Domnișoară, Știam că primăvara asta o să-mi aducă numai bucurii… M-ați căutat ieri și alaltăieri la redacție… Înșelat acum o săptămână de soarele prea timpuriu al acestui început de martie, ieșisem din casă fără palton (nu pot să-l sufăr mai ales că e cam vechi). M-a surprins însă zăpada moale de alaltăieri și am răcit, a trebuit să stau în casă… Am fost destul de pedepsit, pentru că nu v-am putut admira la noi în redacție… Și nu m-am putut ameți de parfumul…
Fumează, dintr-un portțigaret lung de două palme de baga, roșiatic, și mă lămurește grav:
— Era un „Coty”… Îl primisem cadou de la Zăgănescu.
Atât de rar al mâinilor d-voastră… Tot zâmbetul de azi nu mă poate consola de surâsul dumneavoastră pierdut…
Îmi scrieți că v-ar fi de folos, la clasă, piesa între amor și prietenie… Că ați vrea să dați producția cu ea… Nu-mi spuneți însă autorul… Și, cum probabil e tradusă… Titlul exact în franțuzește…
Dacă s-a publicat… E posibil s-o găsim sau la Fundație, deși acum, cu greva studenților, mi-e teamă că Fundația e închisă, sau la Academie… Mâine voi fi pe la 10 la redacție… Nu îndrăznesc să vă deranjez acasă. Dacă veți trece pe la ora 1 să mă luați… Am putea lua aperitivul împreună la vreuna din bodegi.
Să sper? Cu respectuoase sărutări de mâini, G. D. Ladima
— Când era asta?
A întors spre mine ochii mari, verzoși, care nu spun, din pricina gurii de manechin, nimic.
— Acum doi ani, când am dat producția.
Așez scrisoarea pe noptieră și parcă-mi rămâne pe degete o pulbere ca de la un cadavru de fluture. Sunt nerăbdător să iau alta, căci vreau să știu ce-i putea scrie Emiliei, dar nu trebuie să mă trădez, deci, ocolind, mai fac gesturi gratuite. Apoi:
Domnișoară, A plouat întreaga săptămână și n-am ieșit din casă… Când plouă zile întregi, e ceva întunecat și humos în mine, de parcă îmi umblă râme pe tot corpul… Firește că v-am tradus actul pe care mi l-ați cerut… Emile Fabre nu e un autor care să-mi placă, dar gândul că textul acesta va fi interpretat de d-voastră a mai luminat pentru mine pustiul ceasurilor de ploaie. (Din păcate stau cu camera și prea sus, sub streașină, de văd cum se scurge apa.) La redacție n-am fost decât o jumătate de oră pe zi să-mi scriu articolul, deși mi-e silă să scriu cu picioarele în ghetele pline de noroi, ca în bandaje ude.
V-am văzut ieri trecând cu o mașină mare, albastră, pe Calea Victoriei. Ați ocolit-o pe strada Regală… Era o mașină de casă, albastră, și v-am făcut semne disperate ca să vă atrag luarea-aminte, dar nu m-ați văzut.
Cu oarecare dispreț domestic:
— Îl văzusem, dar am întors capul, că eram grăbită… Era mașina lui Berdiceanu, trimisese să mă ia, și el mă aștepta.
Mi-a părut grozav de rău că nu m-ați văzut. Era o bucurie care a trecut pe lângă mine, cât să întind mâna, dar fără s-o pot opri în loc.
Mâine viu să vă aduc piesa… În Calea Plevnei, nu? Sunt atât de curios să vă văd locuința… Am emoție… Vreau să mergem pe urmă la cinematograf. Un coleg entuziast îmi spune de o actriță tânără în Gosta Berling, la Lipscani. Zice că tot filmul e admirabil. Am oprit biletele.
G. D. Ladima.
Întorc capul spre ea, care e rezemată în cot, într-o rână, aproape cu fața-n jos. Acum burta cea mică i se lasă ușor spre cearșeaf. Nu trage din țigare. Pun și foaia asta pe noptieră… Frunzăresc scrisorile din cutia pitită între trupurile noastre, așa, de formă, căci le iau tot la rând.
E un bilet scurt, cu creionul.
Mi-a părut rău că nu v-am găsit acasă. Mi-a spus doamna Valeria, sora d-voastră, că ați fost chemată de profesor acasă, în vederea producției… Am făcut însă o cunoștință prețioasă, în persoana doamnei Valeria, care e o admirabilă gazdă și o încântătoare moldoveancă. Am gustat cel mai bun șerbet din viața mea… Am râs… Am glumit… Ce bine ar fi fost să fiți și d-voastră…
„Șerbet făcut de Valeria…” gândesc eu.
Scrisoarea care vine pe hârtie gălbuie are rândurile mai neregulate, pe patru pagini.
Scumpă domnișoară și prietenă, Cât de greșită ești… Dar n-am fost deloc supărat… Sau în sfârșit… Dacă vrei… Am fost puțin îndurerat… A fost atât de minunată masa noastră în doi la grădina aceea de pe Ștefan cel Mare, pe care numai gustul dumitale ales a putut-o descoperi… Toată seara am avut impresia că sunt amețit de atâta frumos. După filmul cu Jannings, care mie mi-a plăcut foarte mult, și el și Lya de Putti… Boschetele acelea de trandafiri mici sunt o invenție de poet. Să trăiască. Ura… Nășicu… De vreme ce așa îl cheamă…
— Mergeam câteodată acolo, cu un avocat… E foarte frumoasă… E așa cu boschete și cu lăutari… Nu e lume multă niciodată.
Nu mai văd de aseară, în toată viața mea, decât seara asta de mai, cu boschet de trandafiri de primăvară, cu pui fripți, cu brânză nouă, cu vin și lăutari.
Poate că ar fi fost mai bine să rămânem acolo… Cu toate că plimbarea la Șosea, singuri, pe sub teii înfloriți, a fost încă una din puținele bucurii ale vieții mele îngrozitoare… De altfel, totul a pornit de la mine…
Eu am avut ideea nefericită să propun să luăm înghețată la „Flora”. Acesta mi-a fost totdeauna norocul. Excesul de fericire mă face nerod…
Ridică de umerii arcuiți în jos, care după ceafă sunt legați ocolit, în grumazul lucios.
— Recunoștea singur că spunea prostii câteodată…
D-ta ai refuzat, recunosc… Și politețea d-tale m-a impresionat și m-a îndârjit… Dar, de ce n-aș spune? Mi s-a părut penibil că prin lumea aceea de snobi ai cunoștințe de care te ferești… Un copil ca d-ta… În localul acela!
Ciudat era că totuși el stăruise să meargă acolo… Crezând probabil că o înfiază… Bietul Ladima.
Am văzut că asta te-a indispus… Dar n-am fost supărat… Sau, Doamne, poate că mai bine a fost așa… Prețul împăcării a fost un dar dumnezeiesc care răscumpără totul, chiar și necazurile unui biet scrib urgisit.
Devotatul G. D. L.
— L-am sărutat, ce era să fac, nu-i așa? Când veneam pe jos, pe alee, la întoarcere… Mi s-a părut că e supărat din cauza tipilor de la masă… Căci nici nu-i cunoșteam măcar… Dar mi s-a părut unul foarte bine și mă uitam la el… Ladima era cam amețit, însă a simțit ceva… A cerut să plătească și am plecat repede.
Totuși parcă Emilia exagerează… Chiar așa de pasionat, nu… Scrisorile sunt, așa, cu întorsături de scriitor… Are un aer degajat de om care nu prea pune la inimă. M-aș fi mirat. Sunt probabil scrisori obicinuite pe care ea și Valeria, din politică, le-au transformat în amor mare… Pe o hârtie de un mov aproape alb, tot cu cerneală violetă:
Prietenă scumpă, Te-am așteptat să vii până la 1 1/2. Înțeleg cât de preocupată ești și cât de agitată din cauza producției… Doamna Valeria spunea că de două zile nu mai mănânci de îngrijorare… Ne-am închipuit că din cauza ploii ăsteia, care n-a încetat o clipă de azi-dimineață, n-ai mai venit… Noi numai despre producție am vorbit. Dacă ți-aș spune că numai când am dat bacalaureatul am mai fost atât de emoționat, n-ai crede… Sâmbătă la ora 6 1/2 se joacă nu numai cariera d-tale, ci și norocul meu… Am dat ieri în gazetă o notă despre d-ta… M-a tulburat dragostea cu care a tăiat-o d-na Valeria ca s-o păstreze. Sunt atât de fericit să-ți văd numele tipărit… Tot atât, crede-mă, ca atunci când mi-a apărut întâia poezie semnată… Aș vrea să fac totul pentru d-ta. Am o încredere nemărginită în talentul d-tale și o teamă vagă că nu vei fi înțeleasă… E așa de greu să faci artă adevărată la noi în țară… Stai mâine liniștită în casă până după-amiază… Voi veni și eu, dar te vom lăsa să te odihnești singură în dormitor… Voi juca tabinet cu d-na Valeria… și vom străjui lângă d-ta… Aș vrea să fii aclamată, să fii acoperită de flori…
G. D. L.
P. S. Domnul acela mărunt și bătrâior cu care ți-am făcut cunoștință ieri la Salonul Oficial…
— Începuse să mă poarte pe la expoziții… Spunea că „e neapărată nevoie pentru un artist”.
