrămați… N-a spus o vorbă și mi-a luat apoi brațul. Mi l-a strâns, pornind alături, lipită de mine ca o strângere la piept, transformată din cauza locului. Simțeam parcă prin stofa paltonului mângâierea mantoului ei castaniu-verzui.

— Unde mergeai?

Nu mi-a răspuns nimic… Tăcea, așa, nervos, la brațul meu… Fără să mă privească…

Mi se părea că am febră, nu mai am nici un contact direct cu lucrurile. Pe orice aș fi pus mâna n-aș fi putut prinde bine, vorbele nu veneau singure, iar în jurul meu nu mai treceau oameni, ci mergeau forme… De nervos ce eram, simțeam nevoia să vorbească neapărat căutând penibil.

— Pot să te întovărășesc puțin…?

Era puțin cam caraghios, de vreme ce ea îmi luase brațul și mi-l ținea strâns. Abia acum m-a privit liniștit și voit.

— Mă duceam să mănânc ceva la un mic restaurant aci…

— În pasaj?

— Da… Dar acum nu mai pot mânca… Hai, pe stradă…

— Magazinul e închis?

— Nu, a rămas acolo doamna Landrino, care a fost mai devreme la masă.

La Riegler în față erau țigănci care se instalaseră ocazional cu coșuri mari de vâsc și mimoze; alergau ușor după trecători.

A surâs limpede, cu fața mereu ușor crispată, ca o strâmbătură de voluptate și durere în același timp, iluminată de ochii vii, care parcă descopereau acum lumea. A luat o ramură de mimoză ca un mugur de salcie, mi-a desfăcut paltonul și mi-a pus-o la butoniera vestonului… A desfăcut apoi poșeta neagră, mare. Am vrut să duc mâna în buzunarul hainei, dar m-a împiedicat, aducându-mi aminte:

— Diseară e Anul Nou.

— A, da! E Anul Nou… Atunci primesc… Primesc cu o condiție… Să-mi dai voie să-ți fac și eu un dar… Și am scos mimoza ca o amenințare.

I-a înghețat fața și a capitulat frumos.

— Primesc.

Eram chiar în dreptul marelui bijutier… Nici n-a mai avut timp să protesteze. Pe galantarul acela, care e ca o vitrină de fluturi și șerpi albi în muzeu, și-a așezat coatele nervos și a început să caute… A descoperit cel mai cuminte inel… ca un fir de sârmă, de aur, cu un safir… De altfel foarte frumos…

S-a întors surâzătoare, arătând încântată, jumătate din dinții albi de sus, mai limpezi ca bijuteriile mici de fildeș.

— Am găsit.

Am privit glumeț, scoțându-mi mănușile groase de piele și dictând cu o prefăcută energie.

— A nu… Cine oferă aci? Eu sau dumneata?

A devenit palidă, de i-a rămas numai gura roșie în toată fața și s-a sprijinit de galantar… În clipa aceea, eu am avut, înțelegând, ca o declanșare fluidă… Fără să mă gândesc, automat, parafrazasem una din glumele noastre cele mai intime, cele mai senzuale: „Mă rog, aici cine iubește!” spunea uneori, când o țineam îmbrățișată, exasperată de dorință și când, tiranic, sadic, nu-i îngăduiam nici o mișcare, de rămânea cu tot corpul întins, încordat, crispat, în așteptare. Am transpirat întreg, ca de un scurtcircuit în artere și abia după câtva timp am putut vorbi, dar nu către ea, căci între noi totul era epuizat, ca după o posesiune, ci către bijutier, întrebându-l, așa, stupid, ce rezultat știe de la Consiliul de coroană din ziua aceea de la Sinaia, unde fuseseră chemați toți șefii de partide și vreo doi jurisconsulți. Pe urmă am căutat câteva brățări, am rugat-o să le încerce, ca să maschez premeditarea, și privindu-i vinele încheieturii, sub pielea subțire, împletite ca dorințele, i-am prins în jurul mâinii întoarse, care era ea însăși o bijuterie, brățara comandată.

De plătit, firește că m-am făcut că plătesc imediat, dar mă întrebasem mereu dacă să-i spun prețul bijuteriei, sau să-l las să-i fie surpriză… Mi-am spus însă că e o copilărie… Că ar fi putut să cadă mai târziu pe mâna vreunui șarlatan, și că era mai bine să știe prețul adevărat… Am iscălit deci în fața ei un cec, anulat în prealabil, de 800.000 de lei, cât costase brățara. Era cel dintâi dar pe care i-l făceam de când ne cunoșteam… Aveam superstiția stupidă că dacă îi ofer măcar o floare, dragostea noastră se termină… Și, de aceea, luptând cu mine însumi, în doi ani nu-i oferisem nimic. Cu sufletul alterat de sentimentul irevocabilului, cu care, de altfel, eram de acum familiarizat, resemnat după nădejdi contradictorii și înfrângeri definitive, îi pregătisem acest întâi dar. Când am ieșit, apăruse, de după norii lânoși, iar soarele.

— Mai ai o jumătate de oră… Nu ți-e frig? Mantoul castaniu-verzui, deși își îngusta forma, acoperind cald genunchii, era scurt și nu ciorapii de culoarea nisipului aveau să-i țină cald, mai ales că șoșonii erau atât de scăzuți și mici. Vrei să mergem să mâncăm împreună la o grădină oarecare?

Am oprit o mașină de piață… Niciodată nu primise să meargă în mașina mea… În cei doi ani, iubirea noastră rămăsese oarecum secretă… Din când în când ne refugiam în câte un orășel de munte, de cele mai multe ori plecând cu trenul: Deva, Sighișoara, Bran, Nehoiaș sau, când nu era sezon, pe coasta mării. Chiar la teatru, aveam aerul că ne-am întâlnit acolo, la masă eram împreună numai la ea, sau numai la mine în garsonieră, unde ne închideam uneori de sâmbătă până luni dimineața, ca niște condamnați ai voluptății.

Am mâncat la un restaurant de pe 11 Iunie, singuri în tot salonul, în acest ajun de An Nou. Era pentru mine o bucurie chiar numai s-o privesc, cercetând-o ca pe un tablou… Femeia asta, care la început nici nu mi s-a părut frumoasă, m-a făcut să descopăr frumusețea. Cădea pe gânduri uneori și, ferindu-și parcă privirea de a mea, rămânea în profil. Pălăria părea o glumă, iar marginea ei, ca o mică streașină, de fetru castaniu, tăia o diagonală sinuoasă ocolind pe deasupra sprâncenei stângi, peste ochiul drept, peste obrazul rumenit de trecerea de la frig la cald, până la lobul urechii, pe urmă, arcuit spre ceafă, lăsând câteva bucle de un arămiu des, întunecat, afară. Zâmbea lumii gândurilor ei, arătând trist dinții albi de sus. Sprijinită în cot, își rezemase bărbia de dosul mâinii sucite, cu degetele mângâietor lipite de gât. Era într-o vestă de jerse, cu linii-dungi paralele, roșcate, negre, cafenii, pe care o purta, văzusem pe fereastră, și în magazin.

