Am căutat a doua zi toate ziarele și revistele din săptămâna morții lui Ladima. Nu mi-era greu, căci faptul intra chiar în colecțiile din anul acesta. Gândul acesta singur și îmi da o tristețe grea ca un doliu. Peste sinucidere însăși se trecea cu oarecare discreție. Ziarele de tiraj păstrau un adevărat echivoc în privința aceasta, căci nu aminteau decât „moartea unui poet”. Era ca un soi de ciudată pudoare, sau ca o întâmplare nenorocită în familie, care nu trebuie comentată. Altfel, aceste articolașe – necroloage erau surprinzător de elogioase, contrastând cu ostentația cu care era trecut sub tăcere în viață. Dar era un fel de laudă gratuită ca și când cuvintele ar fi fost tocite de sens și trebuiau umflate: „G. D. Ladima, un strălucit talent”, sau: „a fost unul dintre cei mai lăudați (?) poeți de azi”. Una vorbea chiar de „o mare pierdere pentru literatura românească”. Era în toate acestea un soi de publicitate indiferentă în ceea ce privește însuși obiectul, dar binevoitoare și amabilă, fiind vorba despre un confrate. Revistele mai mici aveau mai mult accent. Una din ele m-a oprit îndelung și mi-a umezit ochii: „Unul dintre cei mai mari poeți ai timpului… Hrănit cu oțet, fiere și dezgust de contemporani, a dus tăcut țeava rece pe inima caldă și stupidă și a domolit-o sfărâmând-o. Noapte bună, poet smintit și cumsecade.”
Ceea ce unora li s-ar putea părea de o grotescă absurditate, anume, un om ca Ladima să se sinucidă din pricina unei femei atât de vulgare ca Emilia, mie mi se părea destul de explicabil. N-aș putea spune cum… Din capete de experiență proprie, din cercetarea cu oarecare atenție a reportajelor de gazetă, din ceea ce știu din jurul meu, am ajuns la convingerea că numai femeile vulgare provoacă „drame din amor”, sinucideri sau crime. Neîndoios că din pricina femeilor superioare se suferă mult mai mult, mult mai adânc și sub forme care țin de un desființător sadism psihologic. Dar când auzi despre vreo sinucidere sau crimă, aproape totdeauna constați uimirea celor ce au cunoscut pe eroină: Cum, pentru asta? Dar nu e nici măcar frumoasă, e vulgară, are o inteligență de vânzătoare de mărunțișuri, aprigă la câștig. Tocmai de aceea, din câte femei despre care se spune că sunt bine în București – cel puțin așa știu – niciuna nu a dus la sinucidere vreun bărbat. Toate dramele din toți anii, de când sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufletească… Cel mai adesea femeile sunt foste prostituate, aventuriere de birjă cu un cal. Adevărul e că suferința din pricina unei femei, de inteligență superioară, delicată, sensibilă, oricât de capricioasă, e ca o boală lungă, cu remiteri trecătoare, cu anumite voluptăți în suferință, cu o adâncire în sine și cu o iluminare a lumii exterioare nebănuite până atunci. Acele boale despre care un scriitor (pe care l-am citit undeva) spunea că dezvoltă inteligența. Dar dacă suferința din pricina unei femei „bine” seamănă cu tuberculoza, suferința din pricina unei femei vulgare are ceva din usturimea și exasperarea unei furunculoze, a unei boale rușinoase. E insuportabilă… Unii bărbați aflați în condiții neprielnice, „pierzând începutul” și nevoiți să „marșeze” apoi, din lipsă de puncte de control, alții, lipsiți de atenție critică (nu sunt prea mulți și nici dramele prea numeroase), cad victime unor asemenea iubite de roman mahalagesc.
(Trebuie să punem în paranteză cazul foarte numeros al sinuciderilor femeiești din dragoste, în cele mai numeroase împrejurări e vorba de complicații, ca sarcina, „nenorocirea” sau părăsirea după fugă, fără nici un adăpost material, care deși sunt consecințe ale iubirii, nu înseamnă totuși că moartea a fost aleasă numai fiindcă sinucigașa nu putea trăi fără o anumită persoană, cum e în genere cazul bărbaților, sau al tinerilor care se sinucid împreună.)
O femeie superioară „înțelege” suferința pe care o provoacă, e inflexibilă în cruzimea ei de refuz când crede că așa trebuie, dar nu o vulgarizează, nu o trivializează prin scene de teatru bărbieresc… Bineînțeles că de multe ori, vrând să aline fără să se angajeze, ea complică totul, adâncește rana, dar pune în toate acestea o stranie noblețe pentru care victima îi e încă mai recunoscătoare, căci cunoaște otrăvuri noi… Cine rezistă mult unui asemenea regim tot se vindecă însă. O asemenea femeie nu trimite un bărbat care cerșește un surâs, o clipă: „opt și cu-a brânzei nouă”. Obicinuită să fie iubită, nu se laudă în tramvaie și nu-l face pe eroul (?) căzut, să joace public, exasperându-i suferința, nu împinge, prin anularea oricărui răgaz de reparație, pe un om năucit, la gesturi deznădăjduite, exasperate. Focul de revolver de la urmă nu e decât, în genere, un moment din seria ocărurilor dintre doi amanți vulgari, a lăturilor zvârlite-n față, a feselor bătute-n public, a lui „mă-ta și ta-tu, pricopsitule”.