Și Emilia are pentru pictură, ea care seamănă cu modelele voinice ale moderniștilor fără să știe, disprețul unui bucătar pentru prăjituri. Cred chiar că am venit la ea și mai viu, nu știu cum, și dintr-un soi de curiozitate provocată de faptul excitant că seamănă cu nudurile pline, făloase, ale unor pictori pe care un coleg de la Quai d'Orsay mi le arăta la expozițiile de scandal ale pictorilor noi. Mă gândesc la Picasso, mai ales la Favory.
M-a întâlnit ieri la cafenea și mi-a spus surâzând cu prietenie afectuoasă: Foarte drăguță prietena d-tale… Mi-au dat lacrimile de bucurie, Emy. (Uite, e stupid să spun, dar sunt fericit, Emy). Prietena mea… Prietena mea… L-am rugat să dea o notă și la ei în gazetă… Mi-a spus s-o scriu singur că o dă el… Închipuie-ți cu ce grabă am scris-o.
Diseară (ah, dacă ai ști cum aștept să se facă 9 seara, ca să viu la d-ta!).
G. D. L.
Emilia mă lămurește cu oarecare pedanterie, căci a observat că o ascult cu interes.
— Începusem pe vremea aceea cu „unchiul”. Nu venea decât între 5 și 7, așa că aveam serile libere și stăteam cu Ladima, care venea în fiecare seară după masă… Lua de multe ori bilete de cinematograf de la gazetă. Sau ieșeam să ne plimbăm în trei cu Valeria pe bulevard prin dreptul Pompierilor. Asta îi făcea mare plăcere…
Vineri, ora 6
Azi… (mai sunt din „azi” șase ore grele, astă seară…) Pe urmă, de la 2 la 8, alte șase mai ușoare (căci vor fi de somn, dacă voi putea dormi) și pe urmă toată ziua de mâine, paralizată de emoție…
Pe diseară… G. D. L.
P. S. – Cu I. N. am vorbit ieri la „Capșa”… A surâs cu mutra lui de tătar cumsecade și mi-a promis că va fi foarte atent… Ce admirabil prieten este acest N. Pe Ștefănescu nu-l cunosc… Dar va vorbi cu el un coleg de redacție… Îmi spui că ești îngrijorată de cronica Scenei? Voi căuta chiar mâine să reiau cunoștința cu criticul ei. De altfel, voi vorbi și cu directorul ei, care mi-a cerut colaborarea… Am făcut toate acestea pentru că mi le-ai cerut tu… Dar crede mai bine în steaua și talentul tău…
G.
Întind mâna obosit, îmi trag piciorul de sub genunchiul greu al Emiliei așezat pe coapsa mea și spun așa, în glumă:
— Dar ăsta a luat-o în tragic! Căci într-adevăr Ladima se autosugestionează într-un mod întristător.
Ea are aerul să-mi spună:
— Nu-ți spuneam?!
— Stai să-ți arăt eu una… Și încearcă să caute în cutie. Tot indiferent, întinzându-mă.
— Lasă că o citesc… Că am timp… Tot e cald afară… E plăcut aci la tine… Îmi place șifonierul mult, de unde ai luat mobile? E mulțumită de asta și mă lămurește cu importanță.
Din scrisori lipsește ceva… Nu e clar… I-a fost sau nu amantă? Îmi vine s-o întreb, dar știu că întrebările acestea n-au sens, pentru că adevărul nu se spune, iar dacă provoci o minciună, se falsifică una dintr-alta, tot ce urmează, ca un calcul în care s-a greșit la început o cifră. Poate să aflu mai jos, poate să surprind lenea Emiliei cu vreo mărturisire.
Dragă, scumpă Emilia, Bine că s-a terminat… Eram intoxicat… Eram paralizat ieri în întunericul sălii… Când a bătut gongul pentru Casa de lut, când s-a făcut întuneric în sală de a rămas numai cortina tivită pe jos cu lumină… Să nu ia foc teatrul… Nu știu de ce ai întârziat intrarea în scenă… În clipa aceea mi s-a dilatat tot sufletul de emoție…
Toți recunosc că ai fost admirabilă… Pe mine m-ai emoționat până la lacrimi… Păcat că n-ai avut parteneri demni de tine… Tânărul acela… Demetriu… Cum D-zeu îl cheamă?… Parcă are bragă în vine… Ai fost tot atât de aplaudată ca și băiețașul acela Rosen, care a jucat pe Smerdiacoff din Frații Karamazov.
E așa de frumos azi, s-a înseninat după atâtea zile de ploaie, că te implor să mergem diseară la o grădină să mâncăm… Am impresia că toată lumea te va privi, biruitoare. Și dacă vrei și eu… Să săruți seara, pe aleea întunecată a unui parc, o gură care a înfiorat o sală de spectatori…
Abia aștept cronicile, care însă nu vor apărea decât mâine, luni, fiindcă se publică numai a treia zi… Azi a apărut numai a noastră, căci m-am dus în cursul nopții la tipografie și am scos un articol economic, ca să-i dau drumul…
Trec azi pe la voi.
G. D. L.
Trecerea asta de la dumneavoastră, dumneata, la tu, înseamnă că au devenit amanți? Emilia se dă atât de ușor, că mi se pare ciudat atâta literatură, ca să stea cineva cu ea în pat.
E aproape insuportabil ca un om atât de serios, un profesor ca înfățișare, care făcea oricui, chiar așa demodat, o impresie de reală distincție, cu care nu se putea glumi niciodată, să se ducă la tipografie, ca un funcționar mărunt amorezat, numai ca să facă un serviciu unei eleve de Conservator.
De-abia mă rețin să întreb pe Emilia dacă i s-a dat…
Știu că e de prisos.
Scumpă, neasemănată prietenă, E o copilărie… Să plângi pentru asta… Căci aproape era să plângi… Dacă îți spun că aici o cronică n-are cea mai mică importanță… Ascultă-mă, e o copilărie… De altfel, nici eu nu pricep nimic… Toți mi-au promis… În sfârșit, n-are nici o importanță. Totul e însă angajamentul. Am aproape certitudinea că vei fi angajată… Directorul s-a uitat în program, când ai terminat tirada… Sunt sigur că a vrut să-ți reție numele… Dacă te-aș fi găsit acasă. Mi-e dor… Trebuie neapărat să te văd… Azi… Până mâine e o imensitate.
Dezolat, G. D. L.
Omul acesta așa de grav, pedant de binecrescut și atât de lipsit de orice familiaritate, că se ridica în picioare la masă, de teamă ca musafirul, venit să-i vorbească, să nu ceară loc să stea jos, a putut să fie atât de copilăros? Parcă nu mai e el.
Iau din teancul dintre noi doi.
Scumpa mea, Cum s-au schimbat toate… Trebuie să te văd… Îmi lipsești ca lumina unui neurastenic… De o săptămână nu putem sta ca lumea de vorbă… În fiecare zi te-am așteptat… Noroc că sora ta e atât de bună… Îi sunt nesfârșit recunoscător… Lămurește-mă ce e cu plecarea asta la Bârlad… Simt că înnebunesc… Nu, nu… Vom face tot posibilul să mergem la Tekirghiol… Eu am nevoie de băi calde pentru reumatismele mele… Sper că voi aranja ceva. Și în sat e bine… Am auzit că la Movila sunt curenți… Pe urmă poți merge cu bacul de la sat la mare oricând vrei… Gândul despărțirii mi-e absolut imposibil de realizat, cum nu pot gândi un cerc pătrat… Vom avea atâtea de lămurit… Nu ca femeie, nu de corpul tău duc lipsă, Emilia. Prezența ta sufletească îmi e necesară… Trebuie să fim împreună… E foarte frumos acolo… Un prieten care a fost la sat mi-a spus că vine acolo foarte multă lume bună… Trebuie să vii, Emy. De la 1 la 30 iulie… E cel mai frumos sezon.
Ieri m-am întâlnit cu amicul, știi care, cel cu cronica din Dimineața și aștepta să-l salut… M-am făcut că nu-l văd… La gazetă am o mulțime de plictiseli… Aș vrea să plec… Totul mă dezgustă… Aș vrea să fim amândoi într-un oraș străin, mare, curat… Ieri, când am fost la voi, te căuta și Gina… Nu știu ce vrea să-ți spună. E foarte drăguță și cred că te iubește mult. Ea ți-a aruncat flori pe scenă… E drept că și tu i-ai zvârlit un braț de garoafe… Prietenia asta mă înduioșează… E așa de rar lucru…
Scrie-mi două rânduri, G. D. L.
