Într-o miercuri seara venisem pentru masa de seară, căci luni, miercuri și vineri luam seara masa la părinți; când am văzut din birou, pe fereastră, în lumina felinarului, oprindu-se la poartă Steyrul, lung și înalt, ca un șlep vechi, cu cioc, ultimul în București, cred, al lui Nae Gheorghidiu, și el apoi a urcat cele câteva trepte, greoi și cu obrajii căzuți sub fălcile strânse, cu hainele cu pulpane așa de lungi, că-l făceau pitic. Când era necăjit, și era cazul, părea mult mai bătrân. Era afară zloată și fulguia. S-a oprit obosit în vestibul unde i-a ieșit înainte tata, și a rămas pe gânduri, cu paltonul pe el, îndelung. Târziu, ca din senin: „Tu nu știi ce scriu gazetele…?” Și cum tata, în vestă, după vechiul lui obicei, era nedumerit, i-a întins un ziar independent de seară, cu o notă pe care o găsești la colecție, căutând numărul gazetei, nu mai știu care dintre cele trei, dar data da, căci era aproape de Sfântul Dumitru, cred 19 sau 20 octombrie. Țin minte data, pentru că alte întâmplări, mult mai personale, din lunile acestea mi-au rămas limpede în minte și îmi servesc ca puncte de reper[17].
Își sprijinea bărbia în ambii pumni, pe marginea fotoliului.
— Nu-ți miroase?
— Pe cine bănuiești?… Vreo încercare a gazetei de a stoarce bani.
— Nota e dinafară… E probabil să fie dată de cineva din partid… Ascultă, Lumânărarule, dacă apar articolele astea o să transpirăm mult, cu tot frigul de afară…
— Să întrebăm la gazetă?
— De prisos… Nu e pornită din redacție, iar ei nu dau amănunte. Au discutat îndelung, și eu i-am lăsat foarte necăjiți, căci aveam treabă în camera mea, ca să caut niște cărți de mecanică vechi. El a mâncat la noi, iar a doua zi tata era tare mulțumit… Nu știu ce au făcut, dar era încântat, căci gazeta de seară într-adevăr n-a mai publicat niciunul din articolele promise „pe mâine”. Nu știu însă ce cap au făcut amândoi, unde se vor fi găsit, când au citit, în după-amiaza aceea, gazeta lor proprie.
Eu am trecut pe la 5 după-amiază pe acasă, ca să aduc mamei niște cumpărături, și i-am găsit pe amândoi plimbându-se prin birou de parcă aveau nevralgie. În pagina ultimă a Veacului, un articol tipărit cu litere negre și dese denunța „scandalul nemaipomenit al furniturilor de cărbuni pentru Calea Ferată”. Un subtitlu pe trei coloane sporea în tărie: „Statul jefuit cu un miliard anual”.
Gheorghidiu avea din când în când câte un surâs strepezit, de parcă ar fi mâncat aguridă…
— Ce-i de făcut?… Și a ridicat receptorul, căci sunase, cu gândul aiurea. A răspuns ca în treacăt, în locul lui, tata: „Da… Tănase Vasilescu… Da eu…” Tata întreba, cu privirea nedumerită, cine e? Iar eu îl priveam surprins… „Alo… Alo… Cine-i acolo…?” iar după un minut de ascultare, cu fălcile căzute ca la un copoi, de culoarea târâtelor, sec: „Du-te-n (și așa mai departe…), înțelegi? Du-te-n…” Și întorcându-se către noi: Unul care ne felicită pentru „admirabila campanie din Veacul în chestia combustibilului de la Calea Ferată.”
Tata a întrebat apoi la telefon, probabil pentru a doua oară, dacă a venit la redacție Ladima… De data asta l-a nimerit și l-a chemat la noi… A venit într-un palton maron, scorțos, cu fular de casă cu pătrate galbene-roșii. Când a sunat, Nae Gheorghidiu a trecut greoi într-o cameră mai mică, vecină cu biroul, și a urmărit, fără îndoială, de acolo discuția. Tata l-a poftit jos, a insistat, când Ladima voia să stea în picioare:
— Nu, ia te rog loc. Și apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna dumitale credință a fost surprinsă, și azi a apărut în gazetă un articol, despre care, ce să-ți spun?… Sunt uimit. Ladima, parcă suflecat, cu buzele strânse și mustața ridicată:
— Da… Care articol?
— Cel cu Căile Ferate… Cu furnitura de cărbuni. A precizat de-a dreptul, oarecum bătăios:
— Eu l-am scris.
Tata a început să se bâlbâie… Și-a ridicat ochelarii negri, i-a pus iar… Nu găsea cuvinte… Cred că dincolo Gheorghidiu fierbea…
— Să știi că n-ai dreptate… Lovești prin asta în 15.000 de muncitori și într-o industrie națională necesară apărării statului.
Ladima fierbea.
— Domnule Vasilescu, e o glumă liberală această industrie necesară statului… Deocamdată văd că, pentru moment, îi e mult mai necesar statul ei decât ea statului… Dacă s-ar arde păcură, dacă s-ar importa chiar cărbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o economie de un miliard anual… Am socotelile în sertar la birou… Acest miliard e băgat în buzunar de câțiva escroci, care constituie un consiliu de administrație și clientela lor (președinte al consiliului de administrație al uneia dintre aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu există stat în lume mai jefuit decât acest stat românesc.
— Domnule Ladima… Te-nșeli… Te-nșeli grozav. Acolo sunt oameni încercați… Cu dragoste de țară…
— O dragoste foarte costisitoare… Cunosc oameni care și-ar iubi țara și pentru mai puțin de un miliard… Domnule Vasilescu… Eu nu vă înțeleg… Ceea ce am admirat la dumneavoastră era despărțirea de liberali, căci vă bănuiam dezgustat, fără îndoială, de spiritul lor de jaf în averea statului… Veacul trebuia să fie – așa am crezut că doriți – un tranșeu de protestare împotriva unor metode vechi… O tribună pentru promovat tot ce e dorință de reînnoire în moravurile noastre politice… Așa a înțeles și publicul și de aceea ne caută și ne sprijină.
— Domnule Ladima… Domnule Ladima… Poate că ne-am înțeles greșit. Dar noi nu luăm atitudine nici împotriva lui Ionel Brătianu, nici a lui Vintilă, nici chiar a partidului.
— Dar parcă e cineva care să vrea asta? Se îndoiește cineva de cinstea lui Ionel Brătianu sau a lui Vintilă? La urma urmelor nici cu partidul liberal n-am nimic, ca flamură, dar statul lui major e o adunătură de jecmănitori ai statului. De altfel, dacă nu ne înțelegem… E o soluție foarte simplă… Vă rog să primiți demisia mea. Și s-a sculat nervos în picioare, a vrut să facă un gest, pe urmă, prea schematic: Bună ziua. Și a plecat pur și simplu. Tata a rămas în fotoliu, cu mâinile moi împreunate pe pântec… Și-a scos ochelarii și a început să-i șteargă apoi, nedumerit.
Despre asta pe mâine.”
Nae Gheorghidiu a apărut de dincolo, apăsat și așa de îngândurat, încât capul îi părea și mai mare.
— E nebun… Și după un răstimp… Pentru el însuși: E nebun…!
— Ai văzut?… Pleacă de la gazetă…
— Cum o să plece? Moare, fără el…
— Păi atunci?… După cum văd nu e nici un mijloc… Nae Gheorghidiu a fumat pe gânduri, a murmurat apoi, cu mimică și cu sinceră părerea de rău:
— Păcat de el… Ce o să facă? Rămâne pe drumuri iar. Și tot mai întristat: Nu se renunță așa ușor la o leafă de douăzeci de mii de lei pe lună. Pe urmă s-a întors spre mine: Ascultă, Fred, tu ești prieten cu el, tu ni l-ai adus. Na două mii de lei și dă-i diseară să mănânce într-o cameră separată la „Chateaubriand”, dacă mai e deschis. Am respins firește banii.
— Coane Nae… Lasă banii acum…
— Nu, ia-i de la mine… E adevărat că trebuia să fie o întâmplare absolut excepțională, ca să dea de la el… Surâd, căci mă simt ca legănat, de nedumerire.
— Încerc… Numai că o să fie de prisos… E foarte încăpățânat…
— Fred, ascultă ce-ți spun eu… Fă-i binele acesta, dacă ții la el. Că are talent. Gazeta e bine făcută. Și, ca în paranteză: E ca vaca nărăvașă, după ce a umplut șiștarul, dă cu piciorul în el și-l răstoarnă. Vezi… Începe cu icre negre… Dă-i și homar, fripturi în sânge și nu uita șampania. E nedus la dame de multă vreme se pare… Și scurt: Acolo dă tu de la tine, hai.
N-am avut încotro și i-am telefonat lui Ladima, întrebându-l dacă vrea să luăm masa împreună… A primit bucuros…
Dar toate încercările mele de a-l înmuia au fost de prisos. Stătea pe gânduri, rezemat de spătar, fuma țigară după țigară. Mi-a spus apoi cu o tristețe care m-a uimit și m-a acoperit ca un doliu:
— Dragă domnule Vasilescu… Nu te supăra… Eu sunt un om care scrie… Și dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel.
Totuși, în zorii zilei, am obținut făgăduiala că în chestia aceasta a cărbunilor va amâna campania pentru mai târziu.
