Într-o după-amiază de august · VII

Să ne întoarcem de la acel Capetown, neatins, fără noroc pentru mine, la această Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea aceasta pe care puteam să n-o cunosc și totuși o știu eu singur, în toată după-amiaza asta, în tot orașul. Sting țigara și iau un scurt bilet.

Emy, nu pot accepta invitația… E o copilărie propunerea ta.

George

— Valeria spunea că de vreme ce Cobâlcea îl invitase și pe el la masă, dându-l drept cumnat… Putea să vie… Avea să mănânce și el o masă bună la „Giordache”. Îi cerusem doar un lucru, să-și pună un guler curat, că de când plecase de la gazetă era într-o mizerie…

Emy, nu te supăra că ieri am plecat și v-am lăsat pe voi la expoziție… Mi-am adus aminte că trebuia să întreb ceva la fotograf. Încă o dată, nu te supăra.

George.

Râde gros, plin, sănătos.

— Era altceva… El nu știuse că se plătește intrarea… Și, când s-a cerut taxa, s-a făcut ca varul de alb… Cred că deși ne invitase, crezând că e gratuit, n-avea bani nici pentru el, necum pentru noi două. A început să bâlbâie, de-ți era milă de el…

Emy, scumpa mea, Întotdeauna nevoia de a-ți scrie crește în mine ca o voluptate, dar poate că niciodată ca acum. Dăinuie în mine încă frumusețea orelor de aseară, așa cum dăinuie în ghiocul proaspăt vuietul haotic al mării. Asemenea seri justifică și scuză toate amărăciunile iubirii. Ce împăcare profundă îmi dă surâsul tău așa de cald, când mă privești!

Și trebuie să fie asemenea seri lungi, petrecute împreună, ca să-mi dau seama cât de puțin te cunosc, ca să-ți descopăr noi însușiri.

Niciodată nu ți-am admirat frumusețea mai mult ca aseară, Emy… Nu vorbesc de capul tău, care, ți-am mai spus-o, îmi amintește desăvârșit de Lavinia, fiica lui Tițian, purtând, în tabloul pe care l-am văzut în singura mea călătorie în străinătate, o tavă cu fructe. O impresie de sănătate trupească și sufletească, de bucurie – luminoasă, bună și sinceră. E totul numai armonie în tine, Emy. Te ascultam aseară și te-aș fi ascultat încă ore întregi. Regăseam în tine, ca la începutul de neuitat al iubirii noastre, inteligența aceea egală, subtilă și liniștit pătrunzătoare ca o mireasmă. Niciodată n-am întâlnit un mai firesc bun-simț, o judecată mai adâncă și așa de frumos domoală. Liniștea ta, când povestești, iluminată de surâsul plin, cinstit, cu care sublimezi unele momente, mă face să înțeleg cât de fără pereche ești în această lume cotidiană și meschină în care trăim. Emy, iubirea ta îmi sporește orgoliul de bărbat. Cu cel mai cald și mai recunoscător sărut, G. D. L.

O întreb surprins, uimit, despre ce e vorba. Surâde larg amuzată.

— Am stat cu el de vorbă, săracu, o seară întreagă. Că știi… Uneori. Când nu era nimeni de față (ca să nu se compromită?) eram drăguță cu el. M-a pus să-i povestesc fel de fel de lucruri. De la Bârlad. Din teatru. M-asculta ca un copil. Nici nu-i mai venea să plece.

Mi-e cu neputință să cred că scrisoarea lui Ladima e sinceră, că toate acele însușiri erau cu adevărat descoperite. E prea mare deosebirea dintre ele și ceea ce arată Emilia, ca să fie posibil ca un îndrăgostit, fie el și Ladima, să le și creadă, scriindu-le. Socot că el se amăgea, cu oarecare luciditate. Seamănă, într-un anume fel cu Nd., bătrânul care stă de vreo câțiva ani la noi la țară. E fiul unui fost ministru de prin preajma războiului pentru Independență. A moștenit o avere frumoasă pe care a pierdut-o la cărți, toată. Chinuit până la demență de acest vițiu, după ce a stors de unde a putut și cât a putut, făcând datorii rușinoase, a rămas muritor de foame, prin cafenele, la bătrânețe. Acum vreo zece ani, tata, făcându-i-se milă de el, i-a spus să vie la una din moșiile noastre și să rămâie acolo. Are cel puțin casă și masă, fără grijă. Ca întotdeauna și acum simte nevoia să joace, dar vechilul și alți câțiva mai răsăriți de pe acolo nu vor să joace cărți cu el fiindcă n-are parale. Cum face însă rost de bani, de la mine sau de la prieteni, întâmplător, aleargă să-și caute parteneri. Aceștia, știindu-i patima, se lasă greu, spunându-i acum că ei nu au parale. Până în cele din urmă tot el le împrumută banii de joc, numai și numai să poată juca. Dar la sfârșit rămâne fără nimic, căci ei dacă pierd îi împrumută din nou întruna, dacă dimpotrivă câștigă, nu-i dau înapoi decât datoria, dar lui nu-i împrumută niciodată nimic. Multă vreme am crezut că experiența asta, măcar în zilele când o încearcă, trebuie să-l dezguste definitiv de asemenea tovarăși de joc. Totuși nu… Mi-a spus-o singur. E mulțumit că a jucat chiar și așa.

Ceva din această mulțumire e și în scrisoarea asta a lui Ladima, care, pătimaș, împrumută însuși Emiliei tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi și o iubește anume, pentru ceea ce i-a împrumutat chiar el.

Emy, sunt neliniștit… Lenuța îmi spune că e a treia zi când n-ai coborât din pat… Trebuie să faci să te vadă neapărat un doctor. E îngrozitor… Trei zile am lipsit și eu, și trebuia la întoarcere să mi se întâmple ceva…

Vin mâine cu un doctor prieten să te văd.

George.

Întorc întrebător capul spre ea, căci tristețea din mine e tot o apă cu durerea omului acesta.

— Era un raclaj și, din cauza lui, o infecție care m-a ținut în pat aproape o lună… De două ori am crezut că mor… M-am opus, cred și eu, să vie doctorul lui, să afle ce am… Cobâlcea, care la început îmi dăduse bani pentru operație, când a văzut că s-au cam încurcat lucrurile, n-a mai dat nici un semn de viață… Gheorghidiu nici el, deși i-am trimis o scrisoare. În fiecare zi se ducea Valeria cu câte o scrisoare, ca să aducă bani, dar mai totdeauna era degeaba… Bărbații sunt scârboși. Când ești bolnavă, nu exiști pentru ei.

Ea a deprins ritmul meu sufletesc, s-a angrenat povestirii înseși, de aceea îmi dă toate explicațiile firesc și ca o confidență simplă.

Emy, Am înțeles aseară, dintr-un gest al Valeriei, că o duceți puțin cam greu, că boala asta cade prost. Sunt sărac, Emy, și sufăr îngrozitor că la vârsta mea nu sunt în stare să fiu de nici un folos femeii iubite, care suferă atât cât suferi… Ieri, după ce a plecat doctorul, a cărui privire am pândit-o, ca un câine ochii stăpânului, încercând să ghicesc în ei, am rămas multă vreme sfârșit de oboseală și pustiu sufletește, în sufragerie… Mi-e silă de mine, Emy… Să văd cât de greu izbutește Valeria să facă față pentru medicamente, pentru hrana zilnică și să nu pot nimic! Mai ales că am și eu necazuri… Am fost recunoscător ieri proprietarului care n-a mai insistat… Ce să fac?

George.

P. S. Îți trimit, ca să-ți mai treacă timpul, cum stai așa în pat, vreo două cărți de citit. Îți trimit și Cugetul unde am o poezie.[26]

— Cum îți spun, am suferit foarte mult, că din toți bărbații care-i vedeam mereu, cât am fost bolnavă, unul n-a mai dat pe la mine… Ladima sta toată ziua pe lângă casă, mereu speriat de orice paloare a mea… Uneori mă plictisea cu tot felul de întrebări prostești… Emy, cum te mai simți?… Emy, ia cutare… E foarte bun pentru apendicită… Că-i spusesem că am apendicită… Și fetele care știau ce am – ele veneau, săracele – râdeau să se prăpădească atunci când el da zor cu apendicita. Ești de vină, Emy, când ai fost la masă la unchiul tău, cu siguranță că ai mâncat ceva cu sâmburi. Nebunele alea râdeau cu lacrimi, ținându-se de burtă.

M-am dus ieri la cine ți-am spus, să vând cinci foiletoane, pe care le-am scris… N-a vrut să-mi plătească înainte decât pe unul. A spus că după apariție… Mai încerc și la Adevărul… Am vorbit cu dr. Nicolaevici. El crede că se poate.

— Zău, săracu', avea inimă bună și noi râdeam ca proastele. Tot Valeria a avut dreptate. Într-o seară, mai de mult, când avea și el bani, Gina ar fi vrut să mergem undeva să supăm și aștepta ca el să ne invite, că fusesem împreună la cinematograf. El însă nu ne-a invitat și atunci Gina ne-a spus nouă că zgârcit trebuie să mai fie. Dar Valeria ne-a certat rău: „Ia mai tăceți din gură cu asta. Fiecare își știe mai bine socotelile lui decât i le știu ceilalți… Nu e bine să judeci pe nimeni”.

Și ai să vezi că, săracu', tot a găsit bani.

Emy, uite aci alăturat 5.000 de lei… Ți-i trimit mai devreme, căci eu mă duc să fac corectura la foileton și nu mai e timp – Țin să știi de ei cu un sfert de oră mai devreme – Nici nu-ți trece prin cap de unde-i am. Încercasem în zece locuri să obțin un gir pe o poliță – A fost imposibil… Sub pretexte caraghioase: că „din principiu nu girez” – sau că „am avut odată un conflict” și altele, n-a fost unul dintre amicii cu semnătură să nu mă refuze. Când, ieri, l-am întâlnit mergând pe jos, pe Calea Victoriei, pe Nae Gheorghidiu: de zece ori m-am luat după el și de zece ori am renunțat, convins că mă refuză… La un moment dat, s-a întâlnit cu o doamnă cu care a stat în loc, mai sus de Biserica Albă, poate un sfert de oră… Dacă nu aș fi venit până acolo, aș fi renunțat. Parcă aveam tetanos, așa eram de încordat și nehotărât totuși… În fața porții lui, după ce am traversat, ca să am aerul că vin din față și că ne întâlnim întâmplător, l-am salutat. Am spus că vreau să-l rog să-mi facă un serviciu și i-am arătat ce vreau… N-a spus nici da, nici ba, la început… Pe urmă m-a întrebat ce mai lucrez și dacă l-am mai văzut pe I. Pillat… Mi-a arătat că el se teme de o nouă prăbușire a leului. Dezolat aproape, i-am amintit sfios: „Domnule Gheorghidiu, dacă mi-ați da girul d-voastră… Mi-ați face un enorm serviciu…” A răspuns distrat, cu două degete în buzunarul vestei ca de obicei, că ar fi o adevărată nenorocire dacă tulburările antisemite continuă. Nu mai știam ce să cred. Peste vreo zece minute, i-am amintit iar… și am rămas uimit când în modul cel mai firesc, ca o paranteză, mi-a spus: „Sigur, dragă, cada… Se poate… Ai poliță? Bun. Ai completat-o? Ei, bun.” Eram tot dezorientat. „Să merg înăuntru s-o semnați?” „De ce? E de prisos. Du-te colo, reazem-o de fereastră și trage-i o semnătură pe dos cu numele meu… La ce bancă o scontezi? 5000? Ce te miri așa – N-ai de gând s-o scoți? Atunci ce-ți pasă?… Semnează acolo cum o fi… Gheorghidiu și pace… La revedere – Du-te, cred, mai bine la Banca Industrială cu care lucrez eu…”

L-am semnat… M-am dus, am dat polița și în zece minute am luat banii. Emy… În zece minute… Mi-a venit rău… Duceam un petec de hârtie și, pentru că era semnată N. Gheorghidiu – luam în buzunar cinci hârtii mari de câte o mie… Așteptând, am văzut cum cărau acolo, în cuștile sălii mari, coșulețe și coșuri chiar, cu teancuri de mii de lei.