Trebuie s-o iau prin surprindere pe Emilia, mai ales că mi se pare că afirmația din scrisoare mă ajută. Spun deci o enormitate:
— În definitiv, tot i te-ai dat, de ce nu te-ai fi măritat cu el?
Îmi răspunde cu mimică, apăsând în jos buza de sus, depărtând-o de nas, ca un cioc de rață, a mirare și dispreț.
— Așa o dată… Treacă-meargă… S-a înfruptat el… Pe urmă mă plictisea… Nu era om de înțeles, cum era să mi-l iau pe cap?
Îngheț de nedumerire. Parcă pipăi stofe proaste. „S-a înfruptat el o dată”. Mă uit lung la ea. Emilia are conștiința, deci, că reprezintă un ospăț de carne? Are conștiința valorii animalității ei… Exploatează totul rece, cu rânduială și socoteală; gândește vulgar și grijuliu despre sexul ei, ca un țăran despre marfă și hambar.
Chiar dacă n-a iubit-o, ceea ce e penibil e că un om ca Ladima poate să scrie unei astfel de femei, fără să gândească nici o clipă că faptul acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite… Aci vii, dar după ce termini pui o monedă sub scrumieră, pe noptieră, și pleci cu grija să nu lași nimic compromițător la fața locului.
— Nu mai citești?
— M-am plictisit, mint și mă întind… Mai sunt țigări?
Fumez mult, îngândurat. Se deșteaptă în mine, chemată de asta, cum se cheamă stafiile, viața mea proprie, pe care o comprim greu, îndurerat. Când Emilia încearcă să mă sărute pe gură, deși nu i-am îngăduit asta niciodată, reiau lectura.
Scumpo, Sunt mulțumit că te simți atât de bine acolo, la Bârlad… Trebuie să luăm bucuriile așa cum sunt… Mi-e totuși atât de greu să-mi închipui că te poți simți bine într-un oraș în care nu sunt eu. Pentru că mi-e toți fără nici un Dumnezeu, când știu că nu ești în același oraș cu mine… Nu știu… ai să zâmbești poate… Dar mi se pare îngrozitoare fraza ta… „Aici petrecem admirabil… Ziua, într-o familie unde e mult tineret… Dansăm, jucăm tot felul de gajuri. Seara ne plimbăm prin grădina publică și mergem des la cinematograf…” Dar eu… Eu, Emy… Unde sunt în toate astea?
Sunt obosit, sunt disperat… N-am putut să plec la întâi… Am avut neplăceri la ziar… Nu s-au plătit chenzinele, dar până acum eu nu eram lăsat printre întârziații care pot să aștepte pentru că eventuala lor plecare nu ar însemna o pagubă… Directorul, sau mai bine zis proprietarul politic al gazetei, s-a supărat zilele trecute de un articol al meu prin care ceream să se mute capitala în Ardeal… Însă articolul a avut ecou, și un inginer mi-a trimis o broșură a lui, prin care arată posibilitățile tehnice ale strămutării. A fost un succes personal mare. Ți-l trimit, articolul pe care l-au reprodus vreo două gazete, să-l citești… Țin foarte mult la părerea ta… Arată-l și Valeriei… Am fost încă de joi la adresa dată de tine, dar n-am găsit pe nimeni… Am fost din nou după ce am primit cartea poștală… Pachetul era pe numele meu (?), mi l-a dat un fecior… L-am dus și-am avut plictiseli la poștă… Mi-a spus că nu e bine împachetat, că trebuie desfăcut…
În carton nu e admis împachetatul decât dacă e flexibil și bine legat în sfori, ca într-o plasă… Că e preferabil în pânză… Mi l-a făcut însă, pentru un bacșiș, fără să-l mai desfacă, un om de serviciu de acolo. Am rămas surprins de acest exces de precauții.
G. D. L.
— Zău, a fost o adevărată nebunie din partea mea… În pachet erau jartierele și combinezonul. Îi venise la Zăgănescu dama de la cinema. N-am avut timp decât să pun ciorapii, pantofii și rochia; combinezonul și jartierele le-am lăsat acolo, în grabă, că nu le găseam… Dacă desfăcea! Mai ales că era și o scrisoare, și ce scrisoare, a lui Zăgănescu[8]. Acum urmează patru pagini fără titlu.
Aici e cald și urât, Emy… Singura bucurie sunt scrisorile tale. Sunt destrămat sufletește… Dement din cauza lor… De câte ori vin spre casă am obsesia lor… Mă întreb: „Mi-o fi pus-o coana Marița pe masă? Sau poate o găsesc pe noptieră?” Săptămâna trecută a fost ceva nemaipomenit… Deschisesem ușa gâfâind… Nu m-am uitat direct la masă, de frică să n-o văd goală… Am întors capul încet și totuși pe jurnalul care acoperea fața de masă nimic… Mai aveam o șansă pe mescioara de la căpătâi… Mi se strângea pieptul de parcă nu mai făcea parte din mine… Era un animal viu deosebit… Nimic… A fost pe urmă o stare de prostrație. Totul era pustiu și cu miros de leșie… Am încercat să o citesc și tocmai când îmi trecuse durerea și-mi erau gândurile într-o amorțeală împăcată, am văzut jos pe dușumea… la două palme de ușă, așezat pieziș acolo pe linoleum, plicul dreptunghiular, alb, atât de așteptat… Am sărit nebun de bucurie… Întâmplarea m-a amuzat enorm… Parcă era o glumă… Un joc de-a surpriza… Era așa de plăcută această farsă de nesfârșită grație. Întâmplarea n-o poate realiza singură… E o mână mai înaltă care angrenează toate… Știu, poștașul negăsind pe nimeni, a vârât scrisoarea pe sub ușă… Totuși scrie-mi mai des… Scrie-mi mult, Emy… Scrie-mi ce-ți trece prin cap…
E trist fără tine, G. D. L.
P. S. Am citit scrisoarea pe care i-ai trimis-o Ginei… Mi se pare atât de straniu că o întreb dacă se mai află în București și ce fac, dacă-i vede, atâția domni pe care nu i-am cunoscut… Cum să-ți explic? Am avut impresia dureroasă pe care o ai când cineva vorbește prin semne din spatele tău…
Iar trebuie să mă întrerup. Mă trag gândurile ca o apă. E ceva care răspunde din mine. Propria mea viață, și toate întâmplările pe care le știu trecute se desfac din nou ca un strigoi care ar ridica o lespede pusă deasupra lui. O lacrimă adevărată provoacă totdeauna alta, în alți ochi, pe deasupra rațiunii instinctele se cheamă și înțeleg acum că și amintirile altora și ale tale îți răspund din inconștient, cum își răspund paznicii sau câinii din noapte. În camera asta ca o insulă în căldura zilei, gol, aș vrea să fumez mereu și să gândesc, cu o voluptate de neîntrerupt. În 1926… În 1926… Dar, trebuie să citesc mai departe.
Îți scriu, dragă, scumpă Emy, de la Tekirghiol… N-am putut pleca decât la 5 iulie… Aveam neapărat nevoie… Mi-au dat chenzinele amândouă și pe cea trecută… Dar am plecat… Timp de trei zile mi-au amânat un articol… Am crezut că e o întâmplare… Am cerut lămuriri secretarului de redacție… Care mi-a spus că are ordinul direcției să nu-l puie deloc… Mi-am dat în aceeași clipă demisia de la gazetă… Am pus o singură condiție… Să mi se dea și pe trecut tot ce am de luat… Am încasat deci trei chenzine… Una am dat-o la chirie… Cu alte două fac băi de putină la Tekirghiol… N-aș spune că spectacolul bolnavilor în putini sau pe lacul abia adânc la mal ca o mocirlă e încântător. Ține de scalda bivolilor și de baia morților.
Este ciudat că m-am obișnuit și cu mirosul de ou clocit, care crește în timpul căldurii, scăzând spre seară, puțin… E un miros nefățarnic, ca un miros de grajd… Perfect acceptabil în felul lui… Infame sunt mirosurile de trezit, de canal acru, de closet, pe care le degajă străzile capitalei.
Mi-am găsit aci prieteni: un profesor, invalid din război, care face băi calde, ca să-și întindă piciorul, și un inginer bătrân, care a căpătat reumatism pe șantier. Și el, și nevastă-sa fac băi calde… După ce facem câte două ore sudație, ne întâlnim la plimbare pe cheiul lacului, ca să zic așa, care e promenada locală. Are galantare instalate în dughene, cu toate mărfurile sezonului, fotograf, frizer etc. Mâncăm într-o bucătărie baracă mare verde, asortată ca orice restaurant mare din București. Un lăutar și un țambalagiu ne cântă și la prânz, și seara.