În legătură cu gazda mi s-a întâmplat în zilele acelea o neînțelegere destul de penibilă pentru nervii și demnitatea mea… Era la vernisajul unei expoziții colective a unui grup de pictori și sculptori de avangardă… O expoziție foarte frecventată, cel puțin la vernisaj, din pricină că era moda de a fi ostentativ, de a fi neapărat îndreptat împotriva cuiva… Ciudat era însă că această expoziție era îndreptată chiar „împotriva artei” (Jos arta!), mai curând însă împotriva tuturor camarazilor care n-aveau talent, niciunul, pare-se, deloc. Mai venea lume și din pricină că la vernisaj avea să vorbească un ziarist foarte cunoscut, combativ și revoluționar permanent… Cum luasem obiceiul de a vizita expozițiile de pictură, am venit încă de pe la ora 11. Am găsit-o pe doamna T. acolo, înconjurată cu grabă și oarecare emoție de grupul de expozanți care făceau și oficiul de gazde, deși ei o socoteau oarecum de-a lor. Numai faptul că era ea acolo și pentru mine sala cartonată devenise nucleul Bucureștilor în ziua aceea. Împiedecat să vorbesc cu ea de atâta timp, simplul fapt de a o vedea și de a fi în aceeași sală îmi dădea un soi de febră interioară. Pentru că era toamnă târzie, deși vremea era mereu frumoasă, avea un mantou de stofă de culoarea piersicei palide, cu mânecile terminate prin mici manșoane atașate, de lutru castaniu, aproape negru. Din același lutru, gulerul înalt, croit ca de tunică, desfăcut la gât, îi încadra obrajii ca într-o catifea neagră, caldă, iar jos, la poale, din aceeași, o bandă lată ca de două palme, de jur împrejur, înrudirea de culoare dintre opalinul stofei și căldura garniturii de lutru era un farmec în plus… O înconjurau toți, poate și pentru că știa să se facă ea singură înconjurată, avea un aer de doamnă ca o stăpână neoficială, și erau bucuroși de un musafir care sporea interesul sălii… Surâdea mult, dar cu un soi de rezervă de om care nu ținea prea mult să se amestece cu ceilalți… Cu un aer binevoitor și absent, ca întotdeauna când era în lume… De obicei nu poza, dimpotrivă, acasă, între prieteni buni, sta pe scaun strâmb, dar aci parcă ținea cu orice preț să evite familiaritatea…
Prin cuprinsul sălii (ai cărei pereți erau îmbrăcați într-o pânză de sac de culoarea cartonului și iluminați de sus de niște jgheaburi mici de zinc care cuprindeau lămpi albe ca rampele de teatru) erau niște fotolii joase de forma celor americane, dar din lemn gros, în întregime și tăiate parcă în felii negre, alternate cu gălbui. Totul avea un aer ușor improvizat, de decor de teatru…
Nu scosese mănușile mici de piele care îi răsăreau din mânecile-manșoane și parcă sta dinadins cu coatele sprijinite așa ca să-i sublinieze frumusețea mobilă a mâinilor înmănușate. Picioarele de la genunchii goi și rotunzi în jos (rochiile erau mereu scurte), în ciorapii de culoarea nisipului, desăvârșit întinși, erau lipite unul de altul, iar din pricină că fotoliul în care sta era cam jos, lungite oblic. În toată figura îi apăreau ochii acum de un safir mai fumuriu, nu albaștri intens ca altădată, și dinții albi, descoperiți, de câte ori râdea cu fața în sus, cu gâtul sprinten către cei care o înconjurau în picioare… Când începuse să fie lume tot mai multă, a apărut și Ladima într-un palton prea larg, cafeniu, cu fular de lână în pătrățele galbene și roșii… Cum l-a văzut, doamna T. i-a ieșit înainte bucuroasă și aproape fără să se scuze față de ceilalți i-a luat brațul târându-l într-un colț, cu toate că el se lăsa dus cu oarecare rigiditate orgolioasă…
Am înghețat… Și, cu inima stoarsă parcă de un pumn nevăzut, urmăream nedumerit și cu o teamă ca de diagnostic figura ei foarte animată… Ochii îi deveniseră de un albastru mat, oțeliu, își ținea cu mâna înmănușată, ca o agrafă minunată, mantoul descheiat de nasturi și îi vorbea viu, cu o intensitate nervoasă… Mă întrebam uluit dacă nu e ceva între ei, dacă el n-a jucat un soi de teatru tăcut și intens, ascunzându-mi abil și fără gesturi totul, îmi ziceam, de pe altă parte, că e firească înflorirea aceasta de veselie când își vede un prieten care a intervenit pentru ea cu atâta bravură și loialitate, dar mă întrebam și dacă nu cumva gestul lui n-o fi impresionat-o atât de mult, încât să înceapă să-l iubească. Cu asemenea femeie, pe care tot ce e frumos ca gest și cinste o stupefiază, o tulbură, ești totdeauna neliniștit. Totdeauna „acuza” primirea, înregistra ca un seismograf fiorul oricărui gest frumos și eram frământat, căci simțeam că nu se poate ca ea să nu fi fixat bravura lui. Eram pe vremuri melancolizat (parcă acum nu?) de orice actor care juca subtil, de un domn care spunea lucruri frumoase într-un cerc din care făcea parte și ea, de un tip prea bine care era dezinteresat amabil cu ea. Mai ales de cei care erau bine, deși nu-i făceau deloc curte, mi-era teamă. Să nu stimuleze în ea orgoliul de a-i impresiona. Urmăream acum mimica ei, fără să înțeleg nimic, cu impresia nedefinită și totuși sâcâitoare că acolo se decide ceva care mă privește, ca o linie care se interferează cu linia destinului meu… Nu era întâia oară când o priveam și-i interpretam mimica, atunci când vorbea departe de mine. Ca și acum, de multe ori mă întrebam exasperat ce poate să spuie altcuiva decât mie.
Aș fi vrut să fiu aproape să ascult, dar tot ce era bărbătesc în mine se cabra… Pe de altă parte, știam că orice banalitate capătă din pricina vocii ei timbrate inflexiuni nuanțate, ca un tremur de înserare, un înțeles sexual care mă dezola. Câteodată, când el răspundea ceva care o contrazicea vădit, trăsăturile feței ei se relaxau, gura i se arcuia în jos, obrajii i se destindeau dezamăgiți. Se vedea că e nemulțumită, enervată. Își privea mâna liberă strângându-i gânditoare degetele înmănușate în podul palmei, pe rând, ca o mână arătătoare într-un afiș. Eram exclus din convorbirea asta, ca dintr-un imperiu pierdut, care se crea din nou fără mine.
Atunci am simțit în mod stupid, ca și când gândurile mele bărbătești n-ar fi fost luate în serios, de un spirit zeflemist străin, nevăzut, că trebuie să aflu cu orice preț, chiar al unei umilințe, ce vorbesc cei doi… M-am hotărât să mă apropii cu sentimentul de risc incalificabil cu care un trădător se duce la o legație străină. Nu faptul de a o spiona mă demoraliza, pentru că de mult, printr-un soi de pact rușinos cu conștiința mea, hotărâsem că trebuie să-i citesc scrisorile uitate, că trebuie să iau informații despre ea, ba de vreo două ori o urmărisem și pe stradă chiar. Ceea ce sporea mizeria mea era că spionajul de acum era riscat și ridicol, de o îndrăzneală de sugestionat, care nu mai poate raționa. Mă strecuram prin asistență, care acum era foarte numeroasă, calculând să ajung în spatele lor, îmi alesesem chiar tabloul pe care să mă prefac că îl admir absorbit, când am fost reținut de o mână solidă.
— Ce faci, diplomatule?
Era scriitorul cunoscut, voinic și binevoitor, care mă privea cordial și protector…
— Ei, cochetezi cu arta? Și întorcându-se către un domn care îl întovărășea: Domnul Fred Vasilescu, diplomat, sportiv, dansator etc., în flagrant delict de frecventă artistică… Ce femeie te aduce pe aci, spune drept?
Mă întreba, convins că e cu neputință ca un tip ca mine să priceapă ceva din artă, sau, în sfârșit, să aibă alte legături cu arta decât acelea de braconier al amorului. E adevărat că deși venisem dintr-un oarecare snobism, eram totuși acolo pentru o manifestație de artă și numai incidental acum arta și tot restul lumii erau trecute într-o zonă de interese limitate, cum era expresia la modă, și într-adevăr numai o femeie polariza toate gândurile mele. Chiar de femeia aceasta el mă depărta, târându-mă cu seninătate spre un panou maritim, cu jumătăți de corăbii, cu faruri întrerupte, de parcă totul ar fi fost pictat pe sticlă, și spart fiind, n-a mai știut nimeni să potrivească bucățile la loc, punându-le apoi la întâmplare.
— Ei, pricepi ceva?
M-a întrebat provocator, cu un zâmbet voinic și batjocoritor, de parcă ar fi asistat la cine știe ce experiență caraghioasă. Eu eram acum însă toropit și indiferent la batjocuri ca un anesteziat cu stovaină, dar cu mintea mai limpede, mai intensă, cu mult mai activă decât de obicei… Doamna T. ruga cu o stăruință nervoasă și excesivă pe Ladima, pândind în privirea lui, cu zâmbete luminoase întrerupte, să vadă dacă ajunge până la el, dacă atinge în rezistența lui pedala care să răspundă afirmativ. El părea foarte încurcat, iar ea, pornită, avea aerul că depinde de răspunsul lui. Mi-era cu neputință să surprind măcar vreun fragment din conturul inteligibil al unei fraze, ca să pot reconstitui convorbirea lor, dar cum îl știam pe el foarte inteligent și pe ea atât de emotivă, simțeam că acolo e o devenire în care eu eram de prisos. Scriitorul insista mereu, fără să observe cât sunt de nervos, până când, surprinzându-mi direcția privirii, m-a interpelat mirat.
— N-oi fi pus gând rău urâtei aceleia care stă de vorbă cu Ladima? Șefule, te știam om de gust.
Parcă m-ar fi stropit cineva cu o cană de apă ca să mă deștepte dintr-o reverie stupefiantă.
Am ridicat din umeri ca insultat de această presupunere, dar în mine s-a instalat un semn de întrebare, ca gravat cu un stilet acid.
Să fie într-adevăr urâtă?… E posibil deci ca un scriitor, om presupus de gust, s-o găsească urâtă? E adevărat că acum, parcă scăpat de hipnoză, nici mie nu mi se părea frumoasă. Fața ei, care de obicei era absentă și gânditoare, înregistrând interior și lin cele mai mici nuanțe ale clipei, de îi puteai urmări succesiunea gândurilor doar pe crisparea ușoară a buzelor, pe obraji, pe ochii albăstriți ca trecerea umbrei unui nor pe apă, era acum foarte vie, prea expresivă, cu un fel de mimică nuanțată, ochii înșiși nu mai aveau vioriul-albastru al clipitei de gândire, ci erau pozitivi strălucitori, dar ca de oțel, buzele se răsfrângeau, de o mobilitate excesivă, pândind răspunsul lui Ladima. Nu era întâia oară când față de mine se spunea că e urâtă… Mai ales când era necăjită, legată de nemulțumiri practice, pierdea foarte mult… Ochii își schimbau culoarea și se adânceau în orbite. Corneea i se injecta cu fire roșii și parcă devenea de sticlă, toată se vestejea subit. Atunci își neglija și ținuta. Frumusețea ei era foarte sensibilă la viața interioară, și cred că niciodată n-a fost mai frumoasă ca la vreo câteva luni după începutul iubirii noastre, când părea exasperată de iubire. Și atunci avea ochii intenși, dar de o limpezime care făcea cu albul corneei (nu era chiar alb, avea ceva din catifeaua nedefinit verzuie a unei petale de trandafir alb, căruia i s-a injectat artificial culoarea verde…) să dea o impresie de vis. Ardea toată așa cum nu mi s-a mai întâmplat să simt fierbinte un corp omenesc, de o sănătate mlădioasă și sprintenă de animal tânăr, buzele îi erau într-o tensiune mică de fiecare clipă, totuși fără răsfrângeri tari ca acum… E adevărat, însă, pentru că depășisem parcă limitele, într-o vreme toate aceste amănunte se exageraseră ca într-o exasperare… Ochii deveniți prea ficși îi ieșiseră puțin în afară, albul lor se mărise straniu, buzele îi erau aproape crispate. Căpătase și un tic foarte nervos, de a duce mâna la rădăcina gâtului, în adâncimea unde se întâlnesc tendoanele. Era în vremea celei mai mari exasperări senzuale dintre noi, când ne închideam ca niște demenți în vreo cameră de hotel ardelean, de sâmbătă seara până luni dimineața. Nu-i plăcea nici o perversiune, nici o „rafinerie” așa-zisă de femeie modernă, dar punea atâta iscusință, știa să abuzeze de toate posibilitățile posesiunii, să ceară simțurilor prelungiri iscusite, totul până în pragul nebuniei, când dezlănțuirile brusce, după atâtea rețineri, nu mai știam de ne vor lăsa în toate mințile. De sâmbătă seara până luni dimineața, arzând mereu, nu era niciodată la fel, cum desigur nu e niciodată la fel capriciul ciocârliei în zbor. Din pricina acestor ore îndelungi, petrecute împreună, întâlnirile cotidiene grăbite, totdeauna automatizate și deziluzionate, nu ne mai interesau. Așteptam tăcut și concentrat mica noastră vacanță săptămânală, căci buna negustoriță nu lipsea niciodată de la magazin (sau aproape niciodată). Când starea ei vizibil anormală s-a agravat, când fixitatea privirii a început să devie oarecum îngrijorătoare, dublată de o stare de neliniște și teamă permanentă, cu ticul nervos al ducerii mâinii la gât, cum alții și-o duc pe inimă ca să-i simtă bătăile (ea spunea că își simte acolo pulsul intens), a trebuit să consulte câțiva specialiști. Eu însumi aveam dureri mari în ceafă și-mi simțeam parcă ochii de carton. Ruptura, provocată apoi subit și brutal de mine, chiar în vremea acestei exasperări, i-a agravat net patologicul tulburării, până când, nemaiputând umbla pe stradă, din neliniște nedefinită, a intrat într-un sanatoriu la Viena.