Ceea ce arată, până la uimire și dezolare, cât de complicat este sistemul acesta al relativităților în iubire e că în acest timp eu îl invidiam cu emoție și admirație pe Ladima, care în vremea aceea se ducea foarte des după-amiază să ia o cafea și să citească reviste la „Arta decorativă”. Când îl întâlneam venind de acolo, eu, căruia acest lucru îi era imposibil ca unui condamnat, aveam impresia că el mai păstrează pe haine un soi de polen sufletesc. De citit, citeam și eu, acum mai mult ca oricând și cu un neîntâlnit soi de înverșunare, căutând mereu asemănări, cum caută unii bolnavi care nu știu singuri ce au în cărțile de medicină, simptome asemănătoare cu ale lor. Și ceea ce mă impresiona cu deosebire nu erau analogiile de situație și potrivirile de caracter, oarecum prea tari, prea reliefate care nu-mi spuneau mare lucru, cât un anumit soi de corespondențe în sensibilitate, care mă înfiorau când le descopeream. Este uimitor cât de mult seamănă, în reacțiile simțirii lor, doi oameni care se iubesc, oricât ar părea că au caractere diferite. (Dar poate că au același caracter și de aceea iubesc adevărat?) Determinismul psihologic e atât de mare, încât cu toată iluzia deosebirilor de structură, sunt incidente de asemănare, amănunte care te îngheață. Ca pe drumuri diferite să ajungi în același punct, îți dă emoția pe care o încearcă cel care, în pădure, vede că ori în ce direcție ar merge drept înainte ajunge mereu de unde a plecat. Și cu cât e mai mare finețea și caracterul de nuanță al întâlnirilor, cu atât nedumerirea din noi răsună mai interior. Că lucrând fără să știe unul de altul, Boyle și Mariotte descoperă în același timp aceeași lege, a gazelor, sau că Newton și Leibniz, mereu fără să știe unul de altul, au descoperit fiecare calculul diferențial, e mai puțin impresionant decât să afli faptul că doi oameni încearcă aceleași simptome psihologice din pricina aceleiași boli fizice, în senzații pe care le cred de neexperimentat, indicibil personale. De aci vine prestigiul imens al doctorului care știe să întrebe pe un bolnav nu despre simptomele puternice, ci despre impresii crezute pur subiective. Nu despre durerea „în dreapta”, despre crampe sau despre junghiul din piept și tuse, ci despre cele care trebuie, traduc senzații, crezute cu neputință de întâlnit la altcineva. Nu-i așa că uneori ai impresia unui miros de cârpă arsă?… Nu ai adesea senzații că pleoapele sunt de carton? Simți nevoia să te întinzi? Îți face rău carnea cu fibre mari și dimpotrivă plăcere cea cu fibre scurte, dese?

Adică dintre cele care-ți par, implică la medic sagacitate și deci cunoaștere profundă.

La fel te câștigă prin pătrunderea lui nu autorul care prezintă în carte cazuri și caractere groase, cam unanim cunoscute, ci anumite nuanțe considerate aproape secrete, care sunt însă cu atât mai revelatoare, căci garantează ele singure și pentru adevărurile generale de suprafață.

Uimirea cea mare, înspăimântătoare uneori, e să descoperi cât de total seamănă între ei oamenii prin ce au mai subtil și mai secret, când se cred așa de diferiți ca aspect.

Cam prin martie am aflat de la Ladima, pe care l-am întâlnit venind într-o după-amiază de la „Arta decorativă”, de oarecare dificultăți cu care lupta doamna T. și care se putea sfârși într-un mod aproape dezastruos pentru ea. Dar mai întâi ar trebui poate să spun cum a devenit proprietară, asociată, a acestui magazin, căci e în legătură cu câteva întâmplări.

După divorț, din pricina prăbușirilor valutare, care reduceau toată averea părintească la casa din Câmpulung și la câteva petece de livadă, doamna T. a trecut prin clipe foarte grele. Când mai târziu i se spunea, în glumă firește, că este o excelentă negustoriță, răspundea ades pe gânduri: „De câte josnicii mă scutește asta”.

Mie mi-a povestit cât de silă i-a fost de ea însăși, când la vreun an după divorț, locuia la o prietenă și nu se hrănea decât cu câte două ouă la pahar pe zi: „Mi se scâlciseră pantofii și-mi ardeau ciorapii de atâta purtat, nu puteam să mă spăl în fiecare zi ca lumea ca să nu deranjez prea mult pe prietena care mă găzduise. Devenisem acră, de dezgust trezit, de umilințe înghițite și neajunsuri”. Pe vremea aceea a încercat să intre dactilografă la birourile din capitală ale fabricii noastre (am aflat mai târziu), dar după trei luni Gheorghidiu a dat-o afară… Probabil înșelat în așteptări. Mi-a spus cineva că era urâtă pe vremea aceea și prost îmbrăcată. După ce a încercat vreo două bănci, ca dactilografă, i-a venit ideea care a salvat-o. Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrână, dar de familie bună, ținea un magazin de mobilier și obiecte naționale… Firește, pirogravura și țesăturile sătești erau principalele mărfuri ale prăvăliei care mergea acum prost. Doamna T., care trăise doi ani aproape la Berlin, unde arta modernă făcuse începuturi puternice, și care păstra legături frumoase cu casele de acolo, căci fostul ei bărbat, fiind inginer al unei fabrici de tractoare, frecventa mult industria, s-a gândit să folosească această împrejurare.

S-a adresat bătrânei doamne, propunându-i să facă amândouă tovărășie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă și serviciul de „directoare”. Cu puținii bani pe care i-a obținut de acasă, cu bunăvoința prietenilor de la Berlin, i s-au dat o seamă de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de birou, de nuc placat cu lac modern cafeniu, alt birou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două plăci ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzând ca treptele, capricios… Biblioteci cubice, de arțar placat și lăcuit, tot cu rafturi asimetrice… pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate, și nu mai știu ce statuete, subțiate, stilizate.

Succesul a fost neîntârziat și-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Cum doamna T. cunoștea o mulțime de reviste de artă, peste puțin timp au renunțat complet la pirogravură și țesături naționale, introducând noul stil cubist. Au botezat magazinul: „La Arta decorativă”. (E drept că au început cam în același timp cu un pictor modernist).

Mai târziu, din pricină că transportul costa foarte scump și mai ales se sporise vama, doamna T. a adus un specialist din Germania, pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare câțiva lucrători de la Târgu-Mureș și au instalat pe Șoseaua Iancului un atelier de mobilă și obiecte moderne.

Ore întregi ea studia retrasă în nișa care semăna cu un birou al magazinului, și pe urmă, fie că indica direct modelul, fie că făcea schițe proprii, căci învățase admirabil desenul, dădea în fiecare zi, timp de o oră sau două, indicații șefului de atelier. De altfel, nimic nu se întâmpla în magazin și atelier fără știrea ei… Când era invitată se scuza, și la mirarea celorlalți adăuga, surâzând cu amărăciune: „E mai bine totuși decât dactilografă…”

Acum avea cele mai diverse modele și realizări, pe principiul dispariției oricărui ornament înflorat, și al geometriei chiar în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea și calitatea lemnului.

Paturi-divane joase, cu o singură tăblie la căpătâi, plecată, fără nici un fel de zorzoane, alte paturi-divane, cu niște lăzi geometrice la un capăt, pe care se putea pune vase moderne și statuete stilizate, iar înăuntru așternutul. Fotolii ca niște cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea țărănești, dar din lemn placat, dădeau o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare pătrată, era o masă de sufragerie. Lămpi-sfeșnice de birou, făcute din arcuri negre simplu, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu niște cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărțite geometric și asimetric, împreună cu draperii de culoare întregeau totul.

Cam în vremea asta am cunoscut-o eu. Hotărâsem să-mi montez o garsonieră și, cum nu știam ce îmi trebuie, am intrat așa, la întâmplare, la „Arta decorativă”, atras de vitrină. Am fost întâmpinat de o vânzătoare simpatică. Purta ușor o rochie neagră, serj, cu o floare de piele, neagră, de asemeni, la piept, în stânga. Figura era prea pronunțată în trăsături, ca de băiat, cu ochii destul de mari, dar cam apropiați… Mai târziu numai am văzut că sunt viu colorați. I-am explicat ce vreau și mi-a dat sfaturi cu un aer atât de detașat, atât de indiferent față de vânzare sau cumpărare, că m-a convins… Se înțelege că și asta e o tehnică negustorească mult mai fină și mai abilă decât lauda deșănțată și puerilă a mărfii, în principiu. M-a întrebat câte camere sunt, ce formă are garsoniera, ce culoare au tapetele, câte ferestre etc. Și cred că am spus o mulțime de prostii, căci nu prea știam ce vreau. Și nu înțelegea nimic. Nedumerit și simțind nevoia să fac o glumă…

— Nu rămâne decât să veniți s-o vedeți.

Se așezase cu coatele pe o vitrină, aducând umerii cam prea rotunzi, ca merele, legați în arc la spate, încovoiați în față, căci rochia deschisă sus, în elipsă, descoperea când pe unul, când pe celălalt.

— Nu văd de ce n-aș trimite un maestru în locul meu, dar nu văd iarăși, dacă țineți să vin, de ce n-aș veni… Și zâmbea cu o amabilitate de vecină, parcă, atât de îndepărtat și indiferent, că nu știam ce să cred.

