Notele autorului

1 Aceste „mustrări”, făcute numai din prietenie, n-aveau nici un accent deosebit și erau mai mult efectul unei nedumeriri pe care scrisorile care urmează e drept că au împrăștiat-o; dar e și mai drept că au înlocuit-o cu altele noi, descoperiri cu totul neașteptate, care au dus la alcătuirea acestui „dosar de existențe” pe care-l înfățișăm cititorilor.

De altfel, pentru înțelegerea unor referințe din aceste scrisori, sunt negreșit necesare câteva lămuriri, fie și cu prețul unui ocol de la început. Am sugerat, ba chiar am propus doamnei T. mai întâi să apară pe scenă. Am avut întotdeauna convingerea – și azi mai înrădăcinată ca oricând – că „meseria”, „meșteșugul” sunt potrivnice artei. În cronicile mele de teatru, de pildă, am cerut adesea, gândind că numai astfel se va regenera arta actoricească la noi, ca directorii de teatru să încerce să-și recruteze interpreții principali nu dintre ucenicii care au făcut conservatoarele, cât mai ales atrăgând în lumina rampei dintre personalitățile care și în alte regiuni și-au dovedit capacitatea de creație. Să aducă pe scenă complexe de experiență din viața reală, așa cum au procedat câtva mari regizori streini. Cum se gândește, cum iubește, cum se suferă nu se poate învăța în orele de curs și nici atesta prin certificate de absolvire. Elementele modeste, educate cu îngrijire și discernământ, își pot valorifica prin lecții însușirile de rând, obținând acea capacitate standard care face ca majoritatea elevilor intrați într-o școală, fie ea militară, liceu, de bele-arte sau silvicultură, să termine aproape toți, promovând an cu an, automat și cu răbdare. Dar teatrul nu poate fi decât, intens, al personalităților puternice și al dislocărilor de conștiință (restul e distracție și „instituție culturală”). Nu are deci nici o valabilitate obiecția care mi s-a dus: că în artă e de la sine înțeles că firile excepționale n-au nevoie de Conservator, însă această școală este absolut necesară pentru temperamentele modeste. Acest răspuns înseamnă, cred, o contradicție în esență. Căci nu are ce face cu aceste temperamente modeste (care sunt bune cel mult pentru rolurile secundare și ca să furnizeze scenelor periferice copii după actorii zilei). Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structură excepțională. Din păcate, e știut că tocmai acestea sunt excluse inițial prin însuși caracterul Conservatorului. În definitiv, după ce criterii își aleg profesorii acestor școli elevii? Mai întâi „după fizic”. Există aberația „fizicului în teatru”, înțeles ca fizic frumos. Când arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton, Othello, Holofern, diform pentru Richard III, Smerdiacoff și bufonii din toate piesele, tânăr și frumos pentru Romeo, potrivit și nervos pentru amantul „modern”, burtos pentru comic, când, în sfârșit, arta cere în fizicul actorului tot atâta variație câtă a creat viața, comisia profesorilor admite cu preferință un fel de tip care „are fizicul”, adică nu e nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urât, nici alb, nici negru, în sfârșit, ceva desăvârșit mediocru, incolor și neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani, care nu sugerează nimic și pe care oricând l-ai lua mai curând drept funcționar comercial decât slujitor al artei.

Altă aberație este aceea a „vocii”. Atâți tineri fără ocupație devin actori pentru că au voce, când ar trebui tocmai pentru acest motiv să fie eliminați de la clasele de dramă și comedie. O „voce muzicală”, cu o sonoritate independentă de conținutul frazei, e totdeauna, patognomonic, o dovadă de lipsă de inteligență, de absență a temperamentului și a virilității. Tenorii au o reputație bine stabilită de sărăcie cu duhul, iar până la începutul veacului trecut, cântăreții aleși pentru anumite mari cariere muzicale erau castrați, pentru ca vocile să le devină și mai frumoase. Autentica frumusețe a glasului e însă cu totul de ordin interior. Ea implică o corespondență (și de aci neregularitatea ei) cu înseși străfundurile emotivității. O femeie – observați în jurul dumneavoastră – are voce frumoasă când vorbește cu cel care-l iubește și voce urâtă, când poruncește servitoarei să aducă apă sau să spele vesele.

Adăugați la aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecată a talentului. Talentul se descoperă, conform celor știute, în modul următor: în fața comisiei așezate la o masă lungă, un băietan sau o fetiță sufocată de trac spune fie Latina gintă fie Dușmancele, și după asta domnii examinatori descoperă talentul, cum medicii de pe vremea lui Moliere aflau de ce suferă un bolnav, pipăind piciorul patului.

În modul acesta clasele se populează cu numeroși elevi, dintre care unii încă ar mai avea șansa, datorită neprevăzutului dezvoltării ulterioare, să poată crea în artă dacă n-ar fi obligați de maeștrii lor să-i imite, după geniala metodă didactică: „fă ca mine”.

Eu credeam însă că doamna T. ar fi putut arăta posibilități de mare artistă și aș fi fost bucuros să apară în Act venețian, de pildă. Dificultatea era că pe oricare dintre scene s-ar fi găsit vreo „maestră” care s-o oblige să joace „cum îi arată ea”. Dacă omenește e de înțeles sinceritatea acestei severe cenzuri – căci e de presupus că maestra nu concepe nimic superior mijloacelor ei – riscam pe de altă parte să ajungem tocmai la o anulare a intențiilor dintâi, pentru că, de vreme ce maestra exista, nu mai aveam nevoie s-o dublăm cu concursul doamnei T. Nu mai vorbim că un spirit critic, chiar mediocru exigent, ar fi găsit de prisos chiar pe maestră, originalul însuși. Găsisem și aici soluția unui teatru particular, condus de un strălucit tânăr comic foarte înțelegător, care admitea spectacolul ca „lever de rideau” al unei comedii jucate de el, fără nici un alt amestec. Cred că acest spectacol ar fi un început frumos în teatrul românesc.

Nu înaltă și înșelătoare slabă, palidă și cu un păr bogat de culoare castanie (când cădea lumina pe el părea ruginiu) și mai ales extrem de emotivă, alternând o sprinteală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice (având, pe deasupra, un comerț, la propriu și la figurat, intens cu arta și cetitul), doamna T. ar fi dat o viață neobicinuită rolurilor de femeie adevărată. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului. Avea orbitele puțin neregulate, ușor apropiate, pronunțate, cu ochii albaștri ca platina, lucind, fremătând de viață, care când se fixau asupra unui obiect, îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare, plină. Gâtul lung, robust cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E știut, de altfel, că marile actrițe au fost totdeauna de un soi de frumusețe incertă, am spune „pe muchie de cuțit” (cum sunt, de altfel, și astăzi vreo câteva dintre cele mai reputate interprete ale ecranului, ca Elisabeta Bergner sau Joan Crawford, de pildă). De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mângâieri de violoncel, care veneau nu – sonor – din cutia de rezonanță a maxilarelor, ca la primadone, ci din piept, și mai de jos încă, din tot corpul, din adâncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui bărbat amețeli calde și reci.

Firul care mă dusese la gândul spectacolului era că realiza două dintre indicațiile pe care, în paranteză, le impunem eroinei din Act venețian și pe care eu le socot, în afară de inteligență și cultură, ca adevărate criterii care ar trebui să înlocuiască examenul de admitere în școlile teatrale. Vorbea adică „repede, cu pauze inteligente între propozițiunile frazei”, nu cu acele penibile pauze între silabe care constituie ceea ce se cheamă în lumea teatrală „dicțiunea” și care au aerul unor pronunțări răspicate pentru cretinii din sală. Doamna T. vorbea foarte repede, păstrând rostirea rărită, ca o subliniere numai pentru esențial, când vocea scădea brusc, lungind, adânc tulburător, vocale. Atunci privirea ei vie ca a unui hipnotizator liniștit, spunea mai întâi singură fraza în așa mod că vorbele „nu făceau parcă decât să repete ce au spus ochii”, chiar cum ceream eu în cealaltă indicație care păruse, mi-am dat seama mai târziu, în timpul repetițiilor, cu altă interpretă, de neînțeles.

Până la capăt, însă doamna T. n-a primit. Poate nu atât dintr-un sentiment de neîncredere în ea, cât dintr-un fel de oroare de exhibiția pe care o complică scena cu rampa ei și care o făcea, după amânări, să-mi spuie cu o răsfrângere cald interioară:

— Lasă-mă te rog, în magazinul meu de mobile. N-am nimic în mine de arătat, de pe scenă, lumii. Mai târziu, după lungi convorbiri, după-amiază între trei și cinci, în refugiul acela cu mobilier geometric și lăcuit de la „Arta decorativă”, am avut de multe ori sentimentul că prin refuzul de expresie al acestei femei, care, preferă în orele pe care le avea libere numai să citească, sau „să trăiască”, de altfel liniștit, pentru ea însăși, se pierde un complex de experiență și frumusețe, inutilă în inefabilul ei voit. Am îndemnat-o atunci să scrie, și cum, întâmplător, avem posibilitatea, m-am oferit, gata să înlesnesc apariția oricărei încercări pe care ar fi făcut-o.

Mă privea uimită și cu un văl de neîncredere în ochii cu albastru cald.

— Dar e cu putință ceea ce-mi spui. Glumești.

— De ce?

Și izbucnind într-un surâs, căci nu râdea aproape niciodată, și încă, întotdeauna, oricât de vesel, surâsul ei avea în el un reziduu de tristețe.

— Dar eu nu știu să scriu. Mă întreb dacă n-aș face greșeli de ortografie?

— Arta n-are de-a face cu ortografia. Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligația decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii scriitori sunt mai abundenți în greșeli de ortografie decât bancherii. Eminescu a scris mai puțin ortografic decât oricare dintre poeți care l-au urmat și l-au imitat. E îndreptat, când e tipărit, de editorii lui critic. Ortografia o poate cunoaște orice elev premial în clasa a cincea de liceu.

Se gândi o clipă și, ca și când nu putea asimila ideea, a respins-o:

— Nu pot. Cum o să scriu? N-am talent.

— Dacă aș vrea să fac o glumă ieftină, aș răspunde: tocmai de aceea. Dar îți spun serios: niciunul dintre marii scriitori n-au avut talent.

—?!

— E purul adevăr. Să zicem că a fost o excepție. Flaubert. Poate și Maupassant. Să adăogăm fără îndoială pe Anatole France. Dar nici nu sunt chiar dintre cei mai mari.

Parcă i-am tulburat puțin limpezimea convingerii. Acum șovăie îngândurată.

— Un scriitor fără stil frumos. Fără nimic?

— Stilul frumos, doamnă, e opus artei. E ca dicțiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în știință. Acum e revoltată.

Albastrul cald al primăverii a devenit de platină, fixându-mă.

— Atunci ce e un scriitor?

— Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viața, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.

Surâde, așezându-și puloverul bleumarin, cu porțiuni geometrice albăstrii.

— Atunci, dacă înțeleg bine, oricine e sincer poate fi scriitor?

— Da, la vreo câteva.

Foarte grav:

— Nu, dar dumneavoastră da.

Îi străluceau ochii ironic și puțin cochet.

— Asta ai mai spus-o probabil și altor femei?

— Da, la vreo câteva.

— Al căror nas sau pantof ți-au plăcut?

— Nas și pantof ca al lor, și chiar mai frumos, mai întâlnisem. Nasul și pantofii lor, de altfel acceptabili, îmi plăceau, însă consecutiv faptului că gândeam că aceste femei ar avea de exprimat o bogăție lăuntrică, o înflorire a sensibilității lor. Doamnă, trebuie să scrie numai acei care au ceva de spus.

I s-a îngreunat privirea, i s-au imobilizat toate gesturile și pe urmă mi-a spus cu acea voce adâncă și tulburătoare, cu un soi de închidere de iris peste tot ce e în interior. Răspicat și trist:

— Eu n-am nimic de spus.

— Nici chiar brutalitatea cu care mai târziu am publicat – cu mici modificări – fără știrea și învoirea ei, într-o revistă puțin răspândită, scrisorile acestea, care altfel aveau o destinație strict personală și le primisem cu câteva luni înainte, nici buna înțelegere pe care le-au arătat-o câțiva critici n-au înduplecat-o. Oroarea ei de exhibiționism, fie și psihologic, fusese mai tare.

2 Acest T. nu este o inițială cum s-ar părea, căci a devenit un adevărat nume, și nu știu dacă n-ar fi trebuit să fie scris Te. Mi-a lămurit surâzând, când am întrebat-o, că în aceeași clasă a liceului de fete erau două colege cu numele de Maria Mănescu, de altfel verișoare amândouă, și atunci fetele le deosebeau numai după inițialele părintești. Dar Ve și Te au rămas domnișoarele Maria Mănescu și după ce au sfârșit liceul, ba pentru intimi chiar după ce s-au măritat.

