Acum ține ea, în mâna grăsuță, scrisorile, și eu citesc peste umărul ei rotund. Am făcut-o înadins pentru ca să mi le comenteze, fără să-i cer anume asta, căci, desigur că, numai așa din reacțiune animală, ar refuza… Sub pretext că stau mai bine, m-am rezemat de ea cu un soi de familiaritate complice și tandră… Crește în mine o durere mărăcinoasă și sunt actor într-un teatru care, ca teatrul în teatru din Hamlet, corespunde unei drame adevărate.
Scumpa mea, Mâine vreau să te văd neapărat, Emy, am vești bune de tot… Nici nu știi ce înfrigurat sunt… Ieri am luat din nou masa cu prietenul meu, afară din oraș… Nici nu mi-am închipuit că s-au deschis grădinile și mai ales că se poate mânca și ziua acolo… La „Flora”, la prânz, parcă ești într-o stație climaterică în străinătate… Grădină mare cât un parc cu parmalâc verde, cu mese afară, așa în plin soare… Galantarul bogat cu mâncăruri, chelnerii îngrijiți îți dau impresia de odihnă, de curat, ca de sanatoriu. M-am simțit așa de bine… Pe urmă, după ce am luat cafele și coniac, un coniac tare și ușor ca o flacără galbenă, am făcut un tur cu mașina până la Otopeni… Cu toate că șoseaua era stricată, mi se părea că nici în leagăn, când eram mic, nu m-am simțit așa de bine, la ora 2, după o masă bună, ca în fotoliul adânc și elastic al mașinii (puțin amețit de vin, e drept). Ei bine, Emy, fundația e pe cale să se realizeze… S-ar putea să mergem încă din vara aceasta la Râmnicul-Sărat… Căci acolo vreau să mergem, Emy. Obligațiile mele de secretar nu mi-ar impune să stau în București… Așa încât în loc să trăim prost aci, am putea trăi curat și frumos acolo.
Când îți spuneam: „Emilia, dă-mi un an de așteptare și încredere, și totul se va schimba…” Fii mâine acasă… Trebuie să stăm de vorbă.
G. D. L.
— Mi-era imposibil… Traian nu mă lăsa nici un minut liberă… Dormeam și mâneam la el, dar Valeria nu-i spunea lui Ladima… Veneam numai să mă schimb acasă… El venea însă în fiecare seară și juca tabinet, așteptându-mă, cu Valeria.
— Și cum s-a terminat cu Traian?
Trăsăturile caligrafice, adică fruntea senină cilindrică, sprâncenele aduse din condei, ochii mari neadânciți în pleoapele grăsuțe, catifelate, se strâmbă într-o denunțare:
— Intrigile, dragă… Că în teatru e ca un viespar… I-au scris scrisori… Aș vrea s-o mai întreb, dar e în mine o drojdie de oboseală și nemulțumire, când îmi amintesc de…
Fundația s-a făcut. Nu are venituri de un milion, dar are, e adevărat, un secretar. Nici o clipă, nici ca o bănuială măcar, nu mi-ar fi trecut prin cap că am putea oferi unui domn atât de bine postul acesta… În îmbrăcămintea lui serioasă, de profesor, în tonul academic, cum să-ți spun? Cu care vorbea, superioritatea intelectuală și de om de lume pe care o manifesta nu ți-ar fi permis nici o clipă să crezi că unui asemenea om îi poți face ofensa să-i oferi un post de secretar al unei fundații particulare pe care noi l-am încredințat unui tânăr student recomandat de un profesor. S-au dat premii, e drept, între altele și unul de poezie. Tata a cerut Academiei și unor scriitori cunoscuți să decearnă „Premiul Sorin Vasilescu” de 30 000 de lei. Trebuie să spun cu sinceritate că auzisem că e un excelent gazetar, dar n-am știut, până la sinuciderea lui, că Ladima e și poet, și mai puțin, cum au scris unii atunci, că e un foarte mare poet. Premiul a fost dat deci altcuiva.
— Vrei să trimit să mai aducă țigări? La ce te gândești?
— Da… Mai pe urmă…
— Chestia cu ce credea el nu s-a făcut, dar pe urmă a găsit ceva la o revistă, nu știu unde… Lucra… Era așa… Secretar… Dar nu câștiga mai nimic.
Emy scumpă, Țin foarte mult să te rog un lucru… Am invitat la masă… Mergem într-un loc unde se mănâncă admirabil, e o cârciumă pe Buzești, „La Nepotu” – trei buni prieteni ai mei… Le-am spus – numai lor, Emy – pentru că suntem foarte buni prieteni, căci ne vedem în fiecare zi la cafenea, că va veni și logodnica mea… Emy, nu-ți închipui ce cald mi se pare cuvântul acesta și înflorit, numai când îl pronunț: logodnica mea… Aș fi fericit să fiu într-o seară în mijlocul prietenilor mei buni, cu logodnica mea… (N-am mai spus la altcineva la nimeni că suntem logodiți, nu te supăra…) Dar cuviința cere să ți-i prezint dinainte.
Iată-i de pe acum, în scris. Unul, Bulgăran, este un mare savant, Emilia… Firește, nu e profesor universitar… Pentru că numai diplomele contează în țara asta… Are o teorie extraordinară asupra atomilor… pe care o va scrie și o va traduce în franțuzește. A făcut descoperiri literare care au revoluționat istoria literaturii noastre… Cibănoiu a fost cancelar la Externe… N-a înaintat pentru că știi ce înseamnă să înaintezi la Externe; să fii din lumea lor și să perii toată viața… Acum vreo cincisprezece ani, Cibănoiu a pus semnul mirării într-un ordin al secretarului general, care credea că St. Louis e un oraș din Franța și numise un consul acolo… E un mare teozof Emy, ai să-l cunoști… Colaborează la o mulțime de reviste teozofice franceze și germane… Are o bibliotecă imensă… Penciulescu, cel care întregește trinitatea, e, fără îndoială, cel mai deștept om din țara românească… Ripostele lui sunt celebre… Ras, negricios, cu o față de consul roman blazat, e de o cultură care sperie și pe profesorii universitari. N-a primit niciodată o catedră, a socotit nedemn de el asta… A preferat să fie suplinitor la un liceu particular, decât să se preteze la compromisuri.
Un profesor universitar care își pusese ochii pe el, de când era student, și-a dat catedra și fata după altul, când a văzut că Penciulescu face… Mofturi. Ai să-i cunoști, Emy, și ai să vezi ce tipi interesanți sunt. Prin urmare, dragă, trec mâine să te iau pe la 8 1/2 nu?
G. D. L.
Se întoarce, și acum încă deziluzionată, schimbă picioarele… Se întinde, voinică, a plictiseală.
— Am fost… Vai ce seară… Erau niște rable, de parcă eram în spital… Unu n-avea dinți și făcea spirite… Altul făcea pe curtezanu. Ce prieteni și-a găsit el!… Am stat numai până la 11, că mi s-a părut o prostie să pierd noaptea cu o adunătură ca asta. Biletul ăsta (de la mine din mână) l-am găsit de dimineața, vârât pe sub ușă, e iscălit de ei trei.
Păcat, Emy, că n-ai stat… Prietenii mei te găsesc foarte bine… Le-ai plăcut enorm… Noi acum am încheiat… Dimineața… Ei mi-au spus să trec să-ți las pe sub ușă biletul acesta pe care iscălesc cu toții. Cu cele mai dulci sărutări de mâini, G.
Gedem nu știe ce comoară are. Bulgăran… Nici ducele de Sagan n-a prezentat o așa frumusețe la un supeu prietenilor lui… Cibănoiu.
Dacă aveai de gând să pleci așa de repede, de ce ai mai venit? Penciulescu.