Anumite matroane, care au o singură servitoare, o maltratează în fața musafirilor, ca să arate tuturor că sunt stăpâne… Cine are mulți servitori în casă nu are nevoie să facă asta… Cine e mult iubită nu trivializează iubirea, nu îi dă publicitate cu orice preț.
Nu mi-a fost greu să aflu, chiar de a doua zi, cine a fost procurorul de serviciu care a făcut sumara anchetă asupra sinuciderii lui Ladima. După câteva cuvinte schimbate, am aflat, de altminteri, că e și el tot un poet, care însă, mai prudent decât Ladima, a studiat și dreptul. L-am rugat să-mi povestească amănunte și mai ales ce crede despre cauza acestei sinucideri.
— Îți spun drept… Am rămas trăsnit când mi s-a telefonat știrea… Eu îl socoteam drept unul dintre cei mai de seamă poeți ai noștri, de la Eminescu încoace, deși era aproape necunoscut marelui public. Asta a fost însă totdeauna soarta geniilor. Pe la prânz, servitoarea – locuia într-o curte lungă de pe 13 Septembrie – văzând că e ușa închisă, împotriva obiceiului, căci, spunea ea, nu închidea niciodată, a bătut în geam, a strigat și cum asta era a doua zi, a chemat pe proprietăreasă… În sfârșit, când m-am dus eu, zăcea într-un pat îngust de tablă, cu capul căzut de pe perină pe umăr. Își trăsese un glonte în inimă, lipind țeava de piept și înăbușind cu pătura zgomotul… Nu s-a putut afla de unde și-a procurat revolverul…
De-abia mai puteam respira… Pe pereții biroului (îl căutasem pe procuror acasă) erau tot felul de fotografii și obiecte delicte. Cadavre fotografiate, în coșuri sau pe podea, așa cum fuseseră descoperite, asasini pociți rebegiți parcă unii, fălcoși, alții priveau cu pasivitate, dintre jandarmi și polițiști. În cadrul acesta, comentariul morții lui Ladima devenea insuportabil de adevărat și real.
— Credeți că s-a sinucis din cauza mizeriei?
— Fie că se sinucid sau nu, mizeria e mai totdeauna cauza adevărată a morții poeților români, domnule Vasilescu. Cam toți evoluează între spital și ospiciu.
Mă apăsa ca o mână grea ceva pe inimă.
— Domnule procuror, credeți că Ladima s-a sinucis într-adevăr pentru că nu mâncase de câteva zile?
Cu capul aplecat într-o parte, ca să gândească parcă, probabil un tic, și-a lărgit gura, puțin amară, cu un accent circonflex de mustață tunsă, într-un zâmbet greu.
— De foame? Asta nu… În buzunarul hainei, în ziua sinuciderii, avea o mie de lei, în două hârtii de câte cinci sute. Nu e însă nevoie ca un om de patruzeci și ceva de ani să îndure chiar foamea pentru ca să se spună că totuși a murit din pricina mizeriei. Domnule Vasilescu, poetul Ladima s-a sinucis însă din cauza unei femei.
Am încremenit, într-o privire întrebătoare. El, fără să se uite la mine, a mai aranjat puțin tocurile și tamponul de pe masă și pe urmă, limpede:
— A lăsat pe masa lui cu cărți o scrisoare adresată unei doamne.
—?!
— O femeie tânără și elegantă, dacă vrei frumoasă, deși mie nu mi se pare. Aștept mereu.
— Pare-se că o iubea de ani de zile, cu un soi de deznădejde înăbușită.
— Se poate spune cine e această doamnă?
— Desigur că pentru istoria literară nu va fi un secret. Am însă impresia că, din motive pe care nu le înțeleg, doamna aceasta n-a vrut să se dea publicității această întâmplare. Cel puțin așa am înțeles din exagerat de prefăcuta ei nedumerire. Avea aerul că nu știe… Că nu pricepe absolut nimic.
— Nu e o actriță?
— Nu… Nu… E cu totul altcineva… E proprietara unui magazin de mobile. Dacă îmi dați cuvântul dumneavoastră că veți păstra oarecare discreție, deși în definitiv doamna nu e măritată, vă pot spune și numele. Într-un aviator secret și secretar de legație cred că se poate avea încredere.
— Aveți cuvântul meu…
— Doamna se numește Maria Mănescu și e o proprietara unui magazin de mobile din Calea Victoriei…
În craniul meu se mișcă spetezele unei mori de vânt.
— Aveți motive să credeți că era o scrisoare de dragoste? Caută într-un sertar, scoate o cheie și descuie cu ea alt sertar.
— Când vă spun ce admirație am pentru geniul lui Ladima, vă închipuiți că am avut și dorința de a păstra măcar o copie fotografiată după scrisoarea în care-și lămurea pricina hotărârii de a se sinucide.