3 Dacă m-am convins că într-adevăr D. „nu forma nici pe departe centrul preocupărilor” corespondentei mele, n-aș putea tăgădui că acel enigmatic * nu îmi ațâța curiozitatea într-un mod aproape de neîngăduit. Cu scuza vagă a unui interes scriitoricesc, nu m-am lăsat până când, nu numai că l-am identificat, dar l-am cunoscut chiar personal, ba încă, după cum se va vedea, curând am devenit și prieteni. Era fiul acelui mare industriaș pe care l-am numit convențional în romanul meu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Tănase Vasilescu. Avea acel timbru deosebit, acea vibrație melodioasă, calmă, pe care o au toți oamenii, fruntași adevărați în activitatea lor, oricare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobație, dans modern, destin de Don Juan sau box.

De multe ori am stăruit pe lângă el să scrie, fiindcă nu numai că da în convorbire acea impresie unică de trăire adevărată, dar, din ceea ce știam despre viața lui, despre legăturile lui, despre ceea ce făcea din el un adevărat exponent al societății românești de azi, mi se părea că ar da la iveală lucruri de un interes documentar puțin obicinuit. I s-a părut atât de absurdă propunerea mea, făcută cu aceleași

— Du-te, te mai odihnește la poarta Cartierului, că de zburat nu prea se zboară acolo. Aci e greu. Mâine divizionul dumitale trebuie să atace Coșna.

argumente ca și cea adresată doamnei T., că nici n-a vrut să stea măcar de vorbă. „Eu și scriitor? De ce glumești în modul acesta?”

Într-o zi însă, pe când eram amândoi prin fața Cercului Militar, a trecut pe lângă noi o fostă artistă a Teatrului Național, o stagiară angajată aproape în fiecare an, căci exaspera pe directori prin tot soiul de intervenții, și tot în fiecare an, sistematic eliminată, căci într-adevăr n-avea aproape nimic comun cu arta și nu îndeplinea măcar nici acel minimum social care îngăduie menținerea în cadrele acestei instituții chiar fără talent. A devenit livid.

— O vezi pe asta, pe femeia aceasta cu rochia roșcată? Și s-a întors, făcându-mă și pe mine să mă întorc.

Am ridicat din umeri a nedumerire, dar n-am spus că o cunosc, ca să aflu vreo taină, care altfel nu mi-ar fi fost poate mărturisită.

— Nu, dar ce e cu ea?

A rămas îngândurat, tulburat și nu mi-a răspuns nici când am repetat întrebarea, mereu frământat de amintirea lui.

A reluat abia când trecusem de Teatrul Național, ca să ocolească orice lămurire.

— E prea lung și prea complicat.

Am crezut că mi se oferă prilejul căutat de multă vreme.

— E ceva așa de extraordinar, într-adevăr?

— Poate că nu, poate că da, nu știu. Sunt ca și bolnav, din asta, de o lună de zile. Un adevărat subiect de roman. S-a întors brusc spre mine: Ai iubit vreodată? Și fără să mai aștepte răspunsul, frângând ceva din el: Patru generații dintr-ai mei n-au gândit cât mă frământ eu de o lună.

Am căutat să exercit asupra lui presiunea care mai niciodată nu dă greș în lumea profană.

— Poate că m-ar ispiti să-l scriu eu – romanul acesta – dacă-l socoti atât de interesant.

— Haide atunci la Șosea (era prin septembrie), să luăm masa și să-ți povestesc toată întâmplarea. Am refuzat molatec.

— Nu, dacă mi-o povestești nu mi-e de nici un folos. Subiecte mi se oferă toată ziua. Nu e scriitor căruia să nu i se ofere aproape cotidian subiecte. „Extraordinar. Am să-ți povestesc cazul meu! Să vezi! Ai putea să scoți un roman!” Dacă vrei să-mi fii cu adevărat de folos, povestește-mi totul în scris. Mai mult decât întâmplarea însăși, care nu poate fi mai extraordinară, orice ai spune, decât un război, m-ar interesa amănunte, mai ales cadrul, atmosfera și materialul întâmplării. Firește că nu-ți cer decât o redare, însă e nevoie să fie cât mai amănunțită. Pe urmă eu voi preface totul într-un roman. (Și spunând asta mințeam, căci nu mă gândeam chiar să scriu un roman.)

Era mereu frământat de vederea lui dinăuntru.

— Ai să fii foarte surprins.

— Nu știu; să vedem. Vrei să-mi faci acest mare serviciu? Povestește net, la întâmplare, totul ca într-un proces-verbal. (Căci, cu adevărat, bănuiam mai interesante decât întâmplarea însăși alunecușurile din condei, digresiile.)

A surâs pe gânduri, descurajat, dar era atât de prins de împrejurare, că pe urmă m-a luat de braț.

— Ascultă, am să fac și asta. Deși mă întreb dacă nu ai să arunci ce scriu eu la gunoi.

— Îmi vei fi de folos numai dacă îmi vei da material, cât mai mult, chiar când ți-ar părea încărcat ori de prisos, fii prolix, cât mai prolix. Folosește când vrei să te explici comparația. Încolo nimic.

— Bine, într-o săptămână am să-ți aduc un caiet întreg.

Nu mi l-a adus peste o săptămână, nici peste două, ci abia peste o lună. Ceea ce nădăjduiam s-a realizat. Fred Vasilescu s-a „ambalat” și întâmplarea a luat proporții. Mărturisesc că n-am avut nevoie de prea multe modificări, abia ici-colo de am simțit obligația unor deslușiri, a câtorva întăriri de imagini, de corijat unele lipsuri (căci multe altele or mai fi rămas) și mai ales am schimbat câteva nume și date, complicând puțin lucrurile nude, pe care bănuiesc că el însuși le mai complicase de asemeni, ca să evit indiscrețiile.

Abia când l-am cunoscut mai de aproape am înțeles de ce doamna T. l-a iubit atât, de ce a suferit așa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseții lui bărbătești, sportive, cât mai ales pentru un soi de loialitate și delicatețe, un mod de sinceritate a vieții, care nu seducea numai femeile, ci câștiga și prietenia bărbaților lor, căci puteau să sufere din pricina lui, ca și ele, dar nu-l urau. Nu jignea niciodată, nici măcar pe cel căruia îi lua nevasta. Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu fără o privire stăpână pe sine și ades ironică.

4 La femme nue, tradusă Modelul, melodrama în patru acte de Henry Bataille (1872- 1922), poet, dramaturg mult reprezentat, cu opere originale sau dramatizări, pe diverse scene românești, în perioada interbelică.

5 Poemul dramatic a lui Zaharia Bâesan (1878 – 1948).

6 Feeria lui Victor Eftimiu (1889 – 1972).

7 Melodramă de M. Landray

8 Pentru cititori care au mai mult timp liber urmează aci în notă și articolul lui Ladima, care i-a produs neplăceri cu direcția. Are ceva de om înăcrit și privește capitala de atunci, evident. Poate fi citit după lectura întregii cărți.

„La suflet noi ne trebuie casă nouă. E neapărat nevoie să mutăm capitala. Trebuie să nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea să înțeleagă, să înțeleagă. Argumentele faptice sunt și ele nenumărate.

Din motive de igienă: Bucureștii sunt un oraș cu ierni cumplite și veri care descompun de căldură. Canalizarea e primitivă și complicată, pentru că urmează străzi sucite. Vecinic reparații vor împiedica prin tranșee circulația. Împrejurimile sunt mocirle și praf. Nu e loc de recreație și înviorare. În afară de frumusețea cerului, înalt, totul terfelește imaginația. Dâmbovița e meschină, ca un șanț cu lături. Din iunie până în septembrie orașul acesta miroase ca o ladă de gunoi. Apa de băut îi vine de departe, iar uzinele electrice vor trebui să întindă cabluri de sute de kilometri peste munți și dealuri. În treizeci de ani, circulația va deveni atât de complicată, încât străzile actuale vor mai putea sluji numai pietonilor. Cincizeci de ani de aci încolo, cetățenii vor fi robi exproprierilor comercializate și scandaloase. Panamele acestor îndeletniciri vor dezonora orașul neîntrerupt, vreme de o jumătate de veac. Calea Victoriei, ale cărei case sunt în interior ruine mucegăite, igrasioase, întunecoase, puturoase și pline de șobolani cât cățeii (i-am văzut de atâtea ori eu cu ochii mei), va costa bugetul unui stat întreg. Fiecare metru se va plăti cu sute de mii lei.

Visez o capitală ca o inimă nouă. Pe undeva pe Olt în Ardeal, să zicem la o poștă de Brașov, la Feldioara. Adăpostită de viscole, cu verile plăcute ca într-o stație climaterică. Totul se poate începe din nou acolo. Restaurantele nu vor avea bucătăriile în grajduri cu rândași bolnavi de râie, ci laboratorii de faianță și nichel. Iar sălile de mâncare, aerisite, căci nu vor fi cu ferestre spre canal. Se vor lăsa locuri pentru grădini, parcuri și piețe mari. Împrejurimile vor fi dealuri cu vile, sau înspre Brașov, câmpii cu arene și stadioane, un hipodrom al frumuseții. Toată zona apropiată la 30-40 de kilometri, brâul verde și cărunt sus, al Bucegilor. Se va lucra tot anul în cântec și bucurie în această cetate a sănătății.

Și poate că. Nu poate. Sigur. Arhitecții și edilii de acolo vor găsi posibilitatea să facă bulevardele, străzile și piețile așa de frumoase, ca oamenii săraci să aibă și ei momente când să uite de urâțenia vieții. (Aici, în București, este prea mare deosebirea între plăcerea pe care ți-o pot procura cei bogați și înăbușitoarea atmosferă în care trăiesc săracii, fără nimic oferit ochilor lor.)

În zece ani, până în 1936, e de presupus că se vor tripla, prin construcții moderne și mari, numărul și volumul caselor din București. Să le construim aceste vile și palate, de-a dreptul acolo, și în zece ani vom avea un oraș de trei sute de mii de locuitori, asemănători oricărui oraș din Elveția și Germania, care ar îmbogăți frumusețea acestui mare regat. Mussolini vrea să facă nu numai un suflet nou ci și alt fizic italienilor lui. Nu mai îngăduie nici să se vorbească de măreția Romei vechi. Vrea o Italie și italieni noi. Ce avem noi de păstrat din acest București, cerut de turci la îndemâna lor? Mormintele noastre sunt la Argeș, la Târgoviște, la Suceava. De ce să ne învinuiască mereu cei dezrobiți că sunt robii balcanicilor de la București?

Și din punct de vedere ostășesc această mutare se impune. Acolo, la Feldioara, ar sta între capitală și oricare eventual dușman, zidul înalt al munților. Administrativ? Nu mai încape îndoială că da. Capitala s-ar găsi chiar în mijlocul țării. Tunelul început la vama Buzăului ar pune Brăila și Galații mai aproape decât sunt azi de capitală cu câteva poște.

Dar nimic nu se va face cu oameni care nu văd dincolo de botul ghetei lor.”

9 O trecem jos, în notă pentru cititorii care vor s-o cunoască.

PATUL LUI PROCUST.

Felie de noroi e ciclul meu, Spre capătul carent arătat cu greu, Fuiorul tors al cretei mi-e povară.

Și de mă apăra, mă și măsoară.

Triunghiul Tău înscrie albatroșii, Și doare mlaștina cu viermii roșii, Mirajul frumuseții nevalente, Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e.

Hrăniți cu putrezime, de asemeni, Se-ngrașe nuferii suavi și gemeni.

Eu, plin de bale și vâscos, greu lupt.

Alăturea, din soare să mă-nfrupt.

Cu burtă flască, la urechi rubin, Cu clopoței de slavă și venin, Vecin cu mine se târăște. Totuși, Împărățesc pe baltă albii lotuși.

Dar ochii mei în mine se întorc, Să mă cuprind, alt fir încep să torc.

Mai mare sunt decât cei mari, și mai frumos decât un crin în miez de mai.

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalț.

Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalț.

Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele doar cunoștința mișeliei mele.

10 V. ca director al Teatrului Național practica anume sistemul audientelor colective pentru ca solicitatorii să se jeneze unii de alții și să poată el scăpa astfel mai ușor.

11 În realitate nici nu ne întâlnisem la teatru, ci la „Capsa”, și mă rugase foarte stăruitor, aproape umilitor, să accept dublura. De altfel, nu mă interesează decât creatorii rolurilor, căci ei fixează momentul piesei. Restul interesează numai teatrul. Știu că direcția n-a aprobat însă această dublură.

12 Cam în vremea aceea Ladima m-a rugat să-l aștept la plecarea de la o ședință a comitetului S. S. R., ca să mergem împreună. Abia după ce ne-am despărțit de Perpessicius, cu care plecam de obicei, în dreptul hotelului „Athenee Palace” – era în anul când se adăogau trei etaje hotelului „Splendid” și circulam numai pe partea cealaltă – Ladima, care mă conducea pe nesimțite spre oraș, m-a întrebat, întâi cu un aer indiferent, detașat, cum am petrecut la un „ceai” dat de una dintre tinerele angajate ale Teatrului Național, dacă m-am amuzat bine, ce lume a mai fost și, târziu apoi și cu ocoluri, dacă s-a flirtat, cum mergeau simpatiile, până la ce oră din noapte am stat (căci am înțeles că, după câte știe el, s-a stat până la 9 seara). Bănuiam unde vrea să ajungă, și-a ajuns foarte târziu, cu un surâs galben și exagerat de vioi.