Cu toate acestea era frumoasă, când se consuma ca o faclă numai flacăre. Astăzi, cu tot dramatismul mișcărilor ei, sau desigur chiar din cauza asta, era urâtă. Drept să spun, vag mă mulțumea faptul acesta, căci mă măgulea gândul de a ști că e frumoasă numai cu mine și mai ales numai prin mine.
Când am scăpat de scriitori și când lumea s-a mai rărit, Ladima, despărțindu-se de doamna T., a pornit să cerceteze cu luare-aminte tablourile. Când a venit în dreptul meu a început să-mi vorbească brusc, nervos, simulând totuși, de parcă am mai fi stat de vorbă în aceeași zi, convorbirea noastră fiind doar întreruptă… În dreptul nostru erau trei pânze ale unui pictor rus care înfățișau câteva scene apocaliptic geometrice, însă cu o geometrie de raze lungi și de cercuri de culoare de aceeași nuanță, suprapuse, care-i plăceau mult lui Ladima, căci le examina nervos și stăruitor.
— Mare pictor… Asta da… E un progres în artă.
Mă întrebam dacă nu căuta să afecteze o preocupare periferică, tocmai fiindcă simțea că între noi a intervenit ceva care nu permitea lămurire, o situație falsă. Privea, puțin teatral, apropiindu-se și depărtându-se, ca să refere parcă pentru el însuși.
Pe urmă, brusc, fără să mă privească, în clipa când traiectul lui îl apropia de mine.
— Doamna Mănescu stăruie de două zile ca să primesc la gazetă pe un oarecare D. Știi ce buget de sărăcie avem și m-a enervat că a trebuit s-o refuz.
Știam cine e D. Și a fost în mine ca o schimbare de cadril în neliniște, căci limpezit brusc din partea lui Ladima, devenisem nervos din cauza acestui D.
— Spune că e într-o mizerie care-ți face milă, că nu are nici un rost… Acum în iarnă l-a dat afară proprietăreasa. Să-i fac măcar un loc de corector. A trebuit să refuz și asta. Pe urmă tipul e absolut insignifiant.
D. acesta era un fel de tânăr îmbătrânit, care-ți dădea impresie de murdar. Ne întâlneam foarte des la doamna T. Mărturisesc că mă irita prezența lui, pentru că era de o insistență de țânțar gonit.
Îmi apărea destul de nelămurit, ca situație în legătură cu ea, mă întrebam dacă nu cumva e vreun frate de al ei, bănuiam cine știe ce dramă de familie. Foarte târziu am aflat că nu poate fi vorba despre asta, dar tipul nu era mai puțin ridicol cu ochii lui tulburi de slugă jignită, aducându-i flori și venind noaptea la ea.
Evident că era destul să mă gândesc serios, ca să mă liniștesc (deși chiar simplă apropierea lui și tot jignea). Era peste putință ca să fie ceva între ei, oricât de mare ar fi fost așa de invocata perversitate femeiască… Întâi era un motiv de incompatibilitate. Femeia aceasta nu putea suporta fizic nici o urâțenie. Asta mă făcea să nu mi-o pot închipui niciodată vânzându-se, de pildă, chiar în clipele ei de greutăți materiale, vreunui bătrân flasc, cu carnea învinețită, roasă de eczeme. Nu putea măcar să privească asemenea lucruri, fără să i se irite cu adevărat pielea. Pe corpul ei însuși nu putea suporta nimic. Avea cea mai curată piele pe care am văzut-o vreodată. Nu răbda nici o atingere murdară, nici o rosătură, fără să nu se furnice toată… Cred că aceste continue plimbări nervoase ale mâinilor ei în jurul gâtului, spre urechi, erau un fel de reflexe nervoase provocate de piele. Nu fusese bolnavă niciodată, parcă nici microbii nu-i putea suporta… Îmi spunea că o dată, la ei acasă, toți copiii se îmbolnăviseră de scarlatină fără să se prindă de veste. Ea n-a avut nimic și au și renunțat s-o mai izoleze. De o rezistență vie, total imună, ea exagera însă în sensibilitate, organic, toate… Un simplu guturai o deprima ca o catastrofă, un coș o împiedica să lucreze. Orice atingere din pricina sensibilității avea rezonanțe în tot organismul ei, încât cei care, voinici, suportau furuncule, fără să se întrerupă de la activitatea lor, ți se păreau, prin contrast de o nepăsare de rinoceri care suportă familiar cuiburi de păsărele în piele. O dată a fost intoxicată nu știu din ce cauză și ea a suportat săptămâna de boală ca o agonie, desființată de dezgustul vomitărilor, neadmițând cu exasperare să fie văzută nici măcar de rudele alarmate de suferința ei și de acest mister, toată săptămâna. Cum era să-mi închipui că femeia aceasta curată ca un cățel de rasă, care nu bea de două ori din aceeași apă din farfurie, care într-adevăr, dacă se servea din nou dintr-o mâncare de pui, cu sos, schimba iar farfuria, căci oasele și sleiala o făceau să leșine parcă (în case străine, știu că tocmai din pricină că nu putea cere să-i schimbe farfuria nu mai cerea niciodată din același fel), ar fi putut îndura apropierea parcă mirositoare, murdară, a organelor și secrețiunilor lui D.? Asta depășea tot ce-mi puteam închipui.
Astăzi încă, unul dintre sentimentele mele de orgoliu e că femeia aceasta, care arunca apoi pieptenul pe care i-l cerea vreo prietenă, a folosit de câteva ori cu mine aceeași perie de dinți… Am uneori amețeală, ca și când aș fi trecut pe lângă un pericol, la gândul că am avut curajul să fiu inconștient de natural lângă o asemenea femeie (căci e probabil că mai ales la început, până i-am descoperit cu uimire sensibilitatea – eu o credeam vânzătoare de magazin banală – am fost cu ea aproape inconștient). Nu numai despre D., nu numai despre Ladima, dar despre Mărginoiu însuși, care avea un fel de iritație, furunculoză a pielii pe coapse – știam de la baia de aer cald – eram liniștit când gândeam, căci îl compătimeam dinainte pentru imprudența de a apărea gol, lângă o privire atât de neliniștită și iscoditoare, cu senzații repulsive ca ale femeii acesteia. Iar „amor” îmbrăcată, în mașină, ca atâtea femei, sau dusă de întâmplarea unui flirt nu făcea cred niciodată, căci știu dezgustul cu care asculta povestindu-i-se astfel de cazuri. Sincer compătimeam și disprețuiam pe bărbații care s-ar fi aventurat inconștienți în intimitatea acestei femei, ca pe acei gafeuri care într-o casă mare nu și-ar fi dat seama unde sunt și ar fi fost ca la ei acasă, cu libertăți comode sub privirile imperceptibil consternate ale celorlalți musafiri.
Era destul, deci, cu toată iritarea mea spontană, să mă gândesc serios, ca să-mi dau seama că e peste putință ca între doamna T. și D. să fie mai mult decât o strângere de mână (și aceea încă, desigur, greu suportată).
Dacă intervenea pentru el atât de insistent, acum, era desigur din bunătate. Era cu adevărat foarte bună, un soi de bunătate spontană, din reacție imediată, parcă tot de natură epidermică, din incapacitatea de a suferi răul sau falsul, căci asta i-ar fi cerut sforțări sistematice, de care nu era în stare.
Acasă am găsit pe tata și pe Gheorghidiu – era o zi când ne întâlneam la masă – și cum acesta avea o criză de ficat (din cauza asta purta cred brâul lui Iov), n-am putut vorbi nimic. Se trântise în fotoliu și transpira rece, cu ochii tulburi, șterși, cu valuri de zăduf în obraz, mereu căutând, strâmb, o poziție mai comodă. Știam toți că suferă și mi se părea, nu știu, un soi de lipsă de respect să fac abstracție de durerea lui și să-i propun angajarea lui D. Mai târziu n-am mai avut însă nici un prilej să intervin.
De altfel și tata și Nae Gheorghidiu erau din ce în ce mai neliniștiți și mai preocupați de soarta colaborării cu Ladima… El scria gazeta ca și când ar fi fost a lui și nici nu concepea măcar că ar putea să scrie altfel… Negreșit, aceasta aducea cititori, dar contrazicea prea mult intențiile proprietarilor… Din ce în ce mai mult Veacul devenea un organ dușmănos industriei și comerțului, ceea ce în nici un mod nu se potrivea gândurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu… Într-o zi acesta ne-a arătat enervat un anunț ironic în pagina întâia a Veacului, pe două coloane, în chenar, cu litere groase: „Fabricile de gheață cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutilă gheața artificială, năruind astfel o industrie atât de necesară apărării naționale. Se cere ca statul să ia asupra sa, cel puțin în timpul iernii, cumpărarea întregii producții de gheață, altfel fabricile vor fi nevoite să închidă, lăsând pe drumuri pe lucrători.”