Îi priveam mâinile subțiri, nervoase, care nici un moment nu stau în loc, și contrastau astfel cu imobilitatea limpede și cu absența ochilor.

— Domnișoară, îmi este imposibil să știu ce vreau. Spun sincer… Dar uite, dacă ești bună, spune-mi, suma de 200 de mii de lei, cât vreau eu să cheltuiesc, ajunge pentru ca să-mi mobilezi trei camere? Uite, asta e cheia apartamentului… Care e într-o casă nouă și e gol. Îl poți vizita, poți hotărî mobila cum crezi dumneata că e mai bine… După vitrină, văd că în orice caz te pricepi mai bine ca mine… La 22 aprilie vreau cheia și apartamentul… Te previn, domnișoară, că la nota dumitale voi face o reducere de 20 la sută.

M-a privit foarte mirată, măsurându-mă cu capul întors, lung, spre mine.

— Da, desigur că da…

— Atunci… Și nedumerită…

— În sfârșit… Dacă dumneata vrei așa…

— De ce nu? Tot acolo ajung… A mai șovăit puțin.

— Da… Vreau să spun… Știi… Se obicinuiește un așa-numit acont?… Cred că l-a cerut pentru că în prima clipă i-am părut neserios.

— A, da… N-am însă bani la mine…

— Nu face nimic. Veți trimite suma de 50.000 de lei, în cazul acesta, după-masă sau mâine. „Bună negustoriță”, mi-am spus.

— Aveți vreo preferință?

—?!

— Spuneți-mi cel puțin ocupația? Îmi îngăduiți să întreb, nu?

— Sunt secretar de legație în Ministerul de Externe. În prag i-am repetat:

— În seara de 22 aprilie dorm la mine acasă. Nu?

Cum aș putea să-ți descriu bucuria pe care am simțit-o intrând în noua mea locuință… Era și ceva din plăcerea cu care pui întâia oară un rând de haine, dar era de vină și frumusețea locuinței.

După-amiaza era cu soare proaspăt de april, cald, cu razele foarte lungi, parcă umede și, nu știu cum să-ți spun, mai grele decât de obicei, când am trecut pe acolo. Dar servitoarea, angajată de harnica mea furnizoare, nu m-a lăsat să intru, „că așa a spus domnișoara”. Este caraghios, însă de-abia așteptam să văd cum e, așa cum îți dai seama că e caraghios să aștepți să vezi dacă ți-au reușit niște fotografii, dar tot aștepți cu nerăbdare.

Trebuia să mă duc la club, la o partidă de bridge și nu m-am dus. Azi mă gândesc de ce puțin depind întâmplările esențiale din viața noastră. Am pornit-o cu „rabla” spre Șosea… Aș fi vrut să fac o plimbare de o oră până la Ploiești, lunecând ușor, numai ca să simt pe ochi, în jurul gâtului, pe mâini, prospețimea care adia a primăverii. Dar de la aerodrom gropile îți tăiau orice poftă de viteză și de îngândurare la volan.

M-am întors pe la 8 jumătate… Se înserase… Vestiarul nu era gata, n-avea nici măcar cuier și am trântit pălăria pe parchet, așa copilărește, ca să fac tot ritualul… Din vestiar o ușă, în față, da în birou, iar alta, mascată, în stânga, da într-un hol mic… Mi-a deschis ea însăși când am sunat și, emoționat, am intrat în birou… Dădea o impresie de întunecare geometrică intimă. Îl tapetase cu un fel de sac fumuriu. În loc de birou propriu-zis, o masă foarte lungă, fără sertare, ca o blană groasă, de stejar lăcuit afumat… În spate, trona un fel de casă de bani, de stejar lăcuit, cu o ușă groasă, nu cu sertare… Peretele opus era ocupat de un divan-colțar, lung și îngust, deasupra cu raft de cărți, în lături cu etajere subțiri, tot pentru cărți sau vase de flori. Un alt cufăraș lăcuit pentru licheururi, o masă din trei blăni, două întretăiate și acoperite cu alta pătrată în mijloc. Fotolii mici, cubice. Pe jos un covor de o singură culoare, cafenie-verzuie, ca și stofa divanului, ca și draperiile.

— Aci ai să-ți primești prietenii. Aci, nu în dormitor, și surâdea… Un birou mare, fără sertare, că nu ești profesor. Dosarele diplomatice, te întorci și le pui în dulapul acesta masiv. Prietenii dumitale vor vrea să stea comod… De aceea divanul lung… N-am pus jilțuri adânci, ci jumătăți numai, în jurul acestei mese de licheururi, și arătându-mi dulăpiorul: acolo păstrezi sticlele de băuturi. Raftul acesta, jos, e mai puțin pentru cărți, mai mult pentru bibelouri. Cubul acesta e lampa de birou… Lângă divan sunt alte două mai mici cu abajur de hârtie pergamentată.

Ceea ce mă încânta era simplitatea geometrică, fumuriul acela lăcuit pe care luneca privirea… Impresia de confort și strict necesar, în cel mai real lux. Trecând ușa subțire:

— Cu holul ăsta mic era mai greu, că are prea multe uși… Noroc că trei din ele sunt mai spre capătul acesta. Am pus și aci un divan larg de tot de forma locului și taburete, cuburile astea, cu aceeași pânză ripsată, căci am impresia că nu vei primi vizite solemne și oficiale, ci vor fi prieteni care vor să stea tolăniți. Când îți vine în birou cineva cu care ai de vorbit mai important, ei pot trece aci. Mescioara asta joasă e pentru lampă, ceașca de ceai, cafea, dar poate sluji și ca etajeră de cărți și bibelouri. Dar știi că îți trebuiesc tablouri? O mescioară pătrată, uite, dacă ei fumează, sau beau cafele. Am pus dormitorul acolo, ca să fie mai ferit. Intri și de aci din hol, dar mai are dacă vrei o ieșire, sau o intrare, căci prin baie comunică foarte comod cu sufrageria, iar de acolo, cu scara de serviciu. A întregit surâzând: Dar e păcat că și ieșirea din fund e tot prin gangul de la intrare. Holul era albastru ca sineala.

Dormitorul, dominat de fumuriu lăcuit și de auriu, căci și tapetul era cu pătrate de culoarea paiului degradat, avea un pat-divan mare foarte jos, sprijinit pe picioare mici, ca un scaun, scurte și drepte. Pe el o mare cuvertură de catifea păroasă, aurie, jos un puf, cât o roată, de rips albastru. Un dulap care abia îmi venea până la piept, dar gros, cu uși laterale, era între căpătâiul patului și peretele din fund.

— Să-ți încapă hainele bărbătești, lateral. La noi, cu rochiile înguste e mai ușor. Deși pare bloc cu patul, se detașează însă ca să se poată curăța ușor. Deasupra e suprafața lăcuită, cât o masă de mare, poți pune lampa, cărți, bibelouri, orice vrei.

Opus dulapului era o oglindă mare dreptunghiulară, cu o monogramă de metal negru în stânga, așezată deasupra unei lăzi de arțar lăcuit, lungă și joasă.

— Mobila asta nedefinită e un fel de cuier dacă vrei, de atârnat seara hainele, căci nu mai sunt scaune cu spătar pentru haine, ori de pus obiectele pe el.

Mai erau două fotolii joase, largi, cu spate de divan și cu răzămătoare laterale de nuc lăcuit, arcuite până în podea, comode, cu duble perne de mătase înflorată, albastre de tot.

În colțul liber dinspre fereastră, îmi cumpărase, cu o amuzantă competință, aparate de gimnastică de cameră, vâsle și minge de box.

Am trecut apoi în sufragerie prin baie, pe care o lăsase montată cum a fost, adăugase numai o etajeră de sticlă și nichel, în fața unei oglinzi mari de cristal. Sufrageria, cu tapete ca nisipul, avea un dulap scăzut și lung cât peretele, iar în fața lui o masă lungă…

— Dacă ai prieteni, ori o așezi în mijloc, ori o transformi în galantar cu gustări… Când mănânci singur acasă, ai masa asta pătrată, din mijloc. Ți-am pus scaune înalte țărănești, ca formă, dar modernizate. Ușa astălaltă dă în hol, adică e aproape lipită cu ușa biroului, deci când le deschizi pe amândouă, musafirii dumitale pot avea biroul, holul și sufrageria la dispoziție, lăsându-ți odaia de dormit în pace. De aceea i-am pus și o perdea groasă de stofă… Știi, uneori e bine să nu știe camera din stânga ce face camera din dreapta. Mai lipsesc, firește, multe lucruri… Tablouri… Bibelouri… Poate un aparat de radio, patefon, telefonul, pentru ca locurile să devină confortabile pentru dumneata.

Treceam amețit dintr-o cameră într-alta… Azi, mobila cubistă s-a generalizat și nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în București decât extrem de puține locuințe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult și cred că e îndreptățită această preferință a mea… La o masă oficioasă, când eram la legația de la Paris, numaidecât după război, se discuta despre epoca noastră… Pe drept cuvânt, un invitat francez spunea că e o epocă mare, căci are în ea războiul mondial cu întâmplările și forțele manifestate în el. Un scriitor tânăr, de la secția de propagandă a Ministerului de Externe francez, susținea însă, dimpotrivă, că e o epocă de imitație și crasă vulgaritate.

„O epocă fără stil – spunea el atunci, în 1919 – o epocă fără spirit de invenție în artă. Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor? Resturi: Louis XIV, Louis XV, Louis XVI, Empire etc, cumpărate scump la licitație, ceea ce e o rușine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, sunt degenerate din modelele vechi, casele imită tot arhitectura Renașterii, a barocului, a rococoului.” „în schimb – a întregit cineva ironic – avem revoluția în artă: cubismul”, și toți au început să râdă. Mi se pare însă, dacă mi-e permis și mie, un profan, să am păreri în această privință, că dacă acest cubism e poate caraghios când desenează capete din triunghiuri diferit colorate sau alte năzbâtii, nu se poate însă tăgădui că în arta decorativă (căci e singura artă care se schimbă de la epocă la epocă, pentru că Shakespeare și Racine rămân permanent valabili), adică în arhitectură și mobilier, cubismul a creat „stilul epocii”, cum se va zice probabil mai târziu, dându-ne semnul deosebitor de alte timpuri, și deci chiar titlul de noblețe pe care îl cerea tânărul scriitor încă din 1919.

Dacă o fi așa, dacă n-o fi așa, eu tot eram plin de bucurie.

— Domnișoară, trebuie să bem neapărat un pahar de vin pentru inaugurarea locuinței mele. Și pe urmă, zăpăcit: Dar mai întâi s-o plătesc.

A zâmbit.

— Da, dacă vrei și asta,… Nota… Este pe birou… Păstreaz-o astă-seară, verific-o… Mâine e Sf. Gheorghe. Treci vineri pe la magazin.