Pe la 6, cei care n-au plecat la mare cu bacul, jucăm table în fața cafenelei puțin, sau șah…
De ce nu ești aicea, Emilia? Singura mângâiere a absenței tale e că lucrez puțin… Am scris o poezie la care aș vrea să mai cizelez încă. Ți-o trimit totuși. Aș fi bucuros să știu părerea ta… Dacă ar fi aci, îți jur că aș lucra de două ori mai mult[9]. Cu oboseala mistuitoare de a nu te avea aci, Am rămas iar pe gânduri, cu ochii ficși, cu brațul încordat, uitând în mână scrisoarea. Emilia îmi flutură mâna grăsuță în fața frunții, ca să-mi readucă privirea acasă. În după-amiaza asta caldă se adună în mine durerea ca un cheag străin în inimă. Zâmbesc Emiliei ca să-mi dea voie să gândesc. Am intrat acum în propria mea viață.
— La ce te gândești?
Aprind o țigară ca să pot spune când mă întreabă iarăși:
— La nimic; fumez. E plăcut la tine aici.
Nu mint când spun că e plăcut. Sunt bătăi care aduc cu masajele și sunt dezgusturi care atrag irezistibil, ca vederea unui șarpe mare, te apasă tristeți la care n-ai renunța. Nu mă mai obosește nici Emilia, care e încântată când îi spun că-mi place la ea…
— Vrei să mai luăm câte o cafea cu apă rece?
Ideea cade la timp ca un minutar, mă voi putea părăsi în voia gândurilor, dar nu văd cum o să avem cafeaua…
— Ai tu aici… Mașină și spirt? Îmi spune firesc și masiv:
— Nu… O face Valeria…
— Atunci trebuie să ne îmbrăcăm?
— De ce? Nu e prea cald? E mai bine așa… Mă duc eu să-i spun.
Mărturisesc, bănuiam că Valeria nu e într-adevăr plecată… Dar cel puțin se convenea că ignorează că suntem goi în dormitor… E un minimum pe care-l puteam închipui pentru a salva pudoarea ei de soră. Deci… Spun așa, fără rost, nu știu de unde, rărit, ca un actor abătut: „Bietul Ladima”.
Ea s-a dat jos, a îmbrăcat peste șoldurile doldora, care se prelungesc cu coapsele, voinicește, într-un spate rotund ca o pâine dublă, care tremură în întregime, când calcă apăsat, pătrunzător, un chimono de satin lucios roșu, imprimat cu flori galbene; și chiar înainte de a-și petrece în față o pulpană peste alta, ca să-l înnoade în șold, a ieșit în sufragerie.
În anul acesta, 1926, în luna aceasta, l-am cunoscut, ca să zic așa, pe Ladima, într-o seară, către miezul nopții, la hotelul „Popovici” de la Movilă… Aci se aduna seara tot tineretul, care se prăjea ziua pe plaja îngustă și sinuoasă. Femeile, aproape anonime în lumină, când dormitau lungite lânced pe cearșafuri albe, în costume de baie, oarecum toate la fel, ca niște oi într-un obor sau, dacă vreți, unele ca niște flăcăi la recrutare, altele ca niște „girls” de operetă, deveneau seara „doamne”, îmbrăcate, căpătau siluete proprii, o biografie și un nume de obicei foarte cunoscut, căci pe vremea aceea veneau la Movilă mai toți cei care alcătuiau bunăstarea și mondenitatea bucureșteană… Ograda selectă, mărginită spre maidanul șoselei de un gard viu, cam sălbatec, avea, la marginea bătăturii de la intrarea hotelului cu aspect de han de munte, alt gard de soci rari și șezlonguri de nuia, dincolo de care era spre stânga grădina oarecum țărănesc de neîngrijită, cu mesele restaurantului.
Un fel de umbrar-pavilion, și, mai spre stânga încă, adăpostind într-un colț jazul, slujea seara pentru dans. Situat ceva mai sus decât mesele din grădină, era ca o scenă de vară, iar în vreme de ploaie, era, la rândul său, transformat în restaurant… Ierarhia socială, după anarhia și devălmășia senzuală de pe nisip, se restabilea aci…
Numele cu patină aristocratică, și uneori princiară, se adunau la o parte. Domnii și doamnele care după siestă jucaseră întreaga după-amiază bridge, în costume albe sau pulovere colorate, după ce terminau masa începută devreme, se retrăgeau, unii în șezlonguri, alții plecau să facă plimbări cu mașina, iar câteva cucoane apăreau la ferestrele deschise ale hanului-vilă, căci toți erau pensionarii lui, cu camerele reținute cu un an înainte, și priveau ca la teatru. Consideram toți cu aceeași curiozitate în fiecare seară pe cei care veneau după masă să ia desert, cafele sau vin; să danseze sau să privească, și ei, pe dansatori… Între nouă și jumătate și zece și jumătate, toate celelalte restaurante se goleau, dar grădina „Popovici” era ticsită, căci se adăogau mese pretutindeni, iar când nu se mai putea nici așa, cunoscuții își cereau îngăduința să se așeze de nevoie la mesele celor sosiți mai din vreme. Ba unii priveau și de afară, peste gardul viu. Mai ales că în vara asta venea uneori seara, de la Constanța, să ia masa aci și uneori dansa principele Nicolae.
Sâmbăta, ca și duminica de altfel, se mai făcea o nouă schimbare… Toți cei care aveau mașini plecau în diverse excursii pentru o zi, două și apăreau democratic cei de la sat, încât o actriță – căci erau aci vreo cinci-șase – vorbea cu dispreț de „publicul de sâmbătă și duminică”, asemănător, pare-se, celui de la teatru… Noi plecasem în sâmbăta asta, un grup întreg, încărcat în Austro-Daimler-ul meu… Rabla, cum era poreclită de băieți și fete din spirit de antiteză, căci altminteri, cu cei opt cilindri ai lui, era o torpilă mare, botoasă, de nichel alb-albastru și piele cafenie la fotolii. Aveam în față, alături de mine, o fetiță a unui petrolist american, foarte dulce, foarte descreierată, care bea mai mult cointreau și whisky într-o seară decât toți membrii unui echipaj la un loc. (Noi am crezut multă vreme că e o femeiușcă neastâmpărată de 21- 22 de ani, înotătoare și „nudistă” pasionată, căci atât ne spunea ea că are, dar târziu am aflat de la un servitor că nu a împlinit decât 15 ani). Tot în față, lângă Mouthy, era actrița șatenă – grecoaica – pe care nu putea s-o sufere Emilia în ruptul capului… În spate erau înghesuiți trei inși din cei cinci, care alcătuiau „banda noastră”, „băieții teribili” ai Movilei… Un fel de gasconi, dansatorii cei mai buni, cu corpuri elastice de atleți ușori, băutori strașnici și destul de scandalagii. (Dar văd că iau lucrurile în serios… Știi că a început să-mi placă să scriu?… Voi fi păcătuind cumva împotriva gramaticii, probabil că folosesc mereu unele cuvinte, cum mi se spune că fac și când vorbesc, dar altfel nu e greu. Vreau acum să știi totul. Povestind în scris, retrăiești din nou aceleași întâmplări bucurii, întocmai, dar parcă le simți altfel, apar acum luminate de alt înțeles, care le face și mai vii, pentru că știi și ce s-a întâmplat în urmă.) Plecaserăm pe la șase după-amiază, după ce făcusem de dimineață plajă, iar după-masă flirt, toți șase grămadă. Mouthy vrea să vadă cămile, pentru că auzise că într-un sat, în jos, țăranii ară în loc de cai și vite cu cămile… Luasem și două sticle de whisky, căci sifoane găseam pe drum la cârciumi, câteva pachete de țigări „Caporal”, fiindcă nu fumam toți decât din astea, și o pornisem razna, nebunește, dând drumul eșapamentului de înfioram văile moi și largi, și mai ales, asta vrea Mouthy, stricam siesta burghezilor… N-am găsit satul cu cămile, de altminteri de la o vreme nici nu mai știam pe unde mergeam. Luam până la 100 pe oră, treceam vâjâind, urlând, înjurați de cei cu căruțe care abia aveau timp să tragă în șanț… Opream numai la umbrare de cârciumi de ceream sifoane… Înghesuiala ne încălzea plăcut, căci eram toți în haine ușoare. Aș fi preferat să am lângă mine pe actrița șatenă, care era foarte frumoasă, deși nici Mouthy nu era mai urâtă, dar prea o cunoșteam bine, chiar dormisem de câteva ori împreună… Gândesc că aș fi iubit-o poate dacă nu era atât de nebună, dacă n-ar fi plictisit-o, cred, să fie iubită, și dacă nu ar fi fost în viața mea întâmplarea care a fost. Poate din politeță față de Mouthy, poate din timiditate, poate fiindcă vrea să evite familiaritatea înghesuielii, căci ne cunoșteam abia de câteva zile, Lena Coremati întârziase să se suie în mașină, iar americana, pentru că ținea să fie lângă volan, se grăbise să se urce lângă mine, făcând loc, lângă ea, pentru actriță.