Mi-am copiat-o și eu, năucit, cu o absență de histeric.
Mă gândeam, doamnă, că această parafă a iubirii mele va mai putea fi amânată. Socoteam chiar că așa cum dragostea mea s-a mișcat în apropierea d-voastră ani de zile, neștiută, ca o felină domestică, va continua să se miște ca o umbră vie, indefinit, de aci încolo. Să viu un ceas, două, pe zi în refugiul din fundul magazinului, să vă privesc, să vă ascult, reținut, neînțeles, era pentru mine strict necesar, ca o gravă dietă sufletească. Pentru versurile mele, de ce nu v-aș spune azi? Această prezență a fost rațiunea și însuși procesul nașterii lor. Ce demon m-a îndemnat atunci spre răzvrătire, cine mi-a spus că am dreptul să pretind și eu bucuria de a mângâia o mână subțire, iubită, că aș avea dreptul să cuprind niște umeri care-mi sunt dragi, să solicit un zâmbet înduioșat numai pentru mine. Dacă din toamna aceasta am făcut atâtea încercări de a rupe lanțurile nevăzute care mă țin în mizeria mea sufletească mai rău decât cele de fier, e că nu mai puteam, creștea în mine, străină de mine, o dorință mai de neînvins decât orice tărie. Nu m-ați înțeles cu adevărat? Toate aceste strigăte mute, disperate, să nu fi fost într-adevăr auzite, înțelese de d-voastră, care aveți mai multe simțuri decât celelalte femei, decât ceilalți oameni din lume?
Doamnă, versurile mele nu v-au spus nimic, pentru că ele nu vorbesc niciodată de dragoste, dar substanța lor era, toată, iubirea aceasta eterată și otrăvitoare, care astăzi, neînduplecat, îmi apasă țeava ucigașă pe piept.
Căci în ultimul timp când am văzut cu ce indiferență dulce, din alt material, răspundeți nebuniei mele, am înțeles că în această țară, în această lume, eu sunt un paria blestemat, a cărui simplă atingere obligă la abluțiuni, că am datoria să vă evit.
Doamnă, în clipa morții, gândesc halucinat ce-ar fi fost iubirea aceasta, despre care nu îndrăznesc să spun „a noastră”, și strig în mine însumi bucuria cumplită că gestul acesta descreierat va scoate în privirea d-voastră alt gând decât afectuoasa indiferență de prințesă îndepărtată, pe care ați avut-o pentru mine până acum.
George Demetru Ladima.
Am căutat să schimb imediat subiectul convorbirii. Tot conținutul sufletesc mi se clătina în simțuri ca apa într-un vas purtat. Nu-mi rămânea decât o capitulare neputincioasă, totală ca un leșin. Parcă se despicase o catapeteasmă; parcă se anulase în derâdere o întreagă existență. Am ieșit împreună și l-am condus cu mașina la „Capsa”, unde mi-a spus că-și ia de ani de zile șvarțul la ora 1 și un sfert. Acum câștigase câteva minute.
Dacă la început am șovăit mult, gândindu-mă că trebuie să-i vorbesc doamnei T.
Pe urmă m-am răzgândit cu disperare. Unde aș fi putut ajunge?… Unde am fi ajuns? Dar adevărul, sau o parte din el, trebuia să-l cunosc. Eram prins ca într-un remou circular, din care cu toată rezistența comandelor nu mă puteam desprinde. Am căutat să cunosc pe cei trei prieteni ai lui Ladima. Câteva zile de-a rândul am luat câte un șvarț, la „Capșa” în cafenea, unde nu intrasem până atunci, cred, niciodată, deși luam în fiecare zi, într-o vreme, aperitivele cu băieții și fetele, la ora 1, dincolo în cofetărie.
Întrebam la început discret, după ce așteptam singur, și mai ales încet, pe chelner dacă nu e în cafenea domnul Cibănoiu, de pildă, sau într-altă zi, un altul. Pe urmă, când am întrebat anume, cu oarecare hotărâre, chelnerul m-a lămurit prietenos că aceștia nu vin decât între 8 și 10 seara.
— Așa sunt clienții noștri, ai localului… Cei adevărați… Fiecare are ora lui. Unii vin dimineața, să ia cafeaua cu lapte, alții la 10 pentru rendez-vous-urile de afaceri, alții, cei mai mulți, între 12 și 1 la aperitive. Pe urmă, cei care între 2 și 4 își iau cafeaua și așa mai departe… Aproape că unii nu s-au văzut niciodată, între ei, deși vin de ani de zile, chiar la aceeași masă… Domnul Cibănoiu venea la masa de colo, de sub calorifer, seara între 8 și 10, cu domnul Penciulescu, cu domnul Bulgăran și cu domnul Ladima… Ăl de s-a sinucis.
— Și acum?
— Acum, unul e mort, domnul Cibănoiu nu mai vine deloc. Iar domnul Penciulescu s-a certat cu Bulgăran.
— Și nu mai vine niciunul aci?
— Vine, tot între 8 și 10 seara, domnul Penciulescu.