— Da, vineri… Te rog mult însă, domnișoară, să bei cu mine un pahar de vin.

A aprobat, cu un surâs nedecis, cu o ridicare nedumerită a brațelor. Scriam un bilet ca să trimit servitoarea la club, să-mi aducă un menu și câteva sticle de șampanie. Citea peste umăr și m-a întrerupt.

— Dar bine, ăsta e un banchet întreg…

— Un simplu dineu, menu-ul clubului. A privit surâzând, răsfățat.

— Știi ce? E obișnuită șampania pentru inaugurări… Eu însă prefer un vin franțuzesc, cu condiția să nu fie „Bordeaux”… Eventual un „Hermitage” roșu, sau un „Château-neuf-du-Pape”, Nu?

Am privit-o, mirat de preferințele atât de precise și oarecum savante. Mi-a cerut apoi lista și a tăiat tot ce cerusem, scriind: șuncă slabă sau pui rece, brânză albă sau șvaițer cel mult…

— Un Rocquefort…?

— E dezgustător…

O priveam mirat, căci femeile preferă mâncărurile și mirosurile complicate. A scris singură abia descifrabil.

— O cutie de compot de caise… „Știrbey”, căci prăjiturile nu merg cu „Bourgogne”, și a subliniat marca. Toate acestea se mai pot lua de la băcănia de sub „Athenee Palace”, inclusiv vinul.

Acum venea, firește, bucuria de a mânca în garsoniera mea, despre care în oraș se vorbea cu anticipație, căci anunțasem că mă mut de acasă. Nu avusesem până atunci decât o cameră mobilată, bună când întârziam prea mult în oraș.

Parcă eram un copil care se juca de-a menajul…

Și uite nici azi nu-mi dau bine seama, dar cred că dacă mi-a plăcut s-o rețin la masă, a fost, nu ca femeie, cât ca parte integrantă a acestui moment nou pentru mine… Era așa de potrivită acestui interior aranjat de ea, încât mi se părea că dacă o să plece, are să plece sufletul casei. Mă gândeam, mai târziu, îndurerat, dacă nu cumva, mobilând atâtea case, ea nu va mai fi făcut cumva parte integrantă și pentru alți beneficiari… Știm vreodată?

Culmea era însă altceva… De obicei nu era nici o femeie care să nu-mi dea senzația că pierd timpul cu ea; în sensul că mi se părea că puteam să fiu, când eram cu ea, mai bine cu alta mai interesantă, într-alt loc, la Șosea, acasă la ea, sau aiurea… Mă plictiseam în mod stupid, râvnind mereu, fără sens, ca să zic așa, la vrabia de pe gard… Mai ales după posesiune, era ca un fel de grabă plictisită, fără jenă, să plec numaidecât de acasă… Acum, dimpotrivă, nu vedeam ce ar fi putut să fie într-altă parte mai interesant decât ceea ce aveam; mi se părea că la ora asta aci trebuie să fiu, că nicăieri nu ar putea fi mai bine… Dar mi-am explicat atunci că e din pricina locuinței.

Gustarea a fost delicioasă, de-ți venea să aduni și firimiturile de pe masă… Are dreptate… Mâncărurile acestea simple sunt mult mai bune.

— Nu-i așa? Mi-a spus ea… Dau o impresie de curat și sănătos… Nu de putred și amestecat.

— Nu vă plac… Preferințele complicate…?

Ședea cu amândouă coatele pe masă, cu brațele tinere și rotunde, îmbrăcate în albul atât de delicat al bluzei, cu mâinile subțiri și lungi, crescute parcă din manșetele moi de batist și mereu plimbate în jurul obrajilor, sporindu-le feminitatea. Pe degetul arătător drept, avea un inel cu piatra neagră de onix, banal, dar care o prindea, sporindu-i albeața.

— Nu, domnișoară, serios, spune-mi ce preferi?

— Îmi place lumina… Apoi pământul. Cartea. Rochia. Fructele. Zăpada. Tot ce e neprefăcut… net.

Și-și ducea mereu mâna gracilă și nervoasă ca să-și aranjeze când buclele, care nu-i cădeau de altfel, când rochia care nu i se părea niciodată decentă. Mai târziu m-am mirat mai puțin, când am văzut ce îngrozitor de complicate sunt însă aceste gusturi simple, deși, de altfel, tocmai pentru acestea și pentru alte, neașteptat de simple, o botezasem ciobăniță, căci avea oroarea oricărui pretins rafinament și dezgustul oricărei perversiuni (ceea ce nu excludea, dimpotrivă, epuizarea până la demență).

Vinul îi încălzise obrajii.

— Luăm cafeaua în birou?

— Nu, în micul hol…

Am rugat-o mai târziu să rămâie la mine.

A zâmbit, privindu-mă cu ochii albaștri, puțin galvanizați, cum sta așa trântită pe perine în colț, cu mijlocul puțin frânt, cu un picior întins și cel deasupra îndoit de la genunchi, apărând mulat prin rochie, parcă era la ea acasă – și gândul acesta mă amuza. Surâdea, mereu, cu ochii vioi strălucitori, în albul uneori verzui și mat al corneei.

— Vrei să inaugurezi casa…?

— Nu… Dar tot ești aici. Ești așa de bine aci… Parcă e un cadru pentru dumneata. A zâmbit iar, își rezemase un cot de o pernă de catifea albastră de tot, pătrată, care înfățișa astfel brațul nervos ca pe o decorație rară. Din când în când își trăgea rochia taiorului dedesubt, căci i se descoperea genunchiul îndoit.

— Motivul e serios… Și lungită acum de-a latul divanului fuma, cu amândouă coatele înapoi, sprijinite nervos și delicat de spătarul albastru și molatec, făcut parcă numai din perine scumpe de puf. Dar știi că la mine acasă am cu totul alt cadru?

Pe urmă a stat mult pe gânduri; încurajat am revenit.

— Ai putea să pleci de aci?

— Vrei să spui de lângă dumneata? Și-i sclipeau ochii viorii de ironie.

— Nu, de pe divanul acesta…

Am venit lângă ea și am rugat-o – jur – frumos cum n-am rugat nici o altă femeie în viața mea.

— Rămâi aci.

Gura foarte mobilă în rombul ei inefabil accentua ironia.

— Nu ai impresia că amorul acesta ia o nuanță conjugală?

— Dacă pleci de aci… Plec și eu… Mă duc la club… Oriunde… Nu știu. A tras din țigară, s-a gândit îndelung, mi-a întâlnit privirea, care ruga cu emoție, a examinat parcă abajurul de hârtie pergamentată, albăstrie, sprijinit pe vasul sferic siniliu care purta lampa. Pe urmă s-a întors spre mine, s-a ridicat în picioare.

— Bine, rămân. Dar cât e ceasul? 11? Mă duc pentru o jumătate de oră și mă întorc.

— Ce mai e și asta?

— Nu știu; dacă vrei.

— Pe cuvântul dumitale că te reîntorci?

Își pusese peste bluza-cămășuță taiorul care-i strângea talia, iar la gât vulpea.

— Mă reîntorc.

— Dă-ți cuvântul.

S-a oprit din încheiatul mănușilor negre care-i veneau peste mâneci, și-a ridicat privirea viorie, umedă, spre mine.

— Nu mi-l dau, pentru că e posibil ca jos în stradă să am chef să nu mă mai întorc, dar… Cred că… Totuși voi reveni.

Îngrozitoare așteptare… Nesiguranța asta… Emoția că o voi vedea dezbrăcată, deși părea să aibă corpul mult prea slab… Curiozitatea să știu cum e în felul ei… Când va fi goală prin casă… Cum are sânii… Am fumat țigară după țigară. S-a întors peste vreo patruzeci de minute. Când am auzit-o jos, m-am speriat ca de o halucinație. Aducea un pachet, ca de carton, în hârtie albă. Am crezut că e ceva de la vreo cofetărie.

— Ce mai e și asta…?

Și-a aruncat vulpea de la gât, a pus pe un taburet pălăria și mănușile negre deasupra.

— Lasă-mă să-l duc în baie… Și l-a desfăcut pe jumătate surâzând comic, ca să-mi arate…

Erau o perie de dinți, săpun și încă un anume obiect de toaletă.

— Dă-mi încă un pahar de vin, că prospețimea de afară m-a trezit… Am cutreierat pe stradă cu mașina, să găsesc o farmacie deschisă, servită de vreo femeie… E stupid, dar mă jenez să cer unui bărbat, fie el și farmacist, asemenea cumpărături.

— Ți-e frică să nu ai copii…?

— Nu asta în primul rând, pentru că un copil mi-ar plăcea să am… Dar dacă amețeala dintâi mă face să accept un bărbat… O clipă după aceea mi-e silă de el… Aș muri, de nu ar fi o cameră de baie alături. Nici chiar bărbatul meu…

— Care bărbat?

— Nu are nici o importanță că dumneata îmi spui mereu domnișoară, ca încasatoarelor de la tramvai, dar am fost măritată… Sunt divorțată acum.

Am rămas mult pe gânduri… Era ceva foarte jignitor în indiferența asta cu care vorbea.

— Dar știi că e cam dezagreabil pentru un bărbat ceea ce spui?

— Te simți jignit dumneata?

— Da…

— Nu știu, poate că aș putea fi altfel, când aș iubi un bărbat, dar nu l-am iubit nici măcar pe fostul meu soț, care m-a dezgustat cel dintâi… De ce ești posomorât? Pot să-ți spun că-mi placi. Dar nu atât de mult – și a scăzut vocea – ca să te iubesc.

Și-a aprins o țigară și am imitat-o… Mă liniștisem cu totul și o simțeam acum puțin cam străină. Așa a început această întâmplare atât de plină de durere, care a urmat. Nu mă iubea și n-o iubeam, nici măcar n-aș putea spune că o doream, căci fusese mai mult enervarea că pleacă, și despre ea cred că, de asemenea, nu mă dorea. Ostentația cu care se amețea cu vin mă lămurea cu totul în privința asta. Hotărâsem amândoi, simplu, un fel de posesiune lucidă, rece. Eram așa de stins, că o clipă am avut fiorul că nu voi putea fi bărbat, mai ales că acum toată curiozitatea de a o vedea goală dispăruse, căci îmi întărisem așa, fără motiv, din simplul fapt că se întorsese, bănuiala, provocată de faptul că avea clavicula mlădioasă, dar, oricum, vizibilă, că e prea slabă.

— Mai e vin?

I-am turnat din nou. Era pe colțul divanului, cu mâna sprijinită pe mescioară, cu genunchii mai sus decât mijlocul corpului și, unul peste altul, picioarele întindeau desăvârșit ciorapii, ca și când ar fi fost cu intenția de a-i prezenta.

Fuma foarte îngândurată, și eu mă întrebam cum să fac s-o sărut.

