Numai cu o mare șovăială și repulsie îmi las mintea să se întoarcă la tabăra lui Lake și la ceea ce am găsit cu adevărat acolo — și la acel alt lucru de dincolo de înspăimântătorul zid muntos. Sunt necontenit ispitit să mă sustrag amănuntelor și să las aluziile să țină locul faptelor și al deducțiilor de neocolit. Sper să fi spus deja destul ca să pot trece pe scurt peste rest; restul, adică, al groazei din tabără. Am povestit despre terenul devastat de vânt, despre adăposturile avariate, mașinile răvășite, feluritele neliniști ale câinilor noștri, săniile și celelalte lucruri dispărute, moartea oamenilor și a câinilor, lipsa lui Gedney și cele șase exemplare biologice îngropate nebunește, cu țesuturi straniu de intacte, în ciuda tuturor vătămărilor structurale, venite dintr-o lume moartă de patruzeci de milioane de ani. Nu-mi amintesc dacă am pomenit că, la numărarea cadavrelor câinilor, am constatat că unul lipsea. Nu ne-am gândit prea mult la aceasta până mai târziu — de fapt, numai Danforth și cu mine ne-am gândit la ea vreodată.
Lucrurile principale pe care le-am ținut ascunse privesc trupurile și anumite amănunte subtile care ar putea sau nu să dea un fel de explicație îngrozitoare și de necrezut haosului aparent. Atunci am încercat să abat mințile oamenilor de la acele amănunte; căci era atât de mult mai simplu — atât de mult mai normal — să punem totul pe seama unei izbucniri de nebunie printre unii dintre oamenii lui Lake. După cum arătau lucrurile, acel vânt demonic al munților trebuie să fi fost de ajuns ca să înnebunească orice om în mijlocul acestui centru al întregului mister și al întregii pustiiri pământești.
Anormalitatea supremă era, firește, starea trupurilor — ale oamenilor și ale câinilor deopotrivă. Toți fuseseră prinși într-un fel de conflict cumplit și erau sfâșiați și mutilați în chipuri diabolice și cu totul inexplicabile. Moartea, atât cât ne puteam da seama, venise în fiecare caz prin strangulare ori sfârtecare. Câinii începuseră, în chip vădit, tulburarea, căci starea țarcului lor prost construit dovedea că fusese spart cu forța dinăuntru. Fusese așezat la o anumită depărtare de tabără din pricina urii animalelor față de acele organisme arhaice infernale, dar măsura părea să fi fost luată zadarnic. Lăsați singuri în acel vânt monstruos, în spatele unor ziduri șubrede și prea joase, trebuie să se fi năpustit în afară — dacă din pricina vântului însuși ori a vreunui miros subtil, tot mai puternic, emanat de exemplarele de coșmar, nu se putea spune. Exemplarele fuseseră, firește, acoperite cu o pânză de cort; dar soarele antarctic coborât bătuse neîntrerupt în pânză, iar Lake pomenise că această căldură solară tindea să destindă și să dilate țesuturile straniu de intacte și de rezistente ale ființelor. Poate că vântul smulsese pânza de pe ele și le zgâlțâise în așa fel, încât însușirile lor olfactive mai pătrunzătoare se manifestaseră, în ciuda vechimii lor de necrezut.
Dar, orice s-ar fi întâmplat, era destul de hidos și de revoltător. Poate că ar fi mai bine să-mi las deoparte sila și să spun în sfârșit ce a fost mai rău — afirmând însă categoric părerea mea, întemeiată pe observațiile directe și pe deducțiile cele mai riguroase ale lui Danforth și ale mele deopotrivă, că Gedney, pe atunci dispărut, nu era în niciun fel răspunzător de ororile respingătoare pe care le-am găsit. Am spus că trupurile erau îngrozitor de mutilate. Acum trebuie să adaug că unele fuseseră incizate și li se luaseră părți într-un chip nespus de ciudat, cu sânge rece și neomenesc. Era la fel la câini și la oameni. Din toate trupurile mai sănătoase și mai grase, patrupede ori bipede, fuseseră tăiate și înlăturate masele de țesut cele mai consistente, ca de un măcelar atent; iar în jurul lor era împrăștiată, în mod straniu, sare — luată din lăzile de provizii devastate din avioane —, care trezea cele mai cumplite asocieri. Lucrul se întâmplase într-unul dintre adăposturile rudimentare ale avioanelor, de unde avionul fusese târât afară, iar vânturile ulterioare șterseseră toate urmele care ar fi putut oferi o teorie plauzibilă. Bucățile de îmbrăcăminte împrăștiate, tăiate grosolan de pe oamenii supuși inciziilor, nu ofereau niciun indiciu. Este zadarnic să aduc în discuție impresia pe jumătate formată a unor urme slabe în zăpadă, într-un colț ferit al adăpostului ruinat — căci acea impresie nu privea deloc urme omenești, ci era vădit amestecată cu toate relatările despre amprente fosile pe care bietul Lake le făcuse de-a lungul săptămânilor dinainte. Trebuia să-ți păzești închipuirea la adăpostul acelor munți ai nebuniei care ne dominau.