— E adevărat că a fost acolo și un tânăr inginer. Traian Justiniu? Un bun prieten al meu.

Îmi dădeam seama cât de mult ține să afle, și înțelegeam, în aceeași clipă, că nu pot să nu fac parte din acea cumplită coaliție care se formează de la sine împotriva unui bărbat înșelat. Lașitate, simplă dorință de a-ți simplifica existența, teama să nu pari poltron, un sentiment de vulgar orgoliu că ești în clipa aceea deasupra, nu știu ce, m-a împiedicat să-i spun ceea ce știam, lui Ladima. Poate și gândul că l-aș face să sufere – și toți disprețuim la alții suferința din dragoste, o credem neserioasă și găsim că ni se cere prea mult ca să ne „amestecăm în asta” – m-a făcut, cred, să nu-i spun că Justiniu a stat tot timpul cu Emilia, care i-a făcut și scene de gelozie, că toată lumea îi consideră împreună, că acest ceai s-a sfârșit la nouă, dar a continuat cu o masă la „Roata lumii”, prelungită și ea, că în zorii zilei Justiniu ne-a condus pe toți acasă cu mașina, rămânând cu Emilia, care probabil a dormit la el.

13 Când îl cunoscusem personal pe Tănase Vasilescu, mă surprinsese că poartă ochelarii fumurii și seara chiar. Mi-a explicat un prieten că acești ochelari erau la el o mască, în afară de faptul că îl ajutau să escamoteze drama neștiinței lui de carte, împiedicau pe cel cu care discuta să-i citească intențiile în privire, în schimb el putea examina în voie pe cel din față. Îi punea de aceea, când trata afaceri, chiar seara, în ceea ce privește socoteala, e de reținut că de atunci până acum cifrele au scăzut într-o proporție de 20-25%.

14 Cred că pot să confirm, și din proprie experiență, în viața noastră gazetărească, această impresie că – împotriva așteptărilor – nimeni nu e mai speriat și nu-și pierde capul mai ușor, când e la rândul lui atacat personal, în viața lui proprie, decât un „temut pamfletar”. Oamenii aceștia sunt în situația acelor chirurgi care opresc hemoragiile organelor rupte în accident, desfac vintrele oamenilor, dar devin palizi și se zăpăcesc când întâmplător se înțeapă la deget și văd sângele propriu apărând în picături roșii.

15 E de prisos să mai atragem luarea-aminte că tot romanul acesta este ficțiune pură. Chiar unele întâmplări, aci anonime, sunt născute prin sugestii din altele care s-au întâmplat aivea, dimpotrivă, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest „dosar de existență”, se înțelege de la sine, este închipuit tot și numai unele necesități de convențional pe care le impune tiparul ne-au făcut să-i dăm o formă care poate să înșele.

16 Tânărul Fred Vasilescu, fiul unui industriaș de mai bine de o sută de ori milionar, nu știe, pare-se, sensul perfect conturat și fără echivoc al acestui cuvânt în românește, el care la 22 de ani era atașat la legația din Londra (probabil că își închipuia că pe baza meritelor proprii), ca să fie apoi mutat la Geneva, în timp ce atâți dintre camarazii săi, cu aceeași vechime și cu plus de examene, făceau oficiul de copiști în Palatul lui Sturză. Prin urmare, nu știe că românii se împart în două clase distincte: oameni și ceilalți. Un om e cel care are existență civilă, adică își poate valorifica și supravalorifica orice merit, căci i se face credit prin simpla prezență, pe când ceilalți nici nu sunt încercați. El participă din privilegiul unei foarte restrânse categorii. (Sunt vreo câteva mii de oameni în România, la 18 milioane de locuitori) Dintre oameni se recrutează miniștri de profesie, deputați din oficiu, personalul legațiilor din străinătate, membrii tuturor celor câteva mii de consilii de administrație, plătiți cu tantieme care echivalează titlurile de nobleță, voiajorii speciali în străinătate, sau, scoborând să zicem, între alții, directorul Teatrului Național, directorul Institutului de radio (cum credeți că se recrutează altfel?) și, mai jos, tot soiul de directori și intendenți de muzee și instituții publice, care acordă locuință, luminat, încălzit etc. Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru că întâmplător voise el anume asta, nu s-a întrebat deloc după ce criterii s-au recrutat atât de numeroși ofițeri tineri, ai tuturor cartierelor generale? S-a ținut oare vreun concurs pentru șefii de popotă? Dar pentru celelalte servicii au fost luați din tren la întâmplare? Înainte de Revoluția Franceză, privilegiul era favoarea regală: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simplă: avere, deci titlu, adică privilegiu. În războiul pentru-ntregire, soldatul pur și simplu (adică provenit din locuitor) avea dreptul și mai ales datoria să meargă zi de zi în linia întâia de tranșee și de foc, pe când soldatul-om avea dreptul și datoria (neînscrise, e drept, în Constituție, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Război) să cumpere un automobil și să rămână „atașat”, pe lângă el, la cartier, la Iași, Bârlad, Bacău, Roman, Botoșani, sau Onești etc. E adevărat că ordinul publicat în ziare, în mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept și această datorie, dar de vreme ce numai „oamenii” aveau bani să cumpere un automobil, chiar dacă sumele proveneau prin fraudă, e de la sine înțeles că restul locuitorilor erau excluși. Un om are dreptul să fie unde e, chiar dacă altul aduce meritul și soluția. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministerială, mărturisind că n-are soluții, pe cei care au soluții pentru remedierea crizei, să vie să i le dea, ca să le aplice el, fiindcă el niciodată n-a făcut presupunerea că dacă n-are soluții, n-are dreptul să stea în locul acela, căci el se știa pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfectă dreptate și știa bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pildă, membru în nici un consiliu de administrație, așa cum sunt numiți și încasează jetoane oameni care n-ar putea să scrie exact titlul mai complicat și mai nuanțat al vreunei instituții, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici atașat de presă, ca atâtea zeci, în cine știe ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n-a fost om. N-a putut fi făcut mai mult decât revizor școlar (și deși a fost un excelent revizor, n-a putut rămâne nici acolo). Cu toate că a gândit, a formulat și a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodată deputat, nefiind, cum am spus, om. Toată lumea îl compătimește înțelegător pe omul care din pricina vreunei neșanse nu poate „să trăiască după rangul lui”, dar Ladima poate să crape într-o mansardă oarecare, în luna iulie, căci toți ceilalți oameni vor găsi asta aproape firesc. Bănuiesc că, pentru început, acceptându-l în calitate de paj într-ale „omeniei”, Gheorghidiu i-ar fi găsit lui Ladima două-trei sinecure, mai târziu l-ar fi ales poate, cine știe, în vreun consiliu de administrație și, dacă ar fi dovedit însușiri și suficientă domesticitate, poate chiar deputat.

P. S. Atragem doar luarea-aminte că tot ce e tipărit cu literă mică în josul paginilor, nu e din cuprinsul caietelor lui Fred Vasilescu, astfel că aceste lungi note, și cele care vor mai urma, pot fi eventual sărite la lectură.

17 Iată după colecția ziarului nota: „D. Periețeanu a făcut marele act de curaj de a atrage atenția că adevăratul dezastru de la C. F. R. își are obârșia în combustibilul cu care sunt aprovizionate C. F. R.

Cu venirea d-lui Nicu Teodorescu la Direcția Generală a C. F. R. s-a instalat la această direcție o concepție cu totul diametral opusă. Căile noastre sunt furnizate de întreprinderile particulare cu o cantitate de 250 de vagoane de cărbuni anual.

Deocamdată, și din primul moment ținem să se știe, nu avem nici o obiecție de făcut în privința sprijinului, întregului sprijin la care are drept industria minieră. De existența acestei industrii, recunoaștem fără înconjur că sunt legate mari interese de viitor național.

Afirmăm însă, pe baza datelor pe care le posedăm și care vor fi relevate cu ocazia discuției la buget, că foarte ușor și fără nici o atingere serioasă a intereselor industriei miniere se pot reduce cheltuielile la C. F. R. cu mai multe sute de milioane, ba, prin oarecare sforțări, cu miliarde.

Despre asta pe mâine.”

18 Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prințului Carol de Hohenzollern de la succesiune și recunoașterea fiului său, Mihai, ca principe moștenitor.

19 Mihai Manoilescu (1891-1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanțe) în guvernul generalului Averescu (30 mart. 1926

3 iunie 1927) și ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autoritățile descoperind asupra lui 4 scrisori ale prințului Carol către I. I. C. Brătianu (atunci prim ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga și Averescu, prin care acesta îi exprima dorința de a reveni în țară. Guvernul a hotărât ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curții Marțiale, în favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunțat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu și I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofițeri procarliști, la 14 noiembrie 1927, a decis achitarea lui Manoilescu.

20 Articolul din Veacul e într-adevăr de o violență surprinzătoare de la titlu: Portofolii putrede și suflete descompuse, până la afirmația că: „ne aflăm nu numai în fața unui procedeu de un sadic cinism, care impune astăzi statului jefuit să plătească, tot el, păgubașul, comisioanele prevaricatorilor în sumă probabil de miliarde, dar și a unui act de demență politică, sortit să ducă la ruină statul actual, prin secătuirea tezaurului și prin distrugerea oricărui prestigiu de guvernământ”.

În felul ei redacția Veacului era foarte interesantă. Cu discuții vecinice. Cu vizite de actrițe, căci Emilia venea des cu prietene de ale ei. Personal n-am făcut parte dintre redactori. Într-o zi însă, ieșind împreună de la o ședință a comitetului S. S. R., am stat mai mult de vorbă cu Ladima și i-am arătat absolut sincer și fără nici o intenție (deși m-aș fi simțit bine la o astfel de gazetă, căci am aflat abia mai târziu că e a lui Gheorghidiu) cât de mult prețuiam atitudinea și nervul cu care e scrisă foaia. M-a invitat să colaborez, însă numai după un timp de reflexie vagă, mai mult așa ca o politețe. N-am putut să-mi dau seama dacă succesul o zăpăcise într-atât, încât credea că nu mai are nevoie de nimeni, sau dacă nu era poate cumva faptul că, deși eram de atâtea ori de acord, mă prețuia totuși prea puțin. A adăugat mai târziu, e drept puțin cam stânjenit: „Avem un buget penibil. Dă-mi din când în când câte un foileton. 500 de lei e tot ce putem plăti.”

Am primit și mă duceam adesea pe la redacție, unde după un timp începuseră să vie câteva figuri de „suprafață politică”, dacă e permis cuvântul. Excesiv sentimental, Gh. Ladima lua drept prietenie gestul acestora de a-l vizita poate era și destul de măgulit de actul lor, de vasalitate oarecum iar ei erau bucuroși ca, pentru două țigări fumate acolo, să-și asigure prietenia unei gazete atât de temute, unde se puteau face dări de seamă interesate, sau publica note, care totdeauna vizau ceva, caricaturi etc. Se făcuse astfel un fel de redacție onorifică, făcută din foști și viitori deputați, secretari generali, ba și vreo doi foști miniștri, care treceau între 12 – 1 și 6 – 7, ca „să mai dea bună ziua campionului.”

Birourile ziarului erau tot așa de primitive ca o baracă improvizată. Pe strada Millo, trei camere mici, de apartament banal, la etajul doi. Una pe dreapta cu anunț: „Administrația”. O masă neagră, mare, pe care veșnic erau hârtii în dezordine și registre încălecate. Expediția o făcea servitorul la o masă rudimentară. Prin colțuri, colecții, pe culoar alte teancuri, în stânga era o măsuță cu mașina de scris. Altă cameră era a secretarului de redacție și a redactorilor. O masă de bucătărie, lungă aproape de la un perete la celălalt și în jurul ei câteva scaune. Nu era vopsită în nici un mod. Bradul purta încă urma rindelei. Era doar acoperită cu hârtie albă de ziar prinsă cu pioneze.

E adevărat că niciodată nu erau mai mult de doi redactori acolo. Altfel n-ar fi fost de ajuns nici scaunele, nici cuierul.

Și mai era biroul directorial. Foarte mobilat în contrast cu sărăcia improvizată a restului. Dar era ușor să vezi că mobilierul era adunat cu pantahuza, de la proprietari probabil. O canapea și un fotoliu vechi, de piele, scoase din uz, un birou mare de tot, de stejar căptușit cu foițe de nuc, scorojite și căzute ici colo, ca la o casă pereții leproși. Pe jos nici un covor. Pe pereți originalele caricaturilor care apăreau în gazetă, înrămate englezește, cu chenar subțire negru. Se așeza fiecare cum putea. Uneori când musafirul era, de pildă, o fostă excelență care urca scara numai ca să spuie „una bună”, o replică picantă sau o anecdotă, se antrena povestind, până se instala de a binelea în jumătatea de fotoliu a lui Ladima, care și așa se plimba mai mult prin odaie, iar când venea băiatul cu manuscrise sau corecturi, lucra în picioare pe colțul biroului. Am impresia că toată lumea știa a cui e gazeta și credea că și Ladima știe, dar cu toți găseau că are atâta libertate ca să poată fi de folos oricui.