S-a ridicat hotărât.

— Nu rămân.

Am tresărit încremenind, căci vedeam că se gândise prea mult la ceva și bănuiam că regretă că a rămas.

— De ce?

Gândul că pleacă îmi dădea din nou senzația că pierd ceva de preț. Și enumerând comic:

— N-am nici pijama, nici cămașă… Și probabil, n-ai nici dumneata. Eu ți-am cumpărat numai puțină rufărie de pat și de baie… Mă gândeam că ai să trimiți servitoarea să-ți aducă lucrurile personale de acasă.

Mi s-a părut așa de copilăroasă și comică, încât era să izbucnesc în râs.

— Atunci, te duci înainte, te dezbraci și te culci… Ce nevoie ai sub cuvertură de cămașă?

S-a gândit, a tras din țigară, iar mâna, ieșind din manșeta de batist albă, mi-a dat repetat impresia unui pistil palid, de crin alb, uriaș.

— Bine, mă duc, dar să nu vii decât când te voi chema eu.

Am fumat încă o țigară cu liniștea unui bărbat care știe că alături o femeie se pregătește pentru el. Faptul că era o femeie pe care nici nu o sărutasem încă făcea totuși stânjenitor de neobișnuită împrejurarea și aproape că mă întrebam nedumerit ce are să mai urmeze și mai ales prin ce treceri.

Am fost chemat pe nume și am intrat în odaia de dormit… Cu capul pe perină strângea, cu pumnii vârâți dedesubt, cearșaful, până sub bărbie, sus. Am rămas încremenit… În locul femeii atât de sigură de ea, de până adineaori, atât de conștientă de tot, era acum în pat un cap de fetiță puțin speriată, cu ochii mari umezi, în care tremura neliniștea, gura îi era crispată într-un surâs, care putea fi și îndurerat și pedepsit de emoție…

M-a înduioșat adânc. Mi s-au împurpurat obrajii de uimire. Am îngenuncheat pe puful mare cât o roată, de lângă patul scund. Mi-am apropiat capul, privind tulbure ochii limpeziți și totuși plini de neliniște, care cereau o inutilă și copilăroasă îndurare. Gura sfioasă ar fi vrut mereu să zâmbească, dar nu izbutea să arate decât puțin de tot din albul dinților de sus. Am apăsat-o și am simțit-o puțin umedă și caldă sub buzele mele. I-am petrecut mâna stângă sub ceafă, cu mâna dreaptă i-am prins bărbia – și după ce i-am desfăcut și zdrobit ușor buzele ca să le potrivesc în toată suprafața lor gurii mele, am sorbit toată neliniștea și toată duioșia lor, ca un destin început.

Dar cotul mâinii mele drepte, ale cărei degete îmi apropiau de buze bărbia și gura ei, a zdrobit, prin pânza cearșafului, un fruct mic și elastic al pieptului, care m-a înfiorat. Am smuls cearșaful, cu toată opunerea speriată, și l-am aruncat în mijlocul camerei, ca să nu se mai poată acoperi. Am descoperit atunci un corp de femeie despre care pot spune că la fel n-am mai întâlnit niciodată. Cum stătea așa, culcată pe spate, sânii mici, priviți de deasupra, abia se deslușeau, se închega totuși o zonă molatică, deasupra căreia, sâmburele mic, înconjurat de un bănuț de culoarea vinului, odihnea ca pe o perniță discretă. Când corpul era privit lateral, însă, forma nedefinită a sânului se unduia cald spre subsuoară într-o suavă întorsătură, pentru ca să revie într-o nouă rotunjime, dedesubt, a omoplatului, care invita sub el palma… Toate aceste lunecări calde de linii anulau impresia pe care o făcea când era îmbrăcată că ar fi slabă. Coșul pieptului, lămurit, lăsa să apară ocolul ultimelor coaste, atunci când porneau lateral, iar pântecele se strângea ca un trup de șarpe. Mușchii subțiri, înfășând strâns talia, creau unduiri sub piele și dau o impresie de susținut și robust. O linie pornea de la gât, se adâncea ușor între sâni, se menținea mai largă între îndoiturile spre afară ale ultimelor coaste, cuprindea în ea ochiul micuț și gingaș din mijloc, așezat ca pe o perniță, ușor contractată, și pe urmă se pierdea în liniștea triunghiului ca mătasea porumbului. Încheieturile coapselor se ghiceau și ele, răzbătând puțin în marginea molatecă a pântecului, lăudând feminitatea caldă a bazinului, dar la spate șoldurile aveau o rotunzime desăvârșită, tare ca de măr, în așa fel, încât îți puteai petrece mâna pe sub șalele înguste de copilandră fără să salți prea mult mijlocul care-ți mângâia el palma cu degetele resfirate de sub el. Ce m-a uimit îndeosebi erau însă picioarele, care începeau nu din dreptul șezutului ca la atâtea femei, ci de sus, din șold, lungi, rotunde, robuste, abia îngustate spre genunchi. Înăuntru, liniile gingașe, cu împletiri de vine ușor transparente, care arătau drumul încheieturilor dintre coapsele rotunjite, tari, și pântecul, mic și moale, erau limpezi, tocmai prin această deosebire de densitate, și lung oblice.

Și sub apăsarea buzelor simțeai unduirile de floare tare ale acestui corp, sprinten chiar când era nemișcat. Era ceva cu totul de necrezut în toate acestea, o nedumerire sporită probabil prin întorsătura nesperată, față de ceea ce bănuiam și așteptam, fiindcă o credeam prea subțire și slabă.

Ca și când aș fi vrut să văd din nou ce ochi sunt înzestrați cu un asemenea trup, mi-am apropiat fața de fața ei. A întors capul cu un zâmbet rănit, cu ochii de un albastru umed, intens, pe care pupilele, mărite mult, îi făceau aproape negri acum, căutând parcă un sprijin în gol. Ardea toată, cum nu mi se întâmplase să întâlnesc un trup arzând… Cu silnicie am vrut să-i stăpânesc ochii, dar i-a întors tot mai mult. I s-a răsucit puțin și trupul, iar în clipa aceea piciorul dinspre mine cu coapsa lungă s-a îndoit, lăsând să se vadă, pe sub ea, rotunzimea moale, dinăuntru, cu ocoluri de culcuș, a celeilalte coapse. Și a fost o întunecare a gândului și a vederii… Ca o răsturnare de oglindă… O arsură a gândurilor. Am adus dintr-un gest cearșaful de olandă, cu suprafața ca de zăpadă întărită, și l-am aruncat peste ea, peste cap, ca un giulgiu, ca să nu mă vadă dezbrăcându-mă. Apoi, torturat de imaginea acelei unduiri, lăuntrice, de coapsă, i-am răstignit în pumni umerii și, scos din minți, m-am încăpățânat să-i privesc silnic ochii și frângerea buzelor, pândind în întredeschiderea și frământarea lor vestea urmării de uimiri în frângerea trupului, chinuit.

A stat în camera de baie atât de mult, că am avut timp să fumez trei și patru țigări, cu o senzație de împăcare, de plinătate, cum n-am avut niciodată în viața mea până atunci… Era ca o bucurie egală, liniștită, peste tot ce a fost și peste tot ce am știut, în fața a tot ce avea să vie, în toată existența lumii… Dacă mișcam un braț, dacă îndoiam puțin un picior, dacă trăgeam din țigară numai, această senzație de bunăvoie adâncă se făcea și mai simțită, cum se face mai simțită o voluptate continuă când intervin atingeri mini noi.

Când a deschis, revenind, ușa mascată, trupul ei arăta o nouă frumusețe. Talia îi era lungă, încât sânii săltați de tot acum, ca niște nuferi culcați, păreau susținuți sus de coșul pieptului, dacă nu ai fi avut impresia că îi trag spre umeri mușchii lungi ascunși sub piele. Linia plină a coapsei pornea din mijloc, continuând, din șalele înguste și spatele prelungit arcuit, întinsă până la genunchi, iar de acolo ocolită nervos pe pulpă, spre călcâiul mic, cu tendoane clare.

Părea puțin zăpăcită de lumină, dar, după ce s-a întors să caute comutatorul ca să stingă, dându-și seama că e mai aproape patul, a fugit fricoasă spre mine. Când și-a sucit încă puțin talia ca să caute butonul, am văzut într-o clipă că, privită din profil, linia întreagă a corpului ei, de la creștet la călcâi, vie, puțin oblică, făcea în dreptul șalelor un zigzag dulce și rotund.

N-am vorbit încă multă vreme, iar începutul, după o îndelungată frământare interioară, a fost o întrebare a mea, cu un zâmbet nedumerit de tot, emoționat.

— Ascultă, și iar am privit-o uimit în ochii albaștri, sfioși, de ce mi te-ai dat?

M-a fixat și ea lung și nu mi-a răspuns, avea o liniște înduioșată în privire, care mă tulbura.

Am venit peste cuta de cearșaf care se formase între noi și ne despărțea corpurile. O simțeam și prin olandă, caldă ca un trup de pasăre. Am zâmbit nedumerit.

— Mi se pare atât de ciudat că mi te-ai dat. Spune-mi, mă iubești?

— Nu…

— Atunci?

Din nou m-a învăluit cu privirea, ridicând pupila spre mine, spre pleoapa ei de sus. Gura i se mărise într-un zâmbet întristat și trebuie să spun, deși am vorbit despre el adesea, că atunci întâia dată mi-am dat seama de acel romb vag care-i încadrează neasemănat de frumos gura îndurerată când surâde.

— Nu știu… N-aș putea să-ți explic. M-a impresionat gestul de a-mi da cheia… A dizolvat totul în mine…

—?!

— Trăiesc într-o lume atât de rea… Neînțelegătoare. Vocea îi părea înlăcrămată. Și-a mușcat ușor buza de jos.

—?!

— O lume cupidă, frământată de bănuieli meschine… Gestul cam trăsnit… Așa cu voie bună… M-a cutremurat… Simțeam că trebuie să-ți răspund cu ce e mai bun în mine…

I-am luat mâna caldă, i-am mângâiat părul. Mi-a zâmbit copilăros.

— Ceea ce făcuseși era drăguț, iar lucrurile frumoase sunt puține… Dacă le lași fără răspuns e păcat… Și arcuind ușor umerii, întorcând iar capul, ca o lămurire mică a gestului ei: Mi-ai cerut asta. Și-a culcat apoi încet obrazul cu o bucurie tristă pe brațul dus sub căpătâi.

De la o vreme, simt că Emilia mă privește cu o liniște penibilă. Mă examinează cu o curiozitate de muscă plictisită. Dar trebuie să merg spre destinul gândurilor mele, pentru că mă duce într-acolo o memorie care scapă oricărui itinerar al rațiunii, cum viața vegetativă scapă controlului voinței. De altfel, această trăire în trecut, aprig și voluptuos dureroasă, ține, fără îndoială, de ordinul vegetativ. N-aș putea să o provoc oricând vreau și nu mă pot sustrage ei orice sforțare aș face.