Pe urmă, ieșirile împotriva industriei „parazitare” au devenit tot mai numeroase… La început, lui Nae Gheorghidiu îi era teamă ca această campanie împotriva industriei naționale să nu supere pe șeful partidului… Ionel Brătianu era însă atât de preocupat de problema regenței și a menținerii „actului de la 4 ianuarie”[18], încât tolera orice divergență, pe orice chestie, era gata să trateze cu orice partid, subvenționa chiar gazeta care atacau pe liberali, cerând numai atitudine convenabilă pe această „chestie închisă”… Mai cu seamă în zilele acestea, ale procesului Manoilescu[19], îngăduia orice, devenise împăciuitor, părăsind cu totul faimosul sectarism, numai în schimbul admiterii „actului”. L-am văzut în ziua proclamării la Cameră; albise, obrajii i se micșoraseră și se adânciseră mult, părul dat peste cap era ca o chică de poet cărunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-aș mai fi recunoscut pe stradă. Și asta numai în câteva luni de zile.
La început îi fusese teamă ca, supărat din pricina remanierii, Gheorghidiu să nu se adaoge cumva la numărul acelora care, politicieni încercați și abili, știau ce înseamnă „o chestie”, și refuzau să recunoască „de drept” „actul de la 4 ianuarie”, căci de fapt îl recunoșteau mai toți. Îi era teamă că Veacul ar fi putut să aibă o atitudine echivocă… Cum, dimpotrivă, gazeta părea să fie anticarlistă, căci se făcea, vag de tot, e drept, ecoul știrilor defavorabile prințului exilat, cu două sau trei zile înainte de serbarea donației Muzeului Simu, cu o săptămână deci înainte de moarte, Ionel Brătianu i-a telefonat pe la 2 după-amiază lui Gheorghidiu, care a primit vestea năucit de uimire și de fericire, că vrea să-l viziteze, dacă e acasă… Când a sosit, a fost primit de la portița de fier de Gheorghidiu, iar după ce a luat loc în biroul cu ușile-oglinzi, împărțite în careuri, și cu muchii de aur, liniștit ca un stăpân acasă la el, a spus că ține să-i aducă personal cordonul Coroanei României (pe care, după tradiția liberală a remanierilor, i-l dăduse drept consolare) și se scuza că nu avusese timp, din cauza împrejurărilor (moartea regelui, aranjarea practică a regenței etc.), să i-l înmâneze… E de prisos să spun ce speranțe – împotriva evidenței – a legat Gheorghidiu de acest „gest” al lui Ionel Brătianu. A crezut că s-a întors iar roata norocului politic. Venirea peste o săptămână abia la șefie a lui Vintilă Brătianu, marele pontif al industriei naționale, l-a făcut să înghețe de teama vreunei imprudențe. E ușor de înțeles că a avut aproape o sincopă când a citit chiar în ziua aceea, în Veacul, un articol îndârjit împotriva industriei și a băncilor „parazitare”. Prăbușirea Băncii Elino-Române de la Galați, urmată de sinuciderea directorului general, ca și prăbușirea în aceeași săptămână a altor bănci, ieșene, se dovediseră un grav simptom de maladie financiară. La rândul lor, băncile bucureștene începură să avizeze la măsuri de salvare.
Fiecare din ele avea imobilizate, în polițe dubioase, sume mari de foarte multe milioane, împrumutate de altfel prietenilor politici, pe polițe de complezență, bani dați cu intenția să nu mai fie achitați vreodată și care nu erau în realitate decât plata unor servicii pe care aceștia le făceau, când erau la putere, băncilor și industriilor lor. Acum acestea încercau să treacă statului, rând pe rând, aceste „portofolii dubioase”.[20]
Nae Gheorghidiu a telefonat îndată după apariția ziarului tatălui meu, să vie neîntârziat la el.
I-a cerut să-i spuie limpede lui Ladima că Veacul nu numai că nu poate lua atitudine împotriva comerțului și industriei românești, dar că înțelege să le sprijine călduros în orice împrejurare… Să-i spuie că orice atac în această privință, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare, îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe Ladima să accepte punctul acesta de direcție, căci n-ar fi vrut deloc ca el să plece. Când s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă… Tata a rupt-o și l-a invitat seara după masă la noi. N-a venit.
Nici după moartea lui Ionel Brătianu, Gheorghidiu n-a intrat în minister… După ce s-a crezut câteva momente într-o remaniere, guvernul s-a reconstituit sub prezidenția lui Vintilă Brătianu cu aceleași elemente. Cum se simțea însă, datorită gazetei și mai ales prieteniei cu liderul tineretului, în bună situație, Gheorghidiu a cerut altă satisfacție, anume șefia unei organizații din Banat, căci n-avea nici o situație politică definită, și-i era teamă că dacă partidul trece în opoziție, n-are să aibă unde candida cap de listă (căci numai șefii de organizații deveneau în genere capi de listă). I s-a mai oferit de asemeni prezidenția unui „Credit național petrolifer” cu un capital de peste 500 de milioane lei… Dar adevărata satisfacție a fost triumful lui în Cameră… De multă vreme pândea o răfuială… Îl întrebasem adesea pe tata, și eu, de ce Gheorghidiu nu schițează nici un gest de apărare – el pe vremuri atât de spiritual și abil[21] – atunci când îl ataca o țară întreagă? Și mi-a răspuns așa, gânditor, fără convingere, dar și parcă ar fi știut ceva: „N-au nici o importanță atacurile și… pe urmă nu e momentul”.
Acum parcă era momentul… Partidul avea pe cap grija apărării actului de la 4 ianuarie, prietenia cu ministrul Dimescu îl împăcase cu tineretul. Veacul îi adusese și concursul celor care aveau nevoie de gazeta lui, deci majoritatea în Cameră îi era asigurată. Ambele partide mici din stânga nu țineau deloc să aibă o gazetă atât de „turbată” împotriva lor. A socotit – și nu s-a înșelat – că e momentul să pornească bătălia cu maximum de sorți de izbândă… Timp de trei ore a vorbit explicând, producând cifre, invocând mărturii… Din nou spiritual ca în vremurile bune, a fost foarte adesea întrerupt de aplauze prelungite…
E drept că ele fuseseră aranjate încă din timp.
— Tănase, ești sigur de Covaci?… Să nu lipsească niciunul!
— Ceilalți nu lipsesc niciunul. Dar Covaci nu poate fi în București, are un proces mare la Cluj… Pleacă diseară…
Gura mică i se strângea și mai mult, între fălcile mari cu obrajii căzuți, de babă.
— Ce proces? Ce proces, Tănase?… Dacă pezevenghiul ăsta nu e mâine în București, la Cameră… Îl dau afară pe cumnatu-său de la Credit!… Vreau să se știe cine umblă în două luntri… Înțelegi… Unul să nu lipsească… Am nevoie să fiu aprobat zgomotos…
— Coane Nae, te mai îndoiești… Toată Camera are să fie cu dumneata…
— Pentru asta e nevoie de cheag, Tănase… Nu se poate face o găleată de iaurt fără o lingură de cheag… Douăzeci de inși care să dea semnalul… Să mă susție… Sigur… Sigur, înțelegi ce înseamnă: sigur?
De altfel Camera întreagă se simțea supravegheată, și nu numai interpelatorul, căruia i s-a publicat în Veacul un cazier penal, lui și unui fiu al lui, inginer, dar și cei ce l-au aplaudat sau au întrerupt în sensul interpelării au fost amenințați la gazetă: „Un fost erou al navetelor a găsit ieri de cuviință să se ilustreze printr-o întrerupere care a stârnit ilaritatea Camerei”[22].
Seara, după ședința Camerei, acasă la noi a fost un soi de sărbătorire. S-a băut șampanie, s-a comentat în toate modurile ședința, acuma faimoasă, și s-au făcut planuri de viitor. Veniseră, invitați de tata, vreo câțiva deputați și senatori care, acum după succes, își dădeau un fel de aer de grup, „grupul Nae Gheorghidiu”. În realitate, el exista mai demult, dar componenții lui erau atât de demoralizați de atacuri, încât, solidari prin interese, nu îndrăzneau să se afișeze prin convingeri. Ba unii își pregăteau așa, pe dibuite, alte orientări în partid.
În biroul cel mare, de o solemnitate veche și neagră-verzuie, cu toate luminile aprinse, Nae Gheorghidiu era plin de voie bună, deși cu un aer de primadonă obosită și amabilă. Asculta bucuros și cu o falsă absență amănunte și întregiri de felul acesta: „Coane Nae, când ai spus că fabrica de armament și muniții a fost o inițiativă și o dorință a lui Ionel Brătianu, m-am uitat la Duca. S-a întrerupt din citirea unui dosar și a făcut o mutră acră către Tătărăscu.” Sau: „A, știi? Chiar Dinu Brătianu a dat semnalul aplauzelor când ai adus vorba de procesul tramvaielor.” Sau, după o altă cupă de șampanie:
— Ascultă, Sassu a fost în incintă tot timpul?
— L-am urmărit, a stat o bucată de vreme în picioare, lângă banca ministerială, și pe urmă când a văzut că Vintilă Brătianu te ascultă atent, s-a dus spre băncile opoziției. Era otrăvit rău.
— Dar doctorul Lupu? Știi cum asculta? N-a lucrat nici o clipă, tot timpul a fost atent, și când erai întrerupt de opoziție dădea semne de nervozitate.
Cu fălcile împăcate și gura de babă, Nae Gheorghidiu confirma:
— Când am coborât de la tribună mi-a întins cel dintâi mâna, sculându-se în picioare și aplecându-se peste banca ministerială: „Foarte bine!”
Cineva a întrebat:
— Tancred unde era? Nu l-am văzut deloc.
La care tata a jucat cu înțeles de nedumerire, nemulțumit, degetele mâinii stingi, iar Nae Gheorghidiu a clătinat din cap, a privit pe gânduri, în gol.
— Tipul e cam suspect. Trebuie urmărit… Am uitat să spun. Știți cine m-a felicitat când am ieșit pe culoar? Mirto… Mirto, care mă întrerupsese tot timpul. Spun serios… Nu s-a oprit în loc, dar mi-a strâns mâna, așa, grav: „Mi-ai plăcut… Atât îți spun: Mi-ai plăcut.” Mare pezevenghi!
Altul a observat, mirat și bucuros:
— Domnule, Dimescu a fost magnific la întreruperea lui Madgearu… Să știi, coane Nae, că a făcut o foarte bună impresie că el de pe banca ministerială te-a sprijinit așa de frumos.
Gheorghidiu zâmbea, împăcat cu tot universul.
— Dar bietul Dumăroiu?… Ce cumsecade… N-am schimbat în viața mea zece vorbe cu el, și ce frumos m-a susținut ieri… S-a repezit când vociferau național-țărăniștii să se ia de piept cu ei, și cerea furios lui popa Imbroane[23] să cheme la ordine pe Madgearu… Pe urmă, timp de vreo săptămână, Nae Gheorghidiu a primit necontenit telegrame și scrisori de felicitare.
Masa de miercuri de la noi, căci Nae se simțea străin la el acasă, de când îi murise băiatul cel mare, a fost mult mai bogată ca de obicei… Tata l-a invitat și pe Ladima, care, deși se considera demisionat, conducea încă, girând gazeta… Se conta pe o destindere și socoteala n-a fost greșită… Ladima a fost cucerit pur și simplu de verva și cordialitatea lui Nae Gheorghidiu… Deși unele spirite ale acestuia îl făceau aproape să se înroșească… La sfârșitul mesei, era limpede că povestea cu demisia va rămâne moartă.