L-am cunoscut, căci aci se fac ușor cunoștințe, chiar a doua zi. Avea un cap negricios de actor bătrân, care a jucat numai roluri de senatori romani… El a intrat în vorbă cu mine, fără nici o prezentare, după ce s-a așezat la aceeași masă.
— Ai țigări?
Am scos tabachera și i-am oferit.
— „București” cu carton? Are și chelnerul. Nu fumez din astea. Trimite să-mi ia de la debit „Tomis” fără carton.
Puțin cam surprins, am chemat pe picolo și l-am trimis. Nu știam de unde să încep, cum să aduc vorba… M-a întrebat pe urmă el, cu o severitate de judecător de instrucție, cu gura lățită.
— Dumneata cine ești? Cum te cheamă?
I-am spus, dar firește numele nu i-a spus nimic. Cu fălcile strânse, cu privirea autoritară:
— Vasilescu, Vasilescu… Dar cu ce te ocupi? Ce faci?… Din ce trăiești?… Din joc de cărți…?
În sfârșit, după ce am lămurit și asta, am căutat mai târziu să aflu ceea ce doream.
— Domnule Penciulescu… L-ați cunoscut mi se pare pe poetul Ladima…?
— N-am cunoscut nici un poet Ladima.
— Cum? Nu l-ați cunoscut pe Ladima?
— Pe Ladima? Pe dobitocul ăla? L-am cunoscut dacă vrei… Și vag, neglijent, arătând parcă lămurit că n-avea altceva comun cu el nimic – întorcând capul în partea cealaltă: Venea pe aici, pe la „Capșa”.
— S-a sinucis, nu…?
— Ce vreai să facă altceva?
Rămân uimit, cu ceașca de șvarț la buze, pe urmă nedumerit.
— Se zice că era un poet foarte mare.
E indignat, ridică brațele îndoite de la cot a uimire, ca să se apere de un blasfem.
— Poet mare!… Auzi, Ladima, imbecilul ăla, poet mare! Ca și când aș călca în călcâie, de nesigur ce sunt:
— În sfârșit… Unul dintre cei mai de seamă poeți de azi. Acru, cu gura arcuită ca o scoică:
— Ce-i aia „poeții de azi”? Sunt niște cretini toți… N-au niciunul talent… Nu pot decât să îngân:
— Poate că… Exagerați… În sfârșit… Despre unii… Aprig, sec, s-a întors trântit spre mine.
— Dumneata știi ce e poezia?
—?!
— Atunci ce tot spui prostii cu poeții de azi?
Sunt atât de surprins că nici nu fac gestul să-i dau cu tava-n cap. Pe urmă iau lucrurile așa cum sunt. Așa s-o fi vorbind pe aci. Mormăie mereu cu capul într-o parte… „Auzi, poeții de azi?… Au ajuns toți proștii să aibă păreri despre poezie…” Se întoarce apoi brusc spre mine:
— Să-ți arăt eu poezie! Și a început să declame, frumos, mărturisesc sincer:
Tăcere este totul și nemișcare plină, Un cântec, sau descântec pe lume s-a lăsat.
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină.
Și apele dorm duse și morile au stat.
Ai auzit? „nemișcare plină” și explică, ridicând lămuritor un deget, „Un cântec sau descântec pe lume s-a lăsat”… Ei, îți plac? Convin sincer:
— Sunt într-adevăr foarte frumoase…
— Ei, știi de cine sunt?
Evident, nu mi se pare greu să ghicesc că sunt de el, dar întreb cu admirație voit nesigură:
— De dumneavoastră? Ridică mâinile uluit în tavan…
— De mine? Și parcă nu-și poate reveni. Auzi, de mine! Mama ei de școală, că trec prin ea toți proștii… Sunt de Ion Heliade Rădulescu, domnule, de Ion Heliade Rădulescu… Și decât astea nu s-a scris nimic mai bun în românește.
A urmat o tăcere, căci eu eram literalmente copleșit de această izbucnire a lui, iar Penciulescu asculta, se vede, ce se vorbea la masa lungă din fund, căci cafeneaua dreptunghiulară, cu canapele roșii lavițele lungi, de jur-împrejur, cu ferestre mari în ziduri groase de închisoare, e destul de mică, încât să se poată vorbi de la orice masă. S-a întors către mine, arătându-mi cu o privire de milă și de ironie pe cei de la masa din fund și a vorbit ca să audă toată cafeneaua:
— Auzi! Dumnealui, fost deputat și economist! Și, răstit, către Englejii, domnule, au născocit numai cuvântul warrant. Dar procedeul e vechi și străvechi, poate de la fenicieni… În urmă, l-au reintrodus tătarii în veacul al XIII-lea, când au cucerit lumea, când au înființat tehnica poștei și au făcut și depozitele warrant de-a lungul drumului, Adriatica-Peking. Și îndesat, încruntat, cu barba nerasă, aspră: Să nu te lași, auzi, să nu te lași până când nu te faci profesor de economie politică… Așa-i trebuie țării… Mama lui, lui Apolodor din Damasc, că a făcut podul peste Dunăre să ne vie toți gușații din Balcani…
A venit picolul cu țigările și mi-a adus și restul la 500. Penciulescu și-a așezat dinainte cutia cu țigări, ca proprietate.