Pe drum, mai ales după ce mai băuserăm puțin, Mouthy se deda unui fel de ațâțare nebunesc. Avea un trup durduliu de mică bacantă, cu picioarele puțin cam groscioare sus, căci glezna jos era foarte fină, dar tocmai din cauza asta parcă mai pline de poftă, cu talia lungă și sânul mic… Ședea sprijinită de cotul meu și potrivită așa, ca, de câte ori întorceam volanul, să-i izbesc de sus în jos sânul, care elastic scăpa totuși zvâcnind deasupra și păstra un fel de mișcare vibratorie… Când întorceam la loc volanul, izbeam iar sânul viu și gol sub cămășuța și rochița de pânză liliachie, acum de jos în sus, și iar vibra… Corpul și-l ținea puțin arcuit și îndepărtat cu socoteală pentru ca toată senzația să aibă un punct de centrare… Mergeam nebunește și așteptam cu un fel de panică prilejurile să întorc volanul… Când a simțit că mă tulbură nebuneasca ei ispravă, mi-a aruncat după gât brațul gol și ars de soare, până devenise din înnegreală, auriu, de părea de bronz, ca o cariatidă de lampă aurie, așa cum era toată din cap până în picioare. Încercam diferențe de căldură, căci brațul ei îmi acoperea ceafa și simțeam de unde, sfârșind rochia, începe pielița fierbinte. Eram parcă îmbătat de viteză, de trepidațiile ritmice, nervoase, ale mașinii și mai ales de fluidul acela care se strângea în sânul stâng al femeii după ce parcurgea ca într-un circuit amândouă corpurile… Deși amețiți, băieții, alarmați, au început să protesteze… Didi Ghenovicescu, foarte îndrăzneț la vorbă, dar uluitor de prudent la fapt, a început să strige în ton mârâit și să întindă de jachețica de jerse pe care o luase cu ea și o purta pe umăr, ținând-o cu un deget de agățătoare:
— A nu se vorbi cu conducătorul… Strict interzis pipăitul în timpul mersului, în persoana șoferului…
Pe urmă era un adevărat hai:
— Mouthy, ai înnebunit?… Lasă băiatul în pace…
Și o trăgea de moțul băștii albe, care la trupul ei de bacantă mică îi dădea un cap de gheișă de 6 ani. L. C. era palidă și surâdea nervos, ca să arate că nu-i e teamă, dar buzele îi deveniseră subțiri… Părea un cățeluș sprinten, într-o rochie de olandă albă, tunsă absolut băiețește, cu ochii castanii, obrajii albi, tari. Avea jumătatea feței îngustă, ieșită puțin în afară, o dată cu nasul acvilin, ca un botișor aristocratic. Era o frumusețe proaspătă și sfioasă, care contrasta cu tunsul ei de licean, mai ales când surâdea dulce și făcea gropițe în obrajii frumos arcuiți, căci avea gura mare. Acum nu privea decât înainte. Aprinsă, învăpăiată, Mouthy se agăța mai puternic de gâtul meu… Deși Ghenovicescu căuta să-i desprindă brațul.
Din când în când șoseaua șerpuia ca să urce vreo coastă, dulce de altfel, dar oricât, mai ales din cauza grămezilor de pietriș, menite reparatului, era cu adevărat pericol să ne răsturnăm sau să derapăm… La întoarcere, pe dreapta și pe stânga mea, nu mai vedeam de la o vreme decât linii de întuneric. Deschisesem iar eșapamentul, pentru ca bubuiturile lui de mitralieră să ne facă drumul liber. Farurile foarte puternice, de mașină cu pretenții, luminau trei sute de metri înaintea noastră… Dar dacă în stânga și în dreapta, dacă înaintea mea chiar, la zece metri, nu mai vedeam nimic, îndelungata obicinuință cu mașina ținea treze reflexele și deprinderile strict necesare… Putea Mouthy să se atârne greușoară de gâtul meu, să-și apese sânii de mine, privirea îmi era fixată la două sute de metri înainte… Piciorul pe frână, chiar dacă era strâns între genunchii rotunzi, plinuți ai ei… Mâna urmărea strâns volanul, chiar dacă ea îl izbea din când în când.
Eram parcă o rachetă lansată trepidând în noapte.
Ghenovicescu se trezise de groază… Se ridicase spre spătarul fotoliului nostru și căuta să ție pe Mouthy care întărâtată și îndrăcită se întindea ca un șarpe încolăcitor să-mi ajungă la gură…
Pietrele de pe șosea trosneau în jerbe de sub roți, de parcă ar fi fost simplu noroi. Mărginoiu, care era mult mai curajos decât Ghenovicescu, îl consola:
— Lasă, dragă, că-ți plătește petroliferul picioarele, dacă ți le rupi, în dolari. Malatu, care moțăia în fundul mașinii, cu pardesiul pus și gulerul ridicat până la urechi, Dumnezeu știe de ce, a întărit părerea:
— Dacă-ți rupi picioarele, dai lovitura… Te ia Mouthy de bărbat. Unsprezece milioane și un fotoliu, cu motor, ca să te plimbi singur prin grădină.
Dar Mouthy, cu capul rotund și obrajii bucălați sub ochii oblici puțin, cu breton până la sprâncene, ceea ce o făcea să semene uimitor a păpușă, a întors capul, placidă și cu accent:
— Dragă, din partea mea nu căuta să faci pe interesantul… Că nu te iau, nici cu picioare, nici fără picioare…
Ghenovicescu, exasperat și înfuriat, căutând să-și păstreze rolul de conducător și umorist, cu tot caraghioslâcul fricii lui, schiță gestul s-o strângă de gât:
— Lighioană erotică, și întorcându-se revoltat: Jur că în viața mea nu mai merg cu proștii la drum… Îi luase basca și o trăgea de păr: De gâtul unuia inteligent nu te-ai agăța așa.
Știu că lumea și prietenii chiar mă cred prost… Bineînțeles că nimeni nu mi-o spune în față… Singur Ghenovicescu, care, pentru că e spiritual, își permite orice, mă apostrofează așa, uneori, dar firește că nimeni nu-l ia în serios și nu am de ce să mă supăr.
Acum e furios:
— Dacă n-ai fi atât de prost, aș suferi grozav când văd femeile murind după tine… Dar așa nu contează… E ca și când m-ar înșela nevastă-mea cu lacheul dansator.
Iar Mouthy îmi șuiera cald, atingându-mi lobul urechii:
— Săraca dama ta… Să poată sta așa, ce fericită ar fi…
M-am supărat și i-am spus că e o glumă de prost gust să mi se vorbească de femeia aceea care mă plictisește îngrozitor.
Ghenovicescu făcea de obicei pe socoteala acelei doamne, dimineața pe plajă, glume răutăcioase:
— Mă, Fred, ca să scapi de asta, trebuia să-ți aduci aeroplanul. Nu-i chip să te slăbească așa cu una, cu două… Uite-o că vine iar.
Crispat însă, încearcă acum s-o reție din când în când pe Mouthy, dar, prudent, își dă seama că orice mișcare a lui ar putea tulbura reflexele mele.
Descreierata mi se atârnase, de la un timp, de gât insinuantă, cu ceafa ușor sprijinită pe dosul mâinii cu care țineam volanul și, cu fața în sus, îmi sorbea buzele… Trebuia să țiu gâtul înțepenit, ca să-i susțin greutatea și ca să-mi păstrez privirea în conul de lumină la două sute de metri, pe șosea.
— Ascultă, Fred, sar jos… Să știi, m-arunc jos…
În sfârșit, Mouthy s-a potolit puțin… Ghenovicescu o supraveghea însă, iar când a văzut că are de gând să reia, a apucat-o de gât, și, paralizându-i astfel mișcările, a tras-o, cu genunchii ei goi și rotunzi, cu șoldurile plinuțe, peste grămada din dos… Nu i-au mai dat drumul, deși se zbătea, dar cred că ea exagera mișcările tocmai pentru că-i plăcea lupta asta. Eu am fost și mai mulțumit, deoarece L. C. a venit aproape de mine… Vorbea foarte așezat, fără gesturi, privea mereu înainte și-mi arăta astfel profilul ei cu botișor aristocratic. Am domolit mersul și am discutat tot timpul despre teatru.