Căci oricine era binevenit la redacție, în afară de o singură categorie de oameni: economiștii. Orice articol de finanțe îl scotea din sărite. Veacul publica din când în când note de batjocură sângeroasă. Corbii matematici ai mizeriei sau Aventurierii și șarlatanii improvizați medici financiari. O „casetă” grasă cerea pentru economiști o uniformă deosebită: „Oameni buni, faceți-le o uniformă ca la cioclii. Un soi de frac alb cu șireturi negre, ca să-i cunoaștem din depărtare pe stradă, să ne putem feri de ei.”

E drept că atitudinea lui era privită cu indulgență, căci chiar în redacția onorifică toată lumea era mai mult sau mai puțin economistă, ca de altfel nouă zecimi din românii în haine negre, între anii 1918 – 1928. Deși erau însă de părere contrară, răspundeau directorului cu un surâs de acceptare, care părea să spuie că, dacă nu admit ideile, oricum admiră vehemența lor literară. Ceea ce e sigur e că în această epocă economiștii erau foarte prețuiți și, în orice caz, singurii oameni care aveau, în vremuri așa de grele, lefuri princiare. Mai ales că, asemeni medicilor în timp de epidemie, erau chemați în mai multe locuri o dată și nu era unul să nu fie în cinci, șase consilii de administrație sau comisii deodată. Condiția ca să fii economist era să nu ai nici o profesie și nici carieră marcată, căci atunci erai socotit „diletant”. Făceau bineînțeles excepție de la aceasta inginerii și avocații, care erau dimpotrivă bineveniți. Medicii erau admiși numai dacă nu mai practicau. Ceea ce e cert e că mai ales cei necunoscuți, în nici un fel, și îndeosebi tinerii se puteau instala, publicând articole cu cifre, drept specialiști.

— Domnule Ladima, cum poți să susții asta?

Ladima se-nfuria și suferea cu adevărat că nu poate convinge. Se plimba furios prin odaie și vocifera. Hainele negre, largi, de pe el, îi dădeau un aer de pledant patetic. Deși gulerul scrobit era foarte larg, avea ticul de a-l tot lărgi, cu două degete, ca și când tot l-ar fi jenat.

— Domnule, toți avocații fără clientelă, toți studenții care nu și-au încheiat studiile acum au devenit, peste noapte, doctori în științele economice. S-au impus ca niște intendenți escroci în familii burgheze și timorate. Nu e minister fără un oficiu de studii. Ba unele au câte două, trei, și pentru direcțiile generale. Ei bine, asta nu va împiedica statul ca în curând – ascultă-mă, în curând – să facă disperat apel la experți străini.

Un fost deputat, voinic ca un luptător de circ, cu cap de copil, surâdea plin de el.

— Ha, ha, ha. Experți străini. Și-l privea compătimitor. Crezi serios asta, domnule Ladima? Dumneata știi că economiștii noștri sunt consultați de către străini? Știi ce impresie extraordinară au făcut în comisiile de la Geneva?

Ladima arunca tocul enervat:

— Asta-i! Lasă-mă. Lasă-mă, domnule! Ascultă ce-ți spun. Vor fi chemați experți străini. Nu e bancă fără zece economiști improvizați directori, cu birouri americane, cu zeci de dactilografe, cu portari în livrea și cinci călătorii pe an la Berlin Londra Paris. Nu e bancă fără „oficiul ei de studii”. Ei bine, asta nu va împiedica jumătate din ele, cel puțin, să se prăbușească. E un domn director general al uneia, care vrea să ne învețe săptămâna trecută finanțe, la Fundație. Ei bine, prăbușirea ăstuia va fi ceva mai tragicomică.

Și, descoperind ceva în gazetă, ridicând mâinile cu manșete burlane, a trântit foaia pe birou ca jignit personal.

— Uite, domnule, un tartor al economiștilor, raportorul general al bugetului, imbecilul de Oromolu. Uită-te și dumneata. Exprimă în raportul lui nădejdea revalorizării leului. Ai înțeles? Revalorizarea leului! Miliarde se vor cheltui cu asta. Cu aberația revalorizării monetei. Uite ziarul. Citește.

În timp ce noi ne grămădisem pe foaie, ca să cetim raportul, el a început să-și ciupească mustața, și a potrivit gulerul și a redactat o nouă casetă, cu rânduri groase de tot, pe două coloane: Ministrul „bugetului de așteptare” crede în revalorizarea leului și bazează bugetul pe ea. E naiv, nebun sau de rea-credință. (A doua zi a apărut „Raportorul” în loc de „Ministrul” și asta m-a mirat mult, îndemnându-mă spre tot soiul de presupuneri.)

Altă formulă care-l scotea din sărite era „criza”, într-o seară de ninsoare abundentă și domoală, eram în redacție vreo cinci sau șase inși. Fostul ministru care spunea anecdote picante Emiliei și unei alte colege de la teatru (veniseră să-l ia pe Ladima), un deputat, cunoscut avocat liberal. Ladima, care citea ziarele de seară, și a aruncat ochii pe caricatura dintr-unul, pe care abia îl despăturise. Înfățișa pe Vintilă Brătianu stând de vorbă cu doi cetățeni jigăriți. Avea jos următoarea legendă: „- Lăsați, că dacă facem stabilizarea, o să treacă și criza.

— Domnule ministru de Finanțe, să nu cumva să se stabilizeze. Criza.”

Ladima a început să trântească tamponul sugătoarei și tot ce a găsit la îndemână, ca un copil înfuriat, căci era, când se aprindea, copilăros, în desenul cu caricatura pe care o zvârlise cu furie pe birou.

— Ce cruntă prostie. Auzi criză!

Deputatul a rămas încremenit, fostul ministru s-a întors și el spre noi, dar cu mâna tot pe umărul actriței.

— Cum, domnule Ladima, dumneata crezi sincer că nu e criză? Poeții ăștia sunt teribili, domnule. Căci am auzit că ești poet. Spunea ieri cineva la „Capșa”.

Ladima publica versuri de mai bine de 20 de ani.

S-a oprit din plimbatul în cameră, parcă avea febră, cu ochii albaștri ca un smalț șters, în orbitele prea mari, cu gulerul scrobit prea larg pentru gât, mustața vie.

— Ce-i aia criză?

Și deputatul avocat, îndesat și mânios:

— Sărăcie generală, domnule. Sărăcie. Ei, drăcia dracului. E țara săracă.

— Asta e criza dumitale! Ei, atunci e fals. Nu e criză, e o idioțenie economică. Ascultă ce-ți spun. Lumea e bogată. E mai bogată ca oricând, orice ar spune economiștii dumitale imbecili. Statul, el, trece însă printr-o criză cumplită. Și asta e cu totul altceva. Nu e o criză economică. E o criză statului românesc, domnule deputat și domnule „fost și viitor ministru.” înțelegeți!

Fosta excelență a surâs indulgent, ca de o enormitate, și a spus fără emfază:

— Statul e sărac, pentru că e lumea săracă.

Ladima striga, gesticulând, de erau să-i sară manșetele.

— Nu e adevărat. E sărac pentru că nimeni nu-și plătește impozitele. Nimeni, înțelegi dumneata? Pentru că toți îl dușmănesc.

— Aci e un cerc vițios. Dacă n-au oamenii, de unde vrei dumneata să plătească?

— Nu-i adevărat. Dovadă că unii plătesc totuși. Culmea e că plătesc cei mai săraci, singurii. Funcționarii.

Sigur de el, tacticos, ca și când ar fi făcut o întrerupere în Parlament, fostul ministru se oferi să aducă un argument decisiv cu blândețe retorică.

— Domnule Ladima. Nu e chiar așa. Impozitul industrial și comercial în 1926 a dat 1.461 de milioane. Anul acesta să zicem că va da 1 miliard. Pe urmă ai avea dreptate. Așa ar fi dacă veniturile statului ar fi scăzut numai la impozitele directe. Partea gravă și care dovedește criza este că au scăzut veniturile indirecte. Dumneata ești poet, cum spune dumnealui, dă-mi voie să-ți explic pe îndelete asta.

— Nu-mi explica nimic.

— Atunci nu putem vorbi nimic. Eu cum te las pe dumneata? A scăzut adică venitul vămilor, al taxelor pe consumație. Au scăzut din cauza sărăciei consumațiile. Și deci și veniturile statului. Numai la alcool de la 1 miliard și jumătate, au scăzut aproape la câteva milioane anual.

Ladima nu se mai putea stăpâni, și nu conținutul discuției, cât această lipsă de disciplină în discuție era pentru cei doi o indicație despre superioritatea lor.

— Ei, bine, asta e nemaipomenit. Crezi dumneata sincer că se consumă azi mai puțin alcool decât înainte? Cu adevărat, crezi dumneata că azi se consumă numai câteva vagoane de alcool în toată țara românească? Știi dumneata câte fabrici avem? Poate că mii și mii. Știi dumneata câte plătesc impozit astăzi? Mă întreb dacă vor fi două trei care să nu fraudeze. Știi că mai toate băncile și industriile lucrează cu două rânduri de registre? (Era în 1927, deci cu câțiva ani înainte de criza mondială.) Aci e jaful cel mai sfruntat. Înțeleși toți cu agenții statului, nimeni nu mai plătește. Fraudele directe. Evaziunile fiscale vor nărui statul românesc. Să-ți spun eu dumitale, un adevăr, ca fierul înroșit de viu: Nu există dușmani mai mari și mai aprigi ai statului românesc de azi decât ungurii și burghezia românească. Statul e sărac, falimentar. Marea industrie îi fură anual, sub pretext de furnituri naționale, câteva miliarde. Prin jocul taxelor vamale protecționiste, mai jefuiește pe consumatori am cetit un articol foarte interesant în privința asta încă de vreo 8-9 miliarde anual. În schimb, nu știu dacă două trei industrii plătesc impozite. Îți spun eu că niciodată nu au existat un număr mai mare de bogați decât acum. Dacă s-ar desface safeurile băncilor ar ieși la iveală miliarde.

Devenise furios și avea în colțul gurii și puțin pe buza de jos câteva fire de spumă. Mustața i se zbârlise.

— De unde știi asta? Ai darul Mafaldei?

— Nu e nevoie să fii prea inteligent ca să știi asta. Toată lumea se vaită că lipsesc banii din circulație. Da sau nu? E adevărat că nu sunt destui. Dar și așa. Sunt vreo douăzeci de miliarde. Ghici ghicitoarea boului: unde se găsesc cel puțin 14 miliarde absente din circulație, azi? Domnule, dacă s-ar publica listele deponenților, ai rămâne uimit de ce ai afla. Dacă s-ar deschide safeurile. Bagă de seamă că nu vorbesc măcar de depunerile în străinătate, nici de valuta străină pusă la adăpost. Acesta e semnul timpului. Burghezia își distruge propriul ei stat. Nici de armată, care e pavăza și formula ei psihologică, nu mai îngrijește. E în plină criză de inconștiență și iresponsabilitate. Suntem la o răspântie istorică.

Era aplaudat, ca să zic așa, cu surâsuri și glume admirative, în aparență mai mult, căci în fond îl găseau extravagant și-l disprețuiau cu indulgență. Fostul ministru, rotofei și revărsat, l-a bătut pe umăr.

— Simpatic ești, domnule. Zi-i poet, și pace. Dar cum îți explici asta. Că toată lumea se vaită? Băncile depun bilanțurile. Concordatele sporesc în fiecare zi.

— Ei și? Ce înseamnă asta? Unul dintre aspectele crizei e și această văicăreală generală, care are cântecul ei. Domnule, să-ți spun ceva semnificativ și uimitor: a apărut la noi în Veacul, acum două săptămâni, un articol optimist și așezat, intitulat Sfârșit de criză? În care se arată că un soi de afaceri cunosc o revenire în Ardeal. Ei bine, redactorul nostru a fost apostrofat tocmai de cel pe care credea că-l obligă: ce vrei, domnule, să deștepți atenția fiscului?

— Sinuciderile se înmulțesc și dumneata găsești că nu e sărăcie? Ai scris ieri un articol care mi-a dat lacrimi, vorba aia, despre muncitorul de la Petroșani care din cauza mizeriei și-a legat un cartuș de dinamită de pântece și i-a dat foc. (Fusese o sinucidere care a înfiorat toată opinia publică.) Ai scris singur alt articol despre avocatul acela care s-a sinucis din mizerie. Adineaori erai înduioșat de băiatul care a fost prins furând o pâine și arestat. Cum poți să susții că nu-i mizerie?