— Eh, cum asta? Bagi hârtiile, așa, în buzunar fără să te jenezi? Dă-mi o sută de lei, că nu mai găsesc curând un imbecil ca dumneata… Nici măcar n-am zâmbit, căci nici cei de la masa din fund nu răspunseseră nimic și pe urmă aveam atâta nevoie de el. I-am împins mânios spre pachetul verzui de țigări.
— Domnule Penciulescu, vream să te rog ceva… Aveai un prieten, în domnul Cibănoiu.
S-a încruntat ușor și grav, ca un pretorian pe gânduri:
— Cibănoiu?!
— Cibănoiu, fost la Externe… Pensionar. Și net, convins:
— Nu cunosc… Nici n-am auzit de Cibănoiu.
— Cibănoiu, am rectificat.
— Cibănoiu, Cibănoiu… Nu cunosc.
— Dar Bulgăran?
— Ăsta da… L-am cunoscut.
— Mai vine pe aci, pe la „Capșa”? Mi-a răspuns convins:
— Nu l-am mai văzut de mult… Trebuie să fie închis pentru escrocherie.
A fost întâia și ultima mea convorbire cu Penciulescu. Adresa lui Cibănoiu am aflat-o de la Niculae, chelnerul cu înfățișare de director de minister, al cafenelei. Câteva nopți nici n-am putut dormi de enervare, dorind să știu ce-a fost între Ladima și doamna T. Fostul cancelar de legație nu e un om cu înfățișarea de bătrân, deși are mustața cărunțită. Stă pe strada General Angelescu, într-o curte mare cu niște case vechi, care sunt proprietatea lui. Convinsul teozof trăiește, după cum am aflat, din pensie și din ceea ce-i vine de la cei câțiva chiriași nevoiași. Cele două camere-vagon și antreul în care locuiește el personal au pereții literalmente căptușiți cu cărți, pe mai multe rânduri chiar, cum se așază lemnele în pivniță. Pe jos, prin colțuri, sunt alte cărți… Are de asemeni velințe și scoarțe rupte, o mulțime de obiecte vechi, unele de artă… Mi-a servit, pe o tavă de alamă, turcească, o cafea într-adevăr foarte aromată.
— L-ați cunoscut pe poetul Ladima, domnule coleg, dacă-mi dați voie să vă spun așa? Îl vedeați ades?
— Dar, domnule Vasilescu, eram prieteni foarte buni… Ce groaznică nenorocire, sinuciderea lui.
Adaog cu tristețe:
— Sigur, un poet atât de mare…
— Poet, poate că nu era el… Desigur… N-avea talent… Scria și el așa… Dar ce om!… Ce inteligență!… Parcă mi-a murit un frate… Numai că moartea lui mi s-a părut o nelegiuire…
—?!
— Religia condamnă sinuciderea, domnule Vasilescu… Nu ne e îngăduit nouă să corijăm hotărârile Domnului… Un foarte mare păcat… Din cauza asta eu nici n-am luat parte la înmormântarea lui. Sunt uimit. Îmi așez încet ceașca filigeană pe tavă și-l privesc serios.
— Dar eu nu știam că sunteți creștin, domnule Cibănoiu, mi se spunea că sunteți unul dintre șefii mișcării teozofice.
Surâde blând, își mângâie mustața ca a lui Briand.
— Nu, nu, nu… E drept că mai demult m-am interesat de teozofie… Am studiat de asemeni toate religiile. Uite, am aci cărți și dicționare de tot soiul, dar am ajuns la convingerea că tot creștinismul ortodox e suprema împăcare a sufletului.
Ceea ce mi-a arătat Cibănoiu m-a îngrozit de admirație, ca să zic așa. Niciodată n-am văzut, în felul ei, o bibliotecă atât de completă. Cărți groase cât ceasloavele, sau colecții mari, legate, ca enciclopediile franțuzești și nemțești despre catolicism, despre sfinții filosofi, istorici de-ale conciliilor (lexicon iudaic, am descifrat pe o serie de tomuri la fel, în limba germană).
— Vezi dumneata, domnule Vasilescu, ceea ce are neegalat de frumos ortodoxismul e faptul că e singura dintre confesiunile creștine întemeiate pe credința adevărată… Catolicismul e raționalism curat… Dogmele creștin-ortodoxe, prin cuprinsul lor ilogic, și intenționat ilogic, menținut așa după lupte de sute de ani în sinoade ecumenice, înlăturând orice înțelegere, arată că ortodoxismul nu e o religie de discuție logică, ci de credință totală în creatorul lumii…
— Dar acest creator cum îl înțelegeți, cum vi-l închipuiți? A zâmbit blând.