După cum am arătat, în cele din urmă s-a dovedit că lipseau Gedney și un câine. Când am dat peste acel adăpost cumplit, constataserăm lipsa a doi câini și a doi oameni; dar cortul de disecție, destul de puțin vătămat, în care am intrat după cercetarea monstruoaselor morminte, avea ceva de dezvăluit. Nu mai era așa cum îl lăsase Lake, căci părțile acoperite ale monstruozității primordiale fuseseră îndepărtate de pe masa improvizată. Într-adevăr, ne dăduserăm deja seama că unul dintre cele șase lucruri imperfecte și îngropate nebunește pe care le găsiserăm — cel cu urma unui miros deosebit de nesuferit — trebuie să reprezinte părțile adunate ale entității pe care Lake încercase s-o analizeze. Pe masa aceea de laborator și în jurul ei erau împrăștiate alte lucruri; n-a trecut mult până să bănuim că acele lucruri erau părțile disecate cu grijă, deși straniu și nepriceput, ale unui om și ale unui câine. Voi cruța simțămintele supraviețuitorilor nepomenind identitatea omului. Instrumentele anatomice ale lui Lake lipseau, dar existau dovezi că fuseseră curățate cu grijă. Soba cu benzină dispăruse și ea, deși în jurul locului unde fusese am găsit chibrituri împrăștiate în chip ciudat. Am îngropat părțile omenești lângă ceilalți zece oameni, iar părțile câinelui, împreună cu ceilalți treizeci și cinci de câini. În privința petelor bizare de pe masa de laborator și de pe grămada de cărți ilustrate, mânuite grosolan și împrăștiate lângă ea, eram mult prea nedumeriți ca să formulăm presupuneri.
Aceasta alcătuia partea cea mai rea a groazei din tabără, dar alte lucruri erau la fel de derutante. Dispariția lui Gedney, a acelui câine, a celor opt exemplare biologice nevătămate, a celor trei sănii și a anumitor instrumente, cărți ilustrate tehnice și științifice, materiale de scris, lanterne electrice și baterii, hrană și combustibil, aparate de încălzire, corturi de rezervă, costume de blană și altele asemenea depășea cu totul orice presupunere sănătoasă; la fel și petele de cerneală cu margini stropite de pe anumite foi de hârtie și dovezile unor ciudate bâjbâieli și experimente de o natură străină, făcute în preajma avioanelor și a tuturor celorlalte dispozitive mecanice, atât din tabără, cât și de la foraj. Câinii păreau să urască aceste mașini straniu de răvășite. Mai era apoi răscolirea cămării, dispariția anumitor alimente de bază și grămada strident de comică de cutii de conserve, deschise prin forțare în chipurile cele mai neverosimile și în locurile cele mai neverosimile. Abundența chibriturilor împrăștiate, intacte, rupte ori arse, alcătuia o altă mică enigmă; la fel și cele două sau trei pânze de cort și costume de blană găsite ici și colo, cu tăieturi neobișnuite și neconvenționale, datorate poate unor încercări stângace de adaptări de neînchipuit. Maltratarea trupurilor oamenilor și câinilor și nebuneasca îngropare a exemplarelor arhaice vătămate se potriveau cu această aparentă nebunie dezagregantă. Tocmai în vederea unei eventualități ca aceea de acum, am fotografiat cu grijă toate dovezile principale ale dezordinii nebunești din tabără; vom folosi fotografiile ca să ne întărim pledoariile împotriva plecării plănuitei Expediții Starkweather-Moore.
Prima noastră faptă după găsirea trupurilor în adăpost a fost să fotografiem și să deschidem șirul de morminte nebunești, cu movilele lor de zăpadă în cinci colțuri. Nu puteam să nu observăm asemănarea acestor movile monstruoase, cu mănunchiurile lor de puncte grupate, cu descrierile bietului Lake despre ciudatele fragmente de steatit verzui; și, când am dat chiar peste unele dintre fragmente în marea grămadă de minerale, asemănarea ni s-a părut într-adevăr foarte mare. Trebuie să fie limpede că întreaga alcătuire generală sugera în chip abominabil capul în formă de stea de mare al entităților arhaice; am convenit că sugestia trebuie să fi lucrat puternic asupra minților sensibilizate ale grupului lui Lake, încordat peste măsură. Clipa în care am văzut întâia oară entitățile îngropate a fost îngrozitoare și a dus închipuirea mea și a lui Pabodie înapoi la unele dintre miturile primordiale șocante pe care le citiserăm și le auziserăm. Am convenit cu toții că simpla vedere și prezența neîntreruptă a ființelor trebuie să fi lucrat, împreună cu singurătatea polară apăsătoare și cu vântul demonic al munților, la înnebunirea grupului lui Lake.