— Dar cine a susținut asta? E mizerie cumplită, dar numai într-o parte din populație, pentru că suntem imbecili. Nu e sărăcie generală. Criză. E altceva: e o proastă distribuție. Și ca și când a făcut o descoperire: Uite, mi-am găsit subiect pentru mâine. Trecu la birou unde însemnă vreo două rânduri ca să ție minte.

A doua zi, într-adevăr, Veacul avea în mijloc, cu literă mică, dar neagră, următorul articol:

PROASTA CIRCULAȚIE.

Sergentul din mijlocul străzii ridică și coboară bățul, parodiind în fața Operei pe dirijorul în frac dinăuntru. Automobilele cu fotolii adânci ca mormintele, gătite și iluminate pe dinăuntru ca niște budoare, dintr-o lume ireală, se urmează, cerându-și nerăbdător, cu țipăt aristocratic de claxoane, drum. E astă seară mare manifestare de artă, v-o spunem serios, și fotoliul, scăldat într-o baie de lumină electrică, a fost plătit cu 1.000 de lei, exact prețul a două sute de pâini.

Iată acum, aliniate ca un parter de flori și plante, femeile cu umerii rotunzi, gâturi marmoreane mângâiate de coliere, mâinile albe încheiate cu cătușe de aur și platină. Suntem, domnilor, o țară bogată, fără îndoială. Asta a putut constata ieri și băiețașul care, flămânzind de două zile pe străzile capitalei după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse până în stradă și până în nările celor flămânzi, s-a decis să fure o pâine de la o gheretă din marginea orașului.

Nu l-au tentat nici homarii și langustele de la Ciobanu, nici șalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teișani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca niște păsări bolnave. El nu vrea decât o pâine și e mai greu pentru unii, în această țară, să aibă o pâine, decât pentru alții să trimită acasă un coș cu icre negre, brânză scump putrezită și pateuri cultivate încă înainte de gâtuirea păsării.

Băiatul acesta n-avea decât 16 ani, dar mintea lui necoaptă a putut gândi stupid că e mai bine să fure, cu pereții stomacului uscați și lipiți de foame, o pâine, decât să aștepte și să încerce a obține de la stat o furnitură. Greșeală scump plătită, căci a fost împușcat de către simbolul ordinii noastre sociale, domnul sergent din post. Coliba puturoasă, cu trupuri măcinate de mizerie, alături de palate cu multe camere, în care pe divanuri, pe mescioare, fiecare obiect, aruncat parcă la întâmplare, reprezintă o valoare care ar schimba destinul unui om, asta e capitala simbolică a noastră. E o proastă distribuție în țara asta, ca într-un corp bolnav, distribuția sângelui. Unele organe plesnesc de congestionate ce sunt, pe când altele, care lâncezesc, se atrofiază, se descompun, pentru că până la ele, în același corp, nu ajunge nici o picătură din lichidul nutritiv.

E neîndoios că dacă un aeroplan ar putea zbura deasupra acestei capitale și pilotul ar putea privi, ca în poveste, prin acoperișuri, ar vedea în același timp, alături de așternutul cu zdrențe în care femeia cu trupul mâncat de tuberculoză îți alăptează copilul, și dormitorul luxos, cu trupul curtezanei neroade frământat de voluptate, după ce a fost ațâțat de bunătăți, plătite din jaful banului public.

Sufletele copiilor se ofilesc de la duhoarea vieții din jurul lor încă de mici. La 16 ani sunt împușcați adolescenți pentru că fură o pâine, iar la 20 de ani studenții își strâng tâmplele în mâini deasupra cărții, nu numai pentru că amețiți nu mai pricep nimic, dar ca să și potolească, printr-o crispare, crampele foamei.

Ce viitor ne pregătește această hidoasă congestie a organismului social, ce posibilități să putem întrevedea în țara lefurilor de 4 milioane anual, care stau în cântar cu pensiile de 500 lei lunar?

Ce suflete pot crește într-o astfel de mocirlă morală?

Lișiță tremurătoare, scoici flasce și nuferi, frumoși poate, dar paralitici, când noi avem nevoie de stejari și brazi, de animale sănătoase, îmbătate de aer proaspăt.

Trebuie să luăm aminte. E prea multă suferință aci și prea multă juisare nerușinată. Organe prea bine nutrite, năclăite de grăsime. Și inimi prea secătuite și deznădăjduite.

Se pare că în asemenea maladii chiar și medicina a revenit acum la anumite procedee terapeutice, care în ultimul timp cereau numai câteva lipitori, dar care într-o vreme foloseau și operații curajoase.

G. D. LADIMA.

P. S. Pentru o mai bună înțelegere a momentului, pentru a face o justificare a violențelor lui Ladima și pentru a realiza mai verosimil atmosfera acestor întâmplări, adăugăm, acum, când se tipărește cartea, la mai bine de patru ani de la moartea lui, și reproducerea întocmai a unei scrisori apărute de curând într-unul din marile cotidiane, sub titlul gros pe două coloane:

ÎN JURUL CUMPĂRĂRII FABRICII „ASTRA” DIN ARAD.

Din partea d-lui general M. Ionescu, directorul general al Căilor Ferate, primim următoarea scrisoare:

Domnule Director, În ziarul Universul, nr. 282, cu data de joi, 13 octombrie 1932, a apărut o notă în care se exprimă surprinderea că în timpurile grele de astăzi se cumpără fabrica „Astra” din Arad pentru suma de 360 mii lei.

Pentru lămurirea acestei chestiuni, socotim necesar să vă dăm următoarele lămuriri: Calea Ferată, printre alte contracte de reparațiuni de material rulant, încheiate cu diverse fabrici particulare, are și contracte-lege încheiate cu consorțiul „Astra” și „Romloc”, în valoare totală de 445 milioane lei anual, cotă obligatorie și cu o valabilitate a contractului până la 1 mai 1936.

Cum în prezent, prin reducerea traficului, s-au redus implicit și necesitățile de reparațiuni pe de o parte, iar pe de alta o clauză din contract impunând Căilor Ferate să plătească ca beneficiu net 20% din valoarea contractului în cazul că nu se va da în lucru materialul rulant destinat reparațiunii, deși nu a lucrat nimic, și cum contractul cu fabricile „Astra” și „Romloc” se cifrează la suma de 445 milioane lei anual, numai prin faptul nepredării de reparațiuni, Calea Ferată ar trebui să plătească anual suma de lei 89 milioane (0,2 x 445 milioane lei), iar pe întreaga durată a contractului ar urma să plătească 383 milioane lei (89.000.000 x 4,3 ani) fără a avea nimic în schimb, aceasta fiind o penalitate obligatorie a contractului lege, care nu se poate modifica sau anula sub nici o formă.

În asemenea condițiuni, consiliul de administrație a hotărât a se începe tratative pentru cumpărarea fabricilor „Astra” din Arad și „Romloc” din Brașov, pentru lichidarea acestor contracte, în baza ofertei prezentate în acest sens.

Printr-o comisiune compusă din trei membri ai consiliului de administrație, un subdirector general și un delegat al contenciosului, s-a ajuns la înțelegerea ca aceste fabrici să fie cumpărate pentru suma de 360 milioane lei, iar ca rezultat al tratativelor ușor se poate vedea că e mai avantajos să plătim 360 milioane lei și să dobândim în proprietate cele două fabrici cu toate instalațiunile lor decât să plătim 382 milioane lei fără a repara nimic, fiind obligați să respectăm clauzele contractului.

Menționăm că și suma de 360 milioane lei se va plăti tot din cotele anuale ce se înscriu în buget pentru reparațiunile materialului rulant în fabricile particulare, modalitatea de plată a acestei sume globale fiind următoarea: 120 milioane lei se va plăti fabricilor „Astra” și „Romloc” din cota bugetară a anului 1932; 120 milioane lei din cota anului 1933 plătibilă în patru rate, iar restul de 120 milioane lei sunt datorii ale celor două fabrici către Banca Națională, sume pe care Calea Ferată le va lichida ulterior cu această bancă.

Consiliul de administrație, prezidat de d-l ministru al Comunicațiilor, a aprobat tranzacția în forma propusă de acea comisie specială 18 august 1932 (procesul-verbal nr. 35), iar tot dosarul s-a înaintat Ministerului de Comunicații, care urmează a supune chestiunea aprobării Consiliului de Miniștri. În felul acesta, se face o serioasă degrevare a bugetului Căilor Ferate, iar administrația intră în stăpânirea a două importante fabrici, care vor completa nevoile de reparații ale Căilor Ferate în cele mai bune condițiuni.

Primiți, vă rog, domnule director, încredințarea distinsei mele stime.

Director general C. F. R.

General de divizie M. IONESCU.

N. B. Publicăm această întâmpinare primită prea târziu, rezervându-ne dreptul să revenim în numărul de mâine cu comentarii, din care se va vedea că autorul acestei nemernicii este tot faimosul M., pe care regimul de azi l-a mai cocoțat și delegat la Societatea Națiunilor.

21 Da, spiritual și abil, câtă vreme nu intrase în marile afaceri, care nu numai că îl amuțiseră, dar îl și demascaseră. Evoluția aceasta de la spiritual (aparent) la veros e normală la politicienii români.

22 Succesul lui Gheorghidiu a fost într-adevăr remarcabil. Dacă într-unele gazete, atât interpelarea, cât și răspunsul n-au luat decât abia câteva rânduri mai mult decât o comunicare despre un pod rupt („d-l Gheorghidiu în chestie personală”), Viitorul și gazetele cu tendințe liberale au publicat coloane întregi. Veacul avea firește titlul pe o întreagă pagină. Spulberarea unui sistem de calomnii. Și în cuprinsul paginii, numeroase subtitluri, pe câte două sau trei coloane. Evident că nu e locul să-l redăm aci în întregime, deși ni se pare caracteristic și pentru personaje, și pentru viața politică, și pentru modul în care statul românesc e servit. Iată totuși câteva fraze și momente de la început și altele de la sfârșit: „Domnule președinte, domnilor deputați, Onoratul meu coleg de Galați a pus domnului ministru al Industriei și Comerțului câteva întrebări care denotă la domnia-sa o curiozitate de invidiat aproape, căci psihologia ne învață, domnilor, că această însușire e caracteristică inteligențelor dezvoltate. Peștii, de pildă, s-a dovedit științificește, nu manifestă în nici o împrejurare nici un soi de curiozitate. (Mare ilaritate.)”

Ilaritatea era provocată nu atât de calitatea spiritului cât de agresivitatea aluziei. Căci, chiar în ajun, Veacul publicase niște scrisori din care reieșea că interpelatorul fusese în tinerețe întreținut de o femeie, pe care azi nici măcar nu mai vrea s-o recunoască, deși era, biata, în mizerie.

„Nemulțumit cu răspunsul care i s-a dat, a dezvoltat în fața d-voastră o lungă interpelare, dovedind, cum s-ar zice, grai excesiv (ilaritate), dar, după cum vă vom dovedi, în detrimentul și al său propriu. Și al intereselor țării, și – îngăduiți-mi s-o spun – și al bunului-simț.

Mi-a făcut onoarea unui capitol întreg din romanul d-sale, atât de specializat în romane. (Ilaritate.) Domnilor, nu mă supără că am devenit erou de roman, dimpotrivă, aceasta mă flatează – socot însă că și prin caracterul meu, prin gesturile mele, prin coloritul și prin pitorescul meu natural, înfățișez destule note pentru un roman, și că nu e necesar ca fantezia fără scrupule a unui autor prost să-mi atribuie altele care dovedesc cel mult un spirit sărac de invenție, bineînțeles atunci când nu e în beneficiu propriu. (Ilaritate.)

Trec, domnilor, peste nota naivă, de soi mahalagesc, că aș fi miliardar. Averea mea e mult mai modestă, din păcate, și nu eu, de pildă, aș fi împotriva unui proiect de lege care ar pretinde justificarea averilor. (Aplauze.)

Domnilor, am fost acuzat că am lovit în interesele țării, eu, care totuși am putut pune la dispoziția apărării naționale o fabrică de muniții și pentru reparat materialul de război, în campaniile pentru eliberarea Ardealului, pentru care actualul prim-ministru mi-a adus mulțumirile sale. Sunt acuzat eu, care în vremea neutralității, cu două luni înainte de începerea ostilităților, am izbutit să smulg Germaniei douăzeci și cinci de vagoane de aramă, care s-au transformat în obuze întoarse împotriva năvălitorului. (Aplauze puternice.)

O voce ironică: Dând în schimb o sută de vagoane de grâu.

— Nu știu de unde a venit întreruperea, dar bănuiesc că e a unui om de onoare și de conștiință, fi întreb deci loial: „Crede domnia-sa sincer că a fost o faptă rea acest schimb care sporea cât de puțin mijloacele de luptă, așa de puține, ale unei armate viteze, impunând în schimb oarecare lipsă – ușor de suportat într-o țară agricolă – celor rămași acasă? (Aplauze puternice.)