Gheorghidiu l-a tachinat afectuos și l-a obligat să fumeze o țigară de foi.
Ce mai e și asta? Alături e un scandal absolut de neînțeles… Emilia vociferează, amenință… Bate cu pumnul în masă… Nu înțeleg tot ce spune, căci nici nu spune nimic în definitiv… Sunt numai apostrofe, care corespund altora mai scăzute, dar tot așa de mânios îngrămădite unele într-altele. Asta îmi mai trebuia, gol cum sunt acum… Încep să regret totul… Am impresia că am intrat într-o aventură stupidă… Nu trebuie să te scufunzi în anumite promiscuități, ispititoare o clipă, dar care te pot târî fără să știi unde. Din când în când, tonul invectivelor scade ca să se ridice iarăși – discuția trebuie să aibă loc acum în antreu – cum se ridică și scade răpăiala rafalelor de ploaie, pe acoperiș.
E ora aproape opt. Perdeaua gălbuie nu mai pare luminată dinafară, a devenit aproape fumurie. Încep să mă îmbrac și las totul baltă.
Emilia intră cu chimonoul strâns pe ea, ca o mantie de căpitan, cu mâna în șold, încruntată. Când face pașii mari și energici, piciorul dus înainte iese până la jumătatea coapsei de sub pulpana de mătase. Are o plinătate de modelări de gutuie molatecă, și te miri că baboșii de mătase cu toc subțire pot suporta atâta autoritate. Nici nu ia notă măcar că m-am sculat să mă îmbrac… E în exercițiul demnității ei și nu mai există nimeni pentru ea.
Ba nu, acum mi se adresează de-a dreptul, pasionată, cu un ton de autoritate… Nu mai are nimic din Emilia veche… S-a încălzit.
— Ascultă, dragă, să-ți dau un sfat… Ascultă-mă pe mine… Uite, să-l vezi pe om că moare în drum și să nu-i faci un bine… Să știi de la mine: azi e o prostie să ai inimă bună.
Filosofia Emiliei are ceva peremptoriu și primar, de fasole prost fiartă.
— Dar ce e, dragă, ce s-a întâmplat?…
Nu poate să-mi răspundă, clocotește încă, plină, ca o căldare acoperită.
— Aaa… Aaa… Pe mine să nu mă scoată cineva din sărite… C-oi fi eu bună… Că dau și bucățica de la gură dacă văd că omu' e cumsecade. Da știi, vorba aia, să nu mă calci pe picioare mult, că te plesnesc… Auzi colo? Mie mi-e milă de ea, și ea…?
— Dar ce e, dragă, lămurește-mă și pe mine. S-a oprit din plimbare.
— Pramatia de vară-mea… Auzi colo… Eu îmi lucrez rochiile la ea numai de milă, că o știu nenorocită, părăsită de bărbatu-său cu doi copii pe cap… de n-are nenorocita ce să mănânce, că stă tocmai la dracu-n praznic… Pe Raion… Dacă am nevoie de ea, trebuie să-i scriu cu o săptămână înainte ca să primească poștala.
— Ei și?
— Că să-i plătesc!… Bine, să-ți plătesc, cât face socoteala? Că „atât și atât”… Cum „atât și atât”? Păi, să vezi, „două rochii din nou și două transformări”. Care transformări? Că, rochia de casă, una, și ailaltă frez. Să-ți plătesc pentru rochia frez, că i-ai pus o garnitură acolo? Ei, știi că-mi place?… A început să bâzâie, ba pe urmă a devenit și obraznică… Că ne batem joc de munca ei, că se trudește de dimineață până seara…
— Dar cât îi plătești tu pentru o rochie? Întreb cu oarecare bănuială.
— Cât, necât. Vorba e c-o plătesc cât n-ar merita ea… Că sunt proastă de bună… Uite, recunosc singură că sunt proastă de bună… Că vezi că unele se laudă… Eu nu mă laud, da așa e… Când am auzit-o, mi-a sărit muștaru… „Madam… Madam!… Ține-ți morișca, madam, că ți-o aduni de pe jos… Ee… Când mi-oi înfige mâinile în claia dumitale ți-o fac ondulație permanentă…” Am dat-o pe ușă afară. Sunt îndepărtat ca un astru.
M-am uitat în curte, dând colțul perdelei puțin la o parte… Radiația luminii se domolise, spre apus cerul era roșu-gălbui… Dintr-un soi de culoar au ieșit doi tineri, studenți pare-se, care probabil așteptaseră să treacă dogoreala soarelui. O bătrână încovoiată lua apă de la cișmea, împroșcând caldarâmul strâmb al curții… Nici ei, nici ea, fără îndoială, nu se știau priviți în clipa aceea de sus, de după perdea, și n-aveau în nici un mod reprezentarea interiorului răvășit și goliciunea de aci.
— Ce, vrei să pleci?
Își sprijină corpul de mine și îl simt în toate accidentele lui. Brațul pus pe umărul meu, rotunjimea de fruct a sânului elastic și robust, patul cald al pântecului apăsat pe șoldul meu, cu greutatea voluptuoasă în plus a micului pântec de grăsime și pe urmă, lipită de piciorul meu, coapsa ei caldă. Simt în mine o voință încropită și străină, o inițiativă de ciudată independență a șalelor, care contrastează cu liniștea gândurilor și intențiilor mele. Memoria a tot ce e dezagreabil în intimitatea Emiliei mi-a dispărut cu totul. O clipă mi-am spus că, din pricină că a stat mult în cealaltă cameră, trupul femeii și-a dobândit iar personalitatea, pielea i s-a aerisit, are ceva nou, o nedefinită impresie de început. Nu, poate să fie și asta, dar trebuie să fie și altceva. E o constatare pe care o fac întâia oară, dar o simt verificată printr-o serie nesfârșită de experiențe anterioare, deși niciodată nu le-am gândit ca atare, e mai mult ca o concluzie a unor amintiri, de împrejurări diferite, dar în același ordin de senzații. Corpul Emiliei e altul din cauza mătăsii. E de neexplicat ce acuitate dă simțurilor mele pipăitul unui trup tânăr de femeie printr-o suprafață mobilă de mătase. Dubla alunecare a mâinii care vrea să prindă, întâi pe luciul artificial și, în același timp, pe deasupra trupului însuși, ridică parcă senzația în mod material la pătrat. Însuși felul țesutului mătăsii parcă prinde capetele nervilor din palmă și totodată întărește conturul și plinătatea formelor feminine. E drept că nu orice mătase, ci un fel intermediar între crepe de chine-ul prea moale și atlazul prea păios, așa cum era chimonoul de acum al Emiliei (și cu adaosul că pentru mine îndeosebi mătasea neagră e nesfârșit mai tulburătoare decât celelalte). De altminteri cred că e mai ușor de controlat afirmația observând ce relief ferm capătă orice picior de femeie, prins în teaca diafană și mângâietoare, ideal adaptată, ca o pieliță de lux și lucioasă a unui ciorap de mătase, când înainte treceam podul palmei peste sfârcul sânului pielea era lipicioasă și senzația avea ceva năclăit, când acum prinzându-i talia cu stânga, îi trec podul palmei peste învelișul lui întins de mătase, îi simt lunecând din ce în ce mai viu, parcă frecarea și lunecușul lucios degajează cu adevărat un vag curent electric. Și totuși, după câteva ocoluri mâna se insinuează, cu o fatalitate ancestrală, pe sub învelișul mătăsos, căutând oricum pielea adevărată ca șarpele culcușul. Brațul îmi alunecă, simțind totul, pe șanțul suav al șirei spinării în sus spre grumazul voinic…
— Mai rămân… Ieșim mai târziu la masă, împreună…
Dar din nou nu ghicește nimic, trupul îi e fără antene capabile să capteze realitatea clipei… Jos, dintr-o intrare sec dreptunghiulară cafenie de tot, apare o femeie păios de blondă, cu fața puțin cadaverică pe care nici măcar fardul nu poate prinde, și devine de aceea strigător.
— Uite, vezi pe asta, săraca, e bolnavă de rinichi, de nu știu doctorii ce să-i mai facă… Nimeni nu poate să spună ce are.
Parcă mă deștept dintr-un somn haotic… Parcă se întrerupe circuitul care trecea prin mine și prin femeia aceasta, și recad amorf. S-a sfârșit. Gândului de adineauri i se asociau necontenit altele, dublate în același timp cu anumite estompări, căderi în subconștient, pentru ca totul să mă poarte către răsturnarea femeii pe pat… Acum totul se asociază în mine cu sugestii de scursori mirositoare, de membrane veștede negre vinete. Așa cum adineaori Emilia devenea femeia unică din lume, acum toate femeile, după felul celei de jos, sunt făcute din putreziciune în toate organele lor, și scursori.
— Când mi-aduc aminte, reia gânditoare Emilia, ce-am pățit și eu cu rinichii… M-am dus și m-am trântit pe patul larg, cu cearșaful împărțit de tăvăleala în mici arhipelaguri de cute.
— Vino să mai citim scrisori… Dacă s-o mai răcori, mergem să mâncăm undeva afară… Iau o altă scrisoare. Asta când ți-a scris-o…?
Emy, Treci mâine pe la Teatrul Național… Vezi că directorul vine pe la 10 dimineața – înțelegi?
— La zece și te primește imediat. De altfel am vorbit și cu Bulfinsky, directorul Teatrului Mic. Mi-a spus că ei vor juca deocamdată numai comedie și că viitoarea premieră e sau Antonia sau O lună în paradis, o comedie nemțească… Ar fi admirabil să intri însă la Național… Săptămâna asta se pune în repetiție învierea… ar fi s-o dublezi pe Marioara Voiculescu.
Scumpa mea, nu fi supărată. Bilete pentru conferința lui Dekobra diseară nu ne-au venit la ziar. Dacă vreți, aveți locuri la cinematograf la Capitol. E Casanova cu Mosjoukine. Concursul de fotogenie al gazetei nu e serios. Mai bine ar fi să trimetem fotografiile direct la Paris. Spune dacă vă duceți diseară. Mie mi-e cu neputință să viu… E o masă colegială, cu toți redactorii… N-are nici un sens să vii și tu, nu vine nevasta nici unuia.
G.
— Era așa pe toamnă. Începuse el să scrie critică de teatru. Dar știi, ce critică!… Îi speriase pe toți. Toate fetele se luau bine cu mine, din cauza lui.
Încă o scrisoare fără titlu.
Valeria, spune unchiului tău că am vorbit la Casa Pădurilor… Dacă are actele în regulă, să se ducă la subdirectorul Stănescu. Spuneai că vrei tu să te ocupi puțin de camera mea? Dar nu e nimic de aranjat, Valeria… Cum n-am bagaj decât un geamantan, iar cărțile le-am și expediat astăzi… Camera e mobilată: divan roșu, scaune cu spate de catifea roșie, un birou (scaunul înalt cu catifea roșie parcă e jilțul lui Ștefan cel Mare). Totul e cam vechi, dar îmi convine mai ales că are și baie… Îmi place că nu mai am scări de urcat și, cum îți spun, am și baie. E un fost vestibul, neacoperit, între două camere, căruia i-au făcut acum un acoperiș de sticlă… și au instalat baie… Cam scurtă pentru mine, nu e vorba, dar merge…
G. D. L.
Pe un bilet dreptunghiular, lucios, cu antetul Teatrului Național:
Ești angajată stagiară clasa III pe ziua de 1 decembrie… Vino azi să mă iei la masă și să-ți dau amănunte.
G.
— Te-a angajat?
— A, păi acum îi știau de frică. Ce-a fost cu cronica de la Faust. Toată lumea a citit-o și în foaier și la direcție.
Nu te supăra, dar nu pot veni… Vreo câteva zile sunt ocupat și ziua și seara… Voi trimite bilete pentru cinematograf. Te-a căutat azi la prânz, credea că vii pe aci, Gina…
Emilia râde cu ochii limpezi ca o cană cu apă, și încearcă, fără succes un surâs cu gura, mare de țărancă de pe Volga:
— Îmi aduc aminte… În serile acelea vream să mă întâlnesc cu Stoianovici la el acasă. Că de, începusem să mă feresc… Nu se știe cum aveau să iasă lucrurile… Îmi băteam capul cum să fiu liberă vreo câteva seri… Că acum de cu zi aranjam ce facem în fiecare seară, nu mai era chip să dispar fără să-i spun unde mă duc… Mi-am adus aminte că el, când se supără, nu mai dă pe la noi câteva zile… Nu știam să mai inventez. Și am început să-i spun încet la urechi Ginii, care era la noi, o mulțime de prostii. La început n-a întrebat nimic, dar cum eu nu mă lăsam, a spus așa în glumă mai mult, într-o doară: „ Ce șoșotiți, fetelor, acolo?”
Eu i-am răspuns acru: „Nu te interesează…”
A rămas trăsnit. Pe urmă, continuam, iar jucând teatru. El s-a sculat în picioare, și a spus întristat: „Atunci plec, dacă sunt de prisos…” Fără să mă uit la el, i-am spus că n-are decât să plece, dacă nu-i place, că nu-l ține nimeni… S-a ridicat în picioare, alb ca varul, și n-a mai spus o vorbă… Trei zile n-a mai dat pe la noi… Pe urmă, când am văzut că nu e nimic serios cu Stoianovici, mi s-a făcut milă de el și m-am dus la redacție… Era prăpădit de bucurie, eu însă făceam pe îmbufnata, ca la teatru… S-a apropiat de mine și mi-a spus glumind: „Bună ziua, domnișoară… Ați terminat secretele?”Stăteam bosumflată, pe urmă am început să râd cu hohote… Mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o. „Astăzi pot să întreb ce-i spuneai?” „Du-te și întreab-o. Îi spuneam că eu cunosc un tip bine, care scrie la jurnal… „ I se făcuse ochii cât pumnul și i se ridicase mustața, în sus toată… „Îi spuneai asta Ginei?” „Te cred… Dacă râdea ea cu hohote, când întrebai ce-i șoptesc, și eu vream să-ți spun.” Râdea fericit, și-mi mângâia părul: „Ce copil ești! Ce copil năzdrăvan, care complică totul… „Mă gândeam, zău pe vremea aceea să mă culc iar cu el… Dar Valeria mi-a spus iar că e bine să-l duc așa cu zăhărelu, mai ales că el nu cerea nimic.
În vremea asta, spre Sf. Niculae, într-o seară, era și Gina la noi, care îmi dădea replica, a venit vorba despre viitor… Așa… Că e bine să se asigure omul… A doua zi, mi-a scris o scrisoare, care trebuie să fie aci… Era chiar pe vremea asta.
Emy dragă, Deși n-am scos o vorbă, să nu crezi că nu mi-a dat de gândit ce ai spus tu aseară… Emy, îți spun astăzi limpede, fără să mi-o ceară nimeni. Nu am părăsit nici o clipă nădejdea că tu ai să fii nevasta mea. Dacă nu am făcut nimic care să-ți arate cât de adâncă și nestrămutată e dragostea mea, dacă nu ți-am cerut decât câte un sărut, a fost pentru că te iubesc atât de mult, că nu doresc să fii a mea decât ca nevastă… și dacă gazeta prinde, dacă voi dobândi posibilitatea materială, îți voi cere să fii nevasta mea. Până atunci, cu surâsul tău din fiecare zi, cu sărutările furișate, sunt cel mai fericit logodnic din lume… Îți sărut cu recunoștință ochii a căror lumină îmi limpezește turburările și amărăciunile.
George.
Emilia e amuzată, cu dispreț, de ideea lui Ladima că i-ar fi putut fi nevastă.
— Ascultă, Emilia, la urma urmelor de ce nu te-ai fi măritat cu el? A răspuns, îngânând ca o precupeață chibzuită:
— Ei, pentru ce vrea el!… Și fără să termine revenind cu ocol: Nu se putea… Era și caraghios îmbrăcat… Parcă era un tată… Nu-mi venea să ies cu el, și ca și când ar goni un gând… Nu, nu se putea…
Nu mi-e prea greu de întregit schema gândurilor ei așa: El vrea o nevastă numai a lui… Vrea să merg cu el la Râmnicul-Sărat, sau mai știu eu unde… Pentru asta, avea prea puține mijloace… Poate că ar fi fost bun ca un bărbat „înțelegător”, care să știe să închidă ochii când e nevoie. Dar nici pentru asta nu era bun, căci era prea puțin prezentabil… Se îmbrăca prost, prea-prea pentru ca să servească drept paravan unei asemenea actrițe.
Poate că acesta a fost și norocul lui Ladima, fără ca hâi să-i treacă măcar prin cap. Îi era rușine să iasă cu el… E drept că era ceva ridicol în silueta demodată ca o figură dintr-un catalog vechi, prăfuit, a lui Ladima… Prea avea aerul unui profesor, înăcrit, de geografie, de provincie. Simțeam asta și eu, când ieșeam cu el seara la masă la „Chateaubriand” sau la „Cina”. L-am lăsat să înțeleagă o dată ce gândesc, ba chiar i-am propus să meargă cu mine la un croitor.
Într-o seară, însă, eram la „Elysee”, mi-a spus așa în bătaie de joc:
— Dumneavoastră, snobii, care urmați moda…
Deși tonul era glumeț, nu era lipsit de puțină acreală. I-am spus atunci, foarte serios, mai serios decât se aștepta el:
— Iartă-mă, domnule Ladima, ce găsești dumneata exagerat în îmbrăcămintea mea? A surâs șiret pe sub mustață, poznaș ca un copil, care însă vedeam că nu vrea să mă supere, ci numai să mă tachineze.
— Hm… hm… Cămașa de mătase…
— Nu e de mătase… E o simplă dejalenă…
— Aaa… Deja… Cum ai spus, dejalenă…?
— Da, acum dejalenă. De altfel, de obicei port olandă, firește. Dar aș pune orice, cu condiția să fie de calitate bună; pentru că revine mai ieftin chiar dacă pare altfel. Cum observi, n-am măcar gulere cu colțuri exagerate. Mânecile cămășii, e adevărat, sunt strânse pe încheietura mâinii… Dar, sau largi, sau strânse, ce sens ar avea din punctul dumitale de vedere?
Râdea, gâdilat, convins că m-a lovit unde mă doare.
— Dar costumele pe care le schimbi mereu?… Parcă ești cucoană… La cinci după-amiază: hai acasă să mă schimb.
— Vorbești serios? Mi s-a părut ciudat că l-a impresionat asta! Garderoba mea e compusă în totalul ei, domnule Ladima, din următoarele rânduri de haine: un frac, un smoching, o haină neagră cu pantaloni cu dungi, cenușii. Un costum maron pe care-l pun de dimineață… Îl schimb în fugă spre seară, cu unul bleumarin, pentru că nu voi să atrag luarea-aminte în localurile în care intru printr-o culoare bătătoare la ochi. Și nu-i drept că maron-ul se vede de la distanță?
— Zi-i „castaniul”, sună mai românește.
— Dacă aș fi scriitor, poate că aș zice și eu „castaniu” în loc de maron, dar când vorbesc nu vreau să mă deosebesc de cei din jurul meu.
Pe urmă, crezând că m-a prins, sorbea din paharul auriu, măsurându-mă șiret, de jos în sus.
— De ce nu pui costumul bleumarin și ziua?
— Pentru motivul foarte simplu că, purtat mult, bleumarinul capătă luciu și se învechește numaidecât. Decât să le port 6 luni fiecare, le alternez mai bine pe amândouă în decurs de un an. Își tăia friptura în farfurie cu o pedanterie de copil bine crescut.
— Lasă, că vara pui altele. Crezi că eu nu te-am văzut, și parcă denunța un flagrant delict, în costumul acela de flanelă cenușie… la modă?
Firește, ironia era neînțelegătoare.
— Recunoști că trebuie să pun din cauza căldurii un costum ușor?… Flanela aceea specială nu ține cald deloc… Dacă aș pune unul de dril, ar trebui să-l spăl în fiecare zi!… Și ipocrit: Nu-mi dă mâna.
— La Tekirghiol purtai pantaloni albi totuși, cămașă albă cu mâneci scurte, abia de-ți treceau de umeri.
— E mai greu să-ți explic… Dar dumneata ești un artist și trebuie să înțelegi asta… Mi-am așezat tacticos cuțitul și furculița în farfurie. Am văzut la Movilă oameni tineri care, chiar pe căldura aceea, purtau haine negre, cămașă cu guler legat, care se înmuia ca o cârpă, de parcă aveau, în iulie, bandaje fierte în jurul gâtului. Nu găsești că era urât lucrul acesta? Nu mai spun că, acolo în praf, hainele se stricau foarte repede… Eu făceam o economie considerabilă, timp de trei luni, de haine, purtând două perechi de pantaloni, foarte ieftini, de flanelă sau tenis, pe când altfel, în trei luni, așa tăvălit, se poate strica un costum bun de stofă scumpă, mai ales la volan.
— Dar albul acela care se spăla în fiecare zi?… Și râdea așa ca și când mi-ar fi spus: șmecherule!
— Vara, totuși trebuie să porți alb… Încă o dată, dumneata ești un artist, înțelegi, așa ca dispoziție: într-o stație de vară, albul dă o impresie de proaspăt, de curat, de înviorare și vacanță…
— Știi ce mi s-a părut însă caraghios? Am văzut că prietenii dumitale, snobi și la modă, purtau în jurul gâtului o batistă roșie, sau, dacă vrei, o basma cu nodul într-o parte… De parcă ar fi suferit de gâlci…
— Da… Asta da… Dar, nu-i așa? Eu n-am purtat-o. Nu așa înțeleg moda, care are lucruri bune.
Surâde ca un profesor indulgent, care, la cafea, vrea să facă mici pozne protejatului lui.
— Da… Scrobeală englezească, tăietură englezească, stofă englezească… Hm!… M-a întrerupt comic, pipăindu-mi haina, de am devenit livid, căci ne-am fi trădat obiectul convorbirii pentru cei din boxele cu canapele, din față.
— Englezească… hm!… Hm! I-am prins mâna și i-am dat-o jos.
— Acum, te rog, crede-mă… Pot să-ți spun că noi – adică tata – suntem acționarii principali la cea mai mare fabrică de postav românească… Ei bine, stofa noastră iese la soare, îți transformă mânecile în covrigi de stofă, îți face genunchi după două zile, iar după alte trei luni se roade. Costă 600 de lei metrul… Cu stofa de pe mine nu se întâmplă nimic din toate astea. (Era un bleumarin-închis, dar cu țesătura în dungi împletite fin, ca brodată.)
— E drept că e foarte frumoasă!
— Costă 2000 de lei metrul… Te miri, nu? Ți se pare enorm… De când crezi că o am? A spus așa, într-o doară, jucându-se cu șervetul, glumind:
— N-o fi de anul trecut?
— E de acum patru ani, căci îți dau cuvântul meu că de acum trei ani mi-am mai făcut doar un costum, deși dumneata mă faci snob și mă ironizezi că mă schimb ca o cucoană.
S-a mirat cu un accent sincer.
— Dumneata, despre care se spune că ești cel mai elegant om din București? Ei, n-am să cred asta acum.
— Te rog să crezi că nu fac mai mult de un costum pe an. Mai întâi că n-am bani. Cheltuiesc prea mult cu pasiunea mea pentru avion. La patru ani o dată fac patru-cinci costume pentru patru anotimpuri… pe care le schimb între ele… Trebuie să știi însă un lucru… Că e bine să lași stofa să se odihnească.
— Ei, asta-i acum? Și ironic… Pipăindu-și mustața ca să vadă dacă e bine răsucită. Dar dacă vrei dumneata, o s-o facem și pe asta.
— Vorbesc foarte serios… Purtate prea mult, stofele își pierd elasticitatea… Ce să mai vorbesc de pantofi? Un pantof purtat neîntrerupt se arde, și arde și piciorul. Pantofii trebuie schimbați de câte două-trei ori pe zi.
— Nu zău, îți spun drept, am numărat, odată, uimit, la dumneata, în șifonier jos, douăsprezece perechi de pantofi.
— Ca și hainele, ca și cravatele schimbate des, unele perechi sunt vechi de ani de zile… Durează indefinit când nu-i porți în fiecare zi neîntrerupt… De ce surâzi? Uite, am citit într-o gazetă că la New York se face în fiecare an revizuirea podului de la Brooklyn cu grijă, căci se știe azi că și fierul obosește. Nu râde… pe mine mă amuză foarte mult almanahurile, și le citesc cu plăcere… Dumneata știi că și bateriile electrice, care firește folosite se descarcă, atunci când își întrerup serviciul, dacă nu sunt cu totul descărcate, adică dacă sunt lăsate să se odihnească, își revin binișor?
— Ascultă, toate le înțeleg, că văd că ești doctor în materie, mă rog, dacă ești doctor, ești doctor.
— De ce ești ironic…?
— Dar explică-mi un lucru… De ce plătești o pereche de ciorapi 350 de lei… Îți spun drept că am înghețat când am văzut asta, săptămâna trecută, când am intrat amândoi la magazinul de lângă teatru.
— Am să-ți răspund la asta, spunându-ți ce-am pățit odată… Într-o zi, întârziind la Roman, într-o chestie de aviație, mi-am cumpărat de la un magazin de acolo trei perechi de ciorapi, pe care i-am găsit mai buni de altfel… Era vară, alergam mult, că era vorba să fixăm acolo un aerodrom intermediar. Spre seară, eram extenuat și cu picioarele umflate, mi-era aproape rău… Timp de trei zile am crezut că sunt bolnav… Am venit în București… Aci nu mai aveam nimic… Din când în când însă mi se umflau picioarele… Până când, așa printr-o asociație de idei, am descoperit că de câte ori puneam ciorapii cumpărați la Roman, de atâtea ori mi se umflau picioarele. I-am aruncat și-am scăpat de necaz. Mai târziu un chimist mi-a explicat că erau vopsiți, economicos, cu vopsea toxică, proastă, neprecipitată, care intra în pielea piciorului, umflându-l și provocând o transpirație toxică.
Ladima se făcuse palid, în mod comic, ca un sergent major care are lipsă la magazie.
— Știi că eu sufăr foarte mult de picioare… Mi se umflă… Am început să râd, eu acum.
— La dumneata trebuie să fie altceva… Așa sunt scriitorii… N-ai văzut că în scrisorile lui, Eminescu se văita mereu că-i sunt picioarele umflate?
M-a privit în ochi, mirat, și foarte serios, așa grav, deodată:
— Ascultă, e adevărat, ai citit scrisorile lui Eminescu?
Am ridicat din umeri afirmând nedumerit, am înțeles însă că și el, ca și cealaltă lume, mă crede și mai prost și mai incult decât sunt.
Nu știam dacă să mă bucur că fac o impresie atât de neașteptată, sau să mă întristez că dacă spun ceva rezonabil, surprind, uimesc. Am socotit că e mai bine să nu stărui.[24]
E drept că aceste scrisori le citisem pentru că îmi spusese doamna T. să le citesc. Căci ea citea memorii și colecții de scrisori cu pasiune. Abia după un timp a reluat, încât m-am mirat.
— Bine, bine, dar cum se face că totuși costumele dumitale nu se demodează? După câte știu, apar în fiecare an modele noi, în jurnalele de modă.
— Da, însă diferențele sunt foarte mici… Vorbesc de moda bărbătească… Reverurile ceva mai late sau mai înguste, aripioara lui când în unghi ascuțit, când în unghi drept cu ele. Variază iar, puțin, lungimea vestonului. Altă schimbare privește spatele. Acum cinci ani, chiar după război, talia era sus, adică era mai îngustă, ca pe un corset de mușchi, ca la ofițeri… Acum doi ani, era talia jos, iar în dreptul spetelor, spre coastă, cobora în două mici falduri. Acum se poartă spatele hainei de sus până jos egal de lat, dreptunghiular, peste câțiva ani s-ar putea să se poarte iar cu vreo mică modificare. De altfel, e foarte important la bărbat, căci asta dă o impresie de îngrijit – l-am privit cu intenție – să aibă ghetele frumoase și cămașa cu guler care-i vine pe măsura lui. Aci am făcut o pauză cu înțeles, căci el purta niște gulere largi, scrobite, care-i îmbătrâneau gâtul, dându-i ceva rahitic. De asta vream să-l dezvăț mai întâi, făcându-l să puie gulere moi, de culoare, care ar fi fost mai ieftine și mai ușor de spălat.
— Domnule Vasilescu… Uite pe tânărul acela care dă bună seara cucoanei de vizavi, cela în haine cafenii… Are vesta încheiată cu un șir de nasturi până la nodul cravatei, ca un abate, de nu i se vede deloc cămașa… Haina abia-i trece de șolduri, iar pantalonii sunt jos strânși pe gleznă, ca niște pantaloni de pielea dracului, din cei care poartă pictorii… E sau nu la modă? Să-ți spun sincer, nu mi se pare o vanitate mai puerilă decât aceea de „a fi la modă”. Ce lecție de modestie ar trebui să li se dea acestor domni!
— Domnule Ladima, dar e o glumă… Asta numești modă? Dar așa se îmbracă pe stradă câțiva dansatori care apar seara, la varieteuri, în frac vărgat, de „fantezie”, ca să-și debiteze numărul și câțiva băieți de liceu, care, dezorientați, îi imită. Un mare croitor la Paris mai curând se spânzură decât să facă asemenea costum. Nici măcar la București nu are să accepte vreunul dintre cei doi-trei mari croitori să „taie” un asemenea costum. Aceștia, în principiu, nici nu lucrează pentru băiețandrii de douăzeci de ani, oricât de mult ar plăti ei. Costumele astea de prost-gust le fac de obicei croitorii de mâna a doua de pe strada Regală, Academiei, Brezoianu, sau mai știu eu care…
— Ei, cum, tăgăduiești că e o modă? L-am privit lung.
— O modă bărbătească, de când lordul Derby a adoptat fracul negru și de când s-a fixat costumul acesta „nemțesc”, cred că nu există… Mici deosebiri de amănunte, fără nici o importanță… E drept că, în genere, bărbații care au trecut drept faimoși eleganți, care au prețuit în mod deosebit accesoriile, le rămân credincioși… Sunt așa de mici, încât nu sunt remarcate în genere decât de cei care sunt de obicei atenți la îmbrăcăminte. Vreau să spun că mai toți bărbații rămân la idealul de eleganță pe care l-au avut când au îmbrăcat primele haine „la modă”, nu fără un dezgust de aristocrați conservatori față de inovații. Uite acest superb exemplar, care e Tony Bulandra, a rămas la culoarea verde de dinainte de război[25], care azi nu se mai poartă, la manșetele scrobite, la monoclul cu șnur negru, iar când vine în salon intră cu mănuși albe, purtând mereu tocurile înalte. Acesta era maximum de eleganță când a început el să joace pe cuceritori. Uite regizorul Teatrului Național, Soare Z. Soare, care a risipit foarte multe milioane. Nu va renunța decât simțindu-se nenorocit la cămașa și gulerul scrobit, la vesta cu tiv de pichet. Când Păstorel Teodoreanu a terminat liceul, se purta, provincial, la Iași, haină neagră, pantaloni gri și gambetă. E îmbrăcat foarte luxos, poartă cămașă de mătase de patru mii de lei, dar nu a renunțat la nimic din felul primului lui costum.
Aș fi vrut să-i spun mai multe atunci, dar, deși știam ce vream, nu aveam gândurile limpezi, nu izbuteam să mă exprim. Când scriu însă acum e cu totul altceva. E foarte ciudat cât mă ajută scrisul să gândesc. Spun lămurit: să gândesc. Până aștern o frază pe hârtie, alta se formează, de la sine, în minte, adâncind-o pe cea dintâi. Când sunt în fața cuiva, nici nu pot să gândesc ca lumea, întocmai ca în liceu, când știam lecția foarte bine, dar dacă mă scotea la tablă, din cauză că eram în fața tuturor, din pricina profesorului, nu mă puteam concentra și deci nu puteam să gândesc.
Căci e îngrozitor să gândești în fața tuturor… Cum nici încă altceva nu poate face cu martori, ca la examen. Am fost unul dintre cei mai proști elevi ai liceului Lazăr, și au trebuit multe intervenții ca să trec. Prin urmare, nici lui Ladima nu i-am spus ceea ce acum îmi apare foarte lămurit. Găsesc, împotriva convingerilor obicinuite, că tocmai a nu urma „moda”, adică a nu fi îmbrăcat ca toată lumea, e o dovadă de vanitate puerilă… Cei care vor să fie individuali în îmbrăcăminte, tocmai ei se fac vinovați de lipsă de modestie… Trebuie să ai o astfel de înfățișare, ca să nu te deosebești niciodată din jurul tău… Câteodată, mă gândesc pe mine însumi cu barbă și mă simt, așa din senin, umflat în pene. E impresionant ce idee înaltă trebuie să aibă un om tânăr despre capul lui cu barbă… Eu, de câte ori văd unul, așa, impozant, îl și rad în gând, iar rezultatul, imaginea realizată astfel, mă amuză enorm. De aceea, când Ladima a vorbit de vanitatea puerilă a modei, îmi venea să-i spun că mai curând mi se părea puerilă vanitatea asta a mustății lui imperiale, care atrăgea luarea-aminte, acum când eram cu el în restaurant. De altfel, tocmai poeții care disprețuiesc moda sunt cei care caută să se deosebească prea ades printr-o înfățișare prea personală, pe care unii o afișează ca pe o firmă prea indiscretă. Multă vreme am crezut că redingota neagră, închisă la gât, cravata lată, tot neagră, gulerul scrobit, milităresc, pe care le poartă profesorii nemți, sunt o dovadă de modestie și dispreț pentru cele lumești, de ignoranță simpatică și naivă a „modei” actuale. Când am fost însă în Germania, am înțeles, cu o uimire pe care nu poți să ți-o închipui, că, dimpotrivă, ei sunt foarte mândri de această adevărată ținută, pe care o cultivă de altfel cu multă grijă, ca pe o uniformă de intelectualitate, menită să-i deosebească de restul mulțimii de rând…
Dacă mă gândesc și mă gândesc, îmi vine să cred că și o îmbrăcăminte urâtă, cu o cravată înnodată neîngrijit, într-o lume corect îmbrăcată, e o dovadă de suficiență… Întâi, dovedește că nu te sinchisești de părerea celor în mijlocul cărora trăiești, iar pe de altă parte, că nu te stingherește să atragi luarea-aminte și să fii comentat.
Dar atunci nu i-am putut spune lui Ladima nimic din toate acestea, iar el a continuat convorbirea, după ce și-a ars romul din ceașca de șvarț.
— Atunci, dacă nu fac haine la modă, de ce mai sunt mari croitori? De ce snobismul cutărei firme? Atunci mai bine să-ți cumperi haine gata.
— Nu… Nu… Vezi, aici te înșeli… E o deosebire hotărâtoare. N-ai decât să privești atent un rând de haine gata… Au întotdeauna umerii prea înguști, încât cusătura nu vine ca o trăsătură caligrafică de la umăr la subsuoară, ci căzut scurt și nesigur, din pricină că sunt tăiate în serie… Pentru orice întâmplare… De aceea, gulerul nu cade la ceafă, pe gulerul cămășii, frumos, ci rămâne căscat ca o gură de știucă. Haina, jos, e totdeauna prea lungă – pentru că fabricanții presupun că media cumpărătorilor au oarecum burtă… Mânecile au jos la pumn deschizătura prea mare, pentru orice mână… De pantaloni, ce să mai spun? În față, chiar acolo unde, orice ai spune, cade întâi privirea, sunt strâmți, scoțând în relief oasele, în loc ca toate cusăturile să cadă frumos la vale, ei au încheietura trasă într-o parte și alta, ca șireturile la ghete. De altfel, însăși marginea, conturul hainei de-a gata, are cusătura vizibilă, nu e la vreo doi milimetri mai înăuntru, acoperită… O haină gata e ca și o haină de împrumut. E făcută pentru un tip mijlociu, standard… Pentru altul decât tine. Pe când un croitor mare e un adevărat artist… El face o singură haină, pentru un singur corp… Atunci haina capătă galba ei, unică, așa cum îi e destinația. De cele mai multe ori, firește, el aranjează natura… Nu mult, căci nu i se poate cere imposibilul, dar cât de cât. Haina lui are cusăturile, de la umeri la subsuoară, așa, cum să spun, ca niște jumătăți oblice de paranteză (nu i-am spus așa, dar așa trebuia să-i spun), la ceafă gulerul nu cască, reverurile se petrec frumos unul peste altul… Haina cade pe corp, fără să se agate nicăieri, cum învăluie, căzând, mătasea, rotunjimea unui manechin. Jos e adunată rotund pe pantalon ca să nu rămâie loc gol sub ea ca sub o umbrelă. Pantalonii se fac, cu ajutorul câtorva cute, foarte largi sus, ca să nu sublinieze, ca un tricou de tenor, partea din față, și să nu acopere dosul, strâns, ca niște cioareci.
— Domnule, dar te pricepi… Când mi-oi face haine te rog să vii cu mine ca specialist.
Aproape că jubilam că am câștigat partida. Mă și vedeam la croitor cu el.
— Dă-mi voie să-ți spun că mai toți prietenii mei mă roagă, și nu refuz, să viu cu ei la probe. De ce n-aș face-o și pentru dumneata?… Oricând, mâine!
Eram convins că mi-am atins scopul și mi-am împăcat mica mea manie. Dar parcă necunoscutul i-a apărut plin de pericole. A devenit gânditor.
— Lasă, că mă intimidezi… Și-l speria ideea.
Nu știu, mi-ar fi făcut plăcere să-l transform pe acest demodat prieten, într-o singură zi, ca în filmele americane. Să-l fac să-și tundă mustața, să puie cămăși care să nu-i mai stea independente de corp, scrobite, ci cu gulere care să-i mângâie gâtul, cravate frumos înnodate, pantofi englezești, haine sprintene… Sunt sigur că ar fi plăcut mult femeilor.
Și fără îndoială că leafa destul de frumoasă pe care o primea acum i-ar fi permis să cheltuiască două mii de lei, cel mult, pentru îmbrăcăminte.
— Va să zică modă nu e? Ci numai croitor mare? Mi-a spus, după ce și-a răsucit o țigară, dintr-o tabacheră plată de lemn, fapt pe care îl înțelegeam, căci dovedea pe fumătorul de gust, care știe că e mai bun tutunul din cutie, și după ce a pus-o cu grijă într-un țigaret special, cu vată înăuntru.
— Nu, nici așa… E modă… Însă privește mai curând stofele. Asta e drept… Țesătura stofelor și culoarea se schimbă destul de des. Nu numai din progresul natural al chimiei și țesăturii, dar și ca să depărteze frauda… În general, stofele bune au preț de producție foarte ridicat, din cauza materialului scump folosit. Din pricina asta, alți fabricanți fără scrupule, din cei ce produc și vând în cantități considerabile, imită stofele și țesăturile la modă, bune. Totdeauna însă cu o întârziere de doi-trei ani, ba și mai mult, până își lichidează imensele lor stocuri… observă vitrinele scumpe, să vezi că au mai totdeauna alte culori decât vitrinele bazar. Alte cravate, alți ciorapi, alte cămăși, alte stofe… A fost la modă, imediat după război, un poplin gălbui destul de fin. Imediat, după ce au terminat vechile stocuri de zefir, marii fabricanți au produs depozite întregi de poplin galben, mult mai vulgar însă, făcut cu multă economie, din spirit de speculă… Atunci, poplinul din material bun, produs cu grijă, a căpătat linii și vărgi. Peste trei ani a fost imitat și acesta… Acum magazinele de lux fac cămășile de dejalenă… Peste câțiva ani vom avea și dejalenă pentru strada Carol. Dacă ești atent la cravate, observi că – la un interval de trei-patru ani – ți se oferă la colțul străzii o cravată „la fel” cu aceea pe care ai cumpărat-o de la magazinul de lux, însă de zece ori mai ieftină. La adăpostul culorii și desenului caută să te înșele la calitate… De aceea producătorii „scumpi” schimbă imediat. De aci, moda țesăturilor.
Era trecut de miezul nopții. Grigoraș Dinicu trecuse de la bucăți moderne la cântece sentimentale, languroase… Unele mese se goleau, imediat curățite de chelnerii „eleganți” ca niște diplomați. Femeile, toate interesante, din pricina îmbrăcăminții și a coafurii care le îngăduia să arate și să sublinieze ce au mai frumos, camuflând restul, mai formau, în boxe ori pe lavița roșie care era de-a lungul peretelui, sub căderea bogată a luminii, centrul de atenții calde pentru cei de la masă, sau fermecau strict iluzoriu, în parabole largi, pe cei din restul restaurantului, îl vedeam limpede pe Ladima amețit de frumusețea lor, dar fără să izbutesc să-l fac să simtă, deși era în realitate o problemă de stil, adică așa cum înțeleg eu, de unitate: cât de grotescă, iar în fapt imposibilă (spre sincera mea părere de rău) ar fi fost alăturarea lui, așa cum era, de un trup femeiesc, cu grijă și gust îmbrăcat, ca o floare studiată. În realitate, el, care era împotriva atragerii atenției, izbutea să izbească toate privirile, să se izoleze între toți, prin îmbrăcăminte, în acest salon cu oglinzi multe, prea luminate. Am vrut să-i subliniez asta cu oarecare brutalitate. La masa din fund, spre galantarul casieriței, era un grup mare de oameni tineri și alții mai în vârstă… Între ei era unul, un fel de cazac uriaș, cu barbă albă, scurtă, răzvrătită, cu plete, șuvițe cărunte lipicioase, cu un chimir lat, care atrăgea toate privirile…
Mi s-a părut că aș putea bate șaua pentru Ladima.
— Crezi că domnul acela n-ar fi atras mult mai puțin atenția, îmbrăcat așa ca să nu difere de cei din jurul lui?… Moda uniformizează… E o lecție pentru amorul propriu.
I s-a coborât mustața pe colțul gurii de spaimă, m-a privit cu ochii înfundați în orbite.
— Taci… Taci… E marele poet german Däubler, sărbătorit de redactorii unei reviste literare.
Am înghețat, cu sentimentul disperat că am comis una dintre cele mai crunte gafe din viața mea, și întâmplarea m-a vindecat definitiv de a mai da asemenea lecții.
Și totuși Emilia asta nu are dreptate, căci dacă l-ar fi privit cu cât de puțină sinceră simpatie, ar fi trebuit și sigur că ar fi izbutit ca ea să-l facă să-și schimbe îmbrăcămintea.
Arunc mucul de țigară surâzând și examinez, întâi eu, biletul pe hârtie cu antetul Veacului.
Emy, La regizor nu se găsește rolul. Trebuie scos din nou. Am rugat pe domnișoarele dactilografe. Treci după-masă să-l iei.
Am reținut pentru revelion o masă de patru la „Enescu” Se mai pot pune la nevoie două scaune… Vreau ca 1928 să fie început cu frenezie. Acest 1928 vreau să fie anul vieții mele.
George.
Anul morții lui… Nici o bănuială…