De la întâlnirea din dreptul Cercului Militar, când, arătându-mi o trecătoare banală și gândind la poetul nefericit, Fred Vasilescu simțise un gol în propria lui existență, nu ne mai întâlnisem. Ades îi telefonam ca să văd dacă își ține făgăduiala dată.
Până la începutul lui octombrie, nu se decisese să-mi scrie întâmplarea aceasta, din august, care-l tulburase atât.
— Poimâine e 1 octombrie… Încep la 1 octombrie.
I-am arătat că acesta e pretext de școlar leneș… Numai școlarii lăsători, leneși, se decid să învețe bine „începând în ziua întâia a trimestrului”, sau își fac frumos temele numai când inaugurează caiete „noi”.
— Poate că e adevărat… Dar mai e și altceva… E un reprezentant al unei fabrici engleze de avioane în București și trebuie să mă ocup de el. La sfârșitul lunii pleacă… Într-adevăr s-a apucat să scrie. Mi-a arătat, tot la telefon, că „merge greu”. Că frazele se fac mai mari decât ar vrea el, și-și încurcă propozițiunile. I-am recomandat procedeul excelent al parantezelor și, la nevoie, al frazelor fără sfârșit. A râs și mi-a promis că așa o să facă.
Pe la jumătatea lunii ne-am întâlnit la curse. Câștigase un premiu însemnat cu un cal în care pusese mari speranțe și era aproape fericit… Venind de la cântar, după cursă, distrat de bucurie, m-a luat de braț și mi-a spus că „trebuie” să ne întâlnim, că vrea să-mi vorbească… Era oarecare incoherență în tonul lui, din pricină că era așteptat de un grup de tinere doamne, și eu îl țineam în loc. Dar pentru că mi se părea totuși că într-adevăr vrea să-mi vorbească, am stăruit.
— Cum merge subiectul?
Fluid, plutind deasupra momentului…
— Nu știu… Dacă e bine sau rău… Nu-mi dau seama dacă-ți va fi de folos, dar de-abia aștept în fiecare zi să mă văd în odaia mea de lucru, la masa de scris… E o adevărată voluptate… Dimineața nu scriu, numai zbor… Cum sfârșesc masa, de la restaurant mă duc de-a dreptul acasă… Între 3 și 9 seara, căci numai atâta scriu pe zi… Nu sunt acasă pentru nimeni… De multă vreme n-am mai fost atât de mulțumit… Ascultă, „trebuie” să-ți vorbesc… Dă-mi mâine un telefon… Și făcând un gest puțin pripit: Nu cunoști pe doamna Demetriade?… Hai să te prezint… Am înțeles că bănuia că îl țiu în loc anume ca să mă prezinte, cum fac unii vizite riscate în timpul mesei, și am refuzat, mulțumindu-i. M-a bătut cineva pe umăr și m-am întors. E un fost colaborator al ziarului Le Progrès, de câteva ori deputat, care m-a apostrofat, amical și mirat:
— Ești prieten cu Fred Vasilescu…?
Destul de surprins am fost eu de această mirare.
— Da… E un prieten foarte agreabil…
— Ei, ce spunea?… Era radios că a luat două sute de mii de lei?
M-a luat de braț, protector și cordial, și am pornit spre ghereta albă și spânzurată a potoului… Deși era o zi de toamnă frumoasă, cu albastrul înalt, era lume puțină… Mai mult obișnuiții, ca să zic așa…
M-a surprins acreala cu care fostul deputat și secretar general m-a întrebat despre prietenul meu.
— Cred că dacă Fred Vasilescu ar urmări să câștige bani… În primul rând n-ar ține grajd de cai de curse, nu?
Mi-a răspuns cu un ton indiferent și ironic:
— Crezi?
— Cum să nu cred… Un grajd de curse costă și nu aduce nimic. Mi-a repetat automat și poros:
— Crezi?
— Fără îndoială că da…
A început să-și însemneze cu creionul în program.
— De unde știi că Fred Vasilescu nu urmărește ceva… Cu grajdul lui?
— Ambiția puerilă de a figura printre proprietari?
E adevărat că oarecare diferență de vârstă putea îngădui convorbitorului meu un ton de superioritate, exagera însă în maniera lui condescendent cordială.