După război aceeași grijă pentru stat și neam, înscrisă în tradiția partidului nostru, m-a făcut să iau o serie de inițiative, toate menite să sporească mijloacele de apărare ale țării. Că mă lovesc de critici cu atât mai îndârjite cu cât sunt mai nedrepte? Nu trebuie să ne sperie aceasta. Nimeni nu aruncă cu pietre decât în pomii cu rod. De altfel, domnilor, partidul liberal e obicinuit cu astfel de atacuri. Îngăduiți-mi să amintesc, domnilor, un mic episod din trecutul nostru. (E supărătoare această repetare a unor cuvinte, dar e cu totul obicinuită în oratoria parlamentară, ca un tic, care probabil înlesnește ritmul gândirii, sau respirația. De obicei, la corectură, oratorul o suprimă, dar Gheorghidiu n-a făcut-o – N. R.) Domnilor, s-a dus împotriva partidului nostru și îndeosebi împotriva actualului președinte al Consiliului una dintre cele mai sălbatice campanii, s-au ridicat cele mai deșănțate acuzații de necinste împotriva unui om despre a cărui onestitate azi nu e nimeni în cuprinsul României Mari, oricât de adversar, să se mai îndoiască.

De ce era denunțat, de ce trebuia înfierat cu „fierul roșu” primarul Vintilă Brătianu? (Aplauze puternice.) Pentru că dăruise acestei capitale tramvaiele electrice. (Aplauze puternice.) Mai e cineva azi să nu-și dea seama ce binefacere a fost pentru această capitală minată de război, ca să se găsească, după încheierea păcii, măcar cu o rețea de tramvaie, în locul rușinoaselor cotigi cu un cal care îi străbăteau străzile. Asta a fost una din crimele partidului liberal. (Aplauze prelungite.) „

Abilitatea lui Gheorghidiu de a trage în rândul atacaților cu el pe Vintilă Brătianu, pe o chestie care a produs la timpul ei dezbateri atât de pătimașe, a fost incontestabil dintre cele mai reale și mai pline de efect, mai ales că reportajul indica în fruntea miniștrilor prezenți pe șeful guvernului. Interpelatorul produsese liste întregi de cifre și rapoarte, care dovedeau că fabrica de muniții al cărei președinte de consiliu de administrație era Nae Gheorghidiu, și acea de avioane, al cărei administrator delegat era, nu produc decât foarte puțin, de calitate inferioară și mult mai scump decât am putea obține din străinătate.

Timp de 3 ore Gheorghidiu a citit alte cifre și rapoarte din care rezulta că fabricile produc, că produsele sunt de o calitate excepțională și că nu sunt deloc mai scumpe decât cele străine, dimpotrivă. Și ca o concluzie.

„Dar eu vă întreb altceva. Domnilor. Poate fi prea scumpă o industrie națională, care ne-ar permite în caz de război să fabricăm avioanele și armamentul de campanie în țară, în loc să mai așteptăm, așa ca în 1917, ca ele să ne sosească prin Dardanelele închise sau prin Arhanghelskul înghețat – adică să nu ne sosească, așa cum nu ne-au sosit? (Aplauze îndelungate pe băncile majorității.)

Domnilor, dacă m-au îndurerat atacurile primite în ceea ce privește persoana mea, m-au revoltat cele aduse împotriva intereselor țării.

Domnilor, știu care-i gândul nemărturisit al celor ce mă atacă, dar nenorociri se pot întâmpla oricărei familii. Sublocotenentul în rezervă Ștefan Gheorghidiu și-a găsit pedeapsa în fundul ocnei. Și nimeni dintre noi, dintre cei de același sânge cu el, n-a făcut vreodată cel mai mic demers ca pedeapsa să nu fie executată până la ultima ei literă. Găsesc că este însă o neiertată lipsă de scrupule să fie atacat, fie și numai prin aluzii perfide, unchiul care a contribuit la înarmarea armatei române, pentru vina nepotului care a trădat această armată. (Vii aplauze.)

Domnilor, am fost atacat cum puțini oameni din țara românească au fost. Puțin îmi pasă când știu că acțiunea mea e spre folosul obștesc. Nici n-am căutat să răspund vreodată insultelor, care, recunosc, au devenit, nestânjenite, avalanșe. În ziua însă în care calomnii de cafenea și de club cu cagnotă (aplauze vii) au ajuns până la tribuna Parlamentului, aduse de un om fără răspundere, atunci din respect pentru această adunare m-am simțit obligat să lămuresc acest caz, chiar cu riscul de a-i răpi din prețiosu-i timp (aplauze prelungite), nu fără speranța că asemenea ușuratice acuzații nu vor mai fi formulate aci împotriva nimănui. (Aplauze puternice, repetate.) „

Din pricină că nici o gazetă nu mai îndrăznea, nu să-l atace, dar nici măcar să comenteze atacurile altora, succesul lui Gheorghidiu s-a prelungit și în săptămânile următoare în cercurile politice. A dat câteva zile impresia că e un neînțeles, un nedreptățit, un element de sprijin al statului, calomniat. „Orice-ai zice, îmi spunea un fost ministru, într-o seară, la teatru, dar statele nu se creează și nu durează prin oameni ca Ștefan Gheorghidiu, ca George Ladima (cred că ar fi adăugat și pe Fred Vasilescu, dacă l-ar fi cunoscut), ci prin contribuții pozitive ca Nae Gheorghidiu. Pentru un stat e mult preferabil un constructor, chiar veros, unui individualist oricât de strălucit, dar dizolvant. Nae Gheorghidiu a apărut – asta e impresia mea – într-o altă lumină Camerei, a izbutit să schimbe punctul de vedere, a convins. Și asta a fost cauza succesului lui, care a fost realmente foarte mare, și impresia unanimă e că va fi rechemat pe viitor în orice guvern liberal.”

Adevărul e că s-a vorbit din nou, după ce înainte se ceruse atât de stăruitor, „epurația partidului”, de oamenii de afaceri și de reintroducerea în minister a unor elemente „constructive” ca „deputatul de Oravița”.

23 Avram Imbroane (1880-1938), cunoscut de Camil Petrescu în perioada când politicianul era redactor șef al ziarului Banatul (1919), transformat în Banatul românesc și scos la Timișoara. Stabilit la București, a colaborat cu articole politice la Epoca, Universul, Adevărul Un timp a fost membru al partidului averescan, după care s a înscris în partidul național liberal și a fost ales deputat în 1927 și vicepreședinte al Camerei Deputaților (1931).

24 Această reputație de prost și incult, de care se bucura Fred Vasilescu „Lumânăraru”, era una dintre cele mai false din câte se pot închipui. Am vorbit eu cu el foarte adesea și m-a surprins prin spiritul lui domol oarecum, e drept dar foarte aplicat. Nu mai vorbesc de priceperea lui în motoare, electricitate, sau cai de curse, care era cu totul remarcabilă, îl ascultam adesea îndelung, explicându-mi calități, particularități. Dar și așa, cum fusese câțiva ani atașat de legație, călătorise mult, văzuse multe, avea o lectură de tânăr diplomat francez și de amator de cai, englez, în același timp, făcută, în afară de cunoașterea oarecum anecdotică a istoriei, cerută de carieră, și dintr-o lectură de magazin ilustrat englezesc, la curent cu noutățile și curiozitățile practice ale culturii, foarte interesantă. Dar cum lumea arareori admite că o femeie frumoasă e și inteligentă, hotăra că un monden pieptănat, lipsit de spirit (adică incapabil de „spirite, glume, jocuri de cuvinte, căci altfel nu era lipsit în convorbire de un umor abia perceptibil, dar pătrunzător), blond, ca un amorez de teatru englez, uneori prea tăcut, e neapărat prost.

25 În 1927, firește. Căci acum, în 1933, a revenit.

26 E în numărul de pe martie al Cugetului.

SAMARCANDA.

Muntele sticlos din fund e la trei nopți depărtare cu privirea. Șahi răscopți plâng ce-a fost cu ochii scoși. Oigurii mei cresc în vaduri, văile vuiesc de ei.

Merg spre turnul nalt, cât norii albi de grindeni, Margini nu se știu, priveliștea n-are, Țările vecine-l văd de pretutindeni, Caravanseraiuri fumegă-n hotare.

Sus pe munți spânzurători cât cerul gol cheamă trecătorii șuierând domol.

Muște cât găinile rotesc. Leproșii vămuiesc chervanele, aprind chiparoșii.

Curcubeul peste Asia întreagă cheamă-nțelepciunea voastră să aleagă.

Iată flăcări, stele, luminează albastre, Nașterea pe scurt a seminției noastre.

Bajazet închis cu amintirea-n cușcă gratiile ca zăbalele își mușcă.

Hoarda, hoarda mea de aur peste tot.

Prapur cu minciună, cepeleag despot.

P. S. Am avut foarte adesea, lungi și nervoase discuții cu Ladima, la redacție, la S. S. R. sau la cafenea despre poezie. Disprețului meu, de altfel numai verbal, pentru această falacioasă preocupare, el îi opunea un dispreț de mag pentru orice altă formă literară decât poezia, în acest sens, după câte am înțeles, folosea el expresia „poezia pură”, voind adică să însemne cu ea anume opera acelor poeți care n-au scris și nu vor scrie niciodată nici teatru, nici romane, nici critică, genuri, după Ladima, vulgare. El concepea structura sufletească a poetului ca o deosebire de speță, nu ca o simplă polaritate. Creatorul de poezie e un profet, un iluminat, e construit altfel decât ceilalți oameni, are simțuri în plus și darul de a transforma orice atinge. Pentru el frumusețea, tradusă prin muzicalitate, era un rit, îndeplinea un oficiu esoteric. Ironiilor mele pe care le găsea „lipsite de înțelegere”, le opunea esența imaterialității lui.

Îl indignau poeziile cu înțeles curent, cu „morală” sau chiar cele cu un tâlc oarecare.

— Atunci ești partizanul „poeziei pure”, așa cum o înțelege abatele Bremond, ca o pură incantație muzicală, indiferentă față de conținutul material al vorbelor, prețuind numai unicitatea lor formală, încercam eu să-l determin să-și formuleze sentimentul interior al ordinii lui poetice.

Spre surprinderea mea, protesta cu îndârjire:

— Nici vorbă, nici vorbă! Abatele e un rătăcit, un impostor. Nu există o poezie pur formală. E o aberație. Poezia trebuie să aibă un conținut, trebuie să exprime ceva.

— Dar atunci nu e poezie normală, „impură”, ca să zic așa? Ridica brațele nervos și indignat de cursa pe care i-o întindeam:

— Nu, nu, nu. Înțelege! Ceea ce e normal nu poate fi poezie.

— Atunci ești întocmai de părerea suprarealistului Andre Breton, care socoate că poezia are ca obiect subconștientul, exprimat mai bine în incoherența paraliticilor generali, frenetici, a căror modalitate suprarealiștii caută s-o realizeze cu oarecare pietate.

Ladima se îmbufna și declara că nu mai discută cu mine, că sunt iremediabil neînțelegător. Mă prefăceam uimit.

— N-ai spus singur că poezia trebuie să exprime anormalul?

— Da. Nu însă orice anormal. Nu mai sunt și alte stări, supranormale?

— În sensul acesta, un fizician de geniu e și el supranormal. Îi înglobezi activitatea în poezia pură? Hotărât, indignat, mișca brațele ca niște vâsle.

— Nu.

— Atunci?

După o lungă pauză, cu emoție, aproape:

— Dar visul? Conveneam numaidecât, nu fără ipocrizie:

— Acum te înțeleg. Ești un adept al onirismului. E un punct de vedere care se poate susține. Oniricul și orficul au fost delimitate de multă vreme ca perimetre ale poeziei. Dar atunci revii la lipsa de conținut. Visul și muzicalul sunt pură incoherența.

Mă privea cu o adevărată oroare, și explica domol:

— Nu. Nu. Nici chiar așa. Și căutând mereu: Există indivizi care au anumite vise, un fel de realitate transfigurată. Ca viziunea unei supralumi. Nu știu dacă e construită numai cu elemente din realitatea normală, sau e viziunea unui alt plan de existență. E un peisaj deformat, dar nu într-un mod vulgar, ca într-un vis de pensionar care a mâncat mult, ci după un potențial superior, care este de esența poetului.

— Dă-mi un nume de astfel de poet, pe care-l socoti apropiat de dumneata.

— De ce nu? Gerard de Nerval, Edgar Poe, Baudelaire, Huysmans, în proza lui.

— Da. Pare-se că ne apropiem.

— Am să-ți citez o strofă din Gerard de Nerval, care e, dacă vrei, semnul sub care stă destinul versurilor mele:

Je suis le ténébreux, le veuf, l'inconsolé, Le prince d'Aquitaine à la tour abolie.

Ma seule étoile est morte. Et mon luth constellé

Porte le soleil noir de la mélancolie.

— Da. În sfârșit, ne apropiem. E întrebarea dacă e realizat în operă. Așteptăm volumul promis de vreo zece ani. Poeziile dumitale sunt prea risipite prin reviste.