Cam în vremea asta, plecam pe câte două-trei zile din București cu Traian… Că încă nu rupsesem cu el. Avea inspecții și mergeam și eu… Stăteam la hotel, până venea el, pe urmă ieșeam împreună la masă la restaurant. La Giurgiu… La Buzău… O dată am fost și la Roman… Ladima era foarte enervat și devenise bănuitor[12]. Caută țigări pe noptieră și nu găsește.
— Nu mai sunt țigări?
Acum o scrisoare fără titlu, dezordonată, fără scrisul acela culcat și mare, ci aproape drept și mai mic.
Aseară treceam, pe lângă un grup, în fața teatrului. Unul dintre actorii tineri povestea ceva și toți râdeau. Când m-am apropiat, toți au tăcut și păreau jenați… L-am luat pe Ion Sârbul deoparte și, după câtva timp, necăjit, enervat, sâcâit, mi-a spus, îndurerat: „Gedem, ești un dobitoc fără pereche… Nițescu povestea ce i-a făcut Traian Emiliei, pentru că a prins-o în cabină la un teatru particular cu un coasociat director… A văzut-o mergând cu el la teatru, la o oră când nu puteau fi nici măcar repetiții… A urmărit-o, a intrat în teatru și de la ușa cabinei a ascultat și a înțeles totul. Pe urmă?… Gedem, ești un dobitoc fără pereche… Cu tot geniul tău… La revedere… Nu te mai apropia de grupurile care râd cu hohote… Nu uita să depui cărți de vizită la Anul nou și la ziua onomastică lui Traian Justiniu. La revedere…” și aplecat bătând mătănii. Nu sunt, Emy, nici furios, nici nu sufăr. Mi-e numai o imensă, o nesfârșită milă de mine… Fiecare suntem ursiți de la facerea lumii să fim așa cum suntem, așa cum e ursit sâmburele să dea bostan, și bobul de grâu spic… S-a făcut în mine ca o lumină de moarte și înțeleg acum, neașteptat, toate întâmplările și toate faptele omenești ale acestui an de delir, de când te cunosc… Cu bine, Emy, fii fericită, căci există soiuri de fericire pe lumea asta pentru tot ce a creat Dumnezeu.
G. D. Ladima
— Am crezut că acum s-a sfârșit… A fost în mai asta, într-o ghină mizerabilă… Știam că pe întâi iunie sunt concediată de la Național. Speram să intru la alt teatru, particular… L-am pierdut și pe Traian… Și acum se mai supăra și Ladima. O lună n-am mai știut de el nimic… Pe urmă am aflat că e bolnav.
În anul acela, în iunie, am avut și eu un conflict cu el… Era în comitetul unei expoziții de câini… Pentru că se știa că e unul dintre cei mai buni cunoscători ai raselor de câini din țara noastră. Pe maidanul fostei primării se făcuse o curticică prăfuroasă, mărginită de cuști și cotețe, cu tot soiul de câini și căței. L-am rugat să dea, în loc de premiul doi, premiul întâi pentru un pekinois mătăsos al unei prietene care nu-mi mai da pace.
— Nu te supăra, domnule Vasilescu, dar premiul întâi a fost dat de vreo zece ori până acum. Asta mă plictisește… Scuză-mă. Plec acasă. M-am săturat.
Emilia a luat un bilet, care, de altfel, venea la rând.
— Ce bilet este ăsta? Și îl cercetez mirat.
— De la un prieten al lui… De la Cibănoiu.
Domnișoară, Iertați-mă dacă intervenția mea este inoportună și deplasată. Dar știu ce inimă bună aveți și sunt sigur că dacă sunteți cauza unei atât de mari suferințe, e că nici nu bănuiți răul pe care-l faceți… De vreo săptămână, domnișoară, prietenul nostru merge spre moarte… Pe căldurile acestea grozave, e singur, fără nimeni lângă el, și sunt sigur că prezența d-voastră câteva minute lângă patul lui… ar fi ca un balsam… Doctorul i-a interzis să coboare și noi facem, cu rândul, pe paznicii lui, dar avem foarte puțin timp liber.
Cibănoiu
— Eu tocmai plecam într-o excursie cu automobilul prin Ardeal… Dar s-a dus Valeria numaidecât… Ce-a găsit acolo zice că nu poate spune. El sta tocmai sus, la al treilea, pe Rahovei… Nu era măturat de zile întregi, o gândăcime să te sperii, haine și ghete murdare, resturi de mâncare. Pe cărți sta praful de un deget. El avea nevoie de pungi cu gheață pe frunte și seara comprese calde la ficat… Era slăbit, neras, rufăria patului murdară, căci era o singură servitoare la toate trei etajele. Venea numai să măture și să aducă apă dimineața. Valeria a venit înapoi acasă… A luat un ciocan, cuie, cearșafuri de pat și o pernă cu fețele ei, a luat un reșou, că eu am vreo două-trei, că mereu se strică și nu vreau să rămân fără niciunul.
Casa lui era veche, ca o cazarmă, dar avea electricitate și priză pentru reșou, așa că tocmai bine putea să încălzească apa.
Împreună cu Cibănoiu l-au coborât jos din pat… L-au așezat pe saltele în fundul culoarului. A deschis ferestrele, a curățat puțin de păianjeni, a măturat bine, a pus praf pentru ploșnițe și pâine muiată în acid boric pentru gândaci. A dres ea singură patul, că Cibănoiu nu se pricepea la nimic… A potrivit rafturile de cărți. Pe urmă a primenit așternutul, a spălat vasele și paharele… Cibănoiu se minuna, nici nu mai recunoștea odaia… În fiecare zi, că eu eram plecată, se ducea la el; de câteva ori, când avea dureri, a stat și noaptea lângă patul lui. Că era bolnav de ficat, nu știu ce avea, că nu avea voie să bea decât lapte. Spune Valeria că avea niște dureri îngrozitoare, uneori își mușca mâinile ca să nu strige… Când îi treceau crizele stăteau de vorbă… Și ei și lui le plăcea să stea la discuție… Spunea Valeria că despre mine n-a spus o vorbă tot timpul… Ea adusese un borcan de dulceață de acasă și pregătea la reșou cafele, de trata prietenii când veneau… Seara se adunau toate rablele acolo și zice Valeria că petreceau foarte bine.
De văzut nu ne-am văzut toată vara… Eu fusesem la Bârlad tot timpul… El mi se pare că a fost la un cămin de scriitori prin Transilvania… S-a angajat pe urmă la o gazetă de la Chișinău, dar nu știu de ce n-a stat decât două luni. Pe la sfârșitul verii mi-a venit un angajament de la Teatrul Național de acolo. Am bănuit eu că trebuie să fie ceva cu el acolo… Dar n-am primit… Trebuia să transportăm casa și ne era greu.
Valeria dragă, Nu înțeleg de ce te-ai grăbit atât să-mi trimiți cărțile împrumutate… Îmi făcea plăcere să le știu la d-ta… Dacă vrei altele, oricând, toată mica mea bibliotecă îți stă la dispoziție… Știu că niciodată cărțile pe care le iubesc atât nu vor fi în mâini mai bune, mai îngrijitoare și atât de iubitoare ca ale d-tale. Mereu îndatoratul, George Demetru Ladima
— În septembrie, când ne-am întors, Valeria, care împrumutase niște cărți de la el – nu le-a citit, că nu i-a plăcut niciuna – i le-a trimis înapoi… Despre mine nu spunea nici un rând, nici n-o întreba niciodată… Aflase și el, poate, că în toamnă era să mă mărit cu Arghiropol. Eram ca și logodită…
— Arghiropol era un societar al teatrului? Nu l-au scos la pensie? Așa auzisem parcă…
— Da, și a stat la noi în casă vreo două săptămâni. Decât să fiu metresă pe degeaba a unui tenor, mai bine nevasta unui societar, că amanți găsesc eu câți vreau… (Ea nu spune limpede că vrea un bărbat „complezent”.) Arghiropol a și stat aci, vreo trei săptămâni… Ladima știa… Când ne întâlneam pe stradă, mă saluta foarte rece și așa… Foarte demn… Că nu mai venea nici la noi… Îi spusese Valeria că m-am logodit și că de Sfântul Dumitru ne mutăm într-o altă casă, mai mare… La Național, însă, tot n-am mai putut să intru… Nici Nae Gheorghidiu nu putea face nimic, că acum fusese scos de la minister și îl atacau mai toate gazetele.
