Sunt silit să vorbesc fiindcă oamenii de știință au refuzat să-mi urmeze sfatul fără să știe de ce. Cu totul împotriva voinței mele îmi dezvălui motivele pentru care mă opun acestei plănuite invazii a Antarcticii — cu vasta ei vânătoare de fosile și cu forarea și topirea pe scară largă a străvechii calote glaciare —, iar șovăiala mea este cu atât mai mare cu cât avertismentul s-ar putea să fie zadarnic. Îndoiala față de faptele adevărate, așa cum trebuie să le dezvălui, este inevitabilă; totuși, dacă aș trece sub tăcere ceea ce va părea extravagant și de necrezut, n-ar mai rămâne nimic. Fotografiile ținute până acum deoparte, atât cele obișnuite, cât și cele aeriene, vor pleda în favoarea mea; sunt înspăimântător de vii și de grăitoare. Cu toate acestea, vor fi puse la îndoială, din pricina performanțelor extraordinare la care poate ajunge un falsificator abil. Desenele în tuș, firește, vor fi luate în râs ca niște falsuri vădite; în ciuda unei ciudățenii a tehnicii pe care cunoscătorii artei ar trebui s-o remarce și care ar trebui să le dea de gândit.
În cele din urmă, trebuie să mă bizui pe judecata și pe prestigiul acelor puțini conducători ai lumii științifice care au, pe de o parte, destulă independență de gândire pentru a cântări datele mele prin însăși îngrozitoarea lor putere de convingere sau în lumina anumitor cicluri de mituri primordiale, nespus de derutante; și, pe de altă parte, destulă influență pentru a abate lumea exploratorilor, în întregul ei, de la orice program nesăbuit și prea ambițios în ținutul acelor munți ai nebuniei. Din nefericire, oameni relativ obscuri, ca mine și ca tovarășii mei, legați doar de o mică universitate, au puține șanse să se facă ascultați când e vorba de chestiuni de o natură nemaipomenit de bizară sau stârnind aprige controverse.
Ne este potrivnic și faptul că nu suntem, în înțelesul cel mai strict al cuvântului, specialiști în domeniile care au ajuns să fie în primul rând implicate. Ca geolog, scopul meu în fruntea Expediției Universității Miskatonic era numai acela de a obține probe de rocă și de sol din straturile adânci ale diferitelor părți ale continentului antarctic, cu ajutorul remarcabilei instalații de foraj concepute de profesorul Frank H. Pabodie, de la departamentul nostru de inginerie. Nu doream să deschid drumuri în vreun alt domeniu; speram însă că întrebuințarea acestui nou dispozitiv mecanic în diferite puncte de-a lungul unor trasee explorate mai înainte va scoate la lumină materiale de un fel la care metodele obișnuite de recoltare nu ajunseseră încă. Instalația de foraj a lui Pabodie, după cum publicul știe deja din rapoartele noastre, era unică și cu totul nouă prin greutatea redusă, prin ușurința transportării și prin capacitatea ei de a îmbina principiul obișnuit al forajului artezian cu acela al micului burghiu circular pentru rocă, astfel încât să străbată repede straturi de durități diferite. Capul de foraj din oțel, tijele articulate, motorul cu benzină, turla demontabilă de lemn, materialele pentru dinamitare, frânghiile, șnecul pentru evacuarea detritusului și tuburile demontabile pentru găuri cu diametrul de cinci țoli și cu adâncimi de până la o mie de picioare alcătuiau, împreună cu accesoriile necesare, o încărcătură care nu depășea capacitatea a trei sănii, fiecare trasă de câte șapte câini; ceea ce devenise cu putință datorită ingeniosului aliaj de aluminiu din care erau făcute cele mai multe dintre piesele metalice. Patru avioane Dornier mari, construite anume pentru zborurile la altitudinile uriașe cerute de podișul antarctic și înzestrate cu dispozitive suplimentare pentru încălzirea combustibilului și pornirea rapidă, proiectate de Pabodie, puteau transporta întreaga noastră expediție de la o bază aflată la marginea marii bariere de gheață până la diferite puncte potrivite din interior, de unde aveau să ne slujească echipe de câini în număr îndestulător.