— Nu știu dacă-l voi publica nici zece ani de aci încolo.

27 Sunt două poezii apărute în Logos, numărul pe martie.

CER FINAL

Dar iezerele unul lângă altul sute, Când râd arhipelagurile lumii mute?

Geyserii lungi lumina descompun, Cu munții de cristal și alun.

Iradiază sorii albi, când doi, când patru, Terasele de ape vii în amfiteatru.

Grădinile Semiramidei, lateral, Din răsărit pân' la apus, în sus de val.

Azvârle orgile planetei jerbe grele

De imnuri spre spiralele de stele.

Când evantalii latescente trec domol, Ca reci comete dincolo de gol.

Fășii de lumină caută gândind

Sfârșitul lumii. Rar se sting și se aprind.

Așa era. Așa era întâiul ceas.

De nu m-ar fi chemat pe cruce aș fi rămas.

PARAFĂ.

Marea crâncenă de plumb visează salbe

Și resoarbe înveninată spume albe.

Pe deasupra-i sârma-ntinsă între munți, Pentru pașii mei alături, și mărunți.

Doamne, din ce gropi, din ce canal, Mă azvârli ca pe un cadavru, sideral, Ce descrie cu picioarele lipite

Traiectorii în ocol, de monolite?

Timpul se dilată-n gol și vin prin spații

Către mine, flămânzite constelații.

Sorii noi au nimburi tari de sfinți. Eu trec

Ca o pasăre salvată de înec.

Semnul e de aur, știu, blestem de soi.

Negreșit, Steaua Polară. Dar apoi?

28 Se pot da aci în notă, ca să poată fi sărite, două articole, din două reviste dintre cele împrumutate de la Bulgăran și însemnate cu sublinieri de către Ladima, și care, de altfel, se pare că l-au impresionat foarte mult. Cel dintâi e o conferință a savantului sir James Jeans, ținută la Universitatea din Cambridge, sub titlul Soarele care moare.

„Cunoaștem stele care abia de sunt mai mari ca pământul, cele mai multe sunt atât de mari, că sute de pământuri ar încăpea în fiecare din ele și tot ar mai rămâne loc destul; ba ici-colo întâlnim câte o stea uriașă care ar putea cuprinde milioane de pământuri. Și numărul total al stelelor este, fără îndoială, învecinat cu numărul total al firelor de nisip de pe toate țărmurile tuturor mărilor din lume. Atât e de mică locuința noastră în spațiu în comparație cu substanța totală a universului.

Mulțimea aceasta imensă de stele rătăcește prin spațiu; unele se grupează pentru a călători împreună, dar cele mai multe sunt călătoare solitare. Și ele pribegesc prin universul atât de spațios că apropierea unei stele de alta e un eveniment de o raritate aproape neimaginabilă. Majoritatea lor călătoresc într-o izolare splendidă, ca un vapor pe un ocean pustiu, într-un model în care stelele ar fi ca niște vapoare, fiecare vapor s-ar afla în medie la mai mult de un milion de mile de vecinul său cel mai apropiat, astfel că se înțelege lesne pentru ce asemenea corabie arareori poate ajunge să se întâlnească cu altă corabie.

Noi credeam, totuși, că acum vreo două miliarde de ani acest rar eveniment s-a împlinit și că o stea, în goana sa oarbă prin spațiu, s-a nimerit să se întâlnească cu soarele nostru. Precum soarele și luna provoacă mare pe pământ, tot așa steaua aceasta trebuie să fi stârnit maree pe suprafața solară. Dar cât de deosebite, firește, de mareele plăpânde pe care le ridică masa modestă a lunii pe oceanele noastre! Un val gigantic trebuie să fi străbătut suprafața soarelui, spre a alcătui în cele din urmă un munte de o înălțime prodigioasă, mărindu-se necontenit pe măsură ce se apropia cauza acestei tulburări. Apoi, mai înainte ca steaua străină să fi început a se depărta din nou, atracțiunea ei devenise atât de puternică, încât muntele acesta a fost sfărâmat și s-a împrăștiat în fragmente mici până la mari depărtări, întocmai cum coama unui val își aruncă departe spumele. Și de atunci acele mici fragmente gravitează neîncetat împrejurul soarelui, părintele lor. Sunt planetele, cele mari și cele mici, dintre care una e pământul nostru.

Soarele și celelalte stele pe care le vedem pe cer sunt toate de o căldură imensă – mult prea mare ca viața să se poată stabili pe ele. La fel erau, fără îndoială, și fragmente expulzate din soare în clipa sfărâmării lor. Încetul cu încetul, însă, ele s-au răcit atât de mult, că azi nu le-a mai rămas căldură proprie, temperatura lor actuală fiind datorită în întregime radiației pe care le-o dăruiește soarele. Pe urmă, nu știm nici cum, nici când, nici de ce, unul din aceste fragmente în curs de răcire a dat naștere vieții. A început cu organisme simple, care nu erau capabile a face altceva decât să se reproducă și să moară. Din aceste umile începuturi însă a izvorât un curent vital care, progresând prin complexități tot mai mari, a sfârșit prin a produce ființe ce își fac un temei al vieții din emoțiile și ambițiile lor, din judecățile lor estetice și religiile lor, în care sunt conservate cu evlavie speranțele lor cele mai înalte și aspirațiile lor cele mai nobile.

Nu putem afirma nimica, dar e cu totul verosimil că omenirea în acest chip și-a dobândit existența. Instalați pe microscopicul nostru fragment de fir de nisip, am ajuns a ne sili să pătrundem natura și scopul universului care ne înconjoară locuința noastră în spațiu și timp. Prima noastră impresie e ceva ce seamănă cu groaza. Universul ne îngrozește prin imensitatea nesocotită a distanțelor sale, prin lungimea de neconceput a perspectivelor sale de timp, care reduce toată istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinței noastre în spațiu – a milioana părticică a unui fir de nisip dintre toate firele de nisip de pe toate țărmurile lumii. Dar mai presus de toate ni se pare îngrozitor universul, fiindcă pare a fi indiferent față de orice fel de viață asemănătoare cu a noastră; emoția, ambiția și succesul, arta și religia, toate acestea par străine de planurile sale. Ar trebui poate chiar să se spună că universul pare ostil oricărei vieți asemănătoare cu a noastră. Spațiul gol, în cea mai mare parte, e atât de rece, că distruge prin îngheț orice vietate; partea cea mai mare a materiei răspândită în spațiu e, tocmai dimpotrivă, atât de arzătoare, că face imposibilă orice viață; spațiul e brăzdat și corpurile astronomice sunt bombardate neîncetat de felurite radiații dintre care multe sunt probabil defavorabile vieții, ba chiar sunt capabile s-o nimicească.

Într-un astfel de univers am picat noi oamenii, fără să prea știm cum, dacă nu cumva din greșeală, în orice caz prin efectul a ceea ce se poate numi cu multă dreptate un accident. Întrebuințarea acestui cuvânt nu înseamnă că ar fi surprinzător că pământul nostru există, căci accidente vor fi totdeauna, și dacă universul va mai dura destul timp, e probabil că toate accidentele ce se pot concepe se vor realiza la timpul lor. Huxley, mi se pare, a spus că dacă am pune șase maimuțe să bată, fără nici o noimă, la niște mașini de scris mai multe milioane de milioane de ani, ele ar ajunge în mod fatal, cu timpul, să scrie toate cărțile ce se păstrează la British Museum. Dacă, examinând ultima pagină compusă de o astfel de maimuță, am constata că, întâmplător, țăcăneala ei orbească a produs un sonet de Shakespeare, am avea dreptul să socotim acest accident remarcabil, dar dacă am trece în revistă milioanele de pagini, produse într-un număr imens de milioane de ani, noi putem fi siguri dinainte că undeva se va găsi un sonet de Shakespeare, produs al jocului orb al întâmplării. La fel e și cu milioanele de milioane de stele ce rătăcesc orbește timp de milioane de milioane de ani prin spațiu; prin firea lucrurilor ele trebuie să întâmpine tot felul de accidente posibile; așa încât vor trebui în mod necesar să dea naștere, cu timpul, unui număr determinat de sisteme planetare. Totuși, numărul acestora va fi infim în comparație cu numărul total al stelelor de pe cer.

Raritatea aceasta a sistemelor planetare e un punct important, fiindcă, după câte vedem, viața, așa cum o cunoaștem noi, nu poate lua ființă decât pe planete ca pământul nostru. Ca ea să poată apărea, trebuiesc condiții fizice convenabile, între care cea mai importantă e tot temperatura care să permită corpurilor să existe în stare lichidă.

Stelele însele trebuiesc date la o parte, fiindcă sunt prea calde. Le putem socoti ca o imensă multitudine de focuri împrăștiate prin spațiu, răspândind căldură într-un climat care nu trece de circa patru grade peste zero absolut, cam 269°C, și care e chiar mai rece în vastele spații ce se întind dincolo de Calea Laptelui. Departe de focurile stelare stăpânește acest frig inimaginabil de sute de grade; în apropierea lor e însă o căldură de mii de grade, care face să se topească toate corpurile solide și să se evaporeze toate lichidele.

Viața nu poate exista decât înlăuntrul unei zone temperate ce înconjoară pe fiecare dintre focurile acestea cerești la o distanță anume. În afară de zonele acestea, viața ar fi ucisă de frig, mai înlăuntru ea ar fi arsă de căldură. Un calcul sumar arată că zonele înlăuntrul cărora viața este posibilă, adunate toate laolaltă, formează mai puțin de o miliardime de milionime a spațiului întreg. Apoi chiar înlăuntrul acestor zone viața trebuie să fie extrem de rară, căci faptul de-a proiecta departe planete, cum a fost soarele nostru, e un accident atât de puțin frecvent pentru un soare, încât probabil de abia una la 100.000 de stele posedă o planetă care se învârtește în jurul ei în zona aceasta redusă unde viața e posibilă.

Pentru acest motiv pare imposibil ca universul să fi fost conceput la origine cu scopul de a produce viața; dacă ar fi fost așa, ne-am fi putut aștepta să găsim o proporție mai echitabilă între enormitatea mecanismului și rezultatul obținut. La prima vedere cel puțin, viața pare a fi numai un subprodus fără nici o importanță; noi, ființele vii, suntem într-un fel alături de linia principală.

Nu știm dacă niște condiții fizice convenabile sunt suficiente în sine pentru a produce viața. O anume școală pretinde că pe măsură ce pământul s-a răcit, a fost natural și aproape inevitabil să se nască viața. Alta susține că un prim accident dând ființă pământului, un al doilea a fost necesar pentru a produce viața. Constituanții elementari ai unei ființe vii sunt atomi chimici cu totul ordinari: carbon, așa cum îl găsim în seu ori în funingine, hidrogen și oxigen, așa cum se găsesc în apă; azot, așa cum alcătuiește cea mai mare parte a atmosferei; și așa mai departe. Toate felurile de atomi necesari vieții au trebuit să existe pe pământul nou-născut. Din când în când întâmplarea a putut face ca un grup de atomi să se grupeze întocmai în felul cum sunt grupați în celula vie. De fapt, într-un răstimp suficient de lung, trebuia cu certitudine să se grupeze astfel, cu aceeași certitudine cu care cele șase maimuțe trebuiau într-un răstimp suficient să sfârșească prin a tapa pe mașinile lor un sonet de Shakespeare. Dar atunci atomii aceștia astfel grupați alcătui-vor oare ei o celulă vie?

Cu alte cuvinte, o celulă vie este ca o simplă grupare de atomi ordinari potriviți într-un fel insolit oarecare, sau este ceva mai mult? Este ea numai un ansamblu de atomi, sau ansamblu de atomi plus viața? Sau iarăși, cu alte cuvinte, un chimist suficient de abil ar putea oare crea viață plecând de la atomii necesari, cum un copil creează o mașină cu piesele din cutia de jucării, și pe urmă să o facă să funcționeze? Ignorăm răspunsul. Când va veni, el ne va indica dacă alte lumi nu sunt locuite ca a noastră și, prin urmare, va influența considerabil interpretarea noastră asupra sensului vieții; s-ar putea chiar ca acest răspuns să producă mai mare revoluție în gândirea umană decât sistemul astronomic al lui Galilei sau doctrina biologică a lui Darwin.

Ceea ce știm perfect totuși este că dacă materia vie se compune din atomi cu totul ordinari, aceia din care se compune în mare parte au o aptitudine specială de a se coagula în grupări, în „molecule” deosebit de voluminoase.