În asemenea clipe, ca și atunci când era îmbrăcată pentru serată sau bal, frumusețea ei avea în ea ceva absolut nepământesc, transfigurat, și asta explica de ce atâți bărbați vorbeau despre ea cu un soi de emoție pe care ceilalți, care aveau prilejul s-o vadă doar întâmplător, în momentele ei de plictiseală, necazuri sau nedispoziție, nu o înțelegeau.

Am vorbit despre multe, fără să cerem niciunul, nici altul, explicații pentru ce a fost.

— Ce faci diseară? Am întrebat, neliniștit că îmi va pleca într-o lume necunoscută.

— Nimic… Vino la mine… Și fără să se gândească: Vreau să bem, diseară, șampanie…

Mi-am simțit obrajii moi și năclăiți de o sudoare rece… Să fiu cu ea diseară, în dormitorul fără mobilă, fără covoare, ca o cameră în care azi te-ai mutat, numai cu un pat alb și o mescioară joasă, fără șifonier pentru haine – căci se dezbrăca într-o odaie alăturată în care erau dulapurile și masa de toaletă, după ce ieșea din baie. Să fie din nou goală și să bea șampanie… Ca un sinucigaș care dă totul pe o clipă, îmi vine să zic… Da.

— Ce rău îmi pare, nu știam că te voi întâlni și m-am angajat pentru toată seara… M-am gândit la cei care se duc la operație, fără anestezie… Dar poimâine, nu la… Haide la… Acum e partea cea mai grea… Firește oriunde, în afară de: la mine sau la ea acasă… Când iubirea noastră a fost timp de doi ani interioară, va trebui să fie acum numai pe drumuri. E o schimbare ca o răsturnare în existență.

— E la Cartea românească expoziția lui Teodorescu-Sion… Vrei să vii s-o vedem?

A rămas contrariată, cu surâsul trist care îi ridica puțin colțul gurii, arcuindu-i buza de jos, făcând-o paralelă oarecum cu conturul bărbiei; căci atunci când zâmbea, gura i se încadra ca într-un romb instabil, fără cele patru unghiuri, fiindcă unul era înlocuit de nas, altul topit într-o gropiță în bărbie, iar două schițate, aproape imperceptibil, în obrajii arcuiți ușor.

Și, ridicând din umeri, jucându-se cu mănușile de piele neagră:

— La 11 dimineața…?

Ca și când ne-am fi descoperit o vocație nouă, am vizitat, în cele două săptămâni care au urmat, toate expozițiile și muzeele din București… Eu eram într-o aiureală de fericire continuă…

Știam însă că totul va avea un sfârșit, deci după două săptămâni am început să lipsesc de la rendez-vous-uri… M-a găsit o dată, chemându-mă la telefon, și am rugat-o să mă ierte, pentru că sunt puțin bolnav… Sunt nevoit să stau în casă. Speriată:

— Ce-i asta?… Ce ai?

— Nu știu… Puțină febră…

— Dă-mi voie să viu să te văd.

— Ești prea bună, dacă… Nu te reține nimic…

M-am dezbrăcat numaidecât, am întredeschis buzele ca să mi le ardă puțin respirația, am făcut un adevărat exercițiu de paloare…

A venit, și-a aruncat mantoul și pălăria în fotoliu și s-a așezat doar jumătate lângă mine, pe divan, cu picioarele lungi, oarecum paralele cu divanul, cu genunchii lipiți goi și strânși în mătasea ciorapului, căci rochia de serj bleumarin era prea scurtă.

Mi-a luat mâna, dând o clipă în lături buclele arămii care-i cădeau pe față din cauză că aproape își smulsese, preocupată de mine, pălăria.

— Dar, pentru Dumnezeu, ce ai?

— Nu știu, nimic, puțină febră…

Mi-a mângâiat matern părul, m-a privit în ochi, cu zâmbetul acela care-i încadra gura întredeschisă în acel romb inefabil, îndurerat, cu acea strălucire a ochilor viorii de tot, care făcea să fie văzută de departe… Și pe urmă, hotărât, și-a lipit buzele de ale mele. Am făcut o grimasă.

— Nu… Nu… Cine știe ce am… A început să mă strângă în brațe…

— Mi-e totuna, orice ai avea… M-am desprins, moale de deznădejde:

— Te rog, astâmpără-te… Nu. Nu.

Și ca să nu creadă că ar fi altceva, că n-o iubesc, după ce m-am desprins, i-am sărutat mâinile ca pe unele frumos așezate dintr-o icoană.

N-avea totuși mână mică și cu degetele molatece de madonă, ci lungă și subțire. Articulațiile apăreau la orice îndoitură pe dosul mâinii, altfel delicate ca niște vii accente circumflexe, subliniind vâlcelușele dintre ele, bune de umezit cu vârful limbii. Degetele albe, prelungi, nu se terminau în unghii ascuțite, ci mai curând late, ca niște petale mici lăcuite roșu, mâini fără grăsime, nervoase, de prințesă, pe care, resfirate, le ducea necontenit, când ca să aranjeze o buclă, pe după ureche, imaginar căzută, când ca să strângă mica eșarfă în jurul gâtului, ca un domn care și-ar potrivi cravata.

— De ce-mi privești mâinile? Surâdeam, fără să știu ce să spun.

Am prelungit o săptămână boala aceasta închipuită, care mi-o dăruia pe ea în fiecare după-amiază la ora 7 jumătate precis… Mâneam seara împreună, la mine, lângă divanul larg, pe o mescioară joasă, și o priveam fericit cum își plimba mâinile pe olanda feței de masă, printre cupele joase de cristal albastru de murano, pe tacâmurile de argint, căci totul căpăta viață când era ea acolo.

Eram din nou ca în liceu, când visam să fiu bolnav, numai ca să vie îngrijorată, să mă vadă, o doamnă frumoasă, soția unui prieten al tatei… N-am mai lăsat-o să mă sărute, spunându-i că doctorului îi e teamă de un tifos… Își apăsa gura pe a mea cu o dorință de împărtășanie a răului care mă cutremura.

Peste o săptămână, ridicolul situației nu mai putea fi prelungit și am anunțat că plec în Franța să-mi recepționez un avion comandat.

Într-adevăr, am lipsit o lună de zile… Eliberat de groaza apropierii, i-am scris de acolo, în fiecare zi, scrisori de dragoste smintite, cu voluptatea de a urla în fiecare rând că o iubesc, de a mă umili în declarații de robire absolută.

M-am întors în zbor pe la începutul lui aprilie și am început probele de antrenament și încărcare de benzină… Vream să bat recordul în linie dreaptă fără să mă decid în ce direcție… Bănuiam că până în cele din urmă voi porni spre Capetown.