— Dacă l-am înțelege, dacă l-am închipui, ar mai fi deasupra noastră? Când ești pe o movilă, o vezi toată, o închipui… Dar când ești pe un munte uriaș, care trece de nori, nu vezi nimic. Răsplata noastră va fi în viața viitoare, când vom vedea și vom înțelege nesfârșit mai mult decât cei care au avut vanitatea științei pe lumea aceasta…
— Domnule Cibănoiu, dar după câte știu Ladima credea în Dumnezeu…
— Și, dacă ar fi crezut mai departe, dacă ar fi rămas un bun creștin, ar fi trăit și azi. Dar a avut nenorocirea să întâlnească în cale pe diavolul însuși, sub înfățișarea unui prieten.
Arunc chibritul, fără să mai aprind țigara.
— Dar Ladima s-a sinucis din pricina unei femei.
— Nu, nu, domnule Vasilescu, a suferit din pricina unei femei, dar s-a sinucis din pricina unui mizerabil, Bulgăran.
N-am nici o tresărire, pentru că mi se pare de necrezut.
— Îngăduiți-mi să vă întreb: Nu s-a sinucis din pricina unei femei, a unei doamne, Maria T. Mănescu, pe care a iubit-o, se pare, ca un nebun?
Își răsucește, din cutia de „Macedonia” de dinainte, în care sunt puse câteva felii de cartof ca să păstreze tutunul umed, o țigară groasă, pe care o pune într-un țigaret de vișin.
— Ladima a iubit de altfel, domnule, o altă femeie, nu pe această doamnă Maria Mănescu.
— Totuși i-a adresat o scrisoare, în clipa sinuciderii, arătând fără echivoc că din pricina ei se omoară…
Face un semn blajin, de negație, ca derivat dintr-o binecuvântare.
— Nu, nu, nu… Și s-a ridicat, s-a dus la birou, din al cărui dulap a scos o sticluță, burtoasă ca o eprubetă, de licheur cafeniu, și s-a scuzat, turnându-mi: Îngăduie să te rog să guști acest preparat. Eu ies foarte rareori în oraș și asemenea plăcută născocire sporește mea farmecul cărților.
Era, într-adevăr, savuros, cu vreo trei soiuri de gust de drojdie și arome deodată.
— Domnule Cibănoiu, am vorbit cu procurorul de serviciu… Am văzut fotografia scrisorii lui Ladima.
Nu răspunde nimic, rămâne mult pe gânduri, ca și când, deși știe multe, nu ar vrea să spuie… După ce termină țigara, scoțând mucul din țigaret, se decide:
— Domnule Vasilescu, acea doamnă, despre care, de altfel, am auzit mult bine, nu e pricina sinuciderii lui Ladima… Pricina acestei sinucideri e numai acel nerușinat de Bulgăran.
— De ce a scris, atunci, Ladima această scrisoare?
S-a sculat, s-a plimbat puțin prin fața cărților lui, și pe urmă s-a așezat într-altul din jumătățile de fotoliu cu catifea roșie, cu ciucuri și broderii joase.
— Domnule Vasilescu, începu iarăși cu invocarea numelui meu, ca și celelalte fraze, mă bucură că vă interesați atât de mult de un om ale cărui merite, a cărui inteligență și mai ales cuviință creștinească îl îndrituiau spre stima tuturor. Prin urmare, am să vă spun ce știu și – datorită prieteniei noastre până în ceasul sinuciderii – veți vedea că știu oarecare amănunte. A dus mâna la bărbie ca o babă, mi-a turnat din nou din sticla burtoasă ca o eprubetă. Trebuie să știți că nefericitul de Ladima a iubit, cu o patimă nepermisă, de om descreierat, pe o femeie fără suflet, o actriță, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului.
Am răsuflat și totul s-a așezat din nou în mine.
— Am acasă, domnule Cibănoiu, scrisorile lui Ladima, pe care le-am furat, ca să nu mai rămână în mâinile ei.
Erau să-i dea lacrimile, își agita degetele de la mâini, amuțit de uimire.
— Ah! Domnule Vasilescu, dacă Ladima ar fi avut acele scrisori…
— Vi le voi aduce data viitoare…
— Le-a cerut în scris, a fost să le ia… Am fost și eu de două ori, dar cum să poți sta de vorbă cu două femei în care nimic nu amintește de Dumnezeu?
— Dacă ai ști de când alerg după lămuriri… Te rog, nu te supăra de întrebările mele directe, de ce a scris atunci acea scrisoare?