Cei mai mulți atomi nu posedă proprietatea aceasta. Atomii de hidrogen și de oxigen, de pildă, se pot combina pentru a forma moleculele de hidrogen (H2 sau H3), de oxigen sau de ozon (O2 sau O3), de apă (H2O), sau de apă oxigenată (H2O?), dar niciunul din acești compoziți nu cuprinde mai mult de patru atomi. Adăogirea azotului nu schimbă mare lucru: compușii hidrogenului, oxigenului și azotului cuprind toți relativ puțini atomi. Dar o adăogire ulterioară de carbon transformă complet tabloul; atomii de hidrogen, de oxigen, de azot și de carbon se combină pentru a forma niște molecule cuprinzând sute, mii și chiar zeci de mii de atomi. Corpurile vii sunt alcătuite în esență din asemenea molecule. Cu vreun secol în urmă se admitea încă, obicinuit, că ar fi necesară un fel de forță „vitală” pentru a produce aceste molecule, uriașe, precum și celelalte substanțe care intră în compoziția corpurilor vii. Dar iată că Wohler, în laboratorul său și prin procedeurile firești ale sintezei chimice, a produs ureea (CO2) (NH2), care este un produs tipic animal; pe urmă s-a realizat sinteza și altor elemente ale corpurilor vii. Azi fenomenele ce se atribuiau odinioară „forței vitale” se interpretează unele după altele prin mijlocirea procedeelor ordinare ale fizicii și ale chimiei. Deși problema e încă departe de soluția ei, devine din ce în ce mai probabil că ceea ce deosebește special materia corpurilor vii este prezența, nu a unei „forțe vitale”, dar a acestui element cu totul banal, carbonul, totdeauna în combinație cu alți atomi, cu care împreună formează molecule excepțional de voluminoase.

Dacă este așa, atunci viața nu există în univers decât pentru că atomul carbonului posedă anume proprietăți excepționale. Interesul pe care-l prezintă carbonul din punct de vedere chimic rezidă, fără îndoială, în faptul că acest element formează un fel de tranziție între metale și metaloide, dar până acum nu se cunoaște în constituția fizică a atomului de carbon nimic ce ar putea explica aptitudinea-i cu totul specială de a lega împreună alți atomi. Atomul de carbon se compune din șase electroni care se învârtesc în jurul unui sâmbure central ca șase planete gravitând în jurul unui soare; el pare a nu se deosebi de cei doi vecini ai săi mai apropiați în tabloul de elemente chimice, atomii de bor și de azot, decât că posedă cu un electron mai mult decât primul și cu un electron mai puțin decât al doilea. Totuși această ușoară diferență trebuie să explice în ultimă instanță toată diferența dintre viață și absența de viață. Fără îndoială, rațiunea pentru care atomul cu șase electroni posedă aceste proprietăți remarcabile își are originea în vreo lege primordială a naturii, pe care fizica matematică încă n-a ajuns s-o pătrundă.

Chimia mai cunoaște și alte cazuri similare. Fenomenul magnetismului permanent apare într-un grad exagerat în fier și într-un grad mult mai redus la vecinii săi, nichelul și cobaltul. Atomii acestor elemente posedă câte 26, 27 și 28 de electroni. Proprietățile magnetice ale celorlalți atomi sunt, în comparație, aproape neglijabile. S-ar părea deci că, deși nici aici fizica matematică n-a lămurit încă chestiunea, magnetismul ar depinde de proprietățile particulare ale atomilor cu 26, 27 și 28 de electroni, și mai cu seamă de ale celui dintâi. Un al treilea exemplu ni-l oferă radioactivitatea care se limitează, în afară de excepții aproape neînsemnate, la grupul de atomi posedând de la 83 la 92 electroni; și aici nu știm pentru ce. Astfel singurul lucru ce ni-l poate spune chimia este că viața trebuie pusă în aceeași categorie ca magnetismul și radioactivitatea. Universul e construit în așa fel, încât să funcționeze după anumite legi. După aceste legi, atomii care posedă anume număr definit de electroni, adică 6, de la 26 la 28 și de la 83 la 92, au anume proprietăți speciale care se manifestă în fenomenele vieții, ale magnetismului și ale radioactivității. Un creator atotputernic, pe care nu l-ar fi împiedicat nici o limitare, n-ar fi fost redus la legile care guvernează universul actual; el ar fi putut alege să construiască un univers conform cu oricare din infinita multiplicitate de grupuri de legi posibile. Dacă ar fi adoptat un alt ansamblu de legi, alți atomi particulari ar fi putut poseda alte proprietăți speciale legate de constituția lor. Nu putem spune care anume, dar că viața și magnetismul și radioactivitatea, poate să nu fie decât o consecință accidentală a grupului particular de legi care cârmuiește universul actual.

Este adevărat că cuvântul „accidental” se pretează la discuții. Căci pentru ce creatorul universului n-ar fi ales un grup special de legi, tocmai pentru că aceste legi aveau să tragă după ele apariția vieții? De ce n-ar fi fost acesta felul său de a crea viața? Atâta timp cât considerăm pe creator o ființă antropomorfică, animată de sentimente și de interese asemănătoare cu ale noastre, nu se poate răspunde la obiecția aceasta decât cel mult prin observația că, o dată admis postulatul unui astfel de creator, nici o discuție nu poate adăuga mare lucru la ceea ce s-a acceptat dintru început. Dar dacă alungăm din spiritul nostru orice urmă de antropomorfism, nu mai avem nici un motiv să presupunem că legile actuale ar fi fost alese înadins pentru a produce viața. Ar fi fost tot atât de rațional, de pildă, să gândim că ele au fost alese pentru a produce magnetismul sau radioactivitatea ba chiar mult mai rațional, fiindcă, după toate aparențele, fizica joacă în natură, incomparabil, un rol mai mare decât biologia. Dacă o considerăm dintr-un punct de vedere strict material, extrema neînsemnătate a vieții ar putea contribui mult la distrugerea opiniei că viața aceasta ar fi putut interesa cândva deosebit pe marele arhitect al universului.

O comparație familiară va limpezi poate mai bine situația. Un marinar fără imaginație, obicinuit a face noduri, nu ar putea crede în posibilitatea trecerii oceanului dacă n-ar exista posibilitatea de a face noduri. O funie însă nu se poate înnoda decât într-un spațiu cu trei dimensiuni: nici un nod nu e susceptibil de a se realiza într-un spațiu de 1,2, 3, 4, 5, sau orice alt număr de dimensiuni. De aci marinarul nostru fără imaginație ar putea deduce că un creator binefăcător trebuie să fi luat pe marinari sub protecția sa deosebită; că acest creator a voit ca spațiul să aibă trei dimensiuni, anume pentru ca în universul creat de dânsul să se poată face noduri și să se treacă oceanul – cu un cuvânt, că spațiul are trei dimensiuni pentru ca să poată exista marinari. Acest raționament pare a avea aceeași valoare la argumentul de mai sus; într-adevăr viața, considerată în ansamblul ei, și facultatea de a face noduri au cam aceeași importanță; și una și cealaltă nu alcătuiesc decât o fracțiune cu totul fără însemnătate a activității totale a universului material.

Deci, după actualele date ale științei, în acest fel surprinzător am ajuns să existăm. Iar mirarea noastră nu poate decât să sporească, îndată ce căutăm să trecem de la problema originilor la aceea a scopului existenței noastre, adică dacă încercăm să prevedem ce rezervă rasei noastre destinul.

Viața, așa cum o cunoaștem, nu poate exista decât în condiții convenabile de lumină și căldură; noi înșine nu existăm decât pentru că pământul primește de la soare exact cantitatea necesară de radiație; dacă s-ar rupe echilibrul într-un sens sau altul, exces sau lipsă, viața ar dispărea inevitabil de pe globul nostru. Și trăsătura esențială a situației este că echilibrul se poate rupe foarte lesne.

Omul primitiv trăind în zona temperată a pământului a trebuit să vază cu un fel de groază epoca de gheață coborând peste așezările lui; în fiece an ghețarii ajungeau mai jos în văi; în fiecare an soarele părea mai puțin capabil de-a furniza căldura pe care o reclama viața. Pentru el, ca și pentru noi, universul părea a fi ostil vieții.

Noi, care trăim acum în zona îngustă temperată din jurul soarelui și care căutăm să străbatem depărtările viitorului, vedem că suntem amenințați de o epocă de gheață cu totul diferită. Întocmai precum Tantal, stând în picioare într-o apă destul de adâncă încât aproape să-l înece, era totuși condamnat să moară de sete, la fel este destinul tragic al rasei noastre de a fi condamnată să moară de frig în timp ce cea mai mare parte a substanței universului va rămâne atât de arzătoare că în ea viața nu se va putea adăposti. Soarele, neavând nici o sursă exterioară de căldură, va emite fatal din ce în ce mai puține radiații generatoare de viață și prin aceasta chiar zona temperată a spațiului în care viața poate exista va trebui să se reducă încetul cu încetul și să alunece spre frig și spre întunecimile exterioare.

Pe cât putem prevedea ele vor continua să activeze până când frigul va fi ucis viața pe pământ afară dacă vreo ciocnire sau vreun cataclism nu vor interveni și nu vor distruge viața mai curând printr-o moarte mult mai rapidă. Acest destin în perspectivă nu e rezervat numai pământului nostru; alți sori vor muri ca și al nostru și viața care ar putea exista pe alte planete va avea și acolo același sfârșit fără glorie.

Fizica ne ține același limbaj ca și astronomia. Căci independent de orice considerație astronomică, principiul general al fizicii, cunoscut sub numele de a doua lege a termodinamicii, prezice că universul nu poate avea decât un singur sfârșit, o „moarte termică”, atunci când energia totală a universului va fi distribuită uniform și când toată substanța sa va avea aceeași temperatură. Temperatura aceasta va fi însă atât de joasă, că va face imposibilă orice viață. N-are importanță pe ce cale se va ajunge la această stare finală; toate drumurile duc la Roma și sfârșitul călătoriei nu poate fi altul decât moartea universală.

Dar atunci la atâta se reduce viața? A cădea aproape din greșeală într-un univers care n-a fost făcut pentru viață și care, după toate aparențele, îi e complet indiferent sau chiar hotărât ostil. A rămâne cramponați pe un fragment de fir de nisip până ce frigul morții ne va fi nimicit; a ne pavana un răstimp de o oră pe teatrul nostru minuscul, știind foarte bine că aspirațiile noastre sunt toate condamnate la un eșec final și că tot ce vom fi făcut va trebui să piară împreună cu rasa noastră, lăsând universul ca și când noi n-am fi existat?

Astronomia pune întrebarea, dar cred că răspunsul trebuie să-l cerem fizicii. Căci astronomia poate să ne demonstreze aranjamentul actual al universului, vidul și imensitatea spațiului și neînsemnătatea locului ce-l ocupăm noi într-însul; ea poate chiar să ne spuie câte ceva și despre natura schimbărilor produsă de trecerea timpului. Dar trebuie să pătrundem adânc în natura fundamentală a lucrurilor înainte de a putea spera un răspuns la întrebarea noastră. Iar aceasta nu mai ține de domeniul astronomiei; dimpotrivă, ancheta aceasta ne duce de-a dreptul în inima fizicii moderne.”

Fragmentul de mai jos e scos din celălalt articol împrumutat de Bulgăran, publicat într-o mare revistă franceză, și intitulat Evoluția e oare revolută?

„Ființele vii sunt departe de a fi toate capodopere. Cum notase deja Theophraste d'Eresos, sunt în natură multe lucruri rău făcute, sunt multe note false în pretinsa „simfonie a adaptărilor”, care ar fi lumea animată.

Se cunosc animale care se împiedică în ghearele lor prea lungi, altele care pot abia să se miște, abia să mănânce, sau abia să se reproducă; în sfârșit, animale atât de defectuoase și de greșit făcute, cât pot să fie, așa cum sunt ele. Nedințatele și cetaceele sunt, spune Guyénot, „colecții de monstruozități”; furnicarul merge greu pe cioatele lui cu gheare. Mezoplodonul are dinți mediani și îndoiți înăuntru, care îi închid aproape cu totul gura; Leneșul are gheare așa de mari, că nu poate să meargă și e silit să rămâie agățat de ramurile arborilor.

Iată păsări dăruite cu ciocuri straniu de incomode: Rhyncops, a cărui mandibulă inferioară întrece cu mult pe cea superioară; Anastomus, cu ciocul deschis, Cataoul, cu ciocul prea masiv, Avocetta, cu ciocul prea subțire. Iată tritonii Molge, Waltilii și Tylotriton, ale căror coaste sunt așa de ascuțite, că le găuresc pielea. Iată Cetoniile crematoșilide și clavigeride, pe care o gură prea astupată le face incapabile să trăiască fără ajutorul furnicilor. Iată fluturi, frigani și efemere care n-au trompă. Iată larve de monstrilide lipsite de tub digestiv. Alături de aceste ființe, care abia trăiesc, iată încă ființe baroce prevăzute cu structuri fanteziste inutile și jenante: Rhynchophores, cu gâtul peste măsură de mare, Macrophtalmes, cu ridicole peduncule oculare, Sophonyophore, cu uimitoare excrescențe frontale, Acanthocines, cu antene nedefinite.

În prezența acestor creaturi schiloade, pocite, caricaturale, cum să nu convii cu ipoteza mutaționistă care face să iasă lumea vie dintr-o serie de întâmplări greu cenzurate de moarte?”

SFÂRȘIT