Din când în când, întorcându-se, surâdea pe gânduri: obrajii înalți se arcuiau frumos, schițând doi vagi S de o parte și de alta a gurii, făceau gropițe și i se vedeau dinții albi din față. Mi-a spus că m-a văzut uneori chiar la repetiții și i-am explicat că sunt prieten cu șeful de cabinet al Teatrului Național. Rochița de olandă albă, cu țesutul ei de minuscule pătrățele, îi închidea, cum era moda, într-o elipsă mică, tăiată de roșul șiragului de coral, gâtul lung și vânjos de fată. Aș fi vrut s-o sărut acolo unde ceafa se topește în umăr, așa era de cuminte și de serioasă…
Cu toate astea, când am început să intrăm în jocul prăfuit al luminilor, din fața prăvăliilor de fructe și mărunțișuri balneare, în hărmălaia de lângă „Hotelul Băilor”, mia spus:
— Știu că toată lumea o găsește ridicolă pe doamna aceea care caută mereu să fie lângă dumneata, mie mi se pare însă foarte interesantă și aș vrea s-o cunosc.
— Dacă aș vorbi cu ea, aș fi bucuros, domnișoară, să vă fac această plăcere… Și întunecat: Dar mă agasează…
— E așa de singură și tăcută… E numai între cucoane bătrâne. Ghenovicescu, suit deasupra ca să facă loc pentru Mouthy acum potolită, a devenit rău:
— E logodnica lui fără speranță… A visat la cinci ani, de Bobotează, un cap de vițel distins, iar acum are impresia că și-a descoperit destinul.
Era atât praf și larmă pe șosea, mai ales că mașini treceau necontenit, încât nu auzeam și nu vedeam nimic, ca într-o ceață deasă străbătută de fâșii de lumină opace… Aproape să dau din pricina asta într-o căruță cu pepeni, pe care n-o văzusem… Am virat brusc și am intrat în șanț… Noroc că mergeam la pas… Mașina nu s-a răsturnat, dar oprindu-se prea brusc înclinată, dintre cei care erau îngrămădiți la spate, Ghenovicescu și Mouthy s-au rostogolit în șanț, aproape unul în brațele altuia. Mouthy a început să-l pălmuiască orbește pe amicul nostru care, revenit din spaimă, a spus rar, ca un doctor care știe ce spune:
— Te-am supraevaluat, Mouthy. Tu răsturnată pe volan n-ai putut să-l zăpăcești atât cât a făcut-o domnișoara Coremati, stând ca o fetiță cu mâinile pe genunchi. Și cu un dispreț nemărginit: N-am să-mi iert niciodată că te-am crezut periculoasă…
Am intrat în stațiune pe la primărie, ocolind după „Hotel Movilă”, la stânga, făcând nebunii. Luminam brusc, cu farurile, aleile în sus și în jos, ca să denunțăm pe îndrăgostiții care profitau de economia de lumină a primăriei, sau perechile ascunse în automobile.
La „Popovici” plecase lumea străină și rămăseseră, umplând pentru a treia oară grădina, mai mult obicinuiții… Încât veneam acum ca în familie și toți ne priveau ca pe întârziați. Era la o masă o frumoasă doamnă, soția unui avocat bătrân și tare cumsecade din București… La început fusese mereu singură, dar cum aci singurătatea era socotită ca un semn de lipsă de aptitudini de seducție (încât o femeie singură era totdeauna socotită ca bolnavă sau ca ocolită de ceilalți), sfârșise prin a-și face un menaj de băi, cu trei engleji de la o societate petroliferă de pe la Moreni, bărbați tineri, colțuroși și plini de manii, dintre care cea mai surprinzătoare pentru cei care umblau toată ziua în halate, iar seara dansau în cămăși albe, cu mânecile îndoite la jumătatea brațului, era că, oricât ar fi fost căldura de mare, cei trei apăreau seara în smochinguri negre cu rever lucios, ceea ce făcea ca doamna R. să apară și ea în toaletă de seară…
La o altă masă mare erau vreo două familii cu fete frumoase, îmbrăcate înadins fără pretenții, numai în jerseuri sau fulare colorate, una din ele aproape băiețește, și care totuși din cauza tinereții lor nu erau anonime nici pe plajă, nici aci… Chiar printre celelalte erau câteva care găseau mijlocul să fie deopotrivă de cochete și pe plajă și la restaurant… Aceste câteva erau probabil singurele care știau că un costum de baie nu se ia la întâmplare din întâiul magazin, ci se studiază din vreme, ca o rochie, după revistele de modă… Halatul de asemeni nu-l luau „de-a gata” aproape bărbătesc, ci își alegeau cu o lună-două înainte și culoarea, și croiala… De altfel, le cunoșteai pe cele câteva femei care făceau un fel de francmasonerie a eleganței, pentru că în anul acela erau singurele care aveau în loc de halat un fel de pelerine de culori vii (de pildă, Mouthy, L. C., chiar doamna când mă urmărea), cu gulere mari ca în picturile flamande și care le țineau capetele ca în vaze smălțuite, pelerine pe care le lăsau să fâlfâie libere de tot în jurul corpului, pentru ca astfel să iasă în mai mult relief plinul subțire și robust al trupurilor tinere. Și acum chiar, de îndată ce am sosit, fetele noastre s-au dus sus în camerele lor să-și schimbe rochiile… Eu, de asemeni, cu toate protestările băieților, m-am dus și am pus un sacou de flanelă cenușie, la care purtam cravata roșie sau neagră, pieptănându-mă cu grijă, pentru că mai ales aveam oroare să-mi fie părul în dezordine…
Când am coborât, băieții aleseseră o masă de nuiele spre colțul de la intrare, instalaseră pe ea o sticlă mare de whisky și câteva sifoane… Pe urmă porniseră la dans, căci intrarea lor fusese salutată cu priviri strălucitoare de toate fetele și urmată de invitații prin semne… Într-o gheretă-fotoliu de nuiele, cam cât o cabină telefonică, căci erau vreo cinci-șase pe de margine, Mouthy, care se scoborâse cea dintâi, fuma ascunsă de nu i se vedeau decât picioarele grăsuțe, foarte tulburătoare, fără ciorapi, și mai ales genunchii goi și molateci ca o îndoitură de trup de șarpe gros, auriu, și, ca și șarpele, erau mai negri pe spinare, deasupra, și mai aurii, mai moi dedesubt.
Mă făcuse să-i promit că nu voi dansa decât cu ea toată seara și acum mă aștepta… E adevărat că ne și potriveam foarte bine… Se spunea de altfel și aci că dansez deosebit de frumos… Dansam foarte liniștit, puțin absent, dar aplecat ușor deasupra femeii, fără nici o mișcare inutilă și fără nici o strâmbătură de gigolo. Ea privea atentă de tot, înălțată în vârful picioarelor, spre fața mea; îi împingeam puțin brațul drept, ca să-i vie cotul mult înapoi și în felul acesta umărul gol venea, căutându-mă, spre mine, plin de o viață nemișcată… Femeilor le stă bine să aibă un aer puțin afectat în timpul dansului, căci asta face parcă să circule în ele un fluid de sensibilitate dirijat. Alunecam așa amândoi, fără mișcări, dar ritmic, pentru că Mouthy, deși delicios izmenită, cu capul ei de gheișă, era de o pasiune concentrată și plină de liniște.
Nu vorbeam niciodată, bineînțeles, în timpul dansului, și nici chiar Mouthy, oricât de vorbăreață, uneori numai, căci alteori sta tăcută ca un șarpe ore întregi pe plajă, fără să privească pe nimeni, dospindu-se în soarele fierbinte de amiază, nu vorbea. De data asta însă mi-a șoptit, glumind cu un ton fals, teatral diabolic:
— Platonica „dumitale” te înșală… Uite-o, dansează cu un tip.
Doamna aceasta T., despre care toți spuneau că a venit după mine la Tekirghiol, fusese până acum foarte retrasă. Până la amiază sta de obicei jos în nisip s-o ardă soarele ca pe o plantă, singură aproape, dindos de „Popovici”, unde plaja e mai mare, dar mai puțin căutată, căci e cam pustie. Seara, cu o eșarfă triunghiulară de batic asortat pe umeri, în rochie de casă verzuie, jad degradat în pătrate întretăiate, spre alb (sau dimpotrivă de culoarea fragilor degradată), lua masa împreună cu o doamnă bătrână, vecină de cameră, prietenă de aci de la „Popovici”, și pe urmă stau amândouă în șezlonguri ca să privească dansul și lumea care venea. Astă-seară dansa însă, iar americanca mi-a strâns mâna cu unghiile tari.
— Ce e? Ți-a venit rău?… Te vaiți că se ține după tine și acum cazi din aeroplan pentru că o vezi dansând cu altul? Și Mouthy făcea un cap de copil cu breton, mirat.
N-am spus nimic… Când a încetat muzica, iar perechile s-au desfăcut brusc, așa ca niște jucării demontate, Mouthy, întorcându-se de la jumătatea drumului spre gheretele noastre de plajă și văzând că nu sunt în spatele ei, a început să mă strige… Credea că am greșit drumul… Simțeam însă nevoia să știu la ce masă se duce doamna T. O pierdusem din privire în înghesuiala în care coborau perechile și acum o căutam cu ochii la toate mesele, mereu recunoscând cunoscuți, pe care fără să vreau trebuia să-i salut… Nu știu de ce, parcă mi se înfipsese o gheară în inimă și îmi simțeam gura strâmbată de un surâs.