Nu răspunde numaidecât, pe urmă reia, cu o nesfârșită tristeță:
— Domnule Vasilescu, prietenul nostru, din pricina acelei iubiri înjositoare, era un om pierdut. Și-a dat seama de asta singur. Mai ales în ultimele săptămâni din viață, ți-era milă să-l privești. Parcă se rupseseră în el resorturi, parcă organele nu-i mai funcționau. Era cu mult mai rău decât bolnav. Se jurase că după o ultimă întâmplare umilitoare, pentru nimic în lume nu se va mai duce la ea. Era el însuși uimit că a putut să iubească o asemenea femeie, îmi spunea chiar că i-ar fi rușine dacă ar afla și altcineva, afară de noi, prietenii. Își dădea seama și de aceea i-a și cerut scrisorile înapoi… „Mi-e silă de mine însumi, Nicolae, mi-e silă, de parcă am păduchi în suflet.” I-am arătat că numai credința în Dumnezeu îl poate îndrepta din așa cădere… Și așa era să fie, căci era un bun creștin, găsea cuvinte frumoase despre bunătatea Celui-Preaînalt și cred că în scurtă vreme s-ar fi împărtășit din harul împăcării. Negreșit că uneori șovăia: „Niculae, nu mai pot. Sufăr ca un câine greu bolnav. Gândul morții mă ține ca într-un clește zi și noapte.” Îl mângâiam cum puteam: „George, dacă moartea e trimisă de Domnul în înțelepciunea lui nemărginită, e o împăcare și o binefacere, dar omul nu trebuie să se gândească să-și ia singur viața”. „Dumnezeu mă va ierta, Niculae, că știe ce mult am suferit și cât l-a lăudat gândul meu, dar acest rău, iubirea asta, mă doare ca o bubă scârboasă și nu o mai pot îndura. Dacă nu-mi fac seama singur e că m-aș răsuci de dezgust în sicriu, dacă aș bănui că lumea crede că m-am sinucis din pricina acelei femei… Sau poate că din cauza foamei… O asemenea moarte singură ar întrece în rușine urâciunea suferințelor mele… Orice, dar să nu se știe că am suferit din pricina acelei nerușinate… Sau că, om în toată firea, am suferit de foame…” Mi-a strâns brațul, că era de felul lui zbuciumat, și mi-a arătat, spre uimirea mea, o hârtie de 500 de lei: „Vezi tu asta, Niculae? Vezi banii aceștia? Sunt prețul morții mele. Când am rupt cu femeia aceea, am suferit atât de mult, că din prima seară mi-am spus că trebuie să mor. Dar nu trebuie să se știe că am iubit asemenea femeie și că în viață am suferit de foame, nu trebuie să fie cadavrul meu fără un ban lângă el, ca să creadă cineva că m-am sinucis din pricina foamei. Așa nu mă puteam sinucide. Și atunci am început să adun bani. Am adunat cinci sute de lei, cum se adună o zestre. Mi-au furat viața, m-au înjosit, dar mila lor nu-mi trebuie. Îți pot spune acum, pentru că de ieri mă simt mai bine, gândul morții m-a părăsit.” Pe urmă s-a mai potolit, era ca o apă care scădea. Am crezut, domnule Vasilescu, în zilele acelea, că îndemnul morții l-a părăsit și așa era. Seara vorbeam îndelungă vreme aci… Regăsise calea către Domnul și – de ce n-aș spune-o? –
Îl ajutase să se însenineze și convingerea lui că e un mare poet: „Mi-am dat această viață mizerabilă, pentru una infinită, Niculae… Sufletul meu va trăi o nouă viață, iar poezia mea, pe care ei n-au înțeles-o, o vor înțelege copiii lor, care se vor rușina de neînțelegerea părinților lor.” Negreșit că eu nu l-am contrazis despre asta, de vreme ce poate însăși această credință era inspirată de Domnul. Din nenorocire, prietenii care trebuiau să-l ajute cu vorba și cu gestul lor i-au fost dușmani… Tocmai când, din cauza suferinței lui neînchipuite, avea nevoie de credință, ei i-au zdruncinat orice convingere. În săptămâna morții ne găseam toți patru la cafea la Bulgăran, când au început să-și bată joc de el. Penciulescu, plin de venin, îi spunea tot felul de răutăți: „De ce ai tu nevoie de nemurirea sufletului, Gedeme? Religia impune o ordine prestabilită. Ai fost dobitoc în această viață scurtă, iubind o femeie de stradă… Dacă vei trăi încă o sută de vieți, nu e nici un motiv ca, fiind tot atât de dobitoc, să nu iubești tot femei de stradă… Atunci, la ce-ți trebuie nemurirea?” Nu poți să-ți închipui cât punea bietul Ladima la suflet asemenea glume grosolane. Bulgăran, a cărui bibliotecă de ateu e un adevărat laborator al diavolului, i-a făcut lungi teorii ca să-i dovedească inexistența lui Dumnezeu. Sunt nedumerit și-l întrerup cu o întrebare:
— Iartă-mă, domnule Cibănoiu, îl cunoașteți într-adevăr pe domnul Penciulescu, pentru că…
— Desigur că îl cunosc, de vreme ce de vreo cinci-șase ani e chiriașul meu gratuit, într-o cameră din fundul curții, aci.
—?!
— Cu cifre, cu păreri de autori, cu poze chiar i-a explicat universul, arătându-i zădărnicia oricărei credințe într-o ființă supremă.
Ai să mă întrebi ce-am făcut eu în această împrejurare, ce am răspuns atacurilor și argumentelor opuse? Nimic… Existența lui Dumnezeu nu se poate dovedi și e un păcat să cauți s-o explici cuiva. Crezi numai… Și afirmi. Credo quia absurdum. Ladima însă a prins să discute și să apere, asta i-a fost pierderea.