Întrebarea Emiliei mi-e penibilă ca o întrerupere dintr-o îmbrățișare prelungită.

— Ai dormit?

— Nu.

— Erai cu ochii închiși…

— Mă gândeam… Mă gândeam la bietul Ladima acesta… Ceea ce calculasem cu grijă să nu mărturisesc mi se pare îngăduit să afirm acum când mint. Pentru întâia dată, încurajată, Emilia are o vorbă afectuoasă pentru el.

— Era băiat bun, săracu'… Mă mai necăjea el câteodată… Dar îi părea grozav de rău… Venea pe urmă să-și ceară iertare… Ce puteam să fac?… Mi-era milă de el… Dar… Înțelegea și el că nu se poate altfel.

O privesc uimit…

— Crezi că înțelegea?

— Daa… Mai ales la urmă… Sigur că înțelegea… Uite… Așa, cam o săptămână după ce m-am făcut bine… A fost, aci la noi, o scenă grozavă… Iar îl apucaseră aiurelile. Ascultă, nu știu dacă tu îți aduci aminte… Ai venit tu odată la mine. Așa cam pe la Bunavestire sau pe la Florii… Nu… Nu te-ai urcat sus. A venit singură Gina să-mi spuie să mă îmbrac și să viu jos la mașină ca să mergem la masă…

— E adevărat… Dar nu pricep absolut deloc… În ce mod sunt amestecat eu în această întâmplare…

— Să vezi… El era la noi… Abia mă făcusem bine, și săracul, era foarte bucuros… Adusese prăjitură și hotărâsem să stăm împreună cu Valeria, toată seara, toți trei. Vorbea vesel, râdea, povestea…

Când a venit, Gina a văzut situația încurcată și nu știa ce să facă. Mi-a făcut semn și mi se pare că el a văzut că are să-mi spună ceva… Am trecut amândouă în dormitor și mi-a spus că tu ești cu mașina jos, că mergeți la masă și că ea a venit să mă ia și pe mine, că tot n-am mai ieșit de atâta vreme… Drept să-ți spun, mi-a făcut mare plăcere asta… De o lună și mai bine nu mai mâncasem în oraș… Și am început să mă îmbrac numaidecât… Ea a coborât jos, zicea că ai zis că ți-e urât să aștepți singur în mașină. I-am spus că vin numaidecât, dar să aștepți după colț, căci mi-era frică să nu vie Ladima… Când m-a văzut îmbrăcată… El, care amuțise, m-a privit galben.

— Unde te duci?

— Vorba aia, deși mă plictisea… I-am spus:

— Fac doi pași cu Gina pe jos și mă întorc.

— Ce mai e și asta?… Ziceai că rămâi acasă?… Spune-i Ginei să rămâie și ea.

— Dacă-ți spun că facem doi pași și ne întoarcem…

Era foarte abătut și-și frângea mâinile. Nu știa ce să spună. Parcă nu mai putea respira.

— Ascultă, Emilia, te rog nu pleca… Rămâi aci, rămâi cu noi astă-seară. Avea și el hazul lui, ce să-i faci? Îmi aranjasem lucrurile în poșetă, îmi căutam mănușile… Atunci a venit el spre mine fierbând:

— Te rog să-mi spui cine te așteaptă jos în mașină? Când am văzut obrăznicia asta, m-am enervat… Ți-am spus eu: sunt bună, bună cât vrei, dar când văd că cineva se obrăznicește…

— Asta nu te privește pe dumneata…

— A rămas așa ca năucit.

— Cum nu mă privește?

— Da de unde până unde, asta?

S-a apropiat de mine, că zău, drept să-ți spun, am crezut că o să mă lovească. Îi ardeau ochii.

— Ascultă, Emilia nu ți-e rușine să-mi spui asta? Îmi venea să-i trântesc poșeta în cap, dar mi-era milă de el. L-am repezit scurt.

— Te rog să mă slăbești și să nu te amesteci unde nu-ți fierbe oala.

Am crezut că face spumă la gură… A început să urle la mine, trântind lucrurile pe masă.

— Ești o mizerabilă… Acum înțeleg mai bine ca oricând. Ești cu adevărat… Dar ce nu m-a făcut: târâtură, târfă. Eeee! Eeee! Când am văzut asta, am crezut că-mi vine damblaua… Când m-am uitat o dată la el și când l-am repezit.

— Ia ascultă, domnule Ladima… Domnule Ladima… Și Emilia pune pe silaba dom un accent greu, ca spatele ei, iar repetarea numelui o face cu o ironie șuierătoare. Unde te trezești, domnule? Dar ce, ai contract cu mine să mă pisezi atâta?… Auzi, asta-i bună… Da ce, dumneata ai plătit chiria aci? Ai numărat dumneata 30 de mii la Bunavestire?… Și pe urmă i-am arătat ușa, scurt… Te rog ieși afară… A început să urle iar… Bălăbănind mâinile.

— De plecat am să plec… Atâta nerușinare m-a săturat. Înțelegi, m-am săturat… M-am săturat… Mi-e silă… Mă sufocă dezgustul… Și încă din prag, urla furios… „Mi-e silă…!” Am coborât repede, fără să mă sinchisesc dacă mă așteaptă și mă urmărește… Dar nu s-a luat după mine… A luat-o mergând furios spre dreapta…

A doua zi, pe cine crezi că a văzut Valeria venind, palid, domolit și pocăit, ca un câine cu coada între picioare? Pe Ladima!… Ea bună, l-a primit, i-a făcut cafea, și el a stat pe divan, fumând până pe la cinci, când am venit eu. Ei, ce era să fac?… Am stat îmbufnată în dormitor vreo jumătate de oră… pe urmă mi s-a făcut milă și ne-am împăcat.

Povestea asta pune între mine și existență ca un soi de catifea care împiedică orice contact și control. Îmi amintește organic de toate indigestiile pe care le-am avut. Atât de multe fapte care sunt totuși în clipa noastră nu le putem bănui în viață, la doi pași de noi… Din cauza mea, Ladima s-a răsucit în el. Și nici o fibră n-a tresărit singură în mine.

Emy dragă, Îmi ceri să răspund eu pentru tine la întrebările puse de tânărul gazetar… Lasă atunci pe mâine, Emy, Emy, sunt îngrozitor de obosit. Simt că se macină ceva în mine. Steaua vânătorilor asta nu ar fi o greutate, deși eu o scriu aproape toată, căci și articolele pe care le primesc de afară trebuie să le refac în întregime… Tot eu o corectez, eu o paginez… Trebuie să răspund și la corespondența pe care o trimit cititorii… Și pe ce drumuri de viață și de moarte e gândul meu când tai un di ca să pun un de… Sunt obosit… Am și acasă plictiseli… Nu știu dacă am să rămân, pentru că atât cât îmi dau ei nu scot nici chiria și o cafea cu lapte pe zi… Aș vrea să introduc o cronică dramatică, deși e o revistă de specialitate, Emy, dar nu știu dacă o să-mi dea teatrele bilete. În orice caz, la nevoie, cumpăr și tot mă duc… Vreau să continui neapărat ceea ce am început la Veacul… Îmi spui că ai primit cu poșta tăieturi din gazeta cu ecouri, în care sunt înjurat… Nu e nimic… Nimic, Emy… Nu știu dacă tu cunoști un vers din Rimbaud, care nu-mi mai iese din cap de vreo două luni încoace:

Des serpents géants dévorés par des punaises.

Cu astfel de „oameni” lupta e zadarnică…

Anecdota din gazeta lor despre răutatea mea e o stupiditate… Nu cred că sunt așa cum mă văd ei… Dimpotrivă, simt uneori că e în mine o imensă doză de bunătate inutilă… O bunătate cu care nimeni nu are ce face… O bunătate care se trece ca un fruct necules. O bunătate care se resoarbe, descompusă, ca o otravă.

Cu bine, Emy, draga mea.

G.

P. S. Am trecut ieri pe la cizmar să văd dacă pantofii sunt gata… Trec mâine să ți-i aduc.

Înțeleg, intens, ca un șurub răsucit în gândul meu, că va trebui, cu orice preț, să iau aceste scrisori, care nu trebuie să mai slujească, pentru nimeni în viitor, drept afrodiziac.

Mă întreb însă dacă nu va fi nevoie, pentru ca să câștig încrederea Emiliei și să-i pot cere scrisorile, să mă culc (ca să întrebuințez barbarismul și eufemismul acesta) cu ea din nou. Dar numai gândul acesta și mă descurajează… Niciodată n-am avut-o de două ori pe Emilia… O dată da, căci vin amețit de pe drum de imaginea care mă obsedează și, oricât de mediocră, întâia ei îmbrățișare nu mă dezmeticește decât aproape de urmă. Dar a doua oară nu, căci încep să mi se năzare toate lipsurile ei, și nimic nu vine să-mi contrabalanseze sugestiile de dezgust care urmează.

Ceea ce mă surprinde însă e constatarea că nu corpul Emiliei mă împiedică s-o am încă o dată, ci capul. În anume sens, corpul ei nu e lipsit de frumusețe. Așa cum stă pe spate acum, cu mâinile sub cap, cu un picior îndoit, iar cu celălalt, dinspre mine, întins, nu pot spune că e urâtă. Nici un moment carnea nu atârnă pe ea, căci e tânără. Sânii s-au înmuiat, dar fără să-și piardă conturul. Și-au lărgit numai puțin baza… Pântecele nu coboară brusc, când se termină coastele, căci are coșul pieptului lat, ci rămâne așa între coaste și încheieturile scurte abia aparente, ale coapselor, ca un vas plin cu câteva ocoluri de gutuie, însă și care se suge puțin în dreapta și în stânga. Ochiul mic, închis al buricului e subliniat de o cută ușoară, dintr-o parte într-alta, ca un arc de paranteză culcată ce se topește ușor spre șolduri. Ceea ce are îndeosebi plastic e pernița de carne triunghiulară, care precede cei câțiva cârlionți de mătase blondă ai feminității ei. Acolo, încă, are o frumusețe proaspătă de blondă grasă… E sigur că acolo e, în felul ei, mai frumoasă decât doamna T., care este acoperită cu un puf arămiu excesiv.

Toate ar fi cum ar fi, dacă n-ar avea capul pe care-l are. Rotund, cu frunte limpede de orice cută, cu nasul frumos, îndreptat în jos, cu arcadele geometrice arcuite spre tâmple. Orbitele ei sunt fără adâncime. Ochii mari, sus, sunt despărțiți, cu o îndoire, de sprâncenele trase, iar jos obrajii pornesc imediat de sub gene, reducând la minimum pleoapa. O frumusețe ideală desenată de un profesor de caligrafie, fără nici un mister, care ține în același timp și de acadea și de parfum prost. Mă gândesc iar: cap de pisică de lemn cu coc la spate.

Se spune adesea: femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor, căci atunci dispare „misterul atracției”… Ca și când misterul unei femei ar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei. Unii merg mai departe și se întreabă cu îngrijorare, auzind despre progresele nudismului. Cum? Să dispară ceea ce făcea misterul femeii, îmbrăcămintea? Atunci dispare și feminitatea.

Dar sunt femei goale ca un măr, care au mai mult mister decât zeci de femei îmbrăcate până sub bărbie. Numai cine n-a avut numeroase femei în viața lui poate judeca astfel, și mai ales numai cei care au avut femei care din primele trei cuvinte s-au isprăvit ca farmec. Astfel ar ști că sunt femei care fac, după-amiază, din picioarele lor un colan în jurul gâtului bărbatului, iar seara sunt aceleași doamne cărora el le sărută mâna cu emoție.

Dacă ar fi adevărat că pe măsură ce o femeie se dezbracă pierde din personalitatea ei, ar însemna ca la plajă, de pildă, femeile să fie mai puțin considerate decât pe stradă, ceea ce e cu totul fals. Chiar când e aproape goală și leneș lungită în nisipul cald, i se vorbește unei femei frumoase cu trup de șarpe și ochii limpezi, fără îndoială mai frumoasă decât îmbrăcată cum i s-ar vorbi într-un salon. De altfel, pe plajă se flirtează întocmai ca într-un salon. Într-o convorbire cu o femeie interesantă, deci deopotrivă de interesantă și în costum de baie, ca și în costum de stradă, după întâiele clipe de examen, ceea ce trece în paranteză, nu e cum s-ar crede, psihicul, ci trupul. După câteva zile mai ales, când căldura animală, a pielii virgine ca să zic așa a dispărut în plin aer și în bătaia soarelui, când această epidermă proaspătă și lâncedă (căreia protecția rufăriei fine îi dă sugestii de culcuș, păstrând în ea acea căldură animală, care e ca o respirație vie a feminității) se îngroașă și se înăsprește puțin, trupul se apropie de ineficacitatea statuară. Și pe urmă raporturile sunt cu o abstracție mai mult sau mai puțin totală de el; căci rămâne admirat de cunoscători ca o nouă îmbrăcăminte parcă. De altfel, Tekirghiolul-Movilă oferă și o altă experiență, pe care am făcut-o cu destulă uimire.

Așa-zisele băi reci în lac au despărțăminte pentru dezbrăcat, deosebite pentru bărbați și femei… Un gard de uluci, prelungit vreo zece pași în apă, deosebește cele două imperii ale goliciunii totale. În lac însă, mai ales datorită soților care caută să-și regăsească soțiile, despărțirea încetează, deși nu sunt nici măcar maiouri. Privirile aruncate spre mal îți oferă viziuni de paradis. Nici un amănunt nu-ți scapă, și identificările nu sunt grele. Ei bine, seara dansam cu femeile pe care le văzusem „fără mister”, cu aceleași sentimente ca la orice bal. Transpusă la altă scară, viața dintr-o stație de mare e absolut la fel cu viața corespunzătoare de la oraș: gelozie, prietenie, bucurie, preocupări de interese, admirație, emoție, pudoare psihologică, dacă mi-e permis să zic așa.

Nudismul nemțesc e camaraderie, cum camaraderie sunt în genere raporturile lor. Flirt ar fi pentru francezi și țigănie pentru țigani, cum e și când sunt îmbrăcați (dar nu mai mult, căci dispare atunci o parte din obsesia sexuală).

Se spune că unii bolșevici, socotind iubirea cu veleități de alegere și exclusivitate, drept o prejudecată infiltrată de spiritul burghez, au încercat s-o desființeze printr-o educație contrară, tratând amorul ca pe un instinct, asemeni celorlalte, fals împodobit până acum cu o aureolă pasională. A fost redus la stricta lui importanță prin educația neipocrită a sexelor laolaltă, prin nuduri integrale, pe stradă chiar, și prin încurajarea împerecherilor libere. Eroarea cea mare a fost că au crezut că amorul în acestea rezidă… Dar doi inși pe o plajă, în care e o învălmășeală de picioare și mâini, se gândesc și se simt ei pe ei înșiși cu totul deosebiți de ceilalți, care rămân tot atât de numeroși și de asemănători între ei ca pinguinii pe mal. Numai că s-au gândit și au și creat o nouă realitate.

Iubirea este preferință și, posedată – după regulament – de opt ateliere întregi, o femeie nu poate fi împiedicată de planton să prefere în gând și să surâdă cu privirea, cum nimeni nu poate împiedica orgoliul de a te ști preferat și recunoștința înduioșată pentru asta. Căci dacă preferința însăși poate fi interzisă, gândul preferinței scapă oricărei opreliști. Mai mult decât atât nu e necesar pentru iubire. În timpul retragerii, am sosit într-o seară, uniformizați de noroi, nerași de o săptămână, sleiți, la un conac de pe Ialomița. O doamnă a improvizat o masă… Nemâncați, o parte din camarazii mei s-au năpustit haiducește asupra farfuriilor… Asistam, privind, să termine ei, ca să mă servesc și eu, dar nu mai rămăsese nimic. Atunci am simțit îndreptată spre mine privirea femeii tinere și frumoase. Mi-a surâs înțelegător și i-am răspuns zâmbind. Mi-am aprins o țigară și am renunțat aproape. După masă, cum se mai schimbau câteva vorbe, m-a întrebat: „N-ai mâncat nimic? Vino, pentru că am spus servitoarei să-ți prepare ceva…” Și am mâncat în camera ei, unde am rămas până dimineața. E un raționalism excesiv, programatic, în proiectul egalizării tuturor oamenilor în materialitatea lor, căci deasupra unor mlaștini chiar se ridică adeseori jocul flăcărilor albăstrui, care poate că pentru animalitatea noastră e actul gândirii.

De altfel, femeile „cu mister” adevărat nu sunt cele care fac „lampa mică”, sau pun abajur de hârtie roză (ca acei negustori de stofă care înadins astupă ferestrele, pentru ca, în semiîntunericul prăvăliei luminate scăzut, să-ți vândă marfă proastă). Căci femeile frumoase sunt iubite și după ce s-au dat, desfăcând picioarele ca niște bacante, și după ce au înșelat, și după ce au revenit.

Și oricum, femeile care înseamnă destinul unui om, cele adevărate, care sunt foarte puține (căci restul sunt femele), își încep misterul după ce s-au răsturnat în patul bărbatului.

„Mister” e acel inefabil care face ca o pereche de ciorapi descălțați, aruncați pe un scaun de o femeie oarecare, să fie o pereche de ciorapi, dar aceiași ciorapi să fie cu totul altceva când ți se spune că aparțin unei femei adevărate… Să fie ciorapii tulburători ai doamnei N. sau T.

Mai mult decât o văzusem eu pe această doamnă T. nu poate fi văzută goală o femeie. Doi ani. Și totuși astăzi e ca și când n-aș fi văzut-o niciodată astfel. Răsfrântă în trecut, închipuirea mi-e încă arsă de goliciunea acestei femei. O văd limpede, căci am privit-o cu nerușinare, și nu mi-e un colț al trupului ei necunoscut, aș putea să-i descriu cu amănunte orice clin. Și totuși închipuirea nu-mi satisface curiozitatea, am impresia că e ceva care scapă celei mai îndrăznețe investigații. Atât de chinuit sunt, încât uneori, obsedat de sexualitatea ei, regret că nu o am fotografiată, răsturnată, într-una din acele poze obscene, și aș vrea-o exasperat de obscenă, așa cum se oferă pe sub mână, cu fereală de poliție. Dar simt că și atunci, cu acel document dinainte, nu aș găsi ceea ce doresc, cum nu-și poate domoli setea cel cu gura uscată, în vis, oricât ar bea.

O privesc din nou pe femeia de lângă mine, așa culcată pe spate, oferită neantului, goală și plictisită. Încolțește în mine bănuiala derizorie că din pricina ei, probabil, s-a sinucis Ladima. Din pricina acestei femei lipsite de orice mister lăuntric, pe care el proiectase toată imaginația lui ca pe o pânză albă. Mai sunt două-trei scrisori și nu din ele, fără îndoială, voi afla taina morții lui.

O privesc lung, dezarmat.

— Ascultă, Emilia, când s-a sinucis Ladima?

Pare-se că se gândește, duce un deget la comisura din dreapta a buzelor, cum alții îl duc la frunte.

— Păi să vezi… Era așa cam după Sfântul Gheorghe… Așa… În… Aprilie… Ba nu… În mai… Acum știu… la 2 sau 3 mai.

Așadar, nu sunt nici patru luni de la moartea lui și vorbește despre el ca despre un mort de pe aceeași stradă, sau, așa, din același sindicat. Cât de sincer și total indiferent trebuie să-i fi fost el, dacă ea, nici măcar după moartea lui, nu afectează acea prietenie, superfluă, ușor de acordat morților, și nu joacă măcar de formă acel teatru ancestral al doliului.

Valeria, a fost numai un schimb de cuvinte… N-a fost bătaie… E încă o măgărie gratuită… Nu mai aduna stupiditățile lor… Dacă ți le trimit, aruncă-le… Spune-i și fetei că am fost ieri la „Banca Industrială” să cer amânarea poliței și mi s-a spus că a plătit-o Gheorghidiu… M-am dus la el să-i mulțumesc… Nici nu știam ce trebuie să fac… Mi-a spus că nu-i nimic că o să-i plătesc când oi avea… Că să nu mă mai gândesc la ea. Eram așa de emoționat, că nici nu știam cum să-i mulțumesc. În mizeria aceasta… În urâciunea acestor zile, când dezgustul de tot și de toate mă pătrunde ca o umezeală, omul acesta mi-a adus un surâs și o lumină. În ceasul cel mai greu al vieții lui, Dumnezeu să-i țină socoteală de acest ajutor, dat unui părăsit și înșelat de toată lumea… S-a sfârșit… Simt că s-a sfârșit… Sunt încolțit din toate părțile și în curând nici o mișcare nu va mai fi posibilă. Vin după-masă la voi, Valeria. Chiar dacă nu-i Emilia… Voi mai sta așa… Fumând în sufragerie…

— Era foarte necăjit. I se promisese un post la o gazetă și se ducea în fiecare zi. Pe urmă nu l-au mai angajat. Cum n-avea ce face, scria poezii. Uite, într-o revistă erau două odată.[27]

Cred că i se crease bietului meu prieten o atmosferă aproape irespirabilă, încât într-adevăr era evitat de toată lumea. Începuse în jurul lui, probabil, acel păienjeniș de intrigi vagi și insinuări abile, țesut de acei pe care-i maltratase în scris, cu un aer quasi obiectiv, cu o ipocrită indulgență, dar tocmai prin această absență de interes vădit era de mare putere de sugestie și se întindea ca o igrasie. Spre uimirea mea, Nae Gheorghidiu, întrebat o dată față de mai multă lume, de către un deputat care vrea să scoată o gazetă și căuta să-și facă redacția, din ce motive a plecat Ladima de la Veacul, l-a recomandat pe acesta cu o falsă căldură și cu o falsă ironie în același timp.