Domnișoară, Am publicat astă-vară în cea mai de seamă revistă literară, Cugetul, în care public de obicei versurile mele, trei articole despre decadența teatrului românesc, care au avut oarecare răsunet, îndeosebi în generația tânără, dornică de o spiritualitate nouă. S-a hotărât să facem o grupare pentru teatru, i-am spus: Proscenium. Un tânăr regizor, Doriadi, care a studiat la Berlin cu Karl Heintz Martin, va pune în scenă. Înainte de spectacol vom ține conferințe arătând ce vrem. Sunt nădejdi mari că vom revoluționa în întregime teatrul românesc învechit, rămas la formule vulgare, bulevardiere. Cea dintâi piesă pe care o vom juca va fi învierea lui Tolstoi, într-un singur decor, cu proiectoare și recuzită modernistă… Te-am propus pe d-ta pentru rolul Maslovei și, după oarecare discuții, deoarece se pare că Doriadi vrea pe altcineva, s-a căzut de acord. Pe bărbat îl va juca un tânăr absolvent al Conservatorului, Priboescu, pe care probabil îl cunoști, pentru că se spun despre el lucruri extraordinare. V. I. Stefanovici, unul dintre cei mai reputați esteți de la noi, va vorbi despre Tolstoi și regia lui Gordon Craig. Spectacolele vor avea loc la Teatrul Popular. Sala va fi decorată în perdele cenușii, iar scena transformată.
G. D. Ladima
— Deși nu plăteau nimic și știam eu cât timp se pierde cu repetițiile, am primit… Venea și el, în fiecare zi, la repetiții, sta într-un stal în întunericul sălii, și-mi vorbea foarte politicos. Îmi plăcea mult mai mult așa cum se întorseseră lucrurile. Miroseam eu câteodată că trece anume pentru mine pe la ușa regizorului.
— Și s-a jucat spectacolul?
— De vreo trei ori… Am aci și critica…
A coborât și a scotocit într-altă cutie, unde erau tăieturi din diverse ziare… Afară de Universul, care nu găsea satisfăcătoare asemenea încercări și spunea că singura care a înțeles rolul a fost domnișoara Răchitaru, și de Dimineața, care lăuda mult pe Doriadi, pe Priboescu și remarca în treacăt pe domnișoara Răchitaru, „care a fost în rol”, toate celelalte critici mai mărunte vorbeau, așa, călduros despre spectacol și rând pe rând arătau că mai ales în scenele de beție, Maslova a domnișoarei Răchitaru a cutremurat sala… „Are un temperament copleșitor, scria unul dintre critici, și Teatrul Național a făcut o greșeală de neiertat concediind-o.” Mai erau câteva reviste, mici probabil, pe hârtie velină, care cereau ca neapărat să se încredințeze un teatru permanent lui Doriadi.
— Eu eram bucuroasă că asta îmi slujea ca să cer să fiu reangajată la Național, mai ales că nu mai puteam conta pe Arghiropol… Care, după ce stătuse trei săptămâni în casă la noi, rupsese logodna. Și încruntând, prea puțin, centrul de întâlnire deasupra nasului, a atâtor linii caligrafice: Iar intrigi și anonime. Că știi cum e acolo! A aflat și de falimentul băncii.
— Ce faliment? Întreb uimit. Emilia se învinețește, se agită toată.
— Să nu mai vorbim. Pungașii de la „Banca Gompos”… Mi-au mâncat un milion… Că tocmai vream să iau o casă în parcul Principesa Maria… Că mereu ziceam să ne mutăm… Acum!… Și își freacă vertical palmele desfăcute, cum ar toca banii cu două talgere de fanfară, în semn de „adio”.
Altă scrisoare, acum cu un scris mai nervos, mai grăbit și mult mai oblic, fără titlu.
E peste puterile mele… Trebuie să-ți scriu… Trebuie să-ți vorbesc… Până mâine seară trebuie să se întâmple ceva, pentru că mi se rup zăvoarele minții… De trei luni îndur o suferință care întrece puterea de rezistență a nervilor mei, depășește tot ce e capacitate de îndurare și răbdare… Orice, Emy… Dar vreau să fiu iar lângă tine… Să te aștept jucând tabinet cu Valeria… Mă cuprinde nebunia, mi se pare dintr-altă lume posibilitatea pe care o aveam de a-ți auzi pașii pe scară – oricât de târziu – de a te vedea intrând pe ușă, scoțând pălăria cu mâna stângă și așezând-o peste mănuși.
Să privesc, sprijinit în coate pe fața de masă cu pătrate albe și roșii, obrazul tău rotund și rumen, cu ochii mari verzi. Să ne certăm… Să spui ce vrei… Sunt cel mai nenorocit dintre oameni, Emy, când sunt departe de tine. Prezența ta, alături de mine pe stradă, de cealaltă parte a mesei, în sufragerie, în aceeași încăpere, fie și într-o sală de spectacol, mi-e mai necesară ca unui morfinoman doza lui zilnică.
Cel puțin înainte te puteam aștepta… Sufeream atâta… Azi până și așteptarea aceea, acum când de trei luni nu mai am dreptul acesta, mi se pare un paradis pierdut. Redă-mi-l… Pe lumea aceasta e tot ce mi s-a dăruit într-o viață de umilință, mizerie și suferință.
George Ladima.
Nu pot să întreb, decât după o lungă tăcere, în care mă apasă un soi de deznădejde, cu toate că surâd.
— Ce i-ai răspuns?
— M-am sfătuit cu Valeria și ea a fost de părere să-l chemăm… Mai ales că acum mă certasem cu Arghiropol și eram liberă de tot. Am întrebat-o pe Valeria dacă să mai spun vreo minciună ca rândul trecut, să mă dezvinovățesc… Ea a spus să tac din gură… Că e mai bine pentru mine ca el să știe adevărul.
I-am scris o scrisoare că îl aștept a doua zi seara, cu mare plăcere… Și uite ce nebunește mi-a răspuns.
Era într-adevăr o scrisoare de înnebunit. Pe patru pagini nu era scris decât cuvântul „mâine”, în coloană, pe fiecare pagină și de câte 10 – 15 ori.
Mâine.
Mâine.
Mâine.
Mâine.
Mâine.
Mâine.
Și așa toate fețele. La urmă doar atât: „Va mai fi mâine?”
— După aceea, ne-am văzut cam în fiecare seară… Avea bilete la cinematograf și teatru luate de la ziare și am ieșit împreună. De câteva ori am stat amândoi acasă de vorbă și se ducea Valeria la teatru.
— Ascultă, ai fost din nou a lui?
— Nu… Că nici n-a fost vorba de asta… Stăteam numai așa de vorbă, că altminteri era idealist.
Mă uit la ea, e tot senină, mare și goală.
Draga mea, Toamna târzie e de aur, părul tău bălai e de aur, ochii tăi au licăriri de aur… Săptămâna asta e aurul vieții mele… Sunt un nerod… Un nebun, că trei luni am suferit atât… Trimit două locuri din vreme pentru Valeria s-o invite pe prietena ei. Cibănoiu îmi spunea azi-dimineață că ar merge și el bucuros cu Valeria la cinematograf. Noi, care am văzut și Carnea diabolică și Lord Satan, vom rămâne acasă…
George.