Căci nebunia — concentrată în Gedney, singurul făptaș care ar fi putut supraviețui — era explicația adoptată spontan de toți, cel puțin în ceea ce spuneam cu voce tare; nu voi fi însă atât de naiv încât să neg că fiecare dintre noi ar fi putut ascunde presupuneri nebunești pe care sănătatea minții îl împiedica să le formuleze până la capăt. Sherman, Pabodie și McTighe au făcut după-amiază o cercetare aeriană amănunțită a întregului ținut din jur, măturând orizontul cu binoclurile în căutarea lui Gedney și a feluritelor lucruri dispărute; dar nimic nu a ieșit la lumină. Grupul a raportat că lanțul titanic care alcătuia bariera se întindea fără sfârșit atât la dreapta, cât și la stânga, fără să scadă în înălțime ori să-și schimbe structura esențială. Pe unele dintre piscuri însă, formațiunile regulate de cuburi și ziduri erau mai proeminente și mai clare; aveau asemănări de două ori mai fantastice cu ruinele colinelor asiatice pictate de Roerich. Răspândirea tainicelor guri de peșteră pe culmile negre și dezgolite de zăpadă părea aproximativ uniformă pe toată întinderea vizibilă a lanțului.
În ciuda tuturor ororilor care ne înconjurau, ne rămăsese destul zel științific pur și destul spirit de aventură ca să ne punem întrebări despre ținutul necunoscut de dincolo de acei munți misterioși. După cum spuneau mesajele noastre prudente, ne-am odihnit la miezul nopții, după ziua de groază și nedumerire; nu însă fără un plan provizoriu pentru unul sau mai multe zboruri la mare altitudine peste lanț, într-un avion ușurat, cu aparat fotografic aerian și echipament de geolog, începând din dimineața următoare. S-a hotărât ca Danforth și cu mine să încercăm primii; ne-am trezit la șapte dimineața, cu gândul să plecăm devreme, deși vânturile puternice — pomenite în scurtul buletin către lumea din afară — ne-au amânat pornirea până aproape de nouă.
Am repetat deja povestea rezervată pe care le-am spus-o oamenilor din tabără — și am retransmis-o lumii din afară — după întoarcerea noastră, șaisprezece ore mai târziu. Acum este îngrozitoarea mea datorie să lărgesc această relatare, umplând golurile milostive cu aluzii la ceea ce am văzut cu adevărat în lumea ascunsă de dincolo de munți — aluzii la revelațiile care l-au împins în cele din urmă pe Danforth la un colaps nervos. Aș vrea să adauge un cuvânt cu adevărat sincer despre lucrul pe care crede că numai el l-a văzut — deși era, probabil, o amăgire nervoasă — și care a fost poate ultima picătură ce l-a adus în starea de acum; dar refuză neclintit. Tot ce pot face este să-i repet șoaptele ulterioare, fără legătură, despre ceea ce l-a făcut să țipe când avionul s-a înălțat înapoi prin trecătoarea chinuită de vânt, după acel șoc real și palpabil pe care l-am împărtășit și eu. Acesta va fi ultimul meu cuvânt. Dacă semnele limpezi ale supraviețuirii unor orori străvechi, în ceea ce dezvălui, nu sunt de ajuns ca să-i oprească pe alții să se amestece în interiorul Antarcticii — ori măcar să scotocească prea adânc sub suprafața acelui pustiu ultim de taine interzise și de pustiire neomenească, blestemată de eoni —, răspunderea pentru rele fără nume și poate nemăsurate nu va fi a mea.
Danforth și cu mine, studiind notele făcute de Pabodie în zborul său de după-amiază și verificând cu sextantul, calculaserăm că trecătoarea accesibilă cea mai joasă din lanț se afla puțin spre dreapta noastră, în raza vederii din tabără și la vreo douăzeci și trei sau douăzeci și patru de mii de picioare deasupra nivelului mării. Spre acest punct ne-am îndreptat, așadar, mai întâi, în avionul ușurat, când am pornit în zborul nostru de descoperire. Tabăra însăși, pe munți de la poale care se ridicau dintr-un înalt podiș continental, se afla la vreo douăsprezece mii de picioare; de aceea creșterea efectivă de altitudine necesară nu era atât de mare pe cât putea părea. Cu toate acestea, simțeam acut aerul rarefiat și frigul intens pe măsură ce urcam; căci, din pricina condițiilor de vizibilitate, trebuia să lăsăm deschise ferestrele cabinei. Eram îmbrăcați, firește, în cele mai groase blănuri.