— Dragă prietene, Fred Vasilescu ține cu orice preț ca la patruzeci-cincizeci de ani să devină membru al Jockey-Clubului.
Mi s-a părut o glumă dintre cele mai năzdrăvane din câte puteam auzi.
— Cum? Începe cu cai de curse, la douăzeci și cinci de ani ca să pregătească o alegere peste un sfert de veac?
— Da, și nici atunci nu va reuși.
Mi se părea cu adevărat poznașă afirmația, iar nedumerirea mea era atât de evidentă, atât de profund sinceră, că fostul deputat s-a tulburat.
— Ascultă, dumneata nu ții de pe acum să fii membru al Academiei? Tot așa Fred Vasilescu își pregătește de pe acum alegerea la Jockey-Club. Îmi venea să râd.
— Trebuie să-ți spun mai întâi că nici prin cap nu-mi trece să ajung la Academie. Dar în sfârșit, Academia e Academie… Fie ea și românească… Dar Jockey-Clubul… Românesc? Iartă-mi expresia! Și încă să-ți faci un ideal din el? E, orice ai spune, puțin comic. Mai vârstnicul meu prieten era foarte iritat acum.
— Dumneata știi că membri ai Academiei au căzut la alegerea de la Jockey-Club?
— N-am știut… Și, îngăduie-mi să ți-o spun, nu cred nici acum. Mi-a citat atunci nume care m-au nedumerit și a trebuit să convin…
— Bine, înțeleg, ați refuzat un scriitor, sunteți oarecum consecvent cu dumneavoastră. Dar Fred Vasilescu e un monden, ca să zic așa în sfârșit, unul din ai dumneavoastră…?
Fără să mă privească, în timp ce ocoleam tribuna spre paddoc, mi-a spus cu o profundă convingere, cu un accent neașteptat și inexplicabil de grav și de hotărât:
— Dragul meu, băiatul Lumânărarului, orice ar face, nu va fi niciodată membru al Jockey-Clubului.
— De altminteri, ce mai vrea? E imens de bogat, adică tată-său… E tânăr, frumos, are femeile cele mai bine din București… Ce e prea mult strică… Mărturisesc că așa înțeleg lucrurile, și oricât de comică mi se părea ambiția de a fi membru al Jockey-Clubului, conveneam că fostul colaborator al lui Marghiloman are dreptate.
Își nota acum călăreții, deși nu juca, fiindcă era ruinat.
— Și pe urmă, noi nu înțelegem stăruința lui, acum când la Aero-Club a devenit un factor important…
De altfel, cred că niciodată Fred Vasilescu nu s-a gândit mai puțin la Jockey-Club decât în această lună. Din câteva convorbiri la telefon am înțeles ce uimitoare descoperire a fost pentru el posibilitatea de eliberare prin scris. Refulând ani de zile un mister ca pe un germen distructiv, în adâncul organic, închis cu taina lui în el însuși, ca și când ar fi fost încarcerat cu un dement, expresia devenită posibilă căpăta pentru el sensul unei evadări.
— Scriu, mă plimb prin casă, gândesc, mă trântesc pe divan, fumez iar scriu… E o bucurie pe care nu ți-o pot povesti… Mă lămuresc pentru mine însumi… Și, așa văzute, chiar suferințele trecutului capătă un soi de îndulcire care le face suportabile… O durere povestită e o durere nu diminuată, dar armonioasă, așa ca un soi de operație pentru care ești pregătit cu cocaină. Bucuria scrisului e mai tare ca heroina însăși. Și chiar la telefon, i-am simțit prin voce frângerea de înjunghiat: Ah, dacă s-ar putea povesti totul…
Caietele, pagini mari de coală, mi le-a trimis tocmai o zi sau două după cincisprezece noiembrie… Mi-a dat un telefon la gazetă…
— Diseară la nouă vine șoferul meu să-ți aducă o mapă cu toate prostiile pe care le-am scris.
I-am răspuns cu promptitudine:
— Astă-seară, până mâine dimineață la nevoie, citesc tot ce mi-ai trimis.
— Da? Vrei să ne vedem mâine?… Să-mi spui dacă notele îți pot fi de folos? Hai să luăm masa împreună mâine seară…
— Negreșit.
— Unde? Ai vreo preferință?… Și am fixat un restaurant în oraș.
— Vii la timp?
— Mâine de dimineață zbor, după-masă dorm, iar la 9 seara vin să stăm de vorbă până dimineață, dacă vrei… Voi fi absolut punctual.
La 9 seara n-a venit și nu va veni niciodată. La Cameră se anunțase un discurs la mesaj de mare răsunet, dar un pisălog lungise oratoria lui provincială, amenințând să ocupe toată ședința de după-masă. Celălalt a trebuit să fie amânat deci pentru a doua zi.
Culoarele circulare, cu fotolii și draperii verzi de-a lungul pereților, erau somnolente, iar la bufet plictiseala incoloră. Mi-am cumpărat țigări și am coborât de pe dealul Mitropoliei prin șanțul în fundul căruia era aleea. Toamna târzie era frumoasă, însă în ziua aceea era o lumină gălbuie, cețoasă, un cer scămos și scăzut, care nu lăsa fumul și mirosul de benzină al mașinilor să se ridice. Nu era frig… Abia puțină umezeală. Ici-colo, prin magazine, deși era numai ora patru, se aprindeau lumini…
În dreptul bulevardului Regina Maria, plin de larmă în vehicule de tot soiul, vânzătorii de ziare strigau ediție specială… Oricât au abuzat câteva ziare mici de aceste ediții, când unul dintre cele două cotidiane mari de informații scoate o ediție specială, nu poți să-ți stăpânești un fior, ca pentru o întâmplare, uneori imens dinamică, în care dăinuirea sau voința sunt atinse ca de aripi mari nevăzute.
Erau patru rânduri, cu litere cât nucile negre, cu o cerneală groasă care se lua pe degete.
GROAZNIC ACCIDENT DE AVION.
Aviatorul Fred Vasilescu a capotat, voind să aterizeze, din motive necunoscute încă, lângă Ciulnița. Autoritățile au plecat la fața locului. Cadavrul zvârlit din nacelă și decapitat e păzit de jandarmi. S-a deschis o anchetă pentru cercetarea cauzelor.
Și cu litere mult mai mici urma, jos, o telegramă externă fără importanță. Se întâmplase în devenirea lumii ceva care nicicând nu se va mai întâmpla. Gândul brutal, aprig, că nu-l voi mai vedea niciodată pe Fred Vasilescu, orice aș face, de s-ar frânge tot fierul din lume, de s-ar prăbuși sorii, mă copleșea și mă înspăimânta ca infinitul sensibilizat. Fred Vasilescu nu bănuia că el însuși, chiar prin ce avea mai bun în el, era un exemplar menit „să fie cenzurat prin moarte”.
Ziarele de a doua zi au adus coloane întregi de amănunte și numeroase fotografii care, de altfel, erau ele însele un fel de moarte, căci, așa cenușii, poroase și cu liniile simplificate, nu mai înfățișau nimic din tânărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate și evidente ca un cap de statuie grecească, doar cu fruntea puțin cam boltită deasupra ochilor verzi adânci. Cu atât mai puțin aminteau de acel corp vânjos din sportivitate diversă, complementară, cu mișcări mlădioase de haiduc tânăr, afemeiat și gânditor. Încercase, profitând de toamna prelungită, să bată recordul lumii de viteză pe 500 kilometri, pe un avion românesc din propria lor producție. Deși vremea era puțin schimbată, nu renunțase la zbor. Avea de făcut trei raiduri deasupra Bărăganului, ca să totalizeze kilometrii necesari. După întâiul, s-a răsturnat încercând să aterizeze din motive nebănuite, pe care avea poate să le lămurească ancheta. Impresia produsă de moartea lui a fost adâncită și de faptul că, abia cu două săptămâni înainte, se prăbușise un tânăr locotenent, alt as strălucit al aviației românești.
Toate ziarele subliniau cu o dureroasă uimire că aviația românească intrase într-o adevărată serie îndoliată.
Cortegiul mortuar, într-o după-amiază fără soare, dar nu rece, nici umedă, a scos lumea din casă, ca o înmormântare de tenor. A luat parte și unul dintre membrii regenței, prieten al familiei.
Eu nu citisem, așa cum îi făgăduisem, caietele trimise, chiar în noaptea aceea. Le-am descifrat cuprinsul numai în zilele următoare, într-o fierbere sufletească de bătălie. Nu știu dacă vreodată aș fi putut să aflu ceea ce constituia dubla lui existență, denunțată aci din capete de mărturisiri, din întorsături de frază, involuntare ca lapsusurile, sau, cine știe, voite de el cu tensiunea de neînlăturat a unei fatalități.
Abia în primăvară, după lungi dezbateri sufletești, m-am hotărât să aduc la cunoștința doamnei T. manuscrisul lui Fred Vasilescu. Teancul acesta care închidea în el, calde încă de zbucium, două existențe, îmi dădea un vag fior și prin această coincidență, care făcea ca a doua zi după ce l-a încheiat, Fred să se prăbușească… A fost, parcă, o moarte amânată până la realizarea unui mod de perpetuare… Frenezia cu care el transpunea, în aceste pagini, ceea ce era transmisibil din existența lui mă înfiora… De ce n-aș spune că gândul unei sinucideri amânate îndelung nu mi se pare incompatibil cu întâmplările din urmă. (Și mai e și faptul că e foarte greu să știi dacă un aviator, dintre aceștia, care încearcă totul, definitiv, la început de tot nu e îndemnat cumva și de isonul unui gând de sinucidere. Căci Fred Vasilescu începuse pilotajul din 1926.) Dar în sfârșit, nu e decât – și e mult mai logic să fie așa – o simplă ipoteză dintre atâtea câte se pot face în asemenea împrejurări… Și ar trebui să-i atribui un soi de duplicitate – fie și dezinteresată – dar duplicitate, prea brutală… Presupunând că, deși hotărâse sinuciderea, tot mi-a dat întâlnirea, cu atâta voie bună, la masa de seară.
Totuși pe doamna T. n-am putut-o întâlni decât peste o jumătate de an, la începutul lui iunie. A doua zi după incinerarea lui Fred Vasilescu (așa ceruse încă de pe când era în viață), plecase la Viena. Când i se comunicase că e legatara lui – și numaidecât a fost pe șoptite sfătuită să se intereseze de averea și mai ales de obiectele rămase, ceea ce a refuzat – fără să spună o vorbă, cu ochii duși, s-a mulțumit să dea procură unui avocat.
În câteva ceasuri a aranjat totul pentru plecare, lăsând pe asociata ei, și mai ales pe ajutoare, la conducerea magazinului și atelierelor.
Trecusem pe la ea pe acasă de câteva ori și nu primisem decât lămuririle vagi ale servitoarei, o femeie aproape bătrână, cu un aer de guvernantă. Îmi lăsasem adresa, cu rugămintea de a fi înștiințat îndată ce se întoarce. Într-adevăr, am fost vestit printr-o scrisoare a doamnei T. chiar, care-mi da și ora la care pot veni.
De două săptămâni ploua întruna și pavajul orașului era necontenit spălat de răpăieli relativ liniștite. Spre seară ploaia înceta, iar crepusculul târziu avea inutile luminișuri de sidef; ochiurile de apă prin băltoace măsurau golurile pavajului, iar noaptea se anunța umedă, căci și vegetația, îmbelșugată după atâtea zile de ploaie, rămânea apoasă.
Revederile acestea sunt penibile prin începuturile convorbirii… În mașină aveam un trac de actor. Ți-e necontenit teamă că n-ai să găsești tonul just, gestul potrivit. Întâia privire e ca un joc de loterie. Te întrebi dacă ai să aduci vorba despre cel mort, dacă e locul să iei o mutră îndurerată, sau ești obsedat de ideea de a nu juca, dimpotrivă, teatru.
Am urcat șovăind treptele înguste de beton până la etajul al doilea al casei din Parcul Filipescu… Mi-a deschis singură, fără să-mi spună o vorbă, dar zâmbindu-mi cu prietenie, cu o mișcare nervoasă de identificare. După ce mi-am lăsat trencicotul în vestiarul îngust ca o celulă, am trecut în camera mare cât un hol, aranjată nepotrivit gusturilor comercializate ale proprietarei de magazin de mobilă modernă… Un divan larg, în colț, așternut cu un covor caramanliu, o masă joasă, făcută dintr-o tipsie cât o roată de car – de aramă bătută. Deasupra, etajere negre, nelăcuite, ocolind pereții, înțesate de cărți… Alte etajere tot negru-mat umpleau și ceilalți pereți. Pe ele, fel de fel de obiecte, amintind probabil câte ceva. Camera ar fi avut înfățișarea unui birou dacă în mijloc n-ar fi fost o masă de sufragerie pătrată, acoperită cu un șal mare de tot, din cele cu care se acoperă pianele. În schimb, biroul era un soi de miniatură, abia mai înaltă de o jumătate de metru… La care se sta pe un taburet ca de pian. Un bufet mare de tot reprezenta sufrageria propriu-zis. Un „ucenic fierar” de Ressu, un portret de Marius Bunescu și un „pod în munte” de Sion erau printre alte tablouri. După ce m-am instalat într-un mic fotoliu de lemn negru, funinginos parcă, m-a întrebat nedumerită de ce îmi rotesc privirea atât de mirat.
— Mi se pare atât de ciudat și atât de conform unui proverb, ca dumneata, care ești socotită printre cei care au introdus mobila cubistă la noi, să păstrezi mai departe mobilierul vechi… Îmi închipuiam că voi găsi aci totul schimbat într-un adevărat studio, acel gen de cameră modernă care folosește de sufragerie, odaie de lucru, odaie de primire, în sfârșit de toate, în afară de odaie de dormit.
Zâmbea cu fluiditate și cu o participare totală, vag îndurerată, ca de obicei.
— Dacă vrei, e un studio, în intenție, căci corespunde definiției dumitale prin arhitectură… Dar mobila n-aș putea s-o schimb niciodată.
Am privit-o mirat, luând din cutia cu țigări oferită.
— Niciodată? Și de ce?
— Nu știu, mi-ar părea că am murit.
— Dar nu înțeleg deloc.
— Nu pot să mă explic… Dar din interiorul acesta, care e viața mea, nu aș putea schimba niciodată nimic.
— N-ai fost ispitită să-l înlocuiești cu acea minunată decorativă modernă?
— Și mie îmi place nesfârșit mobila modernă – și s-a completat ca în paranteză – bineînțeles când nu e de prisos strâmbată și împovărată, în loc de ornamentația veche de flori, cu muchii inutile și cu temelii greoaie, care nu înseamnă nici un câștig pentru frumusețe. Dar poți să-ți schimbi familia, chiar dacă o găsești puțin demodată? Poate că e și o slăbiciune a mea… Nu știu dacă e un fel de oroare de necunoscut și nou, sau mai mult o înrădăcinare în ceea ce a fost… Sufăr când se strică un obicei vechi, șovăi nesfârșit când trebuie să înlocuiesc o slujnică obraznică sau leneșă, numai la groaza că nu voi mai vedea un obraz care mi-e familiar, fie și în rău.
Credeam la început că va trebui să mă explic asupra vizitei mele – și era ceea ce mă preocupa pe drum, dar i s-a părut foarte firească, și n-a fost nevoie de nici o justificare. Am întrebat-o pe unde a călătorit.
— V-a fost dor de București? Părea foarte încurcată și puțin iritată.
— Uite, trebuie să mă contrazic numaidecât… Nu-mi place tot ce e al meu… Chiar și orașul acesta, de pildă… Nu… În străinătate e totul larg… Poți respira în voie… Nu-ți împiedică prea mult privirea, să zicem, case ieșite în mijlocul străzii. Nu te apasă nimic… Totul e curat… Înalt… Spațios… Și pe urmă noutatea străină e totală, nu e ca o spărtură sau cârpitură în ceea ce a fost. Nici o clipă nu m-am gândit la București… Dar de odăile acestea ale mele, și de lucrurile de aci, îmi era un dor stupid.
O privesc și sunt sub obsesia descrierilor lui Fred Vasilescu. Sta de-a curmezișul divanului… Părul, desfăcut în plete scurte, de un castaniu strict, îi acoperă urechile și îi subliniază fruntea puțin prea dreaptă, perpendiculară pe tâmple. Cu adevărat linia de jos a maxilarului, de la bărbia rotundă la ureche, este de o desăvârșire ușoară de arc destins. Orbitele puțin neregulate, cam adânci și întunecate, sunt înviorate de albul catifelat al corneei, iar albastrul viu al irisului e acoperit uneori de genele lungi. Gura puțin severă, regulată, dar fără puritatea convențională a desenului, e ușor contractată și mobilă.
Poartă o rochie neagră încheiată cu nasturi mari într-o parte, care-i lasă gâtul gol, bine înrădăcinat în bust, vânjos ca un trup de șarpe când îl privești din față. Din profil, gâtul acesta e și mai Inimos, căci pare scurt la ceafă și prelung sinuos dinainte. Jocul vizibil al tendoanelor încheiate limpede la capătul pieptului îl fac să arate foarte tânăr. Umerii rotunzi îi sunt aduși în față, acum când a încrucișat mâinile peste genunchii fără nodozități, de la suprapunerea cărora picioarele cad unul lângă altul drept în jos, cu pulpele suav înălțate, în ciorapii întinși, fumurii, care îngăduie să se străvadă pielea. Rochia cade dedesubt, la marginea divanului, drept în jos, lăsând puțin descoperit din coapse, cât ajung ciorapii, fără însă ca de la mine să le pot vedea pielea. Și această libertate ghicită a coapselor dinspre podea e ca o înrădăcinare a feminității ei în materie și în viața care curge cu legile și instinctele ei.
— Ai de gând să pleci din nou?… Mi se pare mai bună formula asta. Simt că un plural ar părea scrobit în fața acestei femei adevărate.
— Cred că da… Nu mai e atât nevoie de mine, aci… Magazinul și atelierele au început să se resimtă de concurență, căci toate fabricile de mobile și-au modernizat producția – și pe urmă totul se resimte de stagnarea aceasta.
Trebuie să ajung, chiar fără tranziție, de vreme ce testamentul e de domeniul public acum.
— Cu familia lui Fred Vasilescu ai avut dificultăți?
Protestează jignită, fără nici un gest, numai privirea albastră i s-a întunecat, mistuită.
— Nu… Nici urmă de dificultate… Chiar în seara înmormântării… O întrerup nervos:
— Ai fost la înmormântare?
Genele au căpătat un soi de mișcare de deschidere… Sprâncenele s-au înălțat în accent circonflex… Și pe urmă mă privește cu recunoștința oricăruia dintre cei care au iubit, pentru cei ce se interesează cu simpatie de dragostea lor. În schimb vocea îi e acum ceva mai tăiată de respirația reținută parcă.
— Am fost.
Și, după ce rămâne un timp îndelung răsfrântă în ea însăși, reia cu un ton de mărturisire:
— Am suferit mult că n-am putut fi lângă sicriu tot timpul, nici urmări de aproape convoiul… Eram într-o mașină închisă cu ferestre mici, alergând și așteptând dricul la fiecare răspântie. Gândul că el e întins acolo, acoperit, mă frângea… Mă exaspera… Cred că dacă ar fi fost înmormântat și nu incinerat, n-aș fi putut pleca acasă, lăsându-l singur, parcă fără apărare, paralizat, în cavou…
Vorbește rar de tot, prin fereastra larg deschisă pătrunde înserarea umedă de afară. Rochia se lămurește vag în umbră, dar fața apare palidă în penumbre. Se ghicesc de asemeni mâinile și micile reflexe mătăsoase ale ciorapilor.
— E mai bine așa… S-a ridicat în fum… Tot i-a plăcut atât de mult să zboare.
— Când au aflat ai lui de testament?
Nu răspunde numaidecât, simt material că gândește însă.
— Se vede că după întoarcerea de la cimitir, căci seara au venit, în doliu mare la mine, mama și sora lui. Servitoarea nu vrea să lase pe nimeni înăuntru… Spunea că sunt bolnavă… Stăteam cu fața în jos pe divan, plângând tot ce nu putusem plânge pe stradă. Ele au stăruit să intre și când m-au văzut năucită de durere, au început și ele să plângă din nou. Și cu o nesfârșită părere de rău: Dacă m-ar fi iubit puțin…!
— Crezi că nu te-a iubit?
— Nu m-a iubit… Mă părăsise de doi ani… Mă evita… Mă umilea…
— Totuși testamentul?… Desigur că nu avea o avere personală prea mare. Oricum… Să desprinzi din lumea întreagă pe cineva… Să alegi din tot, o ființă anume.
— Averea pe care a lăsat-o e destul de mare: un avion, automobilul, caii de curse, un teren mare în apropierea orașului, pe care-l cumpărase nu știu de ce… Dar asta nu dovedește nimic… Era prea bun… Avea remușcări, știa cât îl iubesc. Uneori îmi părea și mie că în ceea ce simțea el pentru mine e și altceva decât bunătate și recunoștință de bărbat iubit fără limită… Încercam să mă conving și mă loveam ca de o bară de fier… Insultată, uneori bruscată de el… Mai târziu renunțasem.
Tac îndelung, înțelegând cât de puțin bănuie cuprinsul caietelor pe care le-am adus înfășurate sul… Și sunt ispitit să-mi închipui, printr-o anticipare, frământarea și uimirea ei când le va citi. Îi voi lăsa, desigur, originalul. După un timp, întoarce comutatorul și o lumină tare readuce la suprafață din noapte acest studio demodat și pe femeia de pe potecile neexistenței.
S-a întors de la ușă și s-a așezat acum într-un fotoliu jos. Stă cu picioarele unul peste altul, cu talia puțin sucită, căci se reazemă în cotul drept și își sprijină capul în palmă. Sub rochia neagră de la șold la genunchi i se lămurește coapsa tare întinsă. Deși rochia e ceva mai lungă decât cele scurte impuse de modă, totuși abia trece de genunchi, acum când stă jos.
Picioarele în ciorapii de mătase fumurii sunt lungi și de o formă cu totul deosebită. Nu sunt nici groase, nici subțiri și nici gradat rotunjite ca niște popice. Sunt vânjoase și parcă din planuri diferite, cu muchiile topite și nici un moment fixate într-o formă anume. Jos, la glezna mică și nesigură, conturul ar putea fi vag și delicat trapezat, pe care să-l prinzi între arătător și degetul mare, cât ai urca în sus trapezul s-ar lărgi treptat rotunjindu-și formele. Parcă în forma lui dintâi, de la jumătate în jos, sculptorul a tăiat cu lopățica un plan mai lat în afară, unul mai scurt înăuntrul pulpei, un al treilea și scurt și îngust înapoi. Numai în față o linie aleargă lung de la genunchi la vârful pantofului, ca un picior de T dictando. Apropiat, aș spune că pulpa înaltă, caldă, e oferită într-un cornet de mușchi, vag dreptunghiular, ușor sucit, vag paralelipedic, lărgit sus cu finețe. Dă o impresie de robust și mlădios ca un picior de sălbăticiune. Jos, unde, cambrat, e gata să intre în adăpostul pantofului, două vine mari și incerte, pe care le vezi cum au pornit din gleznă, trădează prin ciorap un animal de rasă.
Îmi oferă o nouă țigară, pe care o iau îngândurat. Îmi amintesc apăsător toate descrierile amantului ei și stăruitoarea mențiune că e mereu fierbinte. Îmi zâmbește, cu acel romb, pe care l-a identificat el, încadrându-i gura îndurerată.
Nu numai indiferența și trupul dar și duioșia ei de soră, privirea și atenția ei, modul în care întinde țigările, până și melancolia și bunătatea acestei femei sunt sexuale. „Femeie iubită de toți bărbații.”
Nu știu de ce acum simt nevoia să folosesc pluralul de politețe ca să-i încerc sufletul, cum ai încerca apa adâncă aruncând în ea o pietricică.
— Doamnă, știți că în ultimul timp am fost prieten cu Fred Vasilescu. Din câte am înțeles – cred că vă iubea mult… Foarte mult.
A ridicat neîncrezător din umeri.
— Știi… Vreodată? Ai dumneata impresia asta?
— E pentru mine o certitudine…
— Nu poate să fie adevărat… Uneori și mie mi se părea că mă iubește… Erau gesturi care trădau parcă – acesta e cuvântul adevărat – o iubire pătimaș ascunsă.
— Și cum vă explicați atunci faptul că vă ocolea?
— Dar ce ipoteze n-am făcut? Cât nu mi-am ars mintea în îndoieli de tot soiul. Nu știu ce ar fi putut să fie…
—?!
— M-a chinuit uneori până și bănuiala stupidă, răscolitoare, că într-un accident de automobil sau avion, vreo rană i-a interzis pentru totdeauna să mai poată fi bărbat.
Îmi vine greu să-i spun: „Te rog, spune-mi sincer, ce-ai fi făcut atunci”, dar îmi dau seama, că, lipsită și de solemnitate și de familiaritate, femeia aceasta e totuși mlădioasă psihologicește ca o panteră gânditoare.
— L-ai mai fi iubit atunci?
— Și surâd, îmi răspunde fără pic de șovăială:
— Da, îți mărturisesc că m-am gândit de multe ori… Ei bine, l-aș fi iubit și atunci… Oricum… Dacă ar fi privit cu admirație altă femeie, aș fi suferit și atunci. Iubirea mea era asta și mai era și altceva, cu neputință de înțeles.
Sufletul omenesc este alcătuit în afară de instincte și dintr-o funcție creatoare de iluzii, despre care nu poți să știi când devin autosugestii, și orice sinceritate trebuie suspectată numai cu măsură.
Îmi aduc aminte și îmi fâlfâie în gând, ca un refren amintitor, pasaje din conferința citată a lui sir Jeans: „Universul ne înspăimântă prin imensitatea nesocotită a depărtărilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc toată istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinței noastre în spațiu – a milioana părticică dintr-un bob de nisip, printre toate boabele de nisip ale tuturor țărmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare universul îngrozitor, pentru că pare indiferent față de orice fel de viață, la fel cu a noastră. Emoție, ambiție și succes, artă și religie, toate par deopotrivă de străine planului lui.
Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul să fi putut fi conceput la origine cu intenția de a produce viața…
Femeia aceasta tânără, din care radiază pătrunzătoare unde nervoase, de parcă e învăluită într-o aură a sexualității, va mai fi răsturnată pe pat, picioarele acestea, cine știe, desfăcute, se vor mai frânge de voluptate, iar mâini bărbătești vor mai tresări de căldura acestor coapse care dau fiori fluizi, poate tocmai pentru că simți că firul viu al gândirii acestei femei trece și prin rădăcina lor gingașă. Negreșit, toate acestea sunt posibile numai pentru că „atomul de carbon are șase electroni, unul mai mult decât cel de bor, și unul mai puțin decât cel de azot”. Ceea ce e poate mai greu de explicat e cum electronul acela, al șaselea, se poate gândi pe el însuși și iubirea lui. Căci aceasta e voluptatea, conștiința voluptății înseși.
Mă ridic și mă duc pe scaunul din colț, pe care am pus sulul caietelor.
Alături e un aparat de radio ca o colivie ermetică.
Îmi spune cu vocea scăzută, bănuind că vreau să umblu la el:
— Nu merge… L-am sfărâmat.
—?!
— Eram în timpul mesei și din cutia aceasta am aflat vestea morții lui. O frază spusă răspicat și indiferent culeasă parcă din văzduh. De atunci niciodată nu l-aș mai putea asculta.
Îi aduc caietele și mă privește nedumerită.
— Doamnă, pentru un roman al meu, Fred Vasilescu mi-a scris câteva amintiri din viața lui… Cred că vă vor interesa.
A devenit albă ca varul. Nu mai poate respira.
— Toate caietele astea… Întregi?
— Da.
Le-am pus pe colțul mesei și m-am așezat pe scaun. Le-a luat cu mâinile crispate și întrebările mele nu o mai găseau.
— Până când mai rămâneți în București?
— Nu știu, foarte puțin…
— Dintre prieteni ați mai întâlnit pe cineva?
— Nu…
— Acum vreo două săptămâni m-a întâlnit doamna Demetriade și m-a întrebat dacă v-am văzut… Spunea că vrea…
S-a ridicat fremătând în interior, cu mâinile chinuite, cu privirea mistuită de nerăbdare.
— Te rog, fii bun… Lasă-mă cu caietele acestea. Și-i tremura mâna pe ele. De trei ani n-am vorbit cu el…
M-am ridicat, și în prag mi-a strâns recunoscătoare mâna în mâna ei fierbinte. Cred că nici n-a închis bine ușa și s-a năpustit asupra textului. Pe potecile lunecoase ale amănuntelor și ale interpretărilor va găsi reazem și o mai adâncă dezlegare? Va afla ceva mai multă împăcare decât acea sete, care nu se poate potoli în vis? De altfel, când e un acord aproape unanim asupra relativității spațiale, de ce n-am crede că sistemul de repercutare al cauzelor nu poate afla nicăieri un punct absolut. Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, așa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.
— Sfârșit -