Plănuiam să acoperim o întindere cât mai mare în răstimpul pe care ni-l îngăduia un sezon antarctic — ori mai mult, dacă era neapărat nevoie —, lucrând îndeosebi în lanțurile muntoase și pe podișul de la sud de Marea Ross; regiuni explorate, în măsuri diferite, de Shackleton, Amundsen, Scott și Byrd. Schimbând des locul taberei, cu ajutorul avioanelor, pe distanțe destul de mari pentru a avea însemnătate geologică, ne așteptam să scoatem la iveală o cantitate de material fără precedent; mai ales din straturile precambriene, din care probele antarctice recoltate până atunci erau atât de puțin variate. Doream totodată să obținem o varietate cât mai mare de roci fosilifere din straturile superioare, căci istoria primordială a vieții în acest sumbru tărâm de gheață și moarte este de cea mai mare însemnătate pentru cunoașterea trecutului Pământului. Faptul că pe continentul antarctic a domnit cândva o climă temperată și chiar tropicală, cu o viață vegetală și animală abundentă, din care lichenii, fauna marină, arahnidele și pinguinii de la marginea nordică sunt singurele rămășițe, este îndeobște cunoscut; iar noi speram să sporim varietatea, precizia și amănuntele acestor cunoștințe. Când un simplu foraj scotea la iveală semne de fosile, urma să lărgim deschizătura prin explozii, pentru a obține probe de mărime și stare potrivite.
Forajele noastre, de adâncimi diferite, potrivit promisiunilor oferite de solul sau de roca de la suprafață, aveau să se mărginească la terenuri descoperite ori aproape descoperite — adică, în mod inevitabil, la povârnișuri și culmi, din pricina stratului de gheață compactă, gros de una sau două mile, care acoperea locurile mai joase. Nu ne puteam îngădui să risipim din adâncimea de foraj străbătând o cantitate însemnată de simplă gheață, deși Pabodie concepuse un plan de coborâre a unor electrozi de cupru în grupuri dese de găuri și de topire a gheții pe suprafețe restrânse cu ajutorul curentului produs de un dinam acționat cu benzină. Tocmai acest plan — pe care, într-o expediție ca a noastră, nu-l puteam pune în aplicare decât experimental — își propune să-l urmeze viitoarea Expediție Starkweather-Moore, în ciuda avertismentelor pe care le-am dat de la întoarcerea noastră din Antarctica.
Publicul cunoaște Expediția Miskatonic din frecventele noastre rapoarte radiotelegrafice către *Arkham Advertiser* și Associated Press, precum și din articolele ulterioare ale lui Pabodie și ale mele. Eram patru oameni de la Universitate — Pabodie, Lake de la departamentul de biologie, Atwood de la departamentul de fizică, totodată meteorolog, și eu, reprezentând geologia și având nominal conducerea —, pe lângă șaisprezece ajutoare: șapte studenți la studii postuniversitare de la Miskatonic și nouă mecanici calificați. Dintre acești șaisprezece, doisprezece erau piloți de avion brevetați și toți aceștia, în afară de doi, erau radiotelegrafiști pricepuți. Opt dintre ei cunoșteau navigația cu busola și sextantul, ca și Pabodie, Atwood și eu. În plus, firește, cele două nave ale noastre — foste baleniere din lemn, întărite pentru navigația printre ghețuri și prevăzute cu mașini auxiliare cu abur — aveau echipaje complete. Fundația Nathaniel Derby Pickman, sprijinită de câteva contribuții speciale, finanțase expediția; de aceea pregătirile noastre fuseseră deosebit de temeinice, în ciuda lipsei unei mari publicități. Câinii, săniile, mașinile, materialele de tabără și piesele încă neasamblate ale celor cinci avioane ne-au fost livrate la Boston, unde au fost încărcate navele. Eram minunat înzestrați pentru scopurile noastre precise, iar în toate chestiunile privitoare la provizii, regim de viață, transport și construirea taberei am profitat de excelentul exemplu al numeroșilor și excepțional de străluciților noștri predecesori recenți. Numărul neobișnuit și faima acestor predecesori făcuseră ca propria noastră expediție — oricât de însemnată — să treacă aproape neobservată de lumea largă.
După cum au relatat ziarele, am plecat din portul Boston la 2 septembrie 1930; am urmat fără grabă coasta spre sud, am străbătut Canalul Panama și ne-am oprit în Samoa și la Hobart, în Tasmania, unde ne-am luat ultimele provizii. Niciunul dintre membrii echipei de explorare nu mai fusese vreodată în ținuturile polare, așa că ne bizuiam cu toții foarte mult pe căpitanii navelor — J. B. Douglas, comandantul bricului *Arkham* și conducătorul grupului maritim, și Georg Thorfinnssen, comandantul barcului *Miskatonic* —, amândoi balenieri veterani în apele antarctice. Pe măsură ce lăsam în urmă lumea locuită, soarele cobora tot mai jos spre nord și rămânea zi de zi tot mai mult deasupra orizontului. Cam la 62° latitudine sudică am zărit primele aisberguri — blocuri ca niște mese, cu laturi verticale —, iar chiar înainte de a ajunge la Cercul Polar Antarctic, pe care l-am trecut la 20 octombrie cu ceremonii potrivit de pitorești, gheața banchizei ne-a pricinuit multe greutăți. Scăderea temperaturii mă supăra destul de mult după lunga noastră călătorie prin tropice, dar încercam să-mi adun puterile pentru asprimile și mai mari care aveau să vină. De multe ori, ciudatele efecte atmosferice mă încântau nespus; printre ele s-a numărat un miraj de o limpezime izbitoare — primul pe care-l văzusem vreodată —, în care aisbergurile îndepărtate se preschimbau în crenelurile unor castele cosmice de neînchipuit.
Străbătând gheața, din fericire nici prea întinsă, nici prea înghesuită, am ajuns din nou în ape libere la 67° latitudine sudică și 175° longitudine estică. În dimineața de 26 octombrie, spre sud s-a ivit o puternică „lucire a uscatului”, iar înainte de amiază am simțit cu toții un fior de emoție la vederea unui vast și înalt lanț muntos înzăpezit, care se desfășura și acoperea întreaga priveliște din fața noastră. Întâlnisem, în sfârșit, un avanpost al marelui continent necunoscut și al tainicei sale lumi de moarte înghețată. Aceste piscuri erau, fără îndoială, Munții Admiralty, descoperiți de Ross, iar acum trebuia să ocolim Capul Adare și să navigăm spre sud, de-a lungul coastei răsăritene a Țării Victoria, până la baza pe care intenționam s-o întemeiem pe țărmul strâmtorii McMurdo, la poalele vulcanului Erebus, la 77° 9′ latitudine sudică.
Ultima etapă a călătoriei a fost vie și răscolitoare pentru închipuire: mari piscuri pustii și învăluite în mister se înălțau necontenit spre apus, în timp ce soarele amiezii, coborât spre nord, ori soarele de la miezul nopții, și mai jos, atingând orizontul spre sud, își revărsau razele roșiatice și încețoșate peste zăpada albă, gheața albăstruie și culoarele de apă, ca și peste peticele negre de granit ale povârnișurilor descoperite. Printre culmile pustii izbucneau, din când în când, rafale furioase ale cumplitului vânt antarctic; cadențele lui aminteau uneori, vag, de o sălbatică muzică de fluier, aproape înzestrată cu simțire, ale cărei note străbăteau un registru larg și care, dintr-o pricină legată de amintiri subconștiente, mi se părea neliniștitoare și chiar, în chip nedeslușit, înfricoșătoare. Ceva din acea priveliște îmi amintea de straniile și tulburătoarele picturi asiatice ale lui Nicholas Roerich și de descrierile încă și mai stranii și mai tulburătoare ale podișului Leng, pomenit în legende nefaste, din temutul *Necronomicon* al arabului nebun Abdul Alhazred. Mai târziu, am regretat destul de mult că răsfoisem vreodată acea carte monstruoasă în biblioteca universității.
La 7 noiembrie, după ce pierduserăm pentru un timp din vedere munții dinspre apus, am trecut pe lângă Insula Franklin; iar a doua zi am deslușit înaintea noastră conurile munților Erebus și Terror de pe Insula Ross, cu șirul lung al Munților Parry dincolo de ele. Spre răsărit se întindea acum linia joasă și albă a marii bariere de gheață; se ridica vertical la o înălțime de două sute de picioare, ca falezele stâncoase ale Quebecului, și marca sfârșitul navigației spre sud. După-amiază am intrat în strâmtoarea McMurdo și am rămas în largul coastei, la adăpostul muntelui Erebus, care fumega. Piscul de zgură se înălța la vreo douăsprezece mii șapte sute de picioare pe cerul răsăritean, ca o gravură japoneză a sacrului Fujiyama; în vreme ce dincolo de el se ridica înălțimea albă, fantomatică, a muntelui Terror, de zece mii nouă sute de picioare, al cărui vulcan era acum stins. Din Erebus ieșeau, din când în când, pale de fum, iar unul dintre ajutoarele aflate la studii postuniversitare — un tânăr strălucit pe nume Danforth — ne-a arătat ceea ce părea a fi lavă pe povârnișul înzăpezit; a remarcat că acest munte, descoperit în 1840, fusese fără îndoială izvorul imaginii lui Poe, când, șapte ani mai târziu, scrisese despre
*„— lavele ce-și rostogolesc fără astâmpăr*
*șuvoaiele sulfuroase pe Yaanek în jos,*
*în ținuturile cele mai îndepărtate ale polului —*
*ce gem rostogolindu-se pe Muntele Yaanek în jos,*
*pe tărâmurile polului boreal.”*
Danforth era un mare cititor de scrieri bizare și vorbise mult despre Poe. Și eu eram interesat, datorită cadrului antarctic al singurei sale povestiri de mare întindere — tulburătoarea și enigmatica *Arthur Gordon Pym*. Pe țărmul pustiu și pe înalta barieră de gheață din fundal, miriade de pinguini grotești țipau și-și agitau înotătoarele; în timp ce pe apă se vedeau numeroase foci grase, înotând ori tolănite pe lespezi mari de gheață care pluteau încet în derivă.
Cu ajutorul unor bărci mici, am izbutit să debarcăm cu greu pe Insula Ross, puțin după miezul nopții, în dimineața de 9 noiembrie, ducând câte un cablu de la fiecare navă și pregătindu-ne să descărcăm proviziile printr-un sistem de transbordare cu colac cu pantaloni. Simțămintele noastre când am călcat pentru întâia oară pe pământ antarctic au fost intense și complexe, deși tocmai în acel loc ne precedaseră expedițiile lui Scott și Shackleton. Tabăra de pe țărmul înghețat, sub povârnișul vulcanului, era doar provizorie; sediul expediției rămânea la bordul navei *Arkham*. Am debarcat întregul echipament de foraj, câinii, săniile, corturile, proviziile, rezervoarele cu benzină, instalația experimentală de topire a gheții, aparatele fotografice obișnuite și aeriene, piesele avioanelor și celelalte accesorii, printre care trei mici instalații portabile de radiotelegrafie, pe lângă cele din avioane, capabile să comunice cu marea instalație a navei *Arkham* din orice parte a continentului antarctic în care era probabil să ajungem. Instalația de pe navă, care asigura legătura cu lumea din afară, urma să transmită rapoartele de presă puternicului post radiotelegrafic al ziarului *Arkham Advertiser*, de la Kingsport Head, în Massachusetts. Speram să ne încheiem lucrările într-o singură vară antarctică; dar, dacă acest lucru se dovedea cu neputință, aveam să iernăm pe *Arkham*, trimițând *Miskatonic* spre nord, înainte de înghețarea apelor, după provizii pentru încă o vară.
Nu e nevoie să repet ceea ce ziarele au publicat deja despre lucrările noastre de la început: ascensiunea muntelui Erebus; forajele noastre mineralogice reușite în câteva puncte ale Insulei Ross și iuțeala neobișnuită cu care le-a săvârșit instalația lui Pabodie, chiar și prin straturi de rocă compactă; încercarea preliminară a micului echipament de topire a gheții; primejdioasa urcare pe marea barieră cu sănii și provizii; și, în cele din urmă, asamblarea celor cinci avioane uriașe în tabăra de pe barieră. Starea sănătății grupului de uscat — douăzeci de oameni și cincizeci și cinci de câini de sanie din Alaska — era remarcabilă, deși, firește, până atunci nu întâlniserăm temperaturi ori furtuni de vânt cu adevărat nimicitoare. În cea mai mare parte a timpului, termometrul oscila între zero și douăzeci sau douăzeci și cinci de grade Fahrenheit peste zero, iar experiența iernilor din Noua Anglie ne deprinsese cu asprimile de acest fel. Tabăra de pe barieră era semipermanentă și menită să servească drept depozit de benzină, provizii, dinamită și alte materiale. Numai patru dintre avioanele noastre erau necesare pentru transportarea echipamentului propriu-zis de explorare; al cincilea rămânea la depozit, cu un pilot și doi oameni de pe nave, pentru ca cei de pe *Arkham* să poată ajunge la noi dacă pierdeam toate avioanele de explorare. Mai târziu, când nu le foloseam pe toate celelalte pentru mutarea aparaturii, urma să întrebuințăm unul sau două într-un serviciu de transport dus-întors între acest depozit și o altă bază permanentă, pe marele podiș, la șase sute până la șapte sute de mile spre sud, dincolo de ghețarul Beardmore. În ciuda relatărilor aproape unanime despre vânturile și vijeliile cumplite care se prăvălesc de pe podiș, am hotărât să renunțăm la bazele intermediare; ne asumam riscul de dragul economiei și al unei probabile eficiențe.
Rapoartele radiotelegrafice au vorbit despre uluitorul zbor fără escală, de patru ore, al escadrilei noastre, la 21 noiembrie, deasupra înaltei platforme de gheață, cu piscuri uriașe ridicându-se spre apus și cu tăcerile de nepătruns răsunând de zgomotul motoarelor. Vântul ne-a supărat doar în mică măsură, iar radiocompasele ne-au călăuzit prin singura ceață de nepătruns pe care am întâlnit-o. Când marea înălțime s-a ivit înaintea noastră, între paralelele de 83° și 84°, am știut că ajunseserăm la ghețarul Beardmore, cel mai mare ghețar de vale din lume, și că marea înghețată lăsa acum locul unui țărm posomorât și muntos. În sfârșit, pătrundeam cu adevărat în lumea albă a sudului extrem, moartă de eoni; și chiar când ne-am dat seama de aceasta, am zărit spre răsărit, în depărtare, piscul muntelui Nansen, înălțându-se la aproape cincisprezece mii de picioare.
Întemeierea cu succes a bazei sudice deasupra ghețarului, la 86° 7′ latitudine și 174° 23′ longitudine estică, precum și forajele și dinamitările de o repeziciune și eficacitate fenomenale, făcute în diferite puncte la care am ajuns în călătorii cu săniile și în zboruri scurte cu avioanele, sunt fapte intrate în istorie; la fel ca anevoioasa și triumfala ascensiune a muntelui Nansen, făcută de Pabodie și de doi dintre studenții aflați la studii postuniversitare — Gedney și Carroll — între 13 și 15 decembrie. Ne aflam la vreo opt mii cinci sute de picioare deasupra nivelului mării, iar când forajele experimentale au descoperit, în anumite puncte, pământ solid la numai douăsprezece picioare sub zăpadă și gheață, am întrebuințat din plin mica instalație de topire și am forat și dinamitat în multe locuri în care niciun explorator dinaintea noastră nu se gândise să obțină probe minerale. Granitele precambriene și gresiile Beacon astfel recoltate ne-au întărit convingerea că acest podiș era omogen cu cea mai mare parte a continentului de la apus, dar oarecum diferit de ținuturile aflate la răsărit, mai la sud de America de Sud — pe care le credeam atunci un continent separat și mai mic, despărțit de cel mare printr-o legătură înghețată între Marea Ross și Marea Weddell, deși Byrd a infirmat între timp ipoteza.
În unele dintre gresii, dinamitate și cioplite după ce forajul le dezvăluise natura, am găsit urme și fragmente de fosile deosebit de interesante — mai ales ferigi, alge marine, trilobiți, crinoide și moluște precum lingulele și gasteropodele —, toate părând să aibă o adevărată însemnătate pentru istoria primordială a regiunii. Mai era și o ciudată urmă triunghiulară, striată, de aproximativ un picior la diametrul cel mai mare, pe care Lake o reconstituise din trei fragmente de ardezie scoase dintr-o deschizătură adâncită prin dinamitare. Fragmentele veneau dintr-un punct aflat spre apus, aproape de Munții Queen Alexandra; și Lake, ca biolog, părea să găsească urma lor ciudată neobișnuit de enigmatică și de incitantă, deși, pentru ochiul meu de geolog, ea semăna cu unele dintre urmele de ondulație destul de obișnuite în rocile sedimentare. Întrucât ardezia nu e decât o formațiune metamorfică în care se transformă, prin presiune, un strat sedimentar, și întrucât presiunea însăși produce ciudate efecte de deformare asupra oricăror urme existente, nu vedeam niciun motiv de uimire deosebită în adâncitura striată.
La 6 ianuarie 1931, Lake, Pabodie, Danforth, toți cei șase studenți, patru mecanici și eu am zburat chiar deasupra Polului Sud în două dintre avioanele mari, fiind siliți o dată să aterizăm de un vânt puternic, izbucnit pe neașteptate, care, din fericire, nu s-a preschimbat într-o furtună obișnuită a locului. După cum au arătat ziarele, acesta a fost unul dintre mai multe zboruri de observație; în cursul celorlalte am încercat să deslușim particularități topografice noi în ținuturi la care exploratorii de dinainte nu ajunseseră. Primele noastre zboruri au fost dezamăgitoare în această privință; ne-au oferit totuși câteva exemple mărețe ale mirajelor bogate în fantasme și înșelătoare ale regiunilor polare, din care călătoria pe mare ne dăduse câteva scurte prevestiri. Munții îndepărtați pluteau în cer ca niște cetăți fermecate și adesea întreaga lume albă se dizolva într-un tărâm de aur, argint și stacojiu, al viselor dunsaniene și al așteptării aventuroase, sub vraja soarelui coborât de la miezul nopții. În zilele cu nori aveam mari greutăți la zbor, din pricina tendinței pământului înzăpezit și a cerului de a se contopi într-un singur gol mistic și opalescent, fără vreun orizont vizibil care să le marcheze întâlnirea.
În cele din urmă, am hotărât să ne ducem la îndeplinire planul inițial de a zbura cinci sute de mile spre răsărit cu toate cele patru avioane de explorare și de a întemeia o nouă bază secundară într-un punct care avea să se afle, probabil, pe partea continentală mai mică, așa cum o concepeam noi în chip greșit. Probele geologice obținute acolo ar fi fost de dorit pentru comparație. Până atunci, sănătatea noastră rămăsese excelentă; sucul de limete compensa bine regimul neîntrerupt de conserve și alimente sărate, iar temperaturile, în general peste zero grade Fahrenheit, ne îngăduiau să ne lipsim de cele mai groase blănuri. Eram acum în toiul verii și, cu grabă și cu grijă, am fi putut încheia lucrările până în martie, ferindu-ne de o iernare anevoioasă în lunga noapte antarctică. Câteva furtuni sălbatice de vânt se abătuseră asupra noastră dinspre apus, dar scăpaserăm nevătămați datorită priceperii lui Atwood de a construi adăposturi rudimentare pentru avioane și paravane din blocuri grele de zăpadă și de a întări cu zăpadă clădirile principale ale taberei. Norocul și eficiența noastră fuseseră, într-adevăr, aproape nefirești.
Lumea din afară ne cunoștea, firește, programul și aflase totodată despre strania și îndărătnica stăruință a lui Lake de a face o călătorie de prospectare spre apus — ori, mai curând, spre nord-vest — înaintea mutării noastre hotărâtoare la noua bază. Se pare că se gândise mult, și cu o cutezanță alarmant de radicală, la acea urmă triunghiulară și striată din ardezie; citea în ea anumite contradicții privind Natura și perioada geologică, ce-i ațâțaseră curiozitatea până la culme și-l făcuseră să ardă de dorința de a face noi foraje și dinamitări în formațiunea care se întindea spre apus și căreia îi aparțineau, în chip vădit, fragmentele dezgropate. Era convins, în mod straniu, că urma era amprenta unui organism voluminos, necunoscut și cu totul imposibil de clasificat, aflat pe o treaptă de evoluție destul de înaintată, cu toate că roca pe care se găsea era de o vechime atât de mare — cambriană, dacă nu chiar precambriană —, încât excludea existența probabilă nu numai a oricărei vieți foarte evoluate, ci și a oricărei vieți mai presus de stadiul unicelular ori, cel mult, de cel al trilobiților. Aceste fragmente, cu urma lor ciudată, trebuie să fi avut între cinci sute de milioane și un miliard de ani.