Pe măsură ce ne apropiam de piscurile amenințătoare, întunecate și sinistre deasupra liniei zăpezii sfâșiate de crevase și a ghețarilor dintre ele, observam tot mai mult formațiunile curios de regulate, agățate de povârnișuri; ne gândeam din nou la straniile picturi asiatice ale lui Nicholas Roerich. Straturile de rocă străvechi și alterate de vânt confirmau pe deplin toate buletinele lui Lake și dovedeau că aceste piscuri venerabile stăteau înălțate exact în același chip încă dintr-un timp surprinzător de îndepărtat al istoriei Pământului — poate de peste cincizeci de milioane de ani. Cât de înalte fuseseră cândva era zadarnic de bănuit; dar totul în acest straniu ținut indica influențe atmosferice obscure, neprielnice schimbării și capabile să întârzie procesele climatice obișnuite de dezagregare a rocii.
Însă încâlceala de cuburi regulate, ziduri și guri de peșteră de pe povârnișuri era ceea ce ne fascina și ne tulbura cel mai mult. Le cercetam cu binoclul și făceam fotografii aeriene în timp ce Danforth pilota; la răstimpuri îl înlocuiam la comenzi — deși cunoștințele mele de aviație erau doar ale unui amator —, ca să-i îngădui să folosească binoclul. Puteam vedea lesne că mare parte din materialul lor era un cuarțit arhaic destul de deschis la culoare, deosebit de orice formațiune vizibilă pe întinderi largi ale suprafeței generale; și că regularitatea lor era extremă și nefirească într-o măsură pe care bietul Lake abia o sugerase.
După cum spusese, muchiile lor erau sfărâmate și rotunjite de eoni fără număr de intemperii sălbatice; dar soliditatea lor aproape supranaturală și materialul rezistent le feriseră de ștergerea totală. Multe părți, mai ales cele mai apropiate de povârnișuri, păreau identice ca substanță cu suprafața de rocă din jur. Întreaga alcătuire semăna cu ruinele de la Machu Picchu, din Anzi, ori cu zidurile de temelie primordiale ale orașului Kish, așa cum le dezgropase Expediția Oxford–Field Museum în 1929; atât Danforth, cât și eu aveam, din când în când, acea impresie de blocuri ciclopice separate, pe care Lake i-o atribuise însoțitorului său de zbor, Carroll. Sincer, nu eram în stare să explic asemenea lucruri în acest loc, și mă simțeam în chip straniu smerit ca geolog. Formațiunile magmatice au adesea regularități ciudate — precum faimosul Drum al Uriașilor din Irlanda —, dar acest lanț uluitor, în ciuda bănuielii inițiale a lui Lake despre conuri fumegânde, avea, mai presus de orice, o structură vădit nevulcanică.
Ciudatele guri de peșteră, lângă care formațiunile neobișnuite păreau cele mai numeroase, ofereau o altă enigmă, deși mai mică, din pricina regularității conturului. Erau, după cum spusese buletinul lui Lake, adesea aproximativ pătrate ori semicirculare; ca și cum orificiile naturale ar fi fost modelate de o mână magică într-o simetrie mai mare. Numărul și larga lor răspândire erau remarcabile și sugerau că întreaga regiune era străbătută, ca un fagure, de tuneluri dizolvate din straturile de calcar. Atât cât puteam zări nu se întindea prea adânc în caverne, dar am văzut că păreau lipsite de stalactite și stalagmite. Afară, porțiunile povârnișurilor învecinate cu deschizăturile păreau, fără excepție, netede și regulate; Danforth socotea că micile crăpături și adâncituri datorate intemperiilor tindeau către modele neobișnuite. Copleșit cum era de grozăviile și ciudățeniile descoperite în tabără, sugera că adânciturile semănau vag cu acele grupuri derutante de puncte împrăștiate pe fragmentele primordiale de steatit verzui, atât de hidos repetate pe movilele de zăpadă concepute nebunește deasupra celor șase monstruozități îngropate.
Urcaserăm treptat, zburând peste munții mai înalți de la poale și de-a lungul lor, spre trecătoarea relativ joasă pe care o aleseserăm. În înaintarea noastră, priveam din când în când în jos, la zăpada și gheața traseului de uscat, întrebându-ne dacă am fi putut încerca drumul cu echipamentul mai simplu al vremurilor de altădată. Spre oarecare surprindere a noastră, am văzut că terenul nu era nici pe departe greu, în comparație cu altele de acest fel; și că, în ciuda crevaselor și a altor locuri primