Într-o după-amiază de august · III

Emilia s-a întors, își scoate chimonoul, căci e cald. O așteptam, căci îmi dam seama că scrisorile își capătă înțelesul, numai când ea le comentează și opune și punctul ei de vedere…

— Vine Valeria cu cafelele numaidecât… Ai dormit?… De ce nu te odihnești puțin?

— Nu… Mă simt bine și așa… Mai bine mai citim scrisori.

Se suie lângă mine, de trosnește patul când pune pe el întâi genunchiul voinic… Pe urmă se ridică mult spre căpătâi.

Iau o nouă scrisoare, cu cerneală violetă (probabil o luase cu el la Tekirghiol, scriitor cu tot felul de manii).

Nu mai înțeleg nimic, pentru D-zeu… Aștept de două săptămâni o scrisoare de la tine… Eu plec de aci la sfârșitul lunii… Trebuie să vii și tu neapărat la 15 august. Căci atunci încep repetițiile la Național… A fost pe aci un poet cunoscut al meu și bun prieten cu directorul… Am vorbit în treacăt cu el… Are o piesă în versuri frumoasă, și l-am rugat, în cazul când vei fi angajată, ceea ce crede și el că vom obține de la V., care e foarte simpatic, să-ți dea un rol în piesa lui. Eu poate să plec și mai devreme, căci am cheltuit mai repede decât credeam banii… Tot H. crede că va obține pentru mine o traducere în versuri de la teatru. Aștept toamna asta… Îți spun drept, ca pe o primăvară a vieții mele… Vino, Emy dragă, în str. Plevnei mai curând, să învingem amândoi. Îți trimit și vreo două poezii pe care le-am scris aci… M-ar bucura mult să le găsești pe gustul tău…

G. D. L.

Foarte târziu am aflat că Demetru Ladima a fost poet… Pot spune că abia când s-a sinucis, citind vreo două necroloage pe care le-am înregistrat cu o adevărată uimire (mai ales că vorbeau despre el ca despre un geniu neînțeles).

E puțin probabil însă că poeziile au fost pe gustul Emiliei, căci văd că nu le-a păstrat.

Acum fumează privind fix, dar nu-mi vine să cred că gândește, nici că se plictisește, pentru că știu că planurile ei sunt satisfăcute de vreme ce găsesc măcar aceste scrisori interesante în casa ei. Stă așa, cum ar sta un pește în borcanul cu apă, fără nici o nevoie de gândire sau mișcare, cu fața în sus… Sânii i s-au revărsat ușor înspre coaste cu banii arămii, moi, lățiți.

Dragă Emy, Speram să te mai găsesc acasă… Vin direct de la teatru. Am stat până la 2 1/2, Valeria îmi spune că ești invitată la masă la „Enescu” de către un unchi al tău și că ea n-a vrut să meargă. N-am putut face nimic, căci aștepta o lume imensă, iar directorul a venit de la minister abia pe la 12 1/2. Și biroul șefului de cabinet și biroul de așteptare erau înțesate… Cei mai mulți erau nervoși, parcă erau la un doctor de boli nervoase… Am întâlnit vreo doi scriitori, multe actrițe tinere, care povesteau fel de fel de lucruri, cum au petrecut la băi… Era și directorul unui teatru particular, căruia vream chiar să-i vorbesc despre tine, dar m-am răzgândit, căci cred că e mai bine pentru tine la Național… Emy, am cunoscut un bătrân admirabil, cu care am petrecut o oră aproape, plină de farmec… După ce ne-am cunoscut, în mod foarte simplu de altminteri, căci m-a văzut că privesc atent, în biroul șefului de cabinet, un tablou alcătuit de el din fotografii de ale actrițelor celor mai mari, care au ilustrat Teatrul Național, Eufrosina Popescu, Aristizza Romanescu, Maria Ciucurescu, Tina Barbu, Lucia Sturză și altele. Un tablou foarte interesant, pentru că e neașteptat de variat și bogat, dar puțin cam comic pentru că unele din actualele stele sunt acolo îmbrăcate după moda de la 1906, cu mâneci cu bufanți, cu părul claie, peste care e pusă, cam spre creștet, pieziș, o pălărie de fetru bărbătească prinsă cu un ac, încât cred că – vorbesc de cele care trăiesc – bucuroase ar renunța la cinstea unui astfel de tablou istoric. M-a invitat, când a văzut că mă interesează, sus la bibliotecă să-mi arate alte lucruri colecționate de dânsul… Afișul de la premiera Fântâna Blanduziei, fotografii de-ale lui Pascaly, Grigore Manolescu în Hamlet, Matei Millo în Lipitorile satului… Un adevărat muzeu adunat de acest domn mărunt, cocoșat puțin și cu fața zbârcită ca a lui Voltaire… La plecare, după ce mi-a povestit o mulțime de întâmplări, domnul Basarabeanu – așa se numește – mi-a cerut și fotografia ta, căci, încântat de cordialitatea lui, i-am mărturisit ce caut la teatru, ca s-o puie în tabloul istoric. Emy… Emy, sunt sigur că va fi bine…

G. D. L.

Emilia ridică din umeri cu o nedumerire disprețuitoare.

— Acum înțelegi? Se dusese la Național, și în loc să caute să vorbească cu directorul și-a găsit tocmai pe Basarabeanu ca să discute… Seara i-am spus-o… Și mi-a promis că a doua zi vorbește neapărat cu directorul. Eram necăjită, căci tocmai atunci venise în București un fost deputat de la Bârlad, care nu-mi lăsa un minut liber. Vreo trei zile a trebuit să iau masa și la prânz și seara cu el.

Haide, încă una, pe hârtie luată de la tutungerie.

Scumpa mea, Scumpa mea… Scumpa mea… Veste bună… Vei fi angajată sigur… Când ți-am spus că mă duc… Am fost… Azi era lume tot atât de multă ca ieri. Directorul a venit tocmai pe la 1 și un sfert… A primit întâi pe directorul teatrului particular, în urmă a intrat regizorul la el și a stat până pe la 2. După asta a primit pe doamna M. R., pe care șeful de cabinet a chemat-o la telefon de acasă… Începusem să devin nervos… Toată lumea se înăcrise de așteptare… Unele doamne rugau stăruitor pe șeful de cabinet, un tânăr blond și foarte amabil. Cu toate că se făcuse ora două și ceva… A renunțat și la masă și la tot, a dat ordin să fie introdusă toată lumea… Ne-am aliniat în cabinetul lui, ca soldații la raport. Chiar ca la raport a început cu cel din dreapta. Mărturisesc că aș fi vrut să-i vorbesc între patru ochi. Așteptam destul de stânjenit să-mi vie rândul… Era cât pe aci să-i vorbesc despre altceva, mai ales că vreo două fete înaintea mea, absolvente, ceruseră să fie și ele angajate și abia după multă răzgândire le spuse să vie mâine[10].

M-a recunoscut, mi-a zâmbit foarte amabil, cu figura lui de mandarin chinez, dar când i-am spus ce vreau, s-a cam întunecat. I-am explicat că e vorba desigur de unul dintre cele mai mari talente ale teatrului nostru. S-a întors zâmbind către Horia Dumbravă, care era și el de față, dar se vede intrase pe altă ușă, că eu nu l-am văzut când a venit… A trecut pe urmă la cei din stânga mea. Horia mi-a făcut semn să aștept…

Tot timpul directorul era gânditor și parcă mă uitase cu totul… Și-a luat pălăria, și-a pus-o pe vârful capului, iar fără să scoată nici o vorbă… Dumbravă mi-a făcut semn să viu după el… Când m-au văzut plecând cu directorul, servitorii m-au salutat respectuos și parcă mirați. În stradă aștepta automobilul și înainte de a se urca, V., care stătuse mereu pe gânduri, de era să plec fără să dau bună ziua, ca să nu-l mai trezesc din reveria lui, m-a întrebat, dintr-o dată: „Domnule Ladima, nu vrei să faci o traducere pentru Teatrul Național?” Am rămas uimit… I-am explicat că aș face-o bucuros, că aș avea chiar nevoie… Atunci mi-a întins mâna și mi-a spus să trec mâine pe la teatru… L-am întrebat însă ce face cu tine… M-a privit mirat, pe urmă a clătinat din cap și mi-a spus: „Spune-i domnișoarei să vie la teatru la mine”.

O întreb surâzând:

— Te-a angajat?

— Până la angajament a mai trecut o lună… Mergeam în fiecare zi amândoi ca la școală, la director acasă – unde aștepta și mai multă lume, că era și avocat. Era însă un tip foarte bine și până la capăt tot m-a angajat.

Cât de neașteptată e toată străduința omului acesta, cu manșete rotunde ca niște burlane și mustața de notar – dacă n-aș ști că s-a sinucis, toate necazurile acestea ale lui mi s-ar părea comice.

— Tot mai citești? Mă întreabă Emilia.

— Cât e ceasul?

Întinde mâna să ia brățara. Cum s-a întors cu fața în jos talia i s-a sucit pe șolduri. Sânul mic e ca un fruct mare, molatec între subsuoara brațului întins și pântec…

— E patru și jumătate.

Iau un aer plictisit, ca și când m-aș întreba pe mine însumi, pe urmă așa, fără interes:

— Mai am timp, mai staiu… Până la opt n-am ce face.

— De ce nu dormi puțin?

Insistă atât să dorm și nu știu de ce… Ar fi o acceptare din partea mea, o găzduire care ar crea o situație de egalitate, sau are ceva de făcut? Pe un petec de hârtie cu creionul:

Dacă vii înainte de cinci acasă, treci pe la teatru… Am vorbit cu regizorul să-ți dea să dublezi pe Porția din Shylock. E, pe la șase, la teatru.

— M-am dus în fugă și am căutat pretutindeni până l-am găsit pe Soare. Mi-a spus că habar n-are… Că și-a bătut cineva joc de mine. Ce-am pățit până să mi se dea un debut. Îmi venea să-mi dau demisia… M-am dus la director și am vrut să-i arăt gazetele de producție… Nu le-a citit și mi-a spus că are în cap o piesă de mare succes cu un rol pentru mine… Haloimăsuri! Venise Sfântul Dumitru, și eu nici nu apărusem pe scenă, la repetiție măcar.

„Sfântul Dumitru”… Din nou se adună ca o figură de nori în mintea mea. Dacă aș gândi m-aș simți poate bine, ca după o lăsare de sânge. Dar nu… Alt bilet.

Dragă Emy, ieri am întâlnit la teatru pe autorul Sufletelor tari, care mi-a spus că nu te cunoaște, dar că în principiu nu are nimic de obiectat dacă vrei să dublezi pe doamna Filotti… I-am cerut să-mi scrie două rânduri către regizor, să spună că el crede că ești indicată pentru rol. Știu că autorii au dreptul să-și aleagă interpreții… Prin urmare, de Sf. Dumitru vei juca sigur[11].

— A trecut și Sfântul Dumitru și tot nu mi s-a dat rol, îmi explică Emilia, care, sprijinită într-o rână, citește cu mine.

Se aud bătăi în ușă și rămân încremenit, când aud glas îndreptat spre noi:

— Emilia!

Mă lămurește în mod firesc… Făcându-mi semn să stau liniștit.

— E Valeria care ne aduce cafeaua.

Aș vrea să mă acopăr. Mi se pare nemaipomenit… Ce gândește, exact, femeia aceea, despre ce e înăuntru? I se pare firească această situație? Ce crede ea despre gândurile mele? S-o fi întrebând asta?

Emilia și-a pus baboșii, a strâns în jurul șoldurilor doldora chimonoul roșu și a întredeschis ușa. Mă acoperisem până la gât. A primit tava cu ceștile frunză și pahare cu apă, pe urmă a ieșit din nou. Am aprins țigara și m-am gândit așa, în mod stupid, întrebându-mă dacă Ladima o fi bănuit vreodată scenele acestea.

„Sfântul Dumitru”… L-am întâlnit iar, dar fără să știu nimic din ceea ce știu azi. Ce ciudat mi se pare să leg, deodată, de viața mea trecută o altă viață, la întretăiere, la o dată anumită. Știi ce făceai acum un an la data cutare, pentru că viața ta trece, așa ca un fir, și prin data asta. Dar să descoperi că prin aceeași dată, altă viață trece cu firul ei ți se pare ceva din altă lume… Ai impresia asta, când citești în ziar despre o dramă recentă… „Se cunoscuseră anul trecut la curse… la Derby”… Și numaidecât… „Dar la curse la Derby anul trecut eram și eu… Stai, ce făceam în ziua aceea…?”. „Au venit și au luat masa la un restaurant de pe 11 Iunie”… Nu, eu am fost la masă într-o familie… Iată ce făcea deci Ladima, care-mi apărea din neant, parcă, la 26 octombrie, când firele noastre s-au întretăiat iar. Alerga după regizorii Teatrului Național.

Eram cu „rabla” într-un șanț, în dreptul unui loc viran dinspre capătul parcului Filipescu, spre Calea Dorobanților, târziu de tot, după miezul nopții… Fusese o zi călduroasă de toamnă, ca de vară… Pe la unele cafenele mai erau mese afară… Mâncasem la un restaurant de la Șosea, unde stătusem până pe la patru, cu prietenii. Plângeam – cu cotul pe volan – cu capul întors pe spătarul fotoliului. Cineva s-a apropiat de mine și atunci m-am oprit din plâns, fără să ridic însă capul.

— Domnule, ce naiba ți s-a întâmplat?… Ești rănit?… Sergent, ei sergent!… Vino încoace.

Sergentul i-a strigat de departe:

— Lasă-l, domnule, că e beat…

Străinul, a cărui voce îmi era totuși cunoscută, dar n-o puteam identifica, a stăruit:

— Beat, beat… Dar s-o fi rănit. Sergentul a răspuns din nou:

— Lasă-l, domnule… Ăsta e obiceiul lui… Nu e întâia oară… Lasă-l în pace…

Abia când mi-am dat seama cine e, în lumina lunei târzii, la ora aceea, m-am înfiorat. Era domnul de la Movilă cu care mă bătusem în duel… Parcă era un strigoi, desprins de cele pământești. Am ridicat încet privirea.

— Bună seara, domnule… Și deschizând portița mașinii… Nu vrei să stai puțin lângă mine?

S-a urcat cu oarecare dificultate, căci mașina, băgată în șanț, era destul de înclinată… N-aș putea să spun ce bucurie m-a cuprins, ca o înseninare stelară, o dată cu venirea omului acesta, care încă de la Movilă îmi dăduse o impresie de loialitate și bravură… Îl simțeam ca pe un frate bun.

L-am întrebat însă abia după un timp:

— De unde vii…?

— Umblu așa năuc… Uneori noaptea… Cutreier mahalalele, ca o stafie, când toți dorm… Stau tocmai pe Rahovei… Dumneata?

— Am umblat și eu cu mașina înspre Ploiești… Veneam spre casă… Mi-era teamă să nu mă întrebe de ce plângeam… Dar mi se păru straniu, din punctul lui de vedere, că nu mă întreabă totuși… Calea Dorobanților la ora aceea era de obicei neumblată… Însă de când se stricase șoseaua Jianu… Multe mașini treceau pe acolo, spre oraș, claxonând din pricina căruțelor care veneau cu alimente spre piață și luminând cu farurile. Noi eram însă cam la cincizeci de pași din drum. M-a întrebat tăcut:

— Ai țigări?

I-am întins tabachera și mi-am scos și eu una… Bricheta însă nu lua foc…

— Ai chibrituri?

— Nu.

A venit sergentul care ne-a dat să aprindem, și, după ce și-a aprins și el țigara oferită:

— Văd că sunteți cunoștințe?

— Da, ne cunoaștem.

— Bună seara… Și s-a depărtat, călcând cu tocuri grele…

Ladima a fumat țigara toată în tăcere, întors cu fața când înainte, când răsturnat, spre cer… Când trăgea, îi vedeam figura palidă cu orbitele adânci, cu mustața ridicată. Lumina lunei pline făcea ca formele să aibă oarecare limpezime, dar totul era scăldat ca într-o umbră cromo… A zvârlit mucul de țigară.

— Mai stai mult aici?

— Nu știu…

A urmat apoi iarăși o lungă tăcere. Cum dincolo de șosea erau case mici de mahala, se auzeau din când în când lătrături de câine. De altfel, e probabil că și puținele vile care se clădiseră aci, în plin câmp, după un plan de parcelare pe care pentru moment nu-l puteai ghici, erau păzite de câini. Prea erau departe de oraș.

— Cum îți convine… Să plec? Sau să mai stau?

— Dacă vrei, mai stai, până se stinge lumina de la fereastra aceea mare de colo.

— Aștepți vreo femeie…?

— E acolo o femeie… Dar n-o aștept… E doamna de la Movilă pentru care ne-am bătut în duel.

N-am putut să-i văd fața, dar am simțit că a tresărit, după cum și-a încleștat mâna în spătarul gros al fotoliului.

— Cum? O cunoști?

Am zâmbit și am simțit ca o voluptate grea, cu gust de pelin și doctorie, să-i spun omului acesta pe care-l ghiceam un suflet deosebit de al mulțimii, înțelegător ca un duhovnic lumesc, să-i afirm răspicat și greu, cu ostentație.

— O iubesc de patru ani.

De când vreau să ajung odată aci, la această spovedanie, de aproape doi ani… A rămas iarăși îndelungă vreme pe gânduri… Atunci încercam să ghicesc cam ce gândește, cum aș fi așteptat fără răsuflare o sentință, dar azi, după aceste scrisori, știu mai bine.

— De ce i-ai spus vorbe atât de grele la Movilă…?

— Pentru că îmi era cu neputință să văd alți bărbați ciocnind paharele cu ea, cu înțeles…

Aș fi vrut din tot sufletul ca omul acesta să mă întrebe mai mult… Era singurul pe lume căruia i-aș fi încredințat taina, pe care n-o știu nici părinții mei, faptul cumplit care e cancerul vieții mele, care mă face să fug de o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cât sufăr m-ar fi ușurat poate ca filtrarea sângelui. Aș fi vrut să-i spun că de un an și jumătate viața mea e o viață de spion și condamnat… Aș fi vrut să-l rog eu să-mi ceară să-i povestesc, căci deși era atât de tăcut și îndepărtat, îl ghiceam în stare de o mare prietenie… Mi-a spus rar, nedumerit:

— Mi s-a părut, la Movilă, că nu vă cunoașteți.

— Ne cunoșteam, dar nu ne vorbeam… Pentru ea venisem acolo… Ca s-o supraveghez… Îmi venea să-i spun: „Dar ca să înțelegi, ar trebui să-ți povestesc multe… Ar trebui să știi cutare și cutare lucru.” Azi îmi dau seama că putea oarecum să mă înțeleagă și fără să-i spun nimic…

Acum luna apusese și era răcoare… Fereastra, foarte mare, mai mult decât dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, umbroasă, cu linii geometrice și balcoane dreptunghiulare. Fereastra era ca un far în noapte, spre câmpul dinspre Floreasca înspăimântător de plin de viață, la etajul al doilea, ultimul, căci nu erau decât două.

— Crezi că e cineva înăuntru?

— Nu știu, dar câtă vreme e lumina aprinsă nu-mi vine să plec. Poate că e un bărbat, poate că, singură, citește…

— Poate să fi uitat lampa aprinsă?

— Poate și asta…

— De când ești aici?

— De vreo două ceasuri.

— Și ai văzut mișcare în cameră? Cred că s-ar vedea umbre mișcându-se pe perdea.

— Nu… N-am văzut nimic.

— Atunci nu e nici un bărbat… Dacă ar fi un bărbat înăuntru ar fi oarecare mișcare în cameră…

— Așa mi-am zis și eu… De dormit, chiar în doi – și mai ales – se doarme mai bine cu lumina stinsă…

Mărturisesc că și eu, singur, raționasem așa… Dar nu-i spusesem lui Ladima, îmi era teamă că, dacă totuși ar fi altfel, dacă totuși ar fi fost un bărbat înăuntru, aș fi fost ridicol, așa, în fața nimănui, a golului, dar aș fi fost.

— Are obiceiul să citească seara în pat… Așteptând aci îmi pare că sunt cu ea… Nu vorbim „din cauză că ea citește”… Vrei să mai stai cu mine…?

— Mai ai țigări?

În clipa aceea, s-a mișcat o umbră la fereastră… S-au ridicat storurile și a apărut ea… S-a rezemat în coate pe chenar, și-a aprins o țigară…

— Am tremurat de coincidența țigărilor, căci parcă ar fi știut ce vorbim noi, parcă ar fi continuat, apărând dintre culise, scena noastră… Era îmbrăcată într-un chimono alb de mătase care lucea în lumină și care-i înfășa bustul oblic. Apusese luna… Era înspre zori un întuneric pufos acum, cețos… Era cu neputință ca ea să ne vadă în șanț… Îmi venea totuși să urlu, exasperat, de acolo de jos: „te iubesc” și să fug apoi în noapte… După ce a sfârșit țigara a plecat de la fereastră și, fără să lase storurile, a stins lampa.

Emilia, care se întorsese, mă întrebă uimită de ce nu beau cafeaua, că s-a răcit.

— O beau rece, îmi place să fumez aci la tine.

În realitate am așteptat-o, căci doream să citesc scrisorile neapărat împreună cu ea, ca s-o fac să-mi dea mereu amănunte fără să-și dea seama, deși altfel e de o șiretenie frustă.

Am întrebat pe Ladima dacă vrea să mergem până la Sinaia. Știam că a doua zi e Sfântul Dumitru și că nu are, probabil, gazetă…

Mi-a spus că îi e indiferent… Merge oriunde… Nădăjduiam, gândul meu intim era că pe drum vom avea mai mult de vorbit… Că are să mă întrebe, că va exista un om căruia să-i spun tot ce adunat, dospit în mine, îmi arde sufletul fără legătură cu nimeni, fără drept de vorbă… Dar nu m-a întrebat nimic. Toamna era bogată, iar Sinaia l-a impresionat mult, căci despre ea devenise vorbăreț.

— Ai avut o bună idee. E o melancolie limpede, regală, în aceste vile splendide și goale, în soarele acesta care luminează viu, dar slab, bulevardele. O mai fi vreo pereche întârziată pe aci, neîndurându-se să sfârșească o poveste frumoasă? La București melancolia are ceva mizer. E cu ploaie, cu lemne în stradă și canale desfundate, cu ziduri leproase, cu trotuarul spart, care te stropește, cu străzile sucite.

Aș fi vrut să-l socotesc invitatul meu, cum era, dar mi-a fost cu neputință să plătesc pentru amândoi nota la masă… A plătit singur, trebuind să se deducă după listă… Avea ceva de „monsieur”. De atunci am mai fost de câteva ori în parcul Filipescu, și pe urmă aiurea, cu mașina.

Tresar, căci Emilia strânge pachetul de scrisori.

— Ce faci, de ce iei scrisorile?

— Mai vrei să citești?! Întreabă mirată și mulțumită. Îți plac chestiile astea? Parcă te gândeai la altceva.

— Ce vrei să facem? Afară e prea cald…

Soarele, deși a trecut spre apusul cardinal și deci a ajuns pieziș spre ferestrele dormitorului, cum suntem în vară, e încă sus și pătrunde prin storurile de pânză gălbuie.

Aleg o nouă scrisoare și întreb, ca să-mi creez o introducere:

— Asta când ți-a scris-o?

— Nu știu, să vedem ce e. Se apleacă pe mine, cu vârful sânului drept îmi atinge umărul… Și rămâne nedumerită, căutând.

Scumpa mea, scumpa mea, Am trecut pe la 11 1/2 pe la voi, și Valeria îmi spune că dormi încă… Am rugat-o să nu te deștepte, căci e un somn binemeritat. În stalul meu am fost fericit, Emy, mai ales după emoțiile ultimelor zile. De două ori era să scoată piesa… Când am mai văzut aseară că din senin, după o zi de toamnă așa de frumoasă, începe să ningă, eram deznădăjduit… Mă întrebam ce vei face… Ce enervată trebuie să fii și tu… La început am crezut că fulgii mari și rari au să se oprească… Pe urmă a început lapovița, pe la 7 a înghețat și lapovița, iar pe la 8 nu mai umblau nici tramvaiele, nici automobilele… N-avem noroc, Emy… Mă mir că au venit și cele cincizeci-șaizeci de persoane care au fost în sală. Dacă însă cu astfel de sală iei aplauze la scenă deschisă, însemnează că ești o artistă excepțională… Toți ochii erau înlăcrămați când ai strigat cu fața contorsionată de durere, cu pumnii strânși… Cu pieptul scos afară…

Plină de importanță, dar potolită (și tocmai asta dă impresia de plin de sine), Emilia mă lămurește:

— Când am debutat la Național în Secretul mamei.

— Daa? Și surâd, prostește, cum cauți să fii la nivelul copiilor, pronunțând peltic când vorbești cu ei… Ei… Nu zău… ai avut succes? Mă îndoiesc, așa, admirativ.

— N-a fost lume multă, dar am avut aplauze la scenă deschisă.

Goală cu piciorul stâng adus sub cel drept, de-i îndoaie plinătatea coapsei, nu cred că minte.

După teatru te-am așteptat, în berărie la „Elveția”, să te văd ieșind, așa cum ne fusese vorba… Un ceas am stat – până pe la 1 1/2 – aproape lipit de geam.

Viscolul încetase și se vedea foarte bine… Ți-aș fi recunoscut imediat mantoul…

— Aveam un mantou de vizon… Îl știa.

Emilia numește așa probabil vreo imitație de câine, lucrat.

Pe A. L. am văzut-o când a plecat, și pe Ciprian, și pe ceilalți. Aș fi foarte fericit, Emy să bem împreună un pahar de vin ca să sărbătorim seara asta atât de așteptată… Atât de greu pregătită… Surâdeam singur, în gând, la nădejdea asta… Valeria îmi spune că erai obosită și că te-ai culcat fără să mănânci chiar, Emy dragă, îți las aci un mic dar… E o cruciuliță pe care o am de la mama. Aș vrea să însemn cu ceva seara asta de succes din viața ta… Niciodată nu m-aș fi despărțit de ea… Dar de gâtul tău își păstrează toată frumusețea gândului care mi-a dăruit-o. Mama ar fi bucuroasă s-o știe la tine.

Îți sărut de zeci de ori mâinile, G. D. Ladima.

Mi s-au umezit ochii… Sunt tot cutremurat. Dar, ca în cazurile din război, când doi conaționali din misiune se întâlnesc, neașteptat, în teritoriu străin, însă ca să nu se trădeze, trebuie să păstreze tăcere și anonimat, ignorându-se, caut să surâd indiferent, ca să nu trezesc bănuiala Emiliei. Am atâtea de aflat… Întreb căscând:

— Ce cruciuliță?… O mai ai?

— O cruciuliță de aur, așaa… E la Valeria în scrin. Mi-a părut cam rău atunci că nu ne-am văzut… Dar eram invitată de către un cunoscut la un supeu… la „Iordache”, într-o cameră separată… Erau vreo trei fete, două de la alt teatru, cu prietenii lor… Când am ieșit de la „Royal” a doua zi, era 9 dimineața, și mi-era o teamă grozavă să nu mă întâlnesc cu el, căci pe acolo, pe Sărindar, sunt numai gazete și mereu întâlnești gazetari. Dar era prea mare zăpada.

O văzusem și eu. După câteva zile, în Secretul mamei. Mi-a făcut rău…

Avea un fel de suferință, fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o crede totul pe lume, cum boxeurul cu ceafa hipertrofiată de rezistență crede că mușchii lui sunt deasupra, sunt idealul civilizației întregi.

Trage încet din portțigaretul de baga roșie.

— Am avut și atunci o bătaie de cap și o grijă… Nae Gheorghidiu mă anunțase că o să vie la mine între 6 și 8, după ce iese de la Cameră…

Rămân uimit, am o tresărire, când aud numele ăsta, dar mă opresc numaidecât, căci altfel nu mai aflu nimic. Emilia poate fi sinceră numai când e nevoită să pălăvrăgească pentru ca să poată reține, din interes, vreun om care altfel n-o apreciază…

— De obicei Ladima (ea spunea pe nume tuturor și familiaritatea ei cu numele lor social părea și mai penibilă) nu venea pe înserate… Așa… Uneori dimineața, alteori imediat după masă… De cele mai multe ori venea seara și apoi ieșeam la cinematograf sau stam acasă… Drept să-ți spun, mie nu-mi prea place când mi se vâră cineva așa, în suflet. I-o tai scurt. Dar mi-era milă de el. Acum picase și nu era chip să-l urnim din loc… Se făcuse 6 și eram disperată. Pentru că ne așteptam din clipă în clipă să vie Gheorghidiu. Am luat-o înainte și i-am spus că așteptăm pe un domn din Bârlad, care e arendașul moșioarei noastre… Și, mai scăzut, ca într-o paranteză șmecheră: I-am spus că avem o moșioară lângă Bârlad. Că trebuie să discutăm contractul… Când veni Gheorghidiu, era foarte necăjit că îl găsește aici… Dar l-am trecut numaidecât în dormitor, iar el a rămas cu Valeria. Ușa, vezi, e de lemn și nu se prea aude prin ea… Parcă aveam și ce vorbi. Că de obicei când venea la mine, Gheorghidiu era grăbit și nu se dezbrăca, pentru că poartă brâul lui Iov, și-i venea greu să-l puie la loc… Rămânea așa îmbrăcat, în vestă, și punea un șervet pe genunchi, ca să nu-și păteze pantalonii.

La început îl necăjise că întâlnește pe altcineva, dar i-am explicat eu că e o rudă a noastră, pe urmă a început chiar să-i placă… Îl auzea vorbind încet cu Valeria, nu se înțelegea ce spunea, dar vocile tot se auzeau… Gheorghidiu se oprea câteodată să asculte, că era nebun și scârbos… La plecare mi-a dat două mii de lei: „Dă-i și omului care e în sufragerie cinci sute de lei”… I-am luat… Dar cum era să-i dau lui Ladima?

De când povestește s-a ridicat drept. Capul rotund, cu liniile caligrafiate, e însă tot absent. Stă așezată. Piciorul dinspre mine e îndoit de la genunchi, proptind pieptul și sânul, iar celălalt, dreptul e lungit pe cearșaful alb. Belșugul coapsei îndoite a căzut puțin arcuit, spre așezarea de carne care-i susține trunchiul, acoperind astfel ca un val cald însăși feminitatea femeii, din care depășește ușor vreo doi cârlionți aurii. Acolo, înspre această parte de „înfruptare” pielea pulpei struguroase, cu ochiuri alburii, se afumă parcă în partea dinăuntru a coapselor, și fiindcă explicația spontană, a spălăturilor, e absolut absurdă, mă gândesc deci la motivele atavice. Naiba mai știe! Sânul, de o greutate mică, rotundă, e turtit ca o minge caldă de genunchiul acesta stâng de care se sprijină. Genunchiul însuși, neted și lucios ca sideful deasupra, a căpătat într-o parte și alta, deasupra subțioarei lui, două îndoituri de carne grasă, ca două toarte de vas. Celălalt picior e întins ca și când ar măsura așternutul. Picioarele înseși nu le-ar avea Emilia urâte, dar degetele mari la fiecare sunt puțin întoarse în sus, ca și când ar ridica plictisite capul. Nu știu cum să spun, așa anapoda, uite, am impresia că Emilia n-a privit niciodată un răsărit de soare (și poate că ar trebui să fac cu ea un zbor în zorii zilei) și n-a privit cu ochii aceștia mari de tot, liniștiți, niciodată, singură fiind, așa fără motiv, o floare (mă întreb însă dacă eu însumi făcusem aceasta înainte de a cunoaște pe doamna T.).

O privesc și o ascult.

— Tocmai când mi-era mai mare teamă să nu se întâlnească prea des cu Gheorghidiu, am avut noroc că s-a supărat.

— Pe Nae? Mă privește solid.

— Nu… Nici prin cap nu-i trecea. Nu bănuia nimic. Să vezi… Venise să mă ia de la teatru și tocmai atunci trecea pe acolo ajutorul de regizor, ăla care ne punea pe lista de figurație… Toate fetele sunt drăguțe cu el… Mimi Stoenescu s-a și culcat cu el…

Am rămas uimit.

— Mimi Stoenescu?

— Da, dragă. Ce vrei să facă fata? Mie îmi promisese… Și se ținuse de cuvânt. Dar înțelegi, pentru viitor. Trebuia să fiu drăguță cu el… Când a trecut pe lângă noi, l-am oprit: „Ce mai face băiatul dulce?… Să-ți dea maica o pupică…” și l-am pupat. Ladima s-a făcut vânăt. N-a scos o vorbă tot timpul pe drum, iar la plecare nu mi-a sărutat mâna… Mi-a strâns-o… Așa. Plictisit. N-a mai dat pe la noi vreo două săptămâni… Vrea să mă pedepsească, să mă facă să sufăr… Cum îmi convenea grozav… De parcă eu comandasem asta, l-am lăsat bineînțeles în pace… Dar când Gheorghidiu a plecat, nu știu unde, la o chestie de-ale lui, i-am trimis un bilețel: „Tot mai ești supărat? De ce nu vrei să înțelegi? Mi-e dor să te văd.” Mi-a răspuns cu biletul ăsta… Și când a venit să mă ia la teatru, parcă fierbea de bucurie… Atât suferise în două săptămâni.

Avea în mână, mâna ei grăsuță, un bilet cu litere mai culcate ca de obicei, pe care-l luase din cutie pe când povestea.

Numai d-tale crezi că-ți este dor? Nouă, crezi că nu ne e dor de d-ta?… Și ce dor…

George

— De ce i-ai scris?… De ce ai căutat să-l faci să se întoarcă?

— Ne era uneori de folos… Și puțin plictisită, ca pentru un lucru pe care în definitiv nu-l prea pricepea bine: Valeria spunea că să nu rup… Că e o greșeală… Că e mai bine să-l duc așa, cu zăhărelul… La întoarcerea lui Gheorghidiu… A fost însă un carambolaj ceva teribil. Într-o seară, deputatul a spus că vrea să vie la mine, după nouă seara. Mi-a dat și un bilet de cinematograf pentru Valeria, așa că ea, după ce a pregătit câteva sticle de vin și o gustare cu de toate, pe care le-a pus în dormitor, pe mescioara aia joasă, a plecat… Din greșeală, când a venit Gheorghidiu, am uitat să închid ușa de la intrare… Noroc că el nu scoate nimic de pe el până în dormitor. Că, să vezi… Tocmai aproape de zece aud sunând… Vorba aia, m-am mirat… Gheorghidiu a tresărit, dar i-am făcut semn să tacă… Am tăcut și eu. A sunat așa… Poate zece minute, că se vedea lumina din antreu, pe urmă mi-am dat seama, pe sub ușă… Poate că a apăsat clanța și a găsit deschis… A intrat… Mirat, se vede, că e deschisă… Ce-o fi vrut nu știu… Că o dată i-am auzit pașii în sufragerie. Am sărit ca arsă… Goală cum eram și am tras zăvorul… A simțit. A bătut furios în ușă… A zgâlțânat-o… Lui Nae Gheorghidiu de groază îi curgeau balele… După câtva timp s-a potolit, dar n-a plecat… Parcă s-a culcat dincolo pe divan și asculta. Drept să-ți spun, m-am speriat și eu. Îl știam nervos, în stare de orice nebunie. Bătrânul îmi spunea mereu bâlbâind de spaimă: „Poate că vrea parale?… Asta mă plictisește. Ți-am spus… Cine e? Ce vrea?” Mereu se scula și se îmbrăca, punea brâul lui Iov – că acum, seara, îl dezbrăcase – și iar îl scotea… Parcă nu știa cum să se înfățișeze când celălalt o sparge ușa… După vreun ceas Ladima a plecat… A spart niște cești care erau aci… O fi înjurat și a trântit ușa… Tot mi-a fost frică și am ieșit cu băgare de seamă să văd… Plecase… Slavă Domnului… M-am dus acum să închid ușa… Ce să vezi? Scosese cheia, încuiase ușa pe dinafară și luase cheia la el… Uimită: o luase la el! Eram acum închiși în casă… Nae spunea că în orice caz n-ar pleca, pentru că nu vrea să se întâlnească cu derbedeul, care, zicea el, sigur, îl pândește în stradă… Da pe urmă… Zău… Ce să-ți spun, chestia vedeam că-l excită… Mă întreba, când îi venea mai bine… Gâfâind. Așa în șoaptă… Aiurit… „Te iubește?… Spune… Te iubește…?”

Ascult automat… S-a răsucit în mine, rănit, ceva ca o foaie aprinsă, dar Emilia continuă senină:

— Mai greu a fost când s-a întors Valeria… Un ceas ne-am căznit până să stricăm broasca… Azi îmi vine să râd ce caraghioși eram făcând amândoi pe lăcătușii, cu securea de tăiat lemne, dar atunci i-aș fi tocat capul nebunului ăla. Și Valeria care înghețase la ușă… Tocmai la prânz mi-a trimis cheia și cu o scrisoare batjocoritoare, care n-o am aci, că am făcut-o bucățele… Mă făcea ca pe o femeie de stradă… Spunea că niciodată nu m-a socotit altceva… Că nu m-a iubit… Că-i e silă de mine… Că ar vrea să nu mă mai întâlnească niciodată. Vro două luni de zile, așa… Până la începutul lui februarie, n-am vorbit. Ne-am întâlnit de câteva ori, dar a întors furios capul… O dată la cinematograf, din întâmplare am fost alături… Când m-a recunoscut în pauză, s-a sculat și a plecat… Nu pot să spun că asta nu-mi cădea în vremea aia foarte bine… Dar oricum, vorba Valeriei, era bine când venea, că tot aveam nevoie de el… Tocmai peste vreo două luni, când ne-am împăcat, i-am explicat așa, pe larg, că din cauză că am fost singură în casă, m-am speriat, că eram goală, că nu am știut cine e… că am crezut că e vreun hoț. M-a crezut. Și tot el și-a cerut iertare… Mi-a spus atunci cât a suferit… Pe divan a stat un ceas, hotărât că dacă se deschidea ușa și apărea un bărbat să mă strângă de gât… Lui, spunea că nu i-ar fi făcut nimic… I-ar fi strigat numai să iasă… Și dacă n-ar fi ieșit, numai atunci l-ar fi sugrumat. Zicea că a suferit ca un câine sângerat, că i-a fost teamă că o să înnebunească și a pornit așa, cu ochii în foc și cu tâmplele pocnind… pe străzi, prin zăpadă… Fără să știe unde… Zicea că nu putea să respire și mai mult alerga… Pe urmă, după ce a obosit, s-a dus la femei în Crucea de Piatră unde a stat până aproape de prânz. Când mi-a scris scrisoarea și mi-a trimis cheia.

Eu știam că el mai bine moare, dar nu face primul pas să ne împăcăm și de aceea îi scrisesem eu: „Domnule, deși știu că ți-e capul plin de toate aiurelile, găsesc că de două luni e prea de tot. Vino să-ți explic ce a fost în seara aceea…”. Și a venit… Era, săracu, așa de emoționat… Îi străluceau ochii, ba a și plâns… Era cât pe aci să mă dau lui, dar Valeria mi-a spus să nu fac greșeala asta, că pe urmă se duce de nu mai vine… Dar l-am lăsat să mă sărute toată seara… Căci Valeria ne-a lăsat singuri în dormitor… Toată noaptea mi-a vorbit… A plecat tocmai când se lumina de ziuă… Mi-a spus – zău – că e una dintre cele mai frumoase nopți din viața lui… Din oraș mi-a trimis un buchet cu flori și câteva rânduri. Trebuie să fie acolo.

Da. Cu scrisul mai aplecat și mai halucinant ca oricând:

Emy,… Îți repet și acum: iartă-mă! Când mă gândesc ce drăguță ești tu – când nimeni nu te obligă la asta, nu-i așa?

— Și ce grosolan, ce dezgustător am fost eu… Mi-e silă de mine… Aș vrea ca florile acestea să aducă o lumină și o bucurie care să acopere totul. Toate uriciunile vieții… Și ale oamenilor… De altfel, suferința mea atroce a fost un cancer în aste două luni, când te căutam de dimineață până seara, dar dacă te vedeam, mă ascundeam ca să te las să treci, nebănuit de tine…

Te pândeam seara când ieșeai de la teatru, numai ca să te văd ducându-te cine știe unde… Emy, în clipa când am aflat că totul nu fusese decât un rod bolnav al grabei și imaginației mele – căci trebuia să-mi treacă prin cap că te-ai speriat… Mi s-a părut că am reînviat. Eu, când auzisem în seara aceea de demență pocnetul zăvorului, când am înțeles că în pustiul mut, în care nu era un semn de viață, era totuși cineva, dincolo de ușă, cineva fără chip… Și mai erai încă și tu, mi-am pierdut capul. Dacă nu ar fi fost sunetul sec al zăvorului, care m-a speriat, Emilia… Ăsta e cuvântul… M-a speriat… N-ar fi fost nimic. Am avut impresia unei catastrofe… Am încremenit câteva clipe înaintea ușii încuiate. M-am purtat atât de trivial cu tine, Emilia, singura femeie din orașul acesta care găsește din când în când câteva clipe și pentru un nefericit ca mine – fără nici un interes… Cu ce nerozii îți răspund? Buna mea, draga mea Emilia, iartă-l pe George

— O ducea rău, săracu, pentru că n-avea nici slujbă. Îmi spunea – că față de noi n-avea secrete – cum era amânat mereu la gazete… De azi pe mâine. (Ce lipsă de experiență, ce naivitate, gândesc eu, să-i iei confidentă a necazurilor materiale o femeie ca Emilia. Nu era un mijloc mai sigur să piardă totul decât solicitând compătimirea ei. În afară de cazuri rare, e tristă imprudență să inspiri – chiar și fără să vrei femeii pe care o iubești. Cum a putut fi atât de puțin înarmat pentru asemenea luptă, un om atât de inteligent? E drept că și credea prea mult în ele.)

Prin februarie găsise de făcut niște traduceri, la o librărie. Traducea un roman cu trei lei pagina… Uneori făcea până la patruzeci de pagini pe zi, dar mă rugase să nu afle nimeni. De Paște s-a terminat însă și cu romanul. Era foarte trist și-i plăcea să stea de vorbă cu noi, să-și spuie necazurile. Nouă ne părea rău.

Cred asta, căci răutatea Emiliei nu e agresivă, ci, probabil, crâncen defensivă. Dacă nu-i sunt interesele în joc, e desigur miloasă.

Emy dragă, N-am putut ieși din casă azi… Sunt răcit și ploaia asta rece care nu mai sfârșește mă descompune… Scara casei e udă și murdară… Trotuarele sunt sparte… Unde lipsesc lespezile sunt ochiuri de apă… Unde e puțin loc, trebuie să fie răsturnată o roabă de lemne, butoaie goale sau cărămizi… E cu neputință să mergi pe jos în voia ta… Lăsându-le gândurilor… Ghetele îți devin de două ori mai grele… Dezgustător început de primăvară… Cât îți sunt de recunoscător, Emy, că dai un rost vieții mele, deși eu o merit atât de puțin… Când capitala asta a tuturor vânzărilor, a tuturor compromisurilor, a tuturor tranzacțiilor oferă atâta femeilor frumoase, tu renunți la tot, ca să stai să asculți la bietele mele prostii. Aș vrea să fiu bogat, Emy… Mă încălzește ca un vin fierbinte gândul că aș putea veni să te iau de la teatru, în automobil, că aș putea să te chem la mine într-un interior uscat, uscat, Emy, înțelegi tu, cu covoare groase pe jos, cu baie… Cu baie, Emy, cu fotolii adânci și lămpi regale, așa cum văd în interioarele luminate când trec seara pe bulevard. Aș vrea să fiu bogat, Emy, azi când îndur mai multă mizerie ca oricând.

— Valeria bănuia, dar mie nu-mi venea să cred că erau zile când nu mânca, mai ales acum când nu mai avea slujbă la gazetă. Totdeauna oprea câte ceva dulce la masă pentru el. La început nu lua, mai făcea nazuri, dar ea stăruia, câteodată îl amenința și îl făcea să mănânce.

Să fiu nu chiar bogat, Emy, aș vrea numai puținul luminos pe care l-am găsit la un confrate la Râmnicul-Sărat, astă-iarnă, când m-a invitat pentru două zile la el. O casă mică, numai cu vreo patru odăi, luminoase toate, Emy, cu dușumele uscate, cu perdele albe la ferestre, cu un dormitor cu sofa mare, călduros, cu o cameră de musafiri – ba nu, pe asta aș desființa-o, dacă ești tu cu mine nu mai vreau pe nimeni – al cărei așternut seara era olandă și dantelă, cu o mescioară, și pe ea o lampă portativă, să citești culcat… Biroul lui simplu de tot, dar așa aș vrea unul pentru toată viața: o masă mare de stejar… Rafturi negre, până la jumătatea peretelui alb, pentru cărți, un fotoliu adânc pentru fumat țigara. Ah, și-o nevastă, o nevastă plinuță, albă ca tine, cu ochii mari, verzi, numai viață, strălucitoare de curățenie și sănătate… ca un model de Tițian, așa ca Lavinia, ca Emilia, ca să prepare ceaiul… Să ai papuci calzi… Asta… Asta… Visez.

Și știu că e imposibil, Emy… Numai dacă nu cumva voi fi numit suplinitor într-un orășel de provincie… Vream să nu-ți spun… Dar gândul mă roade… Trebuie să-l spun cu un ceas mai devreme… Am vorbit cu Pillat, nepotul Brătienilor, și mi-a promis că mă va recomanda dr.-ului Angelescu.

Tristul tău, George.

P. S. Și o cameră de musafiri, Emy… Acolo va sta Valeria… Scumpa Valeria pe care nici nu mă gândesc s-o las aci…

— Era atât de copilăros, încât își închipuia că o să mă las de teatru ca să merg la… Râmnicul-Sărat. S-a aplecat să examineze o cicatrice ca o aripioară albă pe care o am deasupra genunchiului: Când ai căzut cu aeroplanul?

— Nu, automobilul; m-am răsturnat lângă Paris.

Emy dragă, E o copilărie… Iată-te acum și geloasă… Dragă, dar n-a fost nimic, absolut nimic… În antract stăteam de vorbă cu autorul și, când a trecut Lena Coremati pe lângă noi, el a oprit-o și-a întrebat-o ce impresie are… Pe urmă m-a prezentat… Spre marea mea mirare mi-a spus că mă cunoaște din cetit… și chiar mi-a spus titlul unei bucăți a mea, apărută acum vreo trei săptămâni… Îți spun drept, asta m-a impresionat foarte mult și, om în toată firea, am început să mă bâlbâi… Pe urmă, foarte drăguță, ne-a invitat în lojă pentru actul următor, căci se ridicase cortina… O găseam, îți spun drept, încântătoare dar, cum se zice, nu e genul meu… Genul meu e alcătuit dintr-un singur exemplar în lumea aceasta și acela ești tu, Emy… Dacă vrei tu, renunț și la ceaiul la care ne-a invitat pe mine și pe Horia Dumbravă.

— Dar ce-a fost asta? Erai geloasă? (Căci numai asta nu mi-o închipuiam.)

Emilia a ridicat din umeri ca la o glumă nesărată… A întors capul spre mine cu exces de mimică, pentru că fizionomia ei caligrafică nu funcționa decât în mare, scoborând gura brusc în jos, cu buzele ca un cioc de rață, disprețuitor și făcea oarecum cu ochiul… Ceea ce însemna: „Crezi asta?”

— Făceam așa, pe nebuna… Nu, dar mă plictisea pramatia… De cațaoancă, că-l invitase în lojă. Așa face cu toți. Nu aveam eu chef ca el să stea în lojă cu ea… Și pe urmă, lui, eu îi spusesem mai mult în glumă, așa, haloimăs… ca să am ce spune, dar el o luase în serios. Și sfârșind iar cu mimică, batjocoritor: Săracu… Îi era frică să nu sufăr…

— Ascultă, Emilia, tu știai că suferă din cauza ta?

— Așa sunt bărbații, își fac idei… Desigur că suferea… Dar era mândru, nu arăta totdeauna… Și pe urmă îi plăcea să vie la noi… De multe ori când nu eram acasă, venea și mă aștepta. Sta de vorbă cu Valeria… Ceasuri întregi… Discutau… Făceau planuri. Era pentru el foarte bine… Dar ce puteam face? Aveam atâtea pe cap. Uneori mă mai supăram. Și cu o mândrie groasă: Știi… pe mine să nu mă plictisească cineva prea mult…

Acum o nouă scrisoare pe hârtie de caiet.

— Asta e scrisă la noi, când mă aștepta, e hârtie de la rol.

Emy, Te-am așteptat până la 12 1/2… Îmi tot ziceam că vii și așa a trecut de miezul nopții… Valeria spune că ai fost să repeți la o camaradă acasă, și bănuiește că, întârziind și prinsă de ploaie, ai rămas să dormi acolo… Am jucat amândoi tabinet. I-am luat două partide, deși am prins-o trișând… Ne-am certat… Era să ne luăm la bătaie… Pe urmă ne-am împăcat… În jurul unor lingurițe de șerbet și cafele… Ce bine era să fii și tu acasă, Emy… Serile în care te văd sunt singurele în care nu mă simt un ocnaș al vieții. Mă odihnește un calm, o senzație de împăcare ca o morfină, în interiorul acesta al tău. Privesc în dormitor. Ușa e deschisă și lasă să treacă din sufragerie o fășie lată de lumină, care cade transversal pe patul atât de alb, larg, curat, neatins; în fund luna bate prin fereastră, luminând pe dinafară abajurul galben.

Patul Emiliei într-adevăr e foarte curat, așternutul extrem de fin și alb, pentru că așa cer interesele ei. E poate obiectul cel mai îngrijit și mai luxos din casă, așa cum vânătorii serioși dau cea mai mare grijă și fac mari sacrificii pentru obiectele de vânat… Știu de asemeni că actorii, când vorbesc de garderoba lor, nu o consideră ca pe un lux, ci ca pe un utilaj profesional.

În orașul acesta putred, în care totul e de vânzare… Interiorul acesta e un refugiu de frumusețe și curățenie… Mă ridic să plec, Emilia, nu fără să sărut cald mâinile Valeriei, duhul îngrijitor, protector, organizator al acestui locaș de vis. Te văd în patul acesta alb ca zăpada, cu brațele goale, cetind la lampă. Cu imaginea aceasta în minte, cu sufletul plutitor, cobor în strada cu trotuarul spart, cu ceața ploioasă… ca să străbat Bucureștii în lat, cu norocul meu.

George.

P. S. Mă duc să-ți aduc mâine biletele… Cred că le-a oprit Găiceanu.

— Nimeni nu putea să-l mai înțeleagă… Uneori se supăra din nimic, era bănuitor, îl vedeam nu știu cum, pripit, amărât, plecând îmbufnat. Și tocmai atunci n-avea dreptate. Alteori era așa de blând și de cumsecade. Uite, timp de o săptămână n-am dormit acasă, eram cu unul… Valeriei îi era urât singură acasă, sta cu el de vorbă și-i spunea că repet pentru un turneu… După aceea am plecat cu tipul la Brașov, iar Valeria i-a spus că am plecat în turneul Teatrului Național…

— N-a bănuit nimic?

— Pe urmă, după ce m-am întors, a mirosit el ceva.

Emy, Îmi e peste putință să pricep ceva… Cum poți să faci asemenea copilării?… Eram ieri seară la „Giordache”, într-o cameră separată de sus, când, ieșind pe culoar, la plecare, spre miezul nopții, te-am văzut prin ușa deschisă de chelner, pe tine într-un grup de cheflii… Am crezut că-mi vine rău… Credeam că sunt beat, era să viu înăuntru… Am stat multă vreme în loc, ascultând… Vorbeai, închinai, făceai propuneri, ce enormități n-ai spus. Erai desigur beată… N-am stat până la ziuă la ușă, de rușine, dar eram în stare să te aștept în stradă… Emy, tu ești un copil, nu-ți dai seama ce groaznic lucru e să primești o invitație într-o cameră separată cu divanuri murdare și oglinzi zgâriate cu pornografii… Dacă se află ceva, ești compromisă pentru totdeauna. Dragă, nu te lua după colegele tale. Pentru că ele sunt niște dezmățate. Dar tu, Emy, gândește-te la Valeria, gândește-te la toți cei care văd în tine o artistă mare. Sunt sigur că n-ai știut despre ce e vorba. Mi-e gura coclită. Mă simt bolnav, Emy.

G…

Am rămas cu hârtia înțepenită în mână… Ea se sprijinise cu umărul de mine și sânul ei se instalase ca într-un culcuș, în îndoitura brațului meu, îl simțeam cu coastele. Întorc apoi capul într-o lungă mirare.

— La „Giordache”?

— Ah! Ce a mai fost și atunci… Ce motiv de ceartă, două săptămâni. De obicei n-aveam nici o grijă seara când mergeam în vreun local, că eram aproape sigură că nu-l întâlnesc… Totdeauna el mânca în birturi și prin bodegi. În seara aceea se înființa un club, nu știu ce spunea el, al scriitorilor. Și aveau o masă a lor într-un salon. Noi eram un grup de șase-șapte inși, mi se pare că era și Gina, Lena și pe urmă șeful de cabinet cu doi prieteni ai lui… Parcă trebuia să vii și tu în seara asta? Da, da… Parcă așa spunea Mărginoiu? Noi, fetele, ne cam trecusem și spuneam tot felul de prostii… Ne stropeam cu sifon, ne păcăleam unii pe alții. Și el era la ușă, dragă… Închipuie-ți…!

În chipul acesta am înțeles oarecum cauza tragediei lui Ladima… Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeași lume cu femeia pe care (oribil cuvânt) o iubea, și atunci era cu neputință să exercite vreun control… Toate datele îi scăpau… Ea, care era totul pentru el, pleca gătită și venea din oraș, cum ar fi mers într-o cetate nepermisă lui, de unde s-ar fi întors spunând ce vrea și cât vrea să spuie… El era nevoit să creadă și imaginația lui, necontrazisă de nici un incident al realității, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă. Și mai ales o Emilie plină de mister. Dacă nu vezi cotidianul unui om, ci numai așa cum apare pe catedră, nu poți niciodată să-l cunoști. Construiești numai o figură de profesor… Cotidianul Emiliei nu era, cum s-ar părea, sufrageria cu Valeria, unde ea cobora oarecum ca o prințesă, ci patul ei plin de atâtea mistere, după-amiezele și serile cu supeuri, o lume cu care el nu avea mai mult contact decât are călătorul de pe scara vagonului de clasa treia cu vagonul restaurant, sclipitor de lumină și tacâmuri, în cuprinsul de lemn lăcuit al căruia evoluează (deși doar la al șaptelea vagon) o lume absolut inaccesibilă, mai distanțată decât toate distanțele de parcurs în clasa treia, în cuprinsul întregii țări.

— A venit să se plângă Valeriei… I-a bătut și ei capul ca să-i explice ce „imprudență” am făcut: „Dacă e posibil copilăria asta, Valeria?… În cameră separată la „Giordache…„?”

I-am spus cu jurăminte, bineînțeles, că n-am știut de ce e vorba… Că am crezut că mergem în restaurant… Că era ziua de naștere a Ginei… Mai știu eu ce?… Două săptămâni a suferit îngrozitor… Nu mă mai săruta… ca să mă pedepsească, „să mă facă să sufăr”… Era mereu gânditor, devenise mai bănuitor ca oricând. Mă plictisea, nu-i vorbă, puțin, căci firește știa tot teatrul că e amorezat de mine, dar nimeni nu credea că trăiesc cu el, căci toți știau că sunt cu Traian…

— Care Traian?… E vreun actor…?

— Ești nebun?… Și a făcut o strâmbătură de silă, dar la ea nu cred că era o silă fizică, ci una morală, însă mimica ei era nediferențiată. Nu m-am culcat niciodată cu vreunul din teatru… E o prostie… Întâi că se află și pe urmă încep invidiile, de nu te mai descurci: „Așa?… Te-ai culcat cu ăla și cu mine nu…?” Sunt foarte drăguță cu ei și atâta tot… Ce rost ar avea să mă culc cu Bălțăteanu, să zic așa?… Colegi…

— Dar Traian cine era?

— Un inginer de la Căile Ferate… Venea cu mașina să mă ia… Tot teatrul știa că suntem împreună…

— Și Ladima n-a știut nimic?

— La început n-a știut… pe urmă a aflat ceva… Dar am tăgăduit… Spunând că așa vorbește lumea… Că Traian nu vine pentru mine… ci pentru Gina… A mers cam greu, dar până la urmă tot a crezut. Stai că-ți arăt acum, că sunt câteva scrisori din vremea aia…

Intervin grăbit, speriat:

— Lasă-le la rând. Și surâd. Dar văd că ții minte? Bună, indulgentă:

— Cum o să uit câte încurcături îmi făcea?

Mă uit la ea și mă întreb însă dacă nu le-or mai fi citit și alții, așa cum am făcut eu acum… Dacă nu cumva ea le-a făcut accesorii ale patului ei profesional.

— Ce te uiți așa la mine? Mă întreabă senin, surprinsă. O scrisoare pe toate fețele, cu litere mai lungi parcă…

Scumpă Emy, Trebuie să-ți scriu, căci am impresia că e singurul mijloc în care mai pot comunica, de o săptămână încoace, cu tine. Nu mai pricep nimic. M-am întâlnit ieri prin fața teatrului cu Gina și n-a fost chip să scot o vorbă de la ea… Ce sunt ascunzișurile astea?… Până și Valeria a început să aibă, de câte ori o văd, un aer încurcat… Repetiții și iar repetiții, deși am impresia că totuși nu joci decât prea rar pentru atâtea repetiții. Emilia, mai fii puțin și a mea… E așa de puțin ce-ți cer. Imaginea ta n-o mai pot dezlipi de viitorul meu… De altfel, e posibil să intervie o mare schimbare în viața noastră. Sunt în preajma unui mare eveniment… S-ar putea, Emy, ca în scurtă vreme să avem bani… Bani… Să ai ce-ți trebuie, oferit de mine… Asta ar fi cea mai mare bucurie a mea, azi… Nu pot spune pentru moment… Ai să vezi… Ba da… Trebuie să-ți spun… Îți reproșez că tu îmi ascunzi lucruri, și chiar în aceeași scrisoare, eu însumi mă fac vinovat de asta… Emy, un prieten mai tânăr, foarte, foarte bogat, mi-a telefonat acum două seri la gazetă, căci se vede că nu știa că am demisionat… Noroc că Negrea, secretarul, îmi știa adresa și mi-a trimis vorbă… A doua zi de dimineață m-am întâlnit cu el… În biroul lui am stat de vorbă un ceas întreg. Nu stă acasă, are locuință în oraș, pe Cometa. Foarte frumoasă, cu mobilă modernistă, care mi-a plăcut foarte mult. Uite despre ce e vorba… Un frate mai mic al lor a murit… Și vor să facă o fundație culturală… Bătrânul vrea să dea toată partea eventuală de moștenire a celui mort – sau o bună parte, pentru această fundație… E vorba de vreo 7- 8 milioane. N-au vorbit până acum cu nimeni și prietenul meu a ținut să mă consulte întâi pe mine. Din venitul cam de un milion pe an se vor face 100 de burse pentru școalele primare, căci bătrânul n-ar vrea să mai rămână nici un neștiutor de carte, 10 burse pentru școalele secundare, 4 burse pentru Universitate… Din restul venitului, cam 5- 6000 de lei se vor da anual premii pentru literatură, muzică, pictură și teatru. Astea le-am fixat eu… A vorbit și cu bătrânul și cred că au căzut de acord cu mine. Va fi și un fond de ajutorare… Faptul că mi s-au adresat mie mi-a făcut o nesfârșită bucurie… E posibil să fiu numit secretarul acestei fundații. Ar părea lumea altfel construită, Emy.

Ca să discutăm mai mult, am luat ieri masa cu prietenul meu la „Modern”… A plătit el. Mâine ne întâlnim de-a dreptul la masă, ca să continuăm. M-a invitat tot el, dar acum trebuie să găsesc parale undeva, că n-are nici un Dumnezeu să-l las tot pe el să plătească.

G. D. L.

Emilia vede că nu mai dau nici un semn de viață, ca un bolnav în criză.

— Ce ai rămas așa?… Ia uite cum a rămas!… Își încruntă puțin privirea, ca să înțeleagă mai bine, cu ochii aceia mari, care nu văd decât simplu… Ți s-au umezit ochii? Ce e? Noroc că pot minți așa, reflex aproape.

— Mi-am adus aminte de fratele meu care a murit și el.

Din cauza fratelui mi s-au umezit ochii, dar trebuie să mărturisesc, oricât ar fi de monstruos, că nu din cauza lui Sorin, ci din pricina acestui biet frate, frate adevărat, din același altoi de suferință, care era grav ca un profesor universitar, de o politeță de ambasador pensionar, surâzând puțin îndepărtat, cu ochii calzi în orbitele prea mari… al cărui destin eu aș fi putut să-l schimb în această lună aprilie, când i-am vorbit despre această „fundație” și n-am știut.

— Ai avut un frate mai mic?

— Da…

E înduioșată…

Aproape că a turtit cutia cu scrisori, trebuie să se ridice în cot, ca să luăm alta.

Emy, Ce-a mai fost ieri? Știam că nu ai decât în actul trei și am venit să te iau… M-am jenat să intru în cabina voastră… Îmi închipuiam că se îmbracă fetele și ți-am trimis vorbă… Mi-ai spus să te aștept și pe urmă n-ai venit… Fetele mi-au spus că te-a chemat directorul… M-am interesat însă și am aflat că nici n-a fost directorul în seara aceea la teatru și nici nu vine de obicei la spectacol. Te-am căutat apoi pretutindeni… Nimeni nu mi-a spus… Nu te văd aproape două săptămâni și atunci ne pierdem unul de altul?… M-am întâlnit cu Gina, care vrea să-ți vorbească… Spune că nici ea nu te vede…

Întoarce spre mine capul rotund de pisică de lemn, cu orbitele geometrice.

— Ce-a fost și atunci… Traian mă aștepta la „Elysee” și nici prin cap nu-mi trecea că Ladima vine să mă ia… A trebuit să rog fetele să-l ție de vorbă până plec, căci dacă s-ar fi luat după mine, îl știam, nu mai scăpam de el. Pe ele le amuza foarte mult așa… Vivi l-a luat în cabina cealaltă, și el a marșat… Ele râdeau să se prăpădească… Nu pricepea nimic și era mirat de atâta prietenie și dragoste din partea lor.