Peste vreo două zile l-am întâlnit foarte schimbat… Nesfârșit mai trist, ros parcă de un vierme crunt din el. „Niculae, dacă Bulgăran are dreptate?” Era palid și îi sticleau ochii. „Ascultă, Niculae, dacă sunt țărână din țărână, dacă am ieșit din haos întâmplător și niciodată nu vom cunoaște o nouă viață, dacă aceasta, pe care am trăit-o, a fost singura posibilă pentru mine dintr-un miliard de posibilități, și eu mi-am sacrificat-o îndurând lipsuri cumplite, iubind pe Emilia Răchitaru? Arde pielea pe mine ca o cămașă de foc când mă gândesc că asta ar fi posibil.”
I-am spus nedumerit:
— Dar Emilia nu există decât de doi ani în viața ta?
— Dar în acești doi ani a istovit toate posibilitățile mele sufletești. Totul e stors sau sfărâmat în mine. Dacă n-ar fi credința în artă…
În seara următoare au fost noi discuții. Ladima a spus că, dacă nu există Dumnezeu, el crede în supraviețuirea prin artă, a strigat – deși Penciulescu râdea de el – că totuși a folosit cât putea mai bine această viață, în orice caz mai bine decât oricare dintre ei, creând o operă care va supraviețui la nesfârșit. „La nesfârșit? Ce înseamnă la nesfârșit? Urla Bulgăran… Într-un număr oarecare de ani pământul tot va pieri… Ce înseamnă că opera ta va supraviețui o sută de ani, un milion, când tot se va împrăștia în haos, împreună cu praful pământului și al tuturor operelor, distruse într-un cataclism cosmic… Ascultă-mă pe mine, asta-i singura posibilitate de trăire. Asta… Să te plimbi pe bulevard, să vezi soarele, să iubești, să citești… Asta-i tot, între două nopți infinite de neant – zece, douăzeci, treizeci de ani de viață ireversibilă. Arta e o vanitate ca toate celelalte. Zădărnicia zădărniciilor, toate sunt zădărnicii. Nu facem decât să amânăm o scadență.” Ladima era alb ca varul: „Crezi asta, Bulgăran, cu adevărat?… Am trăit patruzeci de ani.” Și și-a cuprins fruntea în mâini cu ochii în lacrimi: „Am trăit patruzeci de ani, inutili”.
Bulgăran i-a dat să citească și niște articole de revistă, de un ateism blestemat. Singur, de altfel, i le-a cerut… Pe drum îmi spunea: „Niculae, cel puțin dacă m-ar fi iubit Emy, viața asta n-ar fi fost zadarnică…” Eram îngrozit, căci vedeam că iarăși se destramă… A doua zi l-am întâlnit din nou… Acum era însă tăcut… N-am putut scoate o singură vorbă de la el. Mergeam amândoi pe stradă. O singură dată, la încercările mele de a redeștepta în el credința, mi-a șoptit îngândurat: „Totul e zădărnicie… Nu mai cred nici măcar în artă. Bulgăran și Penciulescu au dreptate.” I-am cerut să-mi dea și mie cărțile care, picătura de apă ultimă, au clătinat și răsturnat un spirit atât de slab, și l-am întovărășit până acasă să le iau. A doua zi, era foarte abătut, ne-am dus să ne plimbăm că era în mai, la Șosea. Când ne-am întors, prin dreptul Teatrului Național a trecut Emilia la brațul unui bărbat… El mi-a pus mâna pe umăr… I s-au înălbit buzele și s-a răsucit ca o frunză… N-a mai fost chip să vorbesc cu el… A fugit de lângă mine ca un nebun… pe scările dinspre strada Matei Millo, și a doua zi am aflat că s-a sinucis… Am rupt și cu Bulgăran și cu Penciulescu… Desigur că au găsit o materie moale ca o pastă, neînstare de rezistență… Nu e mai puțin adevărat că trăiește în ei un mârșav spirit de distrugere.
Am mai stat aproape două ceasuri de vorbă cu Cibănoiu. Felul înțelepciunii lui mi-a plăcut foarte mult. I-am spus că eu socot pe Ladima un poet foarte mare și că voi aduna tot ceea ce-l privește. Mi-a dat fotografia, vreo două cărți. Ți le alătur la aceste caiete. Aș vrea să mă ajuți să-i publicăm volumul. Am luat și niște reviste cu articolele care pare că l-au tulburat atât. În zilele următoare le-am citit și eu. Mărturisesc că mi-au dat un fior continuu. Din nou mi-am judecat tot ce-a fost, toate întâmplările cumplite și zbuciumate în lumina acestui Memento[28]. După cum am vorbit aseară la telefon, îți trimit totul. Eventual voi mai întregi cele povestite, prin amănunte verbale.
P. S. George Demetru Ladima intră cumva și el în vreuna dintre aceste categorii de ființe, aparent desăvârșite, notate însă prin vreun minus, sau prin vreun adaos, care face viața grea, imposibilă?
Vreau să spun, talentul sau intransigența morală au ceva din surplusurile ridicole și periculoase ale unui Rhynchophores, ale unui Macrophtalmes sau ale unui Sophonyophore? Să fie într-adevăr poetul un exemplar sortit să fie fatal și „greu cenzurat de moarte”?
F. V.