Să rămâi cu Emilia, fără s-o ai!
Mă întreb ce poate fi intimitatea cu femeia aceasta, mai ales când nu e dezbrăcată?
— Ce vorbeați, seara?
— Până noaptea târziu… Despre teatru… Despre actori, știa o mulțime de lucruri. Uneori jucam și noi tabinet… Îi plăcea, așa, să stea aci.
Emy scumpă, Ceea ce-ți spuneam aseară e pe cale să se împlinească. Azi m-a chemat prietenul de care-ți vorbeam și m-a prezentat unui deputat, n-ai de unde să-l cunoști, Nae Gheorghidiu… A rămas să ne întâlnim diseară din nou acasă la el… Prin urmare, nu pot veni… N-am vorbit încă despre condiții… Știu că va fi un buget foarte scăzut și lefuri foarte mici. Sper să iau cronica dramatică… Gândește-te puțin la mine diseară.
George Ladima
— Când am primit scrisoarea am rămas trăsnită… Nici azi, jur, nu mai înțeleg cum de el nu a văzut că Gheorghidiu este, știi? Arendașul pe care l-a văzut la noi. Urmează apoi o seamă de bilețele scurte… Fie că Ladima nu mai avea timp să scrie, căci acum scria aproape singur jumătate din gazetă, și încă articolele cele mai de seamă, fie că nu mai avea nevoie să scrie, căci pe Emilia o vedea în vremea aceasta, probabil, când vrea. Era o activitate înfrigurată, politică, războinică… Poate o fi fost și o diversiune sufletească – Nu sunt decât mici bilete:
Treci cu Valeria diseară pe la mine pe la redacție… Mă luați și mergem să mâncăm la „Mircea”.
Sau altul, pe hârtie cu antetul Veacului:
Nu te pot aștepta… Vino direct la teatru… Eu iau un ceai la redacție… Vezi să nu pierzi actul I, căci e o scenă foarte importantă… Observă că locul gazetei s-a schimbat, căci, din cauză că am apărut târziu, ni-l dăduse la fund și l-am trimis înapoi.
G.
Rămân din nou îndelung pe gânduri… Toată vremea aceasta de vreo câțiva ani încoace e a vieții mele, și trebuie să precizez că orice dată, chiar străină, trece prin existența mea ca un amestec de vis și realitate… Ceasul care a bătut orele regulate până am împlinit 28 de ani e de atunci puțin strâmb. Trăiesc o viață în care nimic din ceea ce se întâmplă nu mai e cu semnificație simplă… Totul trebuie să corespundă, ca în vis, la altă situație, faptele capătă înțelesuri noi, unele printr-altele. Cuvintele nu mai sunt semne pentru ce e dincolo de ele. Mai înainte viața mea avea zilele săptămânii: luni, marți, miercuri etc., care corespundeau cu zilele cifrate în calendar… Când era ora 12, era ora 12… Dacă era cald, mi-era cald. Dacă aveam guturai, strănutam… Aveam un program, sau o lipsă de program, care se suprapuneau exact faptelor… Când cunoșteam un domn, era un domn, când cunoșteam „alt domn”, era „alt domn”, când mă culcam cu o femeie însemna că am avut-o, când un cunoscut spunea că-i plac țigările Lucky Strike însemna că-i plăceau Lucky Strike. Dar de câțiva ani, printr-o acumulare de împrejurări deosebite, care ele însele or fi având vreun tâlc, semnele nu mai corespund conținutului lor stabilit, faptele au alte cauze de cum le știu eu, dacă o femeie, care e zodia mea, râde, nu mai înseamnă că e veselă; când un domn e grav, corect și important, nu înseamnă că nu depinde în toată soarta lui de un cuvânt al meu, când fug de un surâs, poate însemna că îl doresc, iar un domn cu mustăți războinice, pe care-l prelungeam într-un raion universitar, aflu azi că ducea pantofii Emiliei la cizmar… Știu că asemenea devenire e normală pentru nenumărați alți oameni, dar ceea ce nu e normal e transformarea mea, automobilistul și atașatul de legație Fred Vasilescu. Iar acum când eu nu mai sunt cum am fost, ochii mei, prin care văd lumea, sunt, mai mult ca oricând, cum n-au fost niciodată, numai ai mei, și înapoia lor sunt eu, numai eu… Nu pot să fiu înapoia altor ochi… Noțiunea de normal eu nu o am decât comparând existența mea de dinainte de a întâlni pe doamna T. cu existența mea de acum. Vedeam mai puține colori, doar câteva nuanțe, mult mai puține fapte, alte bucurii… Nici nu bănuiam atâtea înțelesuri câte îmi sar în ochi de atunci încoace. Erau chiar mult mai puține întâmplări pe lume și semănau, groase, oarecum toate. Mi s-au ascuțit simțurile? Nu vedeam mai înainte nimic, ca atunci când treci pe lângă un copac, plimbându-te fără să-l vezi măcar, deși nu ești distrat, numai pentru că nici nu-ți închipui ce ai putea vedea la un copac. Și nici nu-ți pui problema asta. Dar când tovarășul s-a oprit privind, și te oprești și tu, descoperi nenumărate forme și fapte. Coaja copacului e crăpată într-un anumit fel, care te sperie cu diversitatea lui, sunt flori la rădăcina lui, de soiuri foarte diferite, e și un mușuroi de furnici, pe care dacă-l privești atent descoperi alte întâmplări mici, dar neasemeni una alteia.
Femeia aceasta e tovarășul care m-a oprit din drum, numai ca să privească el ceva, și de atunci am început să văd și eu o mulțime de lucruri. Mă gândesc că fără doamna T. n-ar fi existat în nici un fel Ladima în viața mea; iar întâmplarea de acum, care mă îngheață și mi se pare în amurgul acesta călduros, în camera aceasta, dospită de suferințe și semnificații, nu m-ar fi oprit în loc nici cât să fumez o țigară. Fără să-mi descopere ea anumite răsfrângeri de orgoliu și anumite gingășii, fără să-mi fi arătat savoarea umilinței, nu m-aș fi întovărășit niciodată cu un om care m-a făcut „gujat” în plină lume; fără ea n-aș fi știut că a te întâlni noaptea cu un astfel de om și a porni cu el apoi la Sinaia poate însemna o bucurie scăzută, grea, mai adâncă decât o călătorie la Londra, pe care o așteptam atât când eram student.
Și dacă toate aceste există, și mai ales există așa, e pentru că în toate, în orice lucru, în orice întâmplare și neîntâmplare, de când am cunoscut-o, dăinuie ceva din existența ei, imaterial, cum vibrează în orice organ, cât de neînsemnat, energia întregului. Și nimic nu mai poate să fie altfel, cum râul nu mai poate curge în sus. Mai ales de când a venit și lovitura cumplită (care m-a făcut să citesc atât și să caut explicații), lumea e azi pentru mine ca privită printr-o lupă și impregnată de gândul existenței acestei femei, cum e orice obiect înmuiat vag verzui, când privești lumea prin ochelari verzui. A bătut cineva la ușă.