Veneam pe la ora 3 acasă foarte obosit, mâneam, fumam o țigară, și pe urmă, îmi luasem obiceiul să mă duc s-o văd la magazin: Era întotdeauna de la 9-1 acolo și de la 3-7… Se ocupa foarte serios, își sfătuia clienții în alegere, lăsând fetele să se ocupe numai de mărunțișuri… Studia modelele noi în revistele străine de artă, discuta cu maestrul pe care-l aduseseră de la Berlin despre modificări și materiale… Ajunsese foarte pricepută… De altfel, citea toată ziua, și nu numai romane, ci tot soiul de cărți: tratate de drept și medicină, colecții de acte, sociologie, dar mai ales istorie… Până și din cărțile mele, și nu numai din cele adunate în carieră, ci și de aviație, a citit. Reviste de artă și literatură (de la ea am luat obiceiul să citesc și eu Nouvelles litteraires și Candide). Dar ceea ce m-a mirat mai mult era că nu lăsa să treacă, nici o zi, ziarele… O dată i-a spus cineva că asta e o apucătură bărbătească.

— Iartă-mă, eu nu mă duc la ceaiuri să aflu „noutăți” de la cucoanele, care știu atâtea; și nici nu mă interesează cam ce spun ele.

Când se mira cineva că o femeie atât de frumoasă ca ea se ocupă atât de mult de magazin, rămânea totdeauna pe gânduri.

— Munca aceasta înseamnă pentru mine independența, banii câștigați îmi dau dreptul să fiu eu însămi, să cumpăr cărți și lucruri frumoase, să nu fiu jignită de proprietar și să fiu scutită de oferte necuviincioase.

Avusese norocul ca întreprinderea să realizeze câștiguri foarte frumoase, încât, după doi ani, mai împrumutând bani, izbutise să clădească în Parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanților, o casă mică, dar foarte modernă, cu două apartamente de închiriat, în afară de cel mic oprit pentru ea.

Nu a lipsit, în decurs de câțiva ani, decât de câteva ori de la magazin, și numai din cauza mea… Dar și atunci ruga pe asociată să fie prezentă… Nici sâmbătă măcar, nu făcea weekend. Magazinul avea un fel de retragere ca o strană, mare cât o cameră… Acolo era o masă groasă modernă, cu câteva fotolii joase în jur, o etajeră cu cărți și reviste. Citea, desena și aștepta să fie întrebată de fete. Mi se pare că și dumitale ți-a răspuns o dată: „Dar asta e viața mea… Ce vrei să fac?”

— Te împaci cu gândul că ai să trăiești 30 de ani așa…?

— Uneori n-aș vrea să trăiesc deloc… Dar dacă mă gândesc bine… Nu e chiar așa de rău… Stau acolo între lucruri frumoase, alese, uneori gândite, mângâiate de mine… Dacă n-am nimic de făcut, citesc toată ziua și tot e un câștig. În fiecare seară merg la cinematograf… O lună pe an călătoresc, dar e cinstit să adaog că nu uit interesul magazinului, vreau să văd ce mai aduce nou modernismul în mobilier.

— Dar iubești?… Nu ești geloasă?… Nu ești neliniștită…?

— Nu cred în iubire.

— Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea…?

— Ba da, mă atrage… Poate că e singurul rost al unei vieți mărginite, comune, cum e viața noastră. Și-mi place… Dar știu că nu durează… Că nu corespunde unei realități… Îmi place mult să privesc o noapte cu lună… Și uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar știu bine că luna e altceva decât ceea ce pare… Nu întind mâna s-o prind… E mult și ceea ce dă, fără intenție și sforțare.

Aproape toată luna lui aprilie am fost în fiecare după-amiază în magazin. Era o bucurie liniștită, între mobile noi, frumoase… Retras în firida aceea (încăperea fiind prea mare, de când cu criza de magazine, se construise în interior, ca să zic așa, sau mai bine se împărțise încăperea în două, dar unul dintre magazine, o tutungerie, nu mergea până în fund, lăsând astfel o bună porțiune celuilalt) parcă mă afundam într-un vis.

Am învățat o mulțime de lucruri în aceste trei săptămâni. Ce nu-mi explica femeia aceasta! Aș fi ascultat orice… Ne consumam într-o iubire rarefiată, prelungită după-amieze întregi. Și totuși simțeam, nefericit, că nu e cu putință ca femeia asta să nu se întrebe de ce n-o chem la mine, de ce, logic, nu transform în fapt pornirea mea. În ajunul Sf. Gheorghe… Catastrofa atât de temută luni de zile n-a mai putut fi ocolită…

După-amiază mi-a trimis un buchet de liliac și o mică valiză cu pijamaua ei, peria de dinți, un alt obiect de toaletă mai intimă și papucii, izmeniți ca doi porumbei… „Astăzi este aniversarea iubirii noastre… Voi dormi la tine… E cu neputință altfel.”

Mi-am dat seama cât de mult mă lăsasem târât de această paralizantă cedare din fiecare zi… Numai un gest disperat putea restabili situația… I-am înapoiat totul cu două cuvinte: „Cu neputință”.

Probabil că a sosit într-un automobil, căci peste o jumătate de ceas a fost la mine, forțând aproape ușa.

— Fred, ce înseamnă asta?

Cred că eram palid ca dr. Tokkeramo din Taifun.

— Nimic… Răspunsul meu. M-a certat cald… Gutural.

— Dar Fred… Fred, ești nebun… Tu mă iubești.

Am luat, cu o voință de ghilotinat, o atitudine aproape necuviincioasă:

— Doamnă, cred că faceți o confuzie… Vă prețuiesc nesfârșit ca inteligență… Și-mi place prezența dumneavoastră… Dar nu mă interesați ca femeie.

A rămas ca paralizată… I-au dat lacrimile… Nu putea să spuie nimic, scâncea.

— Dar Fred… Fred… Mă iubești, nu e gest al tău să nu-mi spui că mă iubești. Am luat o atitudine de diplomat insultat:

— Doamnă, găsesc că e de un gust îndoielnic și această presupunere, și această insistență… De altminteri, țin să vă previn că aștept din moment în moment o femeie… S-a frânt toată, părea mult mai mică… Își mușca buzele, cu ochii plini de lacrimi. S-a întors spre fereastră, s-a sprijinit cu cotul de o etajeră de cărți, cu capul rezemat în palmă. Părul scurt și fluturat, din cauză că își scosese pălăria repede, era tot înapoi, lăsând descoperită fruntea și urechea. Ochii priveau pe jumătate închiși, îndurerați; distanța dintre pleoape și sprâncenele chinuitor înălțate se mărise mult. Buzele erau trist întredeschise, puțin de tot, nu se vedeau dinții. Linia maxilarului de jos se vedea accentuată nervos. În gulerul de batist al bluzei, gâtul îi palpita în gropița de la claviculă.

S-a întors ca sub o povară, și-a luat rar, ca un somnambul, mănușile, și-a pus peste tailleur blana de vulpe în jurul gâtului și a plecat. Așa au luat sfârșit trei luni de trăită nerealitate.

În mai, a avut o legătură de două săptămâni, pe care a rupt-o brusc, pare-se, după ce acumulase destul dezgust… Am fost fericit când s-a împrietenit cu Eleonora Demetriade… Sufăr mai puțin când văd că se interesează de o femeie… Când a plecat la Movilă în august, căci la Berlin nu avea să plece decât în septembrie, m-am dus, bineînțeles, după ea… ca să ajung la conflictul cu Ladima, din grădina „Popovici”. Când nu pot să-mi închipui în amănunte, în cadrul ei, viața pe care o duce… Mi se aprinde ceva în minte, ia foc totul în mine…

Ar putea fi altfel? De doi ani viața mea e un șir de contraziceri stupide, de hotărâri mari și gesturi curajoase, alternate cu acțiuni gratuite și greșeli mici, infame, de o inconștiență care mă îngheață pe mine însumi și anulează totul. Emilia îmi flutură mâna în dreptul ochilor, ca și când ar vrea să mă trezească.

— La ce te gândești atâta?

— Nu știu, e atât de bine la tine aci. Afară trebuie să fie oribil, până s-o mai răcori puțin.

— A fost azi o zăpușeală! Mă mir că nu plouă.

Plictisită, mai ales că suportă greu căldura, s-a sculat și s-a așezat pe marginea patului, cu trunchiul puțin cam strâmb. Picioarele cu coapsele mari, lățite de marginea drotului, îi atârnă de la genunchi în jos… Pernița mică a muntelui lui Venus îi acoperă cu totul, când stă așa, floarea de mătase. Pântecul, deși ferm, mai face încă o cută ceva mai sus, paralelă cu pernița… Sânii par și mai mult două gutui pline de sevă. Fesa din stânga îi e mai turtită decât cea din dreapta, așa cum stă cam aplecată într-o parte… Sprijinită într-o mână. S-a gândit parcă la ceva. S-a dat jos și a căutat o fotografie a lui Stoianovici.

— Numai să vezi…

O cercetez lung, deși nu mă interesează, dar ca să nu îmi trădez interesul exclusiv pentru scrisori. Pe urmă:

— Hai să mai citim:

Valeria dragă, Îmi pare rău, dar nu pot să te ascult… Nu mai rămân nici un ceas la gazetă… Am primit două scrisori, de la cine știi, dar e de prisos. N-am alt răspuns. E pentru a treia oară când sunt pus în situația asta.

Crede-mă, și mie mi-e greu să renunț la o leafă, care, așa cum e, îmi e atât de necesară. Mi-e greu să renunț la celelalte avantaje – pe care le enumeri – ale gazetei, dar mi-ar fi silă de mine dacă aș continua.

Nu, Valeria, este peste putință… Îmi pare rău de camarazii mei… Și mie mi-era agreabil să lucrez cu ei. Toată viața mi-e plină de urâciune. Când alții au vilă și casă și onoruri, pentru că au renunțat la mândria de a fi ei înșiși, mie nu mi-a rămas decât dreptul de a scrie și mai ales de a scrie ce gândesc. Dacă nu scrii ceea ce gândești, de ce să mai scrii? Sunt alte mijloace de făcut bani, mai practice, mai rodnice decât acela de mercenar al condeiului… La urma urmelor, pentru ceea ce mi se propune e prea puțin leafa de gazetar… Domnii aceștia nu mă cunosc. Dacă e vorba să accept asemenea îndeletniciri, atunci vreau să fiu și eu ministru ca ei, vreau moșie și castel în Transilvania. Într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decât cu o biată conștiință limpede.

G. D. L.

Emilia își turtește cu regret buzele una de alta, clatină din cap și se lungește iar, plictisită, lângă mine.

— Ce nerozie a mai fost și asta! S-a supărat, ca proasta, pe gazetă și și-a dat demisia. Ce-am stăruit pe lângă el… Valeria s-a ținut de capul lui o după-amiază întreagă. „Nu și nu, că el pleacă.” Abia trecusem revelionul.

Din pricina unui articol în care Ladima denunța vehement un cartel industrial, Gheorghidiu, care se vedea în scurtă vreme din nou pe banca ministerială, și de altfel în înțelegere cu tata, au hotărât să se creeze la gazetă o „direcție politică” pe care au încredințat-o redactorului-șef, devotat lor. Toate articolele cu caracter politic trebuiau deci revăzute de Mateevici. În realitate nu era prea limpede rostul acestei direcții, și mai ales nu era limpede ce rol mai avea în redacție Ladima. După o zi de încercare, când a văzut ce încurcate sunt atribuțiile respective, el și-a dat demisia… Cele două scrisori i le-a scris tata, rugându-l să nu se grăbească, să fie înțelegător și să ia situația așa cum e. L-am rugat și eu să rămână… Mi-a spus cu un gest dezolat: „Domnule Vasilescu, îți spun cinstit, chiar dacă aș vrea să rămân, n-aș putea… Nu sunt în stare să scriu două rânduri care să nu vie dintr-o convingere adâncă. Stau înaintea paginii albe câte o jumătate de oră și nu găsesc nimic, idiotizat. Ce vrei să scriu, dacă nu scriu ce gândesc?…

Nu sunt Mafalda să știu ce ar dori alții.”

Emilia clatină din cap cu părere de rău.

— Necazul cel mare a fost altul… Peste două săptămâni era premiera mea… Tocmai atunci nu mai era el critic. Eu știam ce are să fie… Toți dușmanii lui au tăbărât pe mine…

Nu mai spun de alea din teatru, care atâta așteptau. Nu-i vorbă, știu eu cine mi-a făcut-o.

Mă uit la ea, cum stă culcată pe o coastă, întoarsă spre mine. Sânul de jos e sprijinit de brațul de sub el, cel de sus întinde puțin pielea la baza lui, ca un fruct greu și se sprijină pe tovarășul lui de jos. Șoldul îmbelșugat stă arcuit mult și genunchiul plin dedesubt e adus în față. Din pricină că îi e cald a dezbrăcat iar chimonoul.

Nu știu dacă „i-a făcut-o cineva”, nu știu dacă „dușmanii lui au tăbărât pe ea”. Ceea ce știu e că într-o piesă modernă, omenească și simplă, într-o atmosferă de intimitate, ea s-a apucat să urle ca o disperată. Ceea ce ar fi mers într-o melodramă sau într-o dramă bulevardieră era aci penibil. Emilia era cu totul alături de rol, din care nu pricepuse nimic, și nemaiștiind ce să facă, deoarece nici regizorul nu știuse ce să-i arate, a încercat să plaseze eternul și teribilul ei cuplet din Modelul, deși pe alte cuvinte, procedeu justificat doar de faptul că și aci era vorba de o femeie părăsită. Cum așa făceau pe vremuri, mi se spune, tenorii de operetă, care rugau pe șeful de orchestră să intercaleze undeva un cuplet cu care, cine știe când și unde, avuseseră ei succes.

Nenorocirea a fost că s-a râs în sală, tocmai când Emilia se credea mai dramatică. Și n-a fost o colegă de vină… Am asistat la premieră și pot să spun că râsul „era în atmosferă”. A fost destul un mic accident… De la galerie, când ea a terminat, patetică, înclinând capul pe umăr, o frază pe care o credea zguduitoare: „Să te gândești din când în când la mine”, un student, probabil, a confirmat apăsat și grav: „Bine!” și sala a izbucnit în hohote. De altfel, întregul spectacol a fost foarte „înjurat” de presă.

Emy dragă, Ce vrei? Ce sunt eu de vină… De ce îmi trimiți teancul de cronici?… Pe mine nu mă înjură toți cei pe care i-a muștruluit pagina literară? Uite Avântul vorbește de un poet ridicol și agramat: îmi citează o strofă… Am refuzat revuiștilor o cronică făcută de ei înșiși, acum Gândacul, uite, scrie despre mine, citește tăietura asta, ca să vezi cât de spirituali sunt: „Autorul cunoscutului volum de versuri Spanac (celebrul Ladima, îl știți) a intrat ieri să se tundă, într-o frizerie din centru. A fost o adevărată panică în personal și mai ales printre mușterii. Atunci patronul, care-l știa după caricatură, din revista noastră, a avut o inspirație genială… „Domnule, eu cumpăr Spanacul d-tale? Nu. Atunci d-ta de ce vrei să fii clientul meu?…” Mândru, Ladima a scos de sub paltonul ros ca o capră râioasă, trei volume de versuri: Spanac. „Le ofer gratis… Dacă și d-ta mă tunzi gratis…” Ștefan, patronul, a căzut lat, în mijlocul prăvăliei, și a fost stropit cu toate flacoanele de fricțiuni din galantare, dar până la ora la care închidem gazeta nu și-a revenit.”

G.

— E adevărat că și pe el l-au tăbăcit rău. Ce și-au bătut joc de el! Mereu găseam în cabină ziare însemnate cu creionul. Mi le puneau acolo „inimile bune” din teatru. Că nu s-au lăsat până nu m-au dat afară.

Și, dezgustată, întoarce capul în partea cealaltă. Se încruntă și nu se mai interesează de mine. Citesc singur câteva bilete.

Emy dragă, E absurd să-mi reproșezi mie plecarea ta din teatru… Ce înseamnă asta: „Sunt absolut sigură că dacă nu-ți dădeai demisia de la gazetă nu aș fi ajuns unde sunt”. De ce să crezi că eu am atras toate dușmăniile prin „polemicile” mele? și de ce să nu admiți că a fost o greșită distribuire a ta și că piesa e proastă? Crede-mă, Emy, sufăr și eu când văd că ești batjocorită prin gazete și reviste. Ai dreptate, în chestia cu scaunul, bănuiesc și eu că e mâna vreunei colege invidioase… Mă duc mâine la teatru să vorbesc cu directorul.

G.

Emy… Era foarte multă lume și n-am putut intra… Voi trece mâine. Diseară ești acasă?

G.

Am vorbit cu directorul… Spune că el n-are nici o vină… Hotărârea a fost luată de comitet, 130 de angajați sunt prea mult pentru Teatrul Național… În fiecare zi sunt articole în gazetă pe chestia asta… Și din 130 de angajați 92 sunt femei… E o proporție exagerată… Spune că a concediat pe cele mai noi dintre angajate. Mi-a adăugat, ridicând din umeri: „Am concediat șase fete, angajate acum doi ani, cărora nici nu li s-au dat măcar roluri de încercare, ca să se vadă dacă au bietele fete talent… D-ra Răchitaru cel puțin a jucat și, în unanimitate, critica cere s-o dăm afară… Ce vrei să fac? Să îndur campanii pe chestia asta? Să dăunăm teatrului, ca s-o ținem…?”

Emilia, nu-ți închipui cât sufăr… Nu e decât o singură soluție… Trebuie să montăm cât mai curând un spectacol de avangardă… Am să aleg o piesă care să-ți convie. Gerul ăsta mă exasperează și el. Pe Sărindar au desfăcut strada ca să repare canalul sau nu mai știu ce… Mi-e silă… Scârbos oraș. N-am primit nici o știre de la Gina… Dacă aș putea să plec. Dacă aș putea să mă odihnesc.

George.

Emy dragă, Nu știu de ce ții atât să mergi la balul acesta… Am auzit că nici nu mai este ce a fost odată!… Înainte de război „Balul sindicatului ziariștilor” era un bal la care venea toată lumea bună… Dar acum… E foarte greu de obținut invitații… Am cutreierat ieri toate redacțiile, deși îmi venea foarte greu, că am alunecat pe zăpada înghețată și mi-am scrântit piciorul. Nu am întâlnit din comitet decât pe Necșulescu… Îmi spune că s-au desființat biletele de favoare… Ca să viu la intrare, că e unul dintre colegi, și mă lasă înăuntru… I-am explicat că e vorba de altcineva… Mi-a spus că am dreptul să viu cu o doamnă. E tot ce am obținut… Îmi pare foarte rău că nu pot să-ți fac serviciul ăsta… Sunt și altfel nespus de trist, Emy… În viața mea n-am fost atât de trist… Rămâi acasă… Să rămânem sâmbătă seara acasă… Vreau să stăm mult de vorbă… Ah… Dezgustătoare iarnă… Mi-e silă de tot… Și sunt obosit… E ceva sfârșit în mine, Emy… Vreau să stau puțin lângă tine… Câteva cuvinte… Ale tale ar fi ca un balsam. Dacă ți-aș ține o seară întreagă mâna în mâna mea, poate s-ar mai împrăștia gândurile acestea care rotesc deasupra mea ca niște corbi… S-a sfârșit, Emy.

Cu sărutări de mâini, George

— Dar ce bal era ăsta?

— Balul ziariștilor, țineam neapărat să merg. Alea din teatru se pregăteau toate. Nici măcar un bilet nu mai era în stare să găsească.

Îmi aprind obosit o țigară. Mă învăluie o tristețe ca o presimțire. Îmi scapă scrisoarea din mână, ca o frunză uscată.

Emy, este imposibil… Deși spui că ai văzut invitația la Gina, mie mi s-a spus că s-au desființat… E posibil să fie altceva, dragă… Comitetul sindicatului colindă ministerele și băncile, plasând bilete… Fiecare dintre ministere ia câte-o lojă-două, și douăzeci, treizeci de intrări, pe care ministrul și secretarul general le împart apoi la prieteni… Probabil că Gina are un astfel de bilet… Dacă aș avea smoching aș merge eu cu tine, și ai intra cu mine… Însă l-am vândut de acum 5 ani… Dar mai bine ascultă-mă, încă o dată, Emy… Nu face să mergi… Vine acum acolo o lume imposibilă: cocotele și servitoarele, se spune, fac majoritatea femeilor. Dă-mi mie mai bine seara aceea, Emy.

Niciodată n-am fost atât de trist și părăsit ca acum. Am încercat să răspund infamiilor din Semnul, dar mi-au refuzat în toate părțile articolul… Necșulescu, pe care îl credeam cel mai bun prieten, uite ce scrie:

E alăturat un petec de gazetă, cu un articol pe două coloane. Un pasaj însemnat cu roșu, sub titlul: Nu e nevoie de o lege a presei.

„O lege de cenzură a presei e o aberație… Chiar când între gazetari se strecoară aventurieri și șantagiști, ei sunt repede eliminați și exemplul nenorocitului acela de Ladima, care a dispărut din presă în mai puțin de trei luni, e destul de elocvent.” Prietenii, Emy…

George.

Cam la o săptămână după plecare, el a venit la Veacul, cu un articol foarte violent, un fel de răspuns uneia dintre gazete, care-l ataca în fiecare zi. Mateevici i l-a adus seara lui Gheorghidiu, care a ridicat din umeri și i-a spus să nu-l publice: „Ce să ne mai băgăm în chestiile astea?”

Emy, e o copilărie… Frac și nici smoching închiriat nu pun pe mine… În nici un caz… Orice s-ar întâmpla…

L.

— Mă mir, atâția inși împrumută frac și smoching. Dar n-ai idee ce încăpățânat era. O privesc lung, ca pe o haină, și iau altă scrisoare.

Dragă Emy, nu înțeleg de ce atâta insistență… Dar, în sfârșit, pentru că ții tu atât… Vin așa în haină neagră și cu un domino… pe care zici că l-ai găsit… Dar trebuie să trec mai întâi pe la Vasiliu… Pe urmă am treabă la S. S. R. Cred că de acolo scap pe la 8 1/2. Mi-e foarte greu să merg prin ger, mă ustură respirația. Voi veni la tine imediat după masă…

— Țineam să merg cu orice preț pentru că știam de la Gina că o să vie acolo Cobâlcea, un basarabean, prieten cu Gheorghidiu… Eu mergeam în rochie de seară nemascată… Găsisem și pentru el un domino… În bal, vorba aia, aveam să ne pierdem unul de altul… De la ușă chiar.

Emy dragă, Îmi pare bine că te-ai convins și tu că a fost o greșeală să mergem la acel bal… Mai întâi faptul că n-am avut nici măcar domino și a trebuit să îmbrac o jerpelitură de costum de conspirator de la operă mi-a stricat de la început cheful… Pe urmă, înghesuiala aceea stupidă de la intrare. Să aștepți o oră până se mișcă gloata dinaintea ta… Nu mai spun că eu n-am înțeles nimic din tot balul, pentru că toată seara te-am căutat pe tine… Degeaba spuneai că să nu ne pierdem unul de altul, căci era zadarnic… N-am făcut decât să urc și să cobor scările Eforiei, înghesuindu-mă într-un bâlci de costume de tot soiul, căutându-te de la balcon până pe scenă. Era într-adevăr o striveală și o căldură înăbușitoare… Abia se găsea câte un colț retras… Aș vrea să-ți spun un lucru… De ce te-ai supărat aseară când ți-am spus că nu e frumos să vorbești cu tinerii aceia, de la altă masă? Tu erai nemascată, Emy, eu de asemeni din cauza căldurii mi-o scosesem… În asemenea cazuri nu mai ești în necunoscut. O femeie bine, nemascată, chiar la un bal mascat, nu trebuie să îngăduie familiarități… Bărbații aceștia sunt de o necuviință nerușinată… Aseară am avut tot timpul impresia că ne-a urmărit un automobil cu farurile stinse… Când am coborât, ne-a luminat însă de două ori cu farurile brusc aprinse… Cred că au vrut să-ți fixeze casa…

G.

— Vai, ce am mai pățit la balul acela. Dacă l-ai fi văzut în costum. Ce mutră nenorocită avea… Să râzi să te prăpădești… Nu puteam să mă mișc din cauza lui… Aproape că mă ținea de mână… Și vorba aia, nu pentru el venisem la bal… Cum ajungeam la înghesuială, și dispăream… Multă vreme nu i-a trăsnit prin cap să mă caute pe culoare, sus la balcon… Acolo am stat de vorbă cu un tip foarte bine, căruia i-am spus să ne despărțim și să ne urmărească până acasă la plecare… Că vom pleca la 3 fix… Să aștepte să plece cumnatul meu… (i-am spus că Ladima mi-e cumnat) și pe urmă am să apar la fereastră… Am vrut să nu creadă că sunt singură, că unor bărbați le face proastă impresie asta… Pe urmă am mai căutat să mai fac alte cunoștințe… Dar nu puteam scăpa de el… Nemascat, că spunea că-l înăbușă masca, era și mai oribil… Când i-am spus lui Miți să-l ție puțin de vorbă… Nici n-a vrut să audă… Fugi, dragă, de aici… Ce vrei, să rămân de pomină!… Nu vezi, parcă-i Donchișote. Naiba să-i ia pe bărbații de la Operă… Au adus mai multe costume pentru noi, fetele, și pentru bărbați… Dar eu m-am dus prea târziu și n-am găsit decât costumul ăla de cavaler, pentru el.

O privesc atât de mirat și de străin, că o clipă am impresia că a înțeles totul. Lumina lămpii de pe noptieră vine însă din spatele meu, încât fața îmi e într-o umbră ușoară, pe când ea e luminată în plină față, iar umerii i-au căpătat luciri de sidef.

Emy dragă, am venit prea târziu, am fost după-masă cu un prieten aviator, la aerodrom la Pipera. Îmi pare rău că nu te găsesc. Diseară ești acasă? Vreau să-ți vorbesc.

G.

Treceam cu mașina de la restaurant spre aerodrom și l-am întâlnit pe Academiei. L-am întrebat dacă vrea să meargă cu mine și am fost bucuros că a primit. Zoream acum antrenamentul, căci vream să plec, cât timpul era favorabil, spre Capetown. Toate încercările din vară eșuaseră și a trebuit să aduc noi transformări Breguet-ului, schimbând rezervorul, care nu putea lua decât 4.000 de kilograme de benzină – când eu aveam nevoie, ca să încerc și un record mondial de distanță, de peste 8.000 de kilograme – și aducând unele modificări terenului de aterizare, zborurile de antrenament erau foarte obositoare mai ales din cauza discuțiilor și a intrigilor de la aerodromul militar, unde îmi aveam adăpostit avionul… Sunt o seamă de aviatori tineri, foarte curajoși și foarte dornici să se distingă cu orice risc prin biruințe răsunătoare… Din păcate, nu sunt încercați decât arareori, căci, și pentru ca să concurezi la moarte, trebuie, pare-se, protecție. În concursuri internaționale, în raiduri de mare importanță, sunt folosite mai totdeauna cam aceleași elemente, așa cum rolurile se dau la teatru oficial acelorași actori favoriți ai direcției. Din pricina asta mocnesc mari nemulțumiri, iar printre cei mai urâți, în lumea aviatorilor, simt că sunt și eu. Faptul că dispun de un avion al meu, faptul că am utilajul aerodromului la dispoziție, faptul că am libertatea oricărei inițiative îndurerează, ca un memento social, pe cei oropsiți, care nu-și pot oferi, la preț bun de glorie, nici măcar viața.

Plecarea mea spre Capetown a fost anunțată în toate ziarele, fără dezvoltare prea mare gazetărească, dar repetată cu destulă stăruință… Fixasem întâia dată această plecare la 20 februarie, la 1 noaptea, nădăjduind să ajung în zorii zilei deasupra Mediteranei, să petrec a doua noapte peste Africa și să pot zbura cea de a treia noapte, peste ținuturile necunoscute ale Transvaalului… Cum se obișnuiește, din snobism mai ales, foarte multă lume mondenă și sportivă a ținut să asiste la plecare… O telegramă de la Constantinopol, anunțând vremea rea, m-a făcut să amân raidul cu două zile. Deși anunțată la aceeași oră, lumea n-a mai venit în număr mare, având aerul că „s-a păcălit o dată”. Exasperat însă, a trebuit să amân din nou, din cauza unui incident stupid. Indicatorul de turaj, deși din vreme controlat, acum era gripat. Am crezut că am să leșin, așa, de exasperare. Prea era mare ghinionul, prea se amesteca parcă un geniu al răului.

Firește că am început să fiu ironizat de către toți cei care, deși nu plătiseră intrarea, pretindeau spectacolul după program. Furios, am decis că a doua zi voi pleca fără să anunț pe nimeni, la 4 dimineața, ca să nu mă mai plictisească nepoftiții pretențioși. Am dormit toată ziua în ajun (provocându-mi o insomnie cu o noapte înainte) și am venit cu două ore mai devreme să văd dacă mecanicul și inginerul fabricii mi-au pus aparatul la punct. Era un sfârșit de noapte cețos, cu un orizont alburiu, cu vagi dungi negre-fumurii… Stele puține, dar reci și strălucitoare. Deși eram încă în iarnă, bătea un vânt călduț, dinspre miazăzi. Terenul verde era fără zăpadă, dar ici-colo cam moale, și gândul că-l voi străbate cu 8.000 de kilograme de benzină mă irita ca o contrazicere câinoasă. Prin jurul hangarului, pe lângă gheretele sentinelelor, erau mușuroaie de gheață înzăpezită.

N-aș putea spune că nu eram emoționat, dar putea să fie și din cauza acestor preparative de sfârșit de noapte răcoroasă de tot în februarie, care aveau un mister de pornire la atac în zorii zilei. Sau poate că era și neobișnuința de a fi sculat la o oră atât de mică, așa ca un condamnat deșteptat pentru execuție. (Ar fi fost altceva dacă, nedormind, aș fi prelungit o noapte până în zori.)

În afară de inginer și vreo trei mecanici, de fratele meu, de un căpitan care reprezenta Aero-Clubul pentru omologare, mai erau sora mea și vreo trei ofițeri piloți. Aeroplanul fusese scos din hangar și adus până în lumina lămpii foto-electrice. Globurile electrice din fața hangarelor, din cauza aerului puțin cețos, rece, dădeau o lumină difuzată, reverberată, de parcă iluminau cavouri aliniate. Îmbrăcasem salopeta ca pe niște nădragi până la piept, pusesem casca cu ochelarii deasupra și, învățat de incidentul din ajun, căci altfel aveam încredere în mecanic și în inginerul fabricii noastre, am început, dând târcoale păsării mele cu formă de torpilă înaripată net, o verificare personală și amănunțită: jocul elicei, cablurile comenzilor, conductele de benzină și ulei. La ampenaj, profundorul îmi pare înțepenit și tresar, dar respir numaidecât: mecanicul îl încearcă în același timp cu mine, însă în sens invers. Benzina era pusă, după indicația mea, în trei rezervoare. Unul între mine și motor, iar două laterale. Printr-o apăsare de pârghie, în caz de pericol puteau fi desprinse de aparat, ca să evit incendiul sau prăbușirea.

De la o vreme, am băgat de seamă o mașină de piață închisă, izolată de celelalte mașini cu care veniseră cei prezenți, și m-a pătruns deodată fiorul unei bănuieli… Am ghicit, am văzut cu o putere de dincolo de mine, nu știu, dar am deslușit pe perna din fund ca o arătare, un chip de femeie. Mi-am simțit tot corpul, mișcarea sângelui în capilare și mi s-a tulburat respirația… Era linia știută a hainei de blană și mai ales gestul mâinii întinse, adus pe rever, în mănușa mușchetar, ca să acopere pieptul. Așa cum numai unii au văzut pe apostol în noaptea fugii, eu singur vedeam și înțelegeam. Venise, fără îndoială, ca să participe cu privirea la preparativele plecării, ca să aibă ultimele clipe… N-am îndrăznit să mă apropii, dar acum era în mine o povară duioasă, care-mi umezea ochii și, deși era mai apăsat, mișcările îmi erau mai vii.

Nu mă îmbrățișez cu nimeni dinadins, de altfel mi se pare și prea teatral. Când urc în carlingă, cu salopeta la gât, piciorul îmi lunecă pe treapta de aluminiu. Tresar superstițios și mă îndârjesc în mine însumi. Aparatele de bord au fost examinate ieri toată ziua, acum mi-arunc ochii doar asupra compasului. Rotesc manșa, apăs cu piciorul palonierul: comenzile răspund. În oglinda rotundă, așezată în dreapta, puțin întoarsă ca la automobile, pot privi cu atenție limuzina de culoare pare-se, neagră. E nucleul viu al câmpului acesta în sfârșit de noapte.

— Contact…!

— Contact.

Motorul pornește, pocnește, ies scântei. Tresar… Turajul e ciudat… Întreb cu privirea pe mecanic. Dar și el asculta încremenit. Înțeleg. Am tras prea repede maneta. Reiau progresiv. Motorul prinde și vrambajul lui înfioară zările, ca și vijelia stârnită de helice. Delegatul Aero-Clubului îmi înmânează carnetul de rută, cu viza plecării.

Mi-arunc din nou o privire în oglindă și fac gestul de înotător, dând brațele înapoi ca să se ridice calele. Flutur mâna către sora mea, care e cu fața crispată de emoție. Aparatul a pornit și iau direcția în plin vuiet. Tremur tot. Din pricina încărcăturii nu mă pot desprinde. Merg interminabil pe iarbă. Trag furios manșa. Nici un răspuns. Mă cuprinde deznădejdea că nu voi putea decola. Întorc înverșunat, reiau terenul de la capăt și aștept ca avionul să-mi ceară singur să-l decolez. Gata, hangarele cad jos, orizontul se desface… Noroc… Am și pornit spre sud.

Peste câmp aleargă după mine, ca un cățel după automobil, o mașină deschisă. O recunosc și am un fior care se adaugă la cel al aerului rece. Fac un viraj întins, întorc cu totul cobor în dreptul mașinii puțin și descriu un cerc larg. Reiau apoi direcția… Trag ușor și sigur de manșă, aparatul cabrează întins spre ultima stea.

De acum voi fi singur între cer, pământ și ape, ca porumbelul care a zburat peste pământ după potop. Zi și noapte. Solidaritatea femeii cu mine e ca zborul a două suflete în nesfârșitul lumii. Sunt mulțumit și de o coincidență… Nu-mi închipuisem că are să vie, dar dacă a venit e de o sută de ori mai frumos. Unui tânăr avocat, fost coleg de școală, îi lăsasem sigilat, încă din ajun, testamentul meu făcut în dublu (o copie în caseta de la bancă).

„Las tot ce am, tot ce mi se cuvine, doamnei Maria T. Mănescu. Rog pe părinții mei s-o socotească drept fiică a lor”…

Vrambajul motorului cutremură toate straturile golului și mă așez ca o sentinelă în post, fără sforțări mari de atenție la început, ca să-mi cruț puterile, cu ceafa pe spătarul de piele.

Când m-am întors peste o lună, de la izvoarele Nilului, în cinci-șase etape fără glorie, cu un aparat reparat de mine însumi, între atâtea articolașe, scrisori și depeșe, din inimă unele, atâtea ipocrite, era o telegramă care mi-a transformat tot sufletul într-un surâs neîntrerupt, câteva zile întregi: „Nu e nimic, băiat prost, ai să mai încerci o dată.”

Repetam cu voce tare, copilărește, textul telegramei și mereu mă înduioșa ca întâia dată.

Era în cuvintele acestea o familiaritate „oarecare”, dacă vrei, dar o prindeau, cum o prindea orice gest. Avea o eleganță firească, vie, animalică, dacă pot spune asta, care dădea un alt înțeles, sau un surplus de înțeles, cuvintelor și o făcea să-și poată permite orice gest, cât de riscat, orice greșeală împotriva presupunerilor elementare de eleganță, căci în loc să piardă, dimpotrivă, aceste abateri îndrăznețe deveneau la ea noi motive de frumusețe. Putea să ridice și să fluture mâna într-un cinematograf ca să cheme o prietenă că a găsit loc, însă avea mâna atât de frumoasă, încât acesta era un gest adevărat de ducesă familiară.

Mânca uneori castane pe stradă, cu o lipsă de cochetărie mondenă desăvârșită. Ei bine, și asta o prindea. Totuși cred că acest cuvânt nu e poate cel mai îndreptățit. Căci se poate spune că „îl prinde” pe cineva un gest, când îl face intenționat și dacă „îl prinde” implică și judecata că „a reușit”. Dar doamna T. numai la examen și la reușită nu se gândea. Era atât de proporțională, atât de subțire și plină femeiește în același timp, încât își putea îngădui orice atitudine șezând pe scaun și nu avea nevoie să stea distinsă ca o nevastă de oficiant. Mai ales între prieteni – căci evita din sensibilitate familiaritatea cu cei străini – ședea la masă sau în fotoliu, sucită, încovoiată, sau, de multe ori, cu capul pe un braț al lui, cu picioarele trecute peste celălalt, de parcă ar fi fost dusă pe brațe. Așa cum o pisică, oricum ar sta, e totdeauna elegantă (fără de poza caracteristică din abecedar care e singura urâtă). Cred că o femeie, dacă are ochi inteligenți, dinți albi, mâini subțiri și picioare nervoase, își poate îngădui orice. E un anume soi de bunăvoie elegantă, care e chiar opusul eleganței intenționate și care decurge din principiul superiorității sufletești, așa cum aș fi vrut să lămuresc când vorbeam de Miți Mărculeanu și de comediana de la Paris. Acea atenție lăuntrică, acea permanentă tensiune intelectuală a doamnei T. nu numai că o scuteau de poze exterioare, dar îi valorificau orice mișcare, dându-i semnificație, cum un luminat interior pune în valoare frumusețea unui vas Galle.

Căci pe când Emilia, de pildă, are ceva dintr-o unealtă prost conducătoare de electricitate, sau îți dă totdeauna impresia unei baterii descărcate, din pricina proastei fabricații, doamna T. pare străbătută necontenit de un fluid, care o face excesiv sexuală, chiar în gesturile de obicei inerte la celelalte femei (de pildă, să aștearnă un șervet pe o mescioară, să scrie atent o scrisoare, să privească mirată un tramvai). Cred că acest curent continuu era de fapt gândire. O gândire adevărată o simți cum simți pulsul cuiva, sau mai exact, cum ar trebui să constați, atingând, că un corp e viu, numai din senzația de circulație. Mai că îmi vine să spun lămurit că inteligența se poate descoperi și prin pipăit. Și cum calitățile la nevoie se cunosc, cred că inteligența doamnei T. se vede mai ales în acea grea încercare pentru femei, care e boala. Nimic nu e mai dezgustător decât o femeie proastă, bolnavă… Îți amintește, fără înduplecare, că omul e făcut din mațe. Sunt unele din acestea care vorbesc despre metehnele lor, fără necesitatea unei confidențe măcar… În tren, în tramvai, în vizită… „A, eu sufăr de multă vreme de rinichi.” „Nu mai spune? Și cum vine? Că eu am piatră la ficat”… „Nu, la mine e numai bășica… Și la ovare, de la o sarcină…” Și dau lămuriri despre aceste beteșuguri, cu o mulțumire de sine, ca de niște performanțe. Mi s-a întâmplat să vorbesc uneori cu doamna T. chiar despre purgativ, firește. Ei bine, nu era nici senzația de „rușine”, stupidă și mahalagească, dar nici vreun fel de publicitate sau aplicație, ca și când ar fi fost vorba de cine știe ce ispravă, așa cum am văzut de atâtea ori. Era ca un fel de intenție-paranteză – ca să zic așa – cu un surâs puțin dezolat.

— Te doare capul? Va trebui să iei un purgativ…

— (Plictisită, cu o strâmbătură comic jalnică): Vai! (Tocmai când era bolnavă, inteligența ei era deasupra, delicată, melancolică, de prințesă devenită sclavă.)