— A… e bun, e foarte bun… Și întorcându-se spre tata… Nu-i așa, Tănase? Numai vezi să ai mărunțișuri în buzunar mereu, că-i cam place să tapeze… Și în orice caz să nu-i dai mandat să iscălească chitanțele de publicitate. Altfel e băiat bun…

Tata a dezmințit cu un aer îndelungat și familiar, care a convins mai rău.

— Glumește dumnealui așa… Da, e băiat bun. Nae Gheorghidiu a surâs grav, larg, neconvins.

— Ei, dacă Tănase zice că glumesc, așa o fi. Că el știe. Că el era cu fondurile.

Eu, care știam că de nimic nu are mai multă oroare lumea asta ca de „tapeuri” și care știam că Ladima nu numai că nu cerea niciodată nimic, căci era normal să-mi ceară mie înaintea tuturor, dar nu mă lăsa să-i plătesc nici măcar când mâncam împreună, fierbeam și am intervenit hotărât, arătând că nici vorbă nu poate fi despre asta.

Dar Nae, extrem de amuzat, m-a aprobat cu o perfidie groasă.

— Și ăsta are dreptate… Fred trebuie să știe mai bine ca oricine că erau asociați la… Masă.

Toți au râs zgomotos, găsind, de altfel, că obiectul nu merită prea multă bătaie de cap și că nu va comite nimeni nici un păcat dacă îl socotește pe Ladima șantajist și tapeur. De la o anumită înălțime poți să calci râzând pe omizi și gândaci. De angajarea unui tip atât de ridicol evident că nu mai putea fi vorba.

— Ce a fost asta, ce s-a întâmplat? O ceartă?

Se gândește fără o singură încrețitură a frunții.

— Era, nu știu, cam a treia zi de Paști. Ba nu. Nu. Că în toate trei zile de Paște fusesem în excursie cu automobilul la Sibiu, cu Micropolu, un tip de la „Banca Generală”. Ladima venise în fiecare zi, de sărbători, și stătuse de vorbă cu Valeria. Mai jucau tabinet, mai mâncau cozonaci așa. Ca de Paște. El știa că sunt la țară la Bârlad și că viu miercuri dimineața. Și cum m-am întors, s-a și înființat la noi. De nu mai puteam scăpa de el. La 1 trebuia să vie grecul să mă ia la masă. Și Ladima nici nu se gândea să plece. Atunci am făcut pe gentila cu el, ca să nu bănuiască. Știi, nu mai vream să mai facă iar scandal. I-am spus că mi-a fost tare dor de el. L-am sărutat. I-am spus că tare aș vrea să mergem împreună la cinematograf. Că acum să mă lase, că sunt obosită! Uite. Adorm de-a-n picioarele. Vino la 4 și jumătate la „Lux”. Așteaptă-mă în hol. El a primit fericit. Mi-a sărutat mâinile. Era foarte vesel! Dar ca naiba eu am uitat de el și nu m-am dus la „Lux”. Ba a fost și mai boacănă… Pe la 5 m-am dus să-l iau pe Micropolu de la bancă, pe Smârdan, că lucra și după-masă… Am ieșit de-acolo amândoi abia pe la 6… Și tocmai căutam o trăsură prin dreptul „Lux”-ului, n-aveam nici o grijă de Ladima, că îl credeam plecat de mult. De unde să-mi treacă prin cap că el o să aștepte un ceas și jumătate. Ei bine, era acolo. Se plimba prin fața cinematografului. Când m-a văzut la braț cu grecul i-a venit rău. A venit de-a dreptul acasă. Nici nu putea vorbi de atâta suferință. A stat vreo două ceasuri, la masă în sufragerie, cu fruntea sprijinită în palmă. Valeria a încercat să-i vorbească, dar n-a răspuns nimic. Ei i s-a părut la început că plânge, dar zice că nu plângea… Sta așa, cu fruntea în palmă, trist și gândea… Pe la 8 a plecat și abia atunci i-a spus Valeriei: „Am văzut-o pe Emy cu un domn la braț”. Zice că a plecat, surâzând singur, ca un nebun. Atunci eu i-am scris a doua zi un bilet, rugându-l să mă scuze că l-am făcut să aștepte și să sufere… Ăsta e răspunsul lui.

Dar nu face nimic, Emy… Găsesc că așa trebuie să se întâmple… Ești prea bună că te interesezi dacă sufăr… Fii liniștită… De altfel, ca să sufăr, ar trebui să mai am orgoliu… Să mai fiu în stare de iluzii. Să te mai iubesc. Dar asta nu mai e cu putință, deși îți pândesc poarta și gesturile, deși te aștept și îmi aranjez viața așa cum îmi e, după tine… Emy, ceea ce simt pentru tine nu e nici dragoste, nici ură. E ceea ce simte somnambulul pentru lună.

Încolo nimic…

G.

Dar peste o săptămână iar a fost scandal… Era la noi când a venit Micropolu, care, tâmpit, se jena de el… Atunci, Valeria i-a făcut semn să plece, că nu vrem să-l pierdem pe grec. El a plecat, dar a așteptat un ceas la poartă…

A doua zi, mi-a trimis scrisoarea asta, ultima.

Dacă după cele întâmplate ieri te aștepți de la mine, la o scrisoare furioasă, însângerată, ai să rămâi, fără îndoială, din cale-afară de surprinsă… Loviturile din urmă găsesc locul amorțit. Chiar dacă sunt mai tari sunt simțite ca prin pâslă… ca întâmplate altora… Firește, îmi era greu să-mi închipui odinioară că aș putea aștepta la poarta unei femei până i se încheie amantul – probabil întâmplător – la pantaloni, dar acum văd că nu moare nimeni din asta…

Te rog mult, un singur lucru… Înapoiază-mi astăzi chiar, toate scrisorile și, dacă le mai păstrezi, versurile pe care ți le-am trimis. Te rog foarte mult asta. Trimite-mi-o înapoi chiar pe aceasta care o primești acum.

George Demetru Ladima.

O privesc uimit…

— Ei bine, văd că nu le-ai înapoiat?

— Valeria a spus ca să-i răspund că le-am pierdut… A spus că ce e asta să ceară înapoi scrisorile?… Cum poate să ceară asta un om binecrescut?… Dar până la urmă nu i-am răspuns nimic… El a venit singur să le ceară și i-a spus Valeria că nu mai păstrez niciuna.

— Și pe urmă n-ați mai vorbit? Nu v-ați mai văzut? Își strivește a nedumerire buzele caligrafice.

— Nu… Că. Așa. Cam la două săptămâni s-a omorât. Deci între 1 și 3 mai.

Se închide în mine un iris uriaș, ca peste o vedere pe ecran. Tac îngândurat și pe urmă întreb, privind lung, după ce am tras din țigară:

— De ce s-o fi sinucis?

Nu șovăie nici o clipă, ridicând spre mine ochii ei mari, inutil deschiși.

— Mai întrebi? Din mizerie… Vai de capul lui… Într-o vreme nu mai mânca poate nici o dată pe zi.

Că scrisorile acestea nu trebuie să mai rămâie în mâna Emiliei, pentru mine e o poruncă inexorabilă… Dacă m-aș găsi într-o expediție periculoasă și un camarad al meu ar cădea sufocat de nisip, uscat de sete, aș căuta cel puțin să-l îngrop ca să nu-l sfâșie șacalii… Mi se pare de prisos orice negociere cu ea. Cred că ar deveni cu atât mai calculată, cu atât mai prudentă, cu cât aș oferi mai mult. Aș vrea să-i cer scrisorile sub pretext că doresc să le copiez și eu. Și pe urmă să nu i le mai înapoiez. Dar chiar faptul că aș manifesta intenția de a le avea în copie i-ar sugera ei bănuiala că e cine știe ce valoare la mijloc… Mai mult, aș face-o foarte circumspectă și n-aș mai izbuti să le fur. Căci astă-seară le voi fura.

Încep prin a mă arăta plictisit… Și arunc scrisorile, pe care nu le voi mai pierde din privire, în lături.

— Cât e ceasul? 10 și jumătate… Vai, dar mult timp am pierdut… Și mi-e o foame…

— Se miră, căci n-am dat nici un semn, în privința asta, până acum.

— Ți-e foame?

— Și ce foame… Știi ce, Emilia?… Hai să luăm și pe sora ta… Și să mergem să luăm masa undeva la o cârciumă afară din oraș. Am poftă de mititei și momițe… Mergem la „Zahana” (acolo, gândesc eu, nu vom întâlni pe nimeni).

— Păi ce? Ai mașină jos?… Și e bucuroasă.

— Nu, luăm un taxi. Împrăștii puțin scrisorile, ca s-o fac să le puie la loc imediat… Hai, strânge astea, că vreau să mă îmbrac.

A îngenunchiat și, stând pe călcâie, adună scrisorile din pat. Coapsele, lărgite de sprijinirea pe pulpe, aproape s-au lipit în față și fiecare din ele a făcut parcă un satelit de pulpă, lipit de-a lungul ei. Cârlionții din mijloc, aurii, au dispărut, căci pernița de grăsime de deasupra lor s-a lăsat puțin în jos. La fel și sânii care devin gutui atârnate, iar spatele i s-a lămurit în desfacerea șoldurilor, ca un spate de cal tânăr. Strânge foile dintre cutele cearșafului. Sub zodia acestor dungi, adâncituri și plenitudini a stat întâmplarea acestei după-amieze de august, în întregime. Va veni o vreme când amorul va dispărea, când cei care suferă din cauza iubirii vor părea ridicoli? Cine știe? Dar ce poate face starea de lucruri care va fi cândva, pentru cei de acum… Pentru cei care și-au încheiat ciclul revoluției pe planetă, sub această zodie de azi?

După ce a strâns scrisorile, fără grabă, Emilia le-a legat din nou cu panglica roză în cruce, le-a așezat deasupra fotografia, ca eticheta pachetelor de pesmeți, le-a așezat în cutie, iar cutia a dus-o în șifonier, în sertarul de jos. De acolo iau pachetul, când se duce, rugată de mine, să-i spuie Valeriei să se îmbrace. Îl vâr apoi în buzunarul de la spate al pantalonilor, singurul care poate fi mascat.