— Emilia!… Și, mai sec: Emilia!… Vino puțin afară…
Își aruncă una peste alta pulpanele chimonoului roșu, lucitor ca atlazul, și după ce a vorbit ceva dincolo, închizând ușa cu grijă, se întoarce înnodând fâșiile pe șoldul plin, cu o mutră mieroasă:
— Ascultă, nu te superi… Dacă te las singur puțin… A venit croitoreasa. Se scuză și nu știe că asta mă împacă, mă domolește de parcă a sunat de recreație… Îi spun cu un accent de sinceritate, pe care nu l-am avut niciodată în casa asta:
— Dar, Emilio, crede-mă… Mă simt foarte bine… Singur… Sunt obișnuit… Îmi place. Mi-a fost destul de greu să-l conving pe Nae Gheorghidiu să-l ia director la Veacul pe Ladima… El se gândea mai mult la un fost gazetar pamfletar, care schimbase câteva partide și trecuse cu dezinvoltură pe la vreo cinci gazete de toate nuanțele… I-am spus însă, pentru că mă consultă foarte adesea, de se miră și tata, mai ales de când, la Londra, l-am pus în legătură, foarte solid, cu fabrica de arme și muniții cu care ne-am asociat, că trebuie să punem în fruntea gazetei un om nou, cu un trecut fără toartă de care să se poată agăța învinuirile, ca să dăm autoritate campaniilor noastre… Nae Gheorghidiu socotea că fusese „lucrat” de către colegii de partid și că numai din pricina aceasta fusese remaniat… Se duseseră împotriva lui câteva campanii foarte susținute, pe chestia fabricii de muniții din Ardeal și mai ales pe chestia recepției avioanelor… O gazetă scrisă cu multă vervă pamfletară vorbea în fiecare număr despre „cosciugele zburătoare” și de „fleoarța de la Comunicații”. Gheorghidiu, deși în oraș răspundea foarte cinic și uneori spiritual, în birou, acasă, era foarte abătut… De multe ori de la Cameră, după ședințele de noapte, venea la noi împreună cu tata și îmi spunea mama – discutau în biroul cu foteluri negre, cu abajur verde, până târziu, spre ziuă… Aci tata era cel mai curajos și mai cu poftă de luptă: „Coane Nae, ascultă-mă pe mine… N-au nici o importanță toate atacurile lor. Cine citește prostiile de la gazetă?… Ascultă-mă pe mine…”
Totuși Nae, neștiind ce crede Ionel Brătianu despre el, părea foarte enervat. De două ori a încercat să răspundă prin Viitorul, dar a fost cu neputință, deși, personal, era unul dintre favoriții lui Vintilă Brătianu… A bănuit aci un ordin al lui Ionel. Când s-a dus să întrebe cum de i-a putut refuza un articol, lui, fost de două ori ministru, Ionel Brătianu l-a primit prietenos și absent, avea aerul că nu-i vine să creadă. Pe urmă l-a întrebat cum merge fabrica de muniții, dacă speră să înceapă curând producția… Când Gheorghidiu a adus vorba despre Viitorul, a spus că nu citește nici o gazetă, că toate sunt proaste și „fără îndoială Viitorul mai proastă decât toate”.
După vreo câtva timp, mai ales că foaia pamfletară îl batjocorea îngrozitor, a hotărât să scoată și el o gazetă… Ca de obicei, mai toți banii i-a dat tata, căci Gheorghidiu socotea că în afacerile comune el aduce destul inteligența și influența lui, urmând ca tata – asociatul fidel de zece ani – să aducă materialul. George Ladima, om în toată firea, cu reală prestanță, ca să zic așa, a făcut o foarte bună impresie… Mustața blondă, întoarsă în sus, bărbăția lui bătăioasă, un fel de încredere în sine l-au impresionat pe tata. Eu îl sfătuisem să aducă și un proiect de buget lunar, pe care să mi-l arate mie mai întâi… Am luat masa împreună în garsoniera mea… Bietul om era foarte mirat când a văzut la masă pahare de Murano și, timp îndelungat, a privit ca un copil cupele joase de forma ghindei, cu muchiile poligoanelor albastre și cristalul pereților albăstrui, în locul paharelor albe, drepte sau cu un picior. Abia în anul acela începuse moda și primisem cadou un serviciu pentru douăsprezece persoane, garnitura întreagă, de la o doamnă prietenă, care niciodată nu vrea să vie în garsoniera mea, dar spunea râzând că: „Veghează asupra ei”. Bilanțul lunar adus arăta 280 mii de lei tipografia, 22 de mii localul, 100 de mii de lei cheltuieli de administrație, 300 de mii de lei lefuri redacția și administrația. În total 700 de mii de lei pe lună, în afară de 200 de mii cheltuieli de început (mobilier, instalație, reclamă)… Ladima îl scrisese pe o coală de hârtie cu foarte multă grijă, caligrafic aproape.
Mi s-a părut foarte rezonabil. Tata a întrebat însă câte exemplare vom trage. I-am spus că Ladima socoate că vom putea scoate 10 mii de foi zilnic. Gânditor, și-a aprins țigara și pe urmă m-a întrebat, cu privirea puțin obosită, fixă, fără ochelarii negri, cu un aer somnoros: „Câte se vor vinde din ele?” I-am spus că toate, el a fost însă de părere că nu vor merge mai multe de șapte mii… „Cât face șapte mii înmulțit cu doi?”-„?!”- „N-o s-o vinzi cu doi lei bucata?”- „Cât fac paisprezece mii înmulțit cu douăzeci și șase?”-„?!”- „Păi nu ai douăzeci și șase de numere pe lună?” Am înmulțit, am adunat… „364 de mii”- „Atâta e bugetul. Eu acopăr o eventuală pierdere de 100 de mii de lei pe lună.”
Tresar… Dincolo a căzut ceva, un obiect… Nu-mi dau seama ce, dar e profund neplăcut să te simți, gol cum sunt eu, prizonier într-o casă necunoscută. Nu știu cine e acolo… Nu știu ce se vorbește, ce fac cei din camera vecină… Aș vrea să trec dincolo să văd ce e, dar ar trebui să mă îmbrac, iar îmbrăcat nu știu cum aș mai citi scrisorile. Aș deștepta atenția Emiliei asupra interesului pătimaș cu care le descifrez. Aș pierde și comentariile și amănuntele ei. Rămân așa… Aprind o nouă țigară și simt că a gândi, a rememora azi, îmi face bine, că e o circulație în mine ca o descongestionare. A desluși, a trăi în trecut e ca o voluptate, fie și dureroasă, pe care nu pot s-o întrerup, cum creșterea nici unei voluptăți nu poate fi întreruptă prin propria voință.
A doua zi am mers cu Ladima la noi acasă (îi spusesem să vie bine pregătit, arătându-i ce reducere avea de gând să facă tata) și a fost o discuție de trei ceasuri.
— Domnule Vasilescu, spunea Ladima, gesticulând așezat, cu amândouă coatele pe masă, cu un zâmbet binevoitor, e cu neputință să scoatem gazeta cu suma asta. Uite aci oferta tipografiei: 60 mii de lei un număr în patru pagini, pe săptămână, socotit un sfert de pagină reclamă, 10 mii de foi tiraj. Și, ca în paranteză: 5 mii e zațul și tipul, 5 mii hârtia. Aci nu încape nici o reducere. (Totuși tata a obținut cu 50 de mii de lei pe săptămână, la tipografia unui fost ajutor de primar liberal.) Local, în centru, mai ieftin de 200 de mii de lei pe an nu se poate găsi… Nu-i așa?… Deci 16 mii pe lună. Lumină, apă, încălzit 3.000 pe lună, servitorul 3.000… Adică 22 de mii pe lună…
Și a rămas, ca la un sfârșit de demonstrație, cu umerii aduși în față, cu palmele desfăcute în lături, cu buza de jos răsfrântă. Convins.
— De ce un local de 200 de mii de lei pe an? Ladima, încurcat, dar cu superioritate, a ridicat brațele:
— Un birou pentru dumneavoastră…
— Nici eu, nici Fred, nimeni nu va călca pe la ziar… Nici nu se va ști că am vreun amestec în această chestiune… Una directorul, una redactorii, alta administrația… Mai departe… Și, înfundat în fotoliu, fără să privească, sprijinind cu mâna, de prisos, ochelarii negri, tata aștepta, oarecum agresiv.
Ladima și-a răsucit mustața, a consultat notele.
— 3 mii cheltuieli de administrație și expediție, de număr. Bătrânul a ridicat capul, cu ochii pe jumătate închiși a nedumerire.
— Asta?
Ladima a înșirat profesoral:
— Timbre, sfoară, transport, telefon, hârtie de împachetat…
— Pune 1.500… De număr… 26 de numere… Și se îngâna după obiceiul lui, ca să aibă timp de gândit: ă-ă-…ăda, 15.000… Ă-ă-ă… Zi 40.000.
Ladima ridica din umeri exasperat, cu mustața blondă bătăioasă… Și pe urmă sec:
— 6.000 Rador… Telegramele din străinătate…
— N-avem nevoie… Apărem la două după masă, le tăiem din gazetele de dimineață. Spun drept că mă enerva spiritul de speculă al tatei.
— 300 de mii lefurile în administrație și redacție.
— Adică? Și tata și-a ridicat ochelarii care-i căzuseră pe nas, cu o mână, ca să privească mai drept, mai pătrunzător[13].
— Un administrator, 20 de mii.
Tata a sărit din fotoliu, a trântit brațul în cămașă, cu manșeta burlan pe masă (că era cald de tot).
— 20 de mii pe lună?
Ladima a scăzut tonul și a luat o manieră domoală de tratative diplomatice.
— Domnule Vasilescu, administratorul e tot atât de important la o gazetă cât și directorul. El răspândește gazeta.
— Îți dau eu un om priceput cu 12 mii pe lună…
Cred că tata vrea să „dea omul” ca să aibă și pe cineva de încredere la administrație.
— O dactilografă, 6.000.
— Ca să scrie articolele?
— Nu, adresele abonaților, corespondența administrației, întors așa, cum sta, a întrebat mirat:
— Adresele abonaților nu se tipăresc?
— La început, până se fixează, se scriu numai la mașină. Tata a mârâit, și-a ciupit mustața tunsă…
— Hâm! Hâm!
— Cinci mii de lei un expeditor.
— Asta ce e?
— Expediază prin poștă gazeta, o dă în București vânzătorilor.
— Asta nu poate s-o facă administratorul?… Sau servitorul…?
— Nu, aceia au altceva de făcut… În redacție: trei redactori a câte 20 de mii pe lună… 60 de mii… Doi a câte…
— Mă rog, întâi pune un director cu 20 de mii pe lună… Doi redactori, unul cu 10 mii și altul cu 8 mii pe lună.
Lui Ladima nu-i venea să creadă:
— Domnule Vasilescu, dar e peste putință să găsești redactori cu 8 mii de lei pe lună.
— Cum nu? Lasă… Cunosc eu gazetari care pentru 8 mii de lei pe lună îți scriu o gazetă întreagă… Că mor, săracii, de foame…
Ladima s-a sculat din fotelul negru de la birou, unde semăna cu Marcel Prevost, luminat de lampa cu abajur verde…
— Domnule Vasilescu, așa nu se poate face gazeta. Și tata a simțit că a mers prea departe.
— Domnule, de ce-ți trebuie atâția redactori?
— Îmi trebuie în fiecare zi: un articol de fond, un articol în mijloc, un articol coloana 6- 7 în margine, un foileton… Unul dintre acestea îl voi scrie eu, celelalte trei, alți trei redactori… Vom face rotație la fiecare dintre categorii. Mai sunt necesari doi redactori, pentru cursive și pagina literară, că trebuie s-o punem, câțiva cronicari, trei reporteri, un secretar de redacție, un ajutor, doi corectori… E un minimum de personal la gazetă… Cum vezi, în total 166 de mii pe lună…
Tata a zâmbit aproape cu duioșie, ca unui bolnav.
— Ta. Ta. Ta. Asta nu se poate, domnule Ladima… Nu se poate… Reporterii, n-ai nevoie de ei, tai din alte gazete.
Ladima a sărit în sus, cu mustața indignată, și ceea ce mă uluiește azi, când știu din scrisorile Emiliei ce lipsuri ducea, e îndârjirea și hotărârea cu care dicta sutele de mii.
— Dar atunci vom apărea cu material trezit, cunoscut din ziarele de dimineață.
— Îl mai aranjați dumneavoastră… În afară de dumneata, doi redactori și un secretar de redacție ajunge… Patru inși pot scrie foarte bine o gazetă.
Amicul meu a făcut ochii verzi mari cât prunele, obrajii poroși i s-au contractat:
— Dar secretarul de redacție… Nu scrie la nici o gazetă din lume. El numai adună materialul, îl pune în ordine, paginează…
— De ce să nu scrie? Va scrie…
Rezultatul a fost că Ladima a plecat acasă… Declarând că în condițiile acestea el nu poate să-și „ia răspunderea”.
L-am căutat cu mașina… Am trimis șoferul sus să-l cheme, căci îl luasem dinadins (și pe urmă l-am trimis acasă pe jos). Am fost la Șosea și i-am explicat ce greșeală ar face să refuze. Știu că tata e în stare să discute, cu șanse de succes, orice i se prezintă, chiar chestiuni pe care nu le cunoaște, căci aplică principii permanente de conducere în afaceri. La fel a câștigat și acum, căci Ladima a cedat, și bugetul a fost fixat la 336 de mii (adică mai puțin chiar decât fixase tata însuși, în cea dintâi hotărâre a lui) plus o sumă de 100 de mii pentru „lansare”. Localul a fost găsit pe strada Matei Millo, la etajul al doilea… Nu știu cum era, că n-am fost niciodată…
Ușa se deschide fără nici un avertisment, și apare din nou Emilia, care se îndreaptă spre șifonier. Tresar enervat:
— Dragă, închide, te rog, ușa bine…
— Dar nu e nimeni… Dacă-ți spun… E o verișoară a noastră, croitoreasă, care a venit să-mi probeze rochia. Trebuie să-i aduc niște garnitură.
— Și-adineauri, ce a fost zgomotul acela?
— Care zgomot… N-a fost nici un zgomot.
— O bubuitură, nu știu ce-a fost. Cu fața mirat caligrafiată:
— A! A căzut un ghiveci cu flori, când s-a întors Cleo în jurul meu, să prindă cu ace. De ce n-ai dormit…?
— Dragă n-am nevoie să dorm, mă simt bine și așa… Mai fumez… Dar închide repede ușa.
Caută, întoarsă, în sertarul de jos și cum stă așa, cu bucile pline așezate pe călcâie, șoldurile și coapsele imperiale, care întind chimonoul lipit ca o piele, desfăcute, i s-au dilatat enorm. E un maximum de Emilia, e propria ei statuie.
— Vin numaidecât, nu te supăra… Mai avem puțin.
E o situație imposibilă. Deși m-am acoperit cu cuvertura până la gât, mă simt gol, penibil de stânjenit pentru mine, pentru ele, pentru aceea care e afară și nu se poate să nu gândească, să nu-și închipuie ce e înăuntru… Dar…
Succesul gazetei, trebuie să recunosc, a întrecut cu totul planurile dintâi. George Ladima, după ce s-a ocupat cu pasiune de organizarea ei, o scria – căci el o scria mai toată – cu atâta înfrigurare și cu un soi de curaj aspru, neașteptat, încât izbutise să surprindă atenția și interesul publicului. O botezase Veacul, și când propusese numele acesta, Ladima avea o voce gravă și groasă, cu o drojdie de dispreț, căci îl transformase în simbol. Nae Gheorghidiu, nu numai că nu apărea în nici un mod la gazetă, dar nu lua parte nici la reuniunile de seară, după masă, la noi în biroul cel mare și întunecat, cu foteluri de piele neagră răbufnită, prea mari, cu lămpi cu abajur verde, care nu luminau în jos, auriu, decât mescioarele pe care erau așezate… Tata era cel care discuta cu administratorul și cu Ladima. Dar nici tata nu apărea nicăieri ca proprietar, numai la tribunal, unde gazeta fusese înscrisă pe numele lui. Nae Gheorghidiu adusese însă în redacție un fel de prim-redactor, pe care-l impusese anume, cu indicația că nu trebuie să știe nimic Ladima… Mărturisesc că nici n-am văzut vreodată atât devotament, ca la acest gazetar, pentru Nae Gheorghidiu. Discreție, spirit de apărare, umilitate… El trecea dimineața pe la patronul lui și se ducea la redacție, cu articolele uneori scrise gata. De la început am bănuit însă că va fi greu de colaborat cu Ladima, căruia nu i se putea spune clar care va fi direcția gazetei. I s-a afirmat numai că va fi o reacțiune împotriva „conducerii” liberale. El, mi se pare, după cele ce au urmat, a înțeles că e vorba de o reacțiune împotriva doctrinei liberale, ceea ce era cu totul greșit, căci și Nae Gheorghidiu și tată-meu înțelegeau să facă cel mult un soi de dezidență în partid.
Încă din primele numere, Mateevici (așa se numea devotatul lui Nae Gheorghidiu) a pornit un atac împotriva foii pamfletare, în care patronul lui era tratat de „fleoarță” și „negustor de cosciuge”. Din greșeală, fără să știe cine a scris articolul, cel atacat a răspuns cu o notă veninoasă împotriva lui Ladima, personal. Seara, la noi acasă, acesta tremura de enervare. Era uluit că a putut fi atacat personal și se vedea hotărât pe o polemică violentă, ceea ce convenea firește lui Gheorghidiu.
Timp de două săptămâni Veacul a dezlănțuit o campanie aproape sălbatică împotriva celui în care toată lumea vedea un fel de dictator al polemicii românești. Acesta nu numai că atacase pe Gheorghidiu, pentru „afaceri veroase”, dar izbutise să-l facă să treacă drept un imbecil ridicol, deși înainte de campaniile acestea, deputatul avea reputația unui om de spirit (nu-și mai amintea nimeni de asta). Ziaristul acesta, în aparență violent și dezordonat, nu era lipsit de o judecată rece, reținută, ca să zic așa… Cred că el și-a dat seama că opinia publică, la noi, e incapabilă de discernământ, dar în același timp și mult mai sensibilă ca orice altă opinie publică… De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profundă și întotdeauna cel care scrie are absolută dreptate. Știu o anecdotă care mi se pare că s-ar aplica foarte bine opiniei publice românești. Se zice că un sultan a vrut să judece el însuși într-un proces. I s-au înfățișat deci părțile și a început să vorbească cel cu plângerea… Uluit, sultanul s-a întors către cadiul, care făcea un soi de oficiu de grefier, și i-a spus, ca omul care a descoperit America: „Ăsta are dreptate… Să știi că are dreptate.” Dar a vorbit și pârâtul, vreme îndelungată, după cât se pare, căci sultanul s-a aplecat către cadiu din nou: „Și ăsta are dreptate…!”. Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu temenele, luarea-aminte că nu e cu putință ca amândoi să aibă dreptate… Și sultanul, uimit de această descoperire, i-a spus mângâindu-și cu înțelepciune barba: „Și tu ai dreptate…!” Oricine „înjură” pe cineva la noi, în gazetă, „are dreptate” și tulbură. Se înțelege de la sine că această excesivă sensibilitate a opiniei publice românești față de orice afirmație însemnează anularea însăși a oricărei opinii adevărate, capabile de luptă și rezistență. Pamfletarul acesta extrem de inteligent a înțeles acest lucru și atunci a adoptat ca principiu deliberat: beștelirea crâncenă a celui pe care vrea să-l combată… Ca urmare a faptului că nu sunt în stare de o opinie reală și de discernământ, românii sunt poate și neamul din lume cel mai sensibil la ridicolul exterior. Am înțeles asta în timpul cât am fost la legația din Londra. Nicăieri nu sunt, cred eu, mai puțini maniaci, adică în realitate mai puțini oameni cu viața interioară ca la noi. Aș vrea să fiu limpede, dar când nu știi să scrii poți s-o faci boacănă; nu vreau să spun că toți maniacii au viața interioară, dar țin să afirm că, după părerea mea, după câte am înțeles de pe unde am fost, orice om cu viața interioară trebuie să-și organizeze traiul de toate zilele, să și-l simplifice pe baza câtorva deprinderi sistematice, manii, cum le numesc ceilalți, care-l scutesc de atenție exterioară, de explicații și de pierdere de timp… Dacă nu e încă limpede, poate că am să mai revin, căci faptul că englejii, francezii, germanii și nordicii dau cel mai mare număr de maniaci mi-a dat mult de gândit când eram în străinătate. Și cred că e și ușor de constatat din istorie că mai toți oamenii mari au avut manii, adică au avut curajul să treacă puțin drept ridicoli. Un om ridicol e însă un om pierdut într-o țară incapabilă de discernământ și aprofundare. Asta a priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca să zic așa, la rangul de principiu, beșteleala… Găsea fel de fel de calificative oamenilor politici, unele de mare succes, cum a fost, de pildă, acel de „bezofonul” cu care l-a pricopsit pe un șef de organizație liberală provincial, gros, cu gât îndesat și vocea pârâiată. Pe Nae Gheorghidiu, pe care-l botezase „fleoarță” (ras de mustăți, cu obrajii căzuți de primadonă de 60 de ani, se cam potrivea ca înfățișare), „târfa”, „negustorul de coșciuge”, timp de un an în fiecare zi, îl distrusese. Cred că dacă, după demisia cabinetului Știrbey, în care Gheorghidiu, alături de alți trei liberali, reprezentase partidul, Ionel Brătianu nu l-a mai luat în noul minister din august, e poate și rezultatul acestei beșteleli care uluise publicul și făcuse din cel atacat în fiecare zi, în articole și note, o figură populară ridicolă. Bietul Gheorghidiu aștepta la noi acasă, în frac, căci trecuse să iscălească niște hârtii, sigur că o să fie chemat să depuie „jurământul” și nu-i venea să creadă când a aflat din ziare lista noului cabinet liberal fără el. A fost bolnav o săptămână… Cum am spus, campania dusă împotriva lui nu numai că infiltrase tineretului liberal convingerea că Gheorghidiu a compromis, prin afaceri veroase prin contracte scandaloase, partidul, denunțându-l în fiecare zi, ca miliardar din furturi și prevaricator, sau ca asasin al aviatorilor, încât toți îi cereau capul în partid, ca pe al lui Moțoc; dar îl înfățișase pe omul acesta, care înainte de război trecea drept un om „șarmant” și spiritual, drept idiot, pur și simplu, chiar puhav, respingător… Am încercat să arăt, și uneori am izbutit, celor cu care am discutat, că nu e adevărată legenda afacerilor fabuloase a acestui om… Ceea ce n-am izbutit însă niciodată a fost să mai creadă cineva că Nae Gheorghidiu e inteligent și spiritual.
Și totuși, dovadă că e inteligent e faptul că și-a dat seama de cauza răului și a găsit leacul. Trei săptămâni după campania cu accent feroce a Veacului, și numele lui, nici în vreo aluzie măcar, nu mai exista în gazeta care-l terfelise atâta[14].