N-am putut-o descoperi, iar pentru că Mouthy mă striga prea tare, m-am întors. E iritant de indiscret și inelegant să-ți auzi numele strigat într-un restaurant. Triumfând în mod comic, izmenită, s-a instalat în ghereta ca un tron de nuia, și-a vestit pe ceilalți:
— A văzut-o pe damă dansând… Și și-a pierdut globulele roșii din obraz.
Au început să facă toți glume de prost gust, care îmi erau penibile, dar nu erau nici atât de precise sau triviale ca să justifice o izbucnire de sportiv, prea violentă. Simțeam însă acum că dacă nu mă stăpânesc cu totul, provoc un scandal, care mă îngrozea înainte, căci nu sunt în stare de un simplu duel de spirite și înțepături ca Ghenovicescu, de pildă.
Puseseră mese în toate părțile grădinii, adică până în fundul ei, spre căsuțele cu pridvor, printre duzi și lilieci… Unele din ele nu le puteam vedea și m-am sculat, dând o raită să văd dacă nu cumva doamna T. este la vreo masă după colț, în spatele orchestrei.
Totul era răsturnat și voia bună din mașină era acum ca o intoxicare a sufletului. Abia când m-am întors am văzut-o. Era la o masă aproape vecină cu noi, tot în marginea dinspre fațada de chalet a hotelului.
Era, în afară de doamna bătrână, cu care lua masa de obicei, împreună cu trei domni pe care îi cunoșteam, de altfel. Unul, un deputat oltean, cu o mutră rotundă de amorez de mahala, blond, cu o mustăcioară mică tunsă și cu ochi puțin cam copilăroși, altul, un economist și dansator monden, cam în vârstă, cu cioc mic și mustață arcuită, mătăsoasă, de dandy demodat, iar cel de al treilea, un avocat voluminos și amabil din București, care poate era soțul doamnei bătrâne.
Stătea cu spatele la noi și nu avea scaunul cel mai bun, împotriva obiceiului deci, căci politețea bărbaților la masă nu se arată față de doamna în vârstă, ci față de cea frumoasă, care, dacă ar pleca, reuniunea n-ar mai avea rost pentru ei… E de mirat că femeile în vârstă acceptă această capitulare… Sau, cine știe, le e teamă că, altfel, nu ar mai fi scoase în lume. Dacă doamna T. era cu spatele la noi, așa încât era cu profilul spre grădină și nu putea să privească în toate părțile și, mai ales, ceea ce voiau frumoasele, să fie privite din toate părțile, însemna că ori refuzase cu delicatețe locul, ori vrusese anume să stea cu spatele la noi…
M-am întors la masă și mi-am turnat din sticla de whisky cât să fac două pahare… Lipsea sifonul și asta m-a înfuriat arzător. Simțeam că dacă nu fac gestul de a turna sifon, orice alt gest aș face, m-aș trăda…
— Dragă, e ridicol să fii atât de enervat din pricina unei femei pe care nu o cunoști măcar. Și despre care recunoști că te plictisește cu insistențele ei.
Tânăra actriță, care se gătise cu multă grijă – și asta mi-a făcut o mare plăcere – îmbrăcase o rochie de mătase albă înflorată verde-pal, cu mânecuțe, care-i măsurau rotunjimea fragedă a brațului ceva mai jos de umăr. S-a interesat atentă, dar pudrându-se, despre ce e vorba.
Mouthy a lămurit-o, lăsând paiul din gură, încovoiată însă asupra mesei…
— Suferă” din pricină că l-a trădat Platonica. L. C. m-a întrebat uimită:
— Poți fi atât de vanitos încât să suferi fiindcă o femeie care te adoră și se ține după dumneata ca o umbră își permite să danseze și să stea la masă cu altul?… Și sincer, profund uimită: Sunt îngrozitori bărbații.
Mouthy era dezgustată, însă și din alte motive.
— Mâine îți fac cunoștință cu ea… Să se termine o dată comedia asta. Am protestat aproape speriat:
— Nu… Nu… Nici nu mă gândesc… Mă plictisește cu insistențele ei… Înțelegi?
L. C., frământându-și buzele puțin, mă privește ironic și drăguț ca un băiețaș, dar făcând numai pentru atâta gropițe în obrajii înalți:
— Înțeleg deocamdată că te plictisește că… Nu mai insistă…
Mărginoiu, lungan cu fața rasă, brăzdată de cute ca un actor, venise de la o altă masă, aducând paharul, ca să-și toarne din sticla de whisky. De obicei, băieții își stabileau un soi de domiciliu teoretic la masa noastră și pe urmă colindau mesele burgheze, familiale, venind numai să-și umple paharul, dar unii veneau pentru asta chiar când erau ei înșiși cu familia, știind că pe masa noastră e totdeauna o sticlă de whisky, sau crușoane. Asculta, și în timp ce-și turna, lung, negricios, îngâmfat:
— Mă duc s-o invit la dans.
După război, până anul acesta, „moda” permitea să inviți la dans o femeie fără s-o cunoști, chiar atunci când era cu bărbatul ei, pe care, nici pe el, nu-l cunoșteai. Mouthy, mirată și sincer binevoitoare, cu gura cât un bănuț:
— Știi că a mai refuzat pe alții în alte seri? Să nu te întorci cu steagul, plecat…
— Se păstrează pentru vițelul de aur… A întrerupt acru Ghenovicescu, care nu uita spaima și enervarea de pe drum.
Am devenit mai palid, dar nu pentru că insulta lui m-ar fi atins… Ăsta era genul lui și nimeni nu-l lua în serios. Uneori era în insultele lui chiar un ton de admirație, ca în împrejurările dintre prieteni. „Vițelul de aur” era firește aluzie la bogăția mea și, dacă vrei, și la pretinsa mea frumusețe; în realitate mi-a fulgerat prin minte o bănuială, răspândită apoi în sânge ca un lichid de injecție. Am închis ochii, căci mi s-au crispat mâinile.
Mărginoiu se aplecase ceremonios în fața doamnei T., încât Mouthy a încremenit, sorbind din pahar, așa cu coatele pe masă, acum, și cu pumnii grăsuți, sprijinind căpșorul cu fața încadrată de breton până la sprâncene, și buclele negre care-i cădeau în jos, arcuite peste urechi, acoperindu-le.
— Tâmpit mai e… Vrea să-l turtească mai în plin refuzul. Putea să încerce mai discret…
Dar doamna T. a răspuns surâzând cu toată figura, puțin grăbită și absentă, încât toți am rămas mirați… E o femeie frumoasă, deși poate fără stilul modei, dar când e serioasă are trăsăturile cam tari puțin, încât uneori pare urâtă. Când surâde însă – vag îndurerat totdeauna – trece parcă la o altă extremitate și devine de o feminitate fără pereche. Ochii albaștri, aproape violeți, când e veselă, de culoarea prunei brumate alteori, și apropiați puțin, strălucesc dintr-o dată, împreună cu albul dinților de sus, căci gura îi e mult mai mare. Toată fața i se colorează brusc, încât până și părul puțin cam uscat și des, ca de negresă, devine dintr-o dată parcă mătăsos și viu. Are un surâs care se vede departe în mulțime și individualizează.
Când dansa cu deputatul blond și cu mustăcioară, făceau o pereche puțin cam provincială… Mărginoiu e însă un dansator desăvârșit, înalt, se apleacă ușor deasupra femeii, parcă s-o protejeze în timpul dansului. Doamna T. nu avea aerul acela afectat, și nu era îmbrăcată și nici pieptănată ca femeile mondene – părul lins, cârlionți mici răsuciți ascuțit pe obraz în dreptul urechii, ca dansatoarele spaniole, așa cum cerea moda, sau „bubikopf” ca Mouthy, sau băiețește ca L. C. Nu avea aerul acela nervos că e strânsă prea de aproape și vrea să se depărteze dând umerii înapoi, creând o linie oblică de la umăr la strâmtura taliei, atunci când dansa cu deputatul. Mărginoiu, ținând însă brațul stâng îndoit de la cot, și de acolo perfect paralel cu pământul, împins și puțin în față ca tulpanul alb cu care își făcuse un fel de turban în loc de pălărie. Îi îndulcea mult fața, i-o împlinea, feminizându-i-o. Toată lumea îi căuta cu privirea.
Orchestra cânta un tango argentinian, la modă, de o pasiune molatecă, de tenorino vag sentimental, al cărui farmec era tocmai în această destindere voită, care dădea legănării muzicale ceva din gratia aeriană a mișcărilor de pisică și un mister, cam ieftin, de lampă scăzută.
Gâlgojanu, altul din bandă, care urmărea perechea împreună cu toți cei de la masa noastră, și-a aprins țigara și a privit-o lung ca un cunoscător.
— Ești un dobitoc dacă eviți să cunoști o femeie ca asta… Și observând că-mi caut o țigară nervos, s-a grăbit să-mi dea tabachera din dreptul lui.
Mouthy și-a țuguiat buzele, privind spre ea, și pe urmă s-a întors concludent și disprețuitor:
— Are un surâs absent și binevoitor, de regină care vrea să se facă populară… Și-a turnat whisky și mi-a turnat și mie din nou…
Am dansat pe urmă cu ea, numai pentru ca la întoarcere să-mi schimb locul și să iau un scaun de unde să văd mai bine pe doamna T… Americanca a înțeles și m-a privit mirat și compătimitor cu mimică, făcând ochii frumoși și oblici, mici, lipind buzele intenționat și ermetic… Aducând umerii arcuiți în față. Întorsesem scaunul și încălecasem pe el, cu coatele pe spătar și obrazul culcat pe brațe. Doamna T. era mereu cu spatele la mine.
De multă vreme curioșii de pe la gard plecaseră să se culce, unele mese erau acum goale. Mouthy m-a întrebat, izmenindu-și căpșorul, sprijinit în mâna de madonă grăsuță, peste buclele căzătoare în pătrat:
— De ce nu te duci, dragă, s-o inviți la dans?
L. C, care se instalase mai demult în ghereta-jilț, însă, m-a sfătuit să nu fac asta, dacă n-o cunosc, căci pentru mine ar fi mai grav să fiu refuzat. Mouthy, uimită:
— Să-l refuze, scumpo? Dar ea moare după el… De asta a venit să-l caute la Movilă… Ar fi o fericire pentru ea s-o danseze.
Peste câtva timp, bănuiesc că deputatul a propus o plimbare pe malul mării, căci au plecat escortați și de economistul brun…
Gălgojanu, grav, a făcut propunerea să mergem și noi pe malul mării.
— Pe cuvântul meu, ai neapărat nevoie de o baie rece…
Mouthy a sărit în sus, bătând din palme:
— Hai cu barca! Hai la turc.
Spre indignarea lui Ghenovicescu:
— Ați înnebunit? În halul ăsta? Nu vedeți că sunteți toți beți ca niște cizmari sâmbătă seara? Nu merg nici dacă știu că stai goală la proră, sub lumică.
Mouthy, tot mai excitată, s-a arătat încântată s-o facă și pe asta… Câteva clipe Ghenovicescu m-a examinat cu intenție și milă și m-a amenințat apoi că, dacă mă mai frământă atât, mă domolește stropindu-mă cu sifon.
Lumea de la mesele vecine ne privea amuzată și indulgentă, bucuroasă probabil că mâine poate povesti pe plajă „alta” cu banda beată a lui Fred Vasilescu (sau dacă vreți „Lumânăraru”), convinsă desigur că asemenea petreceri nu sunt lipsite de eleganță. Dar eu sufeream.
Peste câtva timp au reintrat pe poarta de lemn cu zăbrele vechi a grădinii cei trei. Când s-au așezat din nou la masă, foarte mulțumiți și bine dispuși, doamna T. s-a așezat cu fața la mine… Am privit-o furios în ochi și atunci a băut ostentativ, ciocnind paharul cu toți… Nu-mi scăpa nici o mișcare. Ei, în orice caz, erau mai beți decât noi… Cum muzica era în pauză, deputatul, după obiceiul cârciumilor, a cerut să vie un lăutar să cânte la masa lor… A fost refuzat politicos de către maître d'hôtel.
Toată lumea observase acum modul sfidător în care, călare pe scaun, cu coatele pe spătar, priveam pe cei de la masă. Aș fi vrut să fie cât de puțin obraznic vreunul dintre bărbați ca să-l pălmuiesc… De la un timp, deputatul aproape se lipise de doamna T. și când luau obiecte de pe masă brațele lor se împleteau parcă în treacăt. Surâdea mereu, cu buzele umede, cu ochii vioi, mari, strălucitori, cu toată fața înmuiată viu, minunat încadrată de acel turban alb.
M-am uitat furios la el, m-a privit disprețuitoare, în timp ce el îi așeza eșarfa de batic pe umeri, pretext ca să-i cuprindă ușor în podul palmelor. Am băut iar, până când n-a mai fost nimic în sticle, și am cerut altele. Urmăream așa de hotărât ce se petrecea la masa aceea, că toți de la noi văzuseră că nu mai e glumă și mă priveau tăcuți, cu destulă nedumerire și așteptare.
Doamna T. era viu amețită; când însă deputatul a voit să-i dea să bea din paharul lui, nu m-am mai putut stăpâni, și cam împleticindu-mă, m-am dus acolo, am bătut cu pumnul în masă, strigând indignat:
— Doamnă, ești o nerușinată.
S-a ridicat în picioare cu fața puțin lungită de uimire, cu ochii mari… De-abia mai respira… Își frământa degetele lungi, parcă puțin uscate, vii.
— Cine ești dumneata? Ce vrei? Parcă m-ar fi pălmuit.
— Cine sunt? Ce vreau?… Ai uitat când frământam cu dumneata droturile divanului meu? (Și stăm gata să lovesc în oricine.)
Toată grădina încremenise… Multă lume se sculase în picioare… Cei trei însă nu mișcau niciunul, reputația mea de boxeur și bun scrimeur îi înghețase pe scaune… Doamna T. a închis ochii și toate trăsăturile feței i s-au frânt, doar dunga ușoară dintre sprâncene s-a înălțat… Avea gura îndurerată, întredeschisă… De i se vedeau puțin dinții frumoși de deasupra. Pe urmă a deschis ochii, plini de lumină, lichizi, înlăcrimați. Atunci s-a sculat de la o masă un tip de lăutar sau doctor, așa ceva, cu mustața de plotonier, cu manșete scrobite ca două burlane, pe care nu-l mai văzusem niciodată, s-a oprit în fața mea, m-a privit în ochi, aprig, și mi-a spus șuierat, tare, amenințându-mă cu arătătorul:
— Domnule, ești un gujat… Și, dacă n-ai fi beat, te-aș pălmui.
Am vrut să ridic mâna… Mi-era moale… Am vrut să înjur, dar i-am întâlnit ochii, am început să-mi plimb limba uscată peste buzele arse, nu puteam articula o vorbă… Se așezase iar jos, când m-am dezmeticit puțin și am făcut doi pași până la masa lui, bâlbâindu-mă:
— Te rog… Să-mi dai adresa dumitale. M-a privit cu același aer de matador:
— Vila Victoria… Tekirghiol-sat.
Doamna T. s-a sculat de la masă și fără să privească pe nimeni, cu ochii duși, a dat bună seara și, împreună cu doamna bătrână, s-a urcat în hotel.
A doua zi, duminică, Mărginoiu și Costescu s-au dus cu mașina mea și i-au cerut să constituie cartelul… Au luat apoi contact cu un căpitan de infanterie și un profesor de liceu. Au căzut de acord asupra pistolului și toată după-amiaza Mărginoiu a cutreierat Constanța ca să găsească arme. S-au întâlnit din nou și au convenit să se amâne o zi ieșirea pe teren, iar Mărginoiu s-a dus seara la București de unde a adus pistoale. Miercuri, după ce am încercat vreo două terenuri, fiindcă întâlneam mereu oameni, la muncă, pe ogoare, urmându-ne în două mașini, am luat-o pe după „Hotelul Băilor”, în sus, ocolind în fața bisericii la dreapta, apoi pe un drum de care, în marginea unei tarlale de porumb… Am ieșit într-o câmpie de la capătul lacului. Am schimbat trei focuri, eu trăgând în sus și cred că la fel a făcut și Ladima.
Mărginoiu mi-a mărturisit mai târziu că a doua zi doamna T. i-a cerut stăruitor o întrevedere și i-a spus că acest duel nu trebuie să aibă loc… Pe urmă, când el i-a explicat că e inevitabil, l-a implorat să facă așa ca să nu existe victime… A stăruit atât, a plâns aproape – mi-a spus el uimit – încât și-a dat cuvântul de onoare că armele vor avea încărcătură insuficientă… N-a fost greu, mi-a spus, să-i convingă și pe ceilalți trei, niciunul dintre ei nedorind să-și provoace complicații în caz când unul dintre noi ar fi fost ucis.
Așa l-am cunoscut pe George Demetru Ladima, despre care am aflat tot atunci că e ziarist în București, și acum, sub fotografia asta legată cu panglică deasupra unui teanc de scrisori, îl descopăr parcă într-un mormânt. Să gândesc că a iubit-o pe Emilia, să-i gândesc alături mi-e așa de greu, cât îmi venea în școală să adun caii cu gâștele.
Când am venit în București, îl vedeam adesea pe stradă… Într-o zi, îmi aduc aminte că, în fața cafenelei „Capsa”, ne-am salutat, am vrut să-l opresc.