Încălzit, clocotitor, cu un soi de răutate, în expresie, Ladima ataca acum întreaga clasă conducătoare… În gazetă singur Mateevici publica articole de laudă, și acelea priveau întotdeauna, firește, simpatiile și aranjamentele lui Nae. De asemenea, Mateevici mai ataca, tot fără semnătură, evident, căci gira Ladima, pe toți conducătorii tineretului. Erau loviți cu câinoșie, urmăriți personal, unii cu adevărat desființați… Veacul semăna teroare, mai ales – ceea ce m-a surprins mult – în partidul liberal… La club, la consfătuiri, Nae Gheorghidiu era acum temut și ascultat… Mai ales că tot obținuse din partea lui Ladima făgăduiala că nu va ataca personal familia Brătianu (pretexta o îndatorire sentimentală din vremea războiului) și nici partidul însuși (care făcuse Unirea etc.). Căci aceste atacuri, se știa, erau singurele pe care nu le iertau niciodată Brătienii[15].
Succesul cel mai neașteptat a fost poate cel de ordin material… Veacul atingea, după nouă luni, tirajul excepțional de 14 mii de exemplare. Presupunând că aveau să se încaseze toți banii, era limpede că foaia, nu numai că nu era o sarcină, dar aducea oarecare câștig, mic, ce-i drept. De altfel, era făcut și cu o cruntă economie. Faptul că Ladima era absolut invulnerabil – și se făcuse investigații la tribunalul din orașul lui de naștere, detectivii îi urmăriseră tot firul trecutului, îi scrutaseră viața – făcea posibilă orice campanie. De el nu se putea agăța nimeni… Nu i se putea riposta cu violență personală, penibilă aproape, cu care ataca el.
Nae Gheorghidiu, miercurea seara, când mânca la noi acasă, surâdea cu fălcile rase și căzute, de copoi bătrân: „Să știi că-l fac om pe ăsta… Îmi place… Unde naiba l-ai găsit, Lumânărarule? Uite, îți dau cuvântul meu că-l fac om.” Când Nae Gheorghidiu spunea: „Îl fac om”, punea în asta un fel de religiozitate înduioșată, sinceră, ceva care venea dintr-un trecut îndelungat, că mă întrebam la urma urmelor, impresionat: „Oare Ladima nu e într-adevăr om?”[16].
Pot să spun că în zilele acestea am văzut încă o trăsătură de caracter a lui Nae Gheorghidiu, care m-a impresionat… Veacul ducea o campanie de ecouri și guerilla mai ales împotriva unuia dintre fruntașii liberali, Anibal Dimescu, cel care trecea drept unul dintre conducătorii spirituali ai tineretului și care obținuse remanierea lui Gheorghidiu… Erau mai mult note de ironie și compromitere politică, fără vreo accentuare morală, căci Dimescu părea inatacabil mai serios. Se vede că vreun dușman, probabil chiar din cercul familiei, în sfârșit cineva care nu avea curajul să atace pe față, dar îl ura atât de mult, încât ar fi vrut să-l vadă prăbușit, chiar fără ca măcar să ție să se știe că de la el îi vine, a trimis la redacție un dosar, a cărui publicare scotea pe acest fruntaș nu numai din viața politică, ci și din cea publică… Până în cele din urmă, am ajuns la convingerea că a fost trimis de o femeie, care n-a ținut să păstreze, pentru folos personal, un asemenea document. Pagina era gata aproape culeasă, cu clișee fotografice și facsimile care ar fi produs senzație. Ladima, care se înverșuna ușor când nu-și vedea victimele în față, așezase totul cât mai expresiv. Nu știu dacă Gheorghidiu a aflat întâmplător, sau i-a spus Mateevici de acest chilipir polemic, destul că, dând un telefon acasă la noi, a cerut ca tata să se ducă neîntârziat la redacție și să scoată pagina cu fruntașul liberal. S-o aducă la noi, unde avea să vie și el. A cerut, frământat de gânduri, cu un zor nervos, și dosarul și corectura foii. Le-a examinat îndelung… Pe urmă a împachetat-o frumos și a chemat la telefon, chiar de la noi, din birou, pe cel amenințat. Eram și eu acasă… „Alo… Domnul Anibal Dimescu?… Foarte bine… Aci, Nae Gheorghidiu…” Nu pot să știu ce mutră a făcut celălalt, dar cel de lângă noi avea fălcile rase, mari, căzute, dar ochii verzi, stinși totdeauna, îi avea acum ficși, își absorbea buzele… M-a uimit ce palid devenise. I se vedeau, mai puține, dar clare ca o stropeală roșie, păienjenișurile vaselor sângerii din obrajii căzuți, din spinarea nasului poros și coroiat. Ședea în fotoliul larg, de piele neagră burducată, împărțit în romburi molâi de uzură. Avea emoția unui debutant… Dar, făcând o sforțare de bolnav cu voință, a vorbit cu un aer de familiaritate, de indiferență și bunăvoință de neașteptat: „Uite ce e, dragă, una din gazetele de după-amiază pregătea pentru astăzi o pagină de necuviințe la adresa dumitale, pe baza unor documente probabil apocrife…” Și se strâmba țuguind buzele, ca un dos de găină, chiar la telefon. A tușit puțin, hm… hm!… „Întâmplător am aflat, din fericire la timp, și sunt bucuros că am avut atâta trecere ca să împiedic apariția… Îți trimit foaia, în corectură, ca să vezi despre ce e vorba și eventual să iei măsuri… Pretinsele documente eu nu le-am văzut.” Cred că omul nevăzut de la capătul firului a leșinat, după ce a bâlbâit câteva vorbe amărâte, la care Nae Gheorghidiu a mai adăugat: „Ți-am telefonat ca să fii acasă și să primești personal corectura, să nu cadă, cine știe, în mâinile cuiva. La revedere, la revedere.” Pe urmă a rămas o jumătate de oră în fotoliu, emoționat, în lumina verde-gălbuie a abajurului, fumând țigară după țigară, fără să știe că mama i-a dat bună ziua. Abia târziu a văzut-o, i-a spus cald, mulțumit, cu o voie bună obosită după atâta emoție: „Ce mai faci, spălăcito?” și a primit invitația la masă, căci la el acasă erau obișnuiți să nu-l aștepte. Tata a chemat un servitor, pe care l-a trimis cu corectura. Gheorghidiu a luat apoi dosarul, l-a băgat în servietă la el. La masă a fost drăguț cu toată lumea, parcă mereu înduioșat, liniștit, radios. Au devenit de atunci, el și Anibal Dimescu, cei mai buni prieteni… Nae Gheorghidiu a căpătat o sinceră afecțiune pentru celălalt… I se părea acum, nu știu cum, mai uman prin greșeala lui, mai aproape de sufletul lui, și-l iubea. A început să-i laude calitățile politice cu o ostentație exagerată. Au fost mai târziu mereu alături, mai pe toate chestiunile.
Ușa se deschide larg… Și Emilia apare din nou cu o tavă pirogravată, și pe ea o linguriță de dulceață și cafea. Mi-e o silă cleioasă.
— Valeria spune că ți-o fi sete… Cu căldura asta… Întreb cu jumătate voce:
— Croitoreasa, vară-ta, a plecat?
— Nu, mai avem puțin.
Sunt stânjenit de parcă sunt un caz patologic. Alături de mine, în casa asta străină, e o viață de familie cotidiană. Mă simt, gol așa în pat, ridicol.
— Ascultă, dragă, mi-ai adus cafeaua, așa prin cameră cu ea? Știe că sunt aci? Îmi răspunde cu buza de sus în piele scurtă, firesc, ca și cum ar mânca:
— Și dacă știe?
— Cum: și dacă știe?
— I-am spus că e un coleg de la teatru cu care repet… Și că tu acum citești până mă întorc. Ce vrei să fie?
E stupid, dar în definitiv poate să fie și așa.
— Da… Dar atunci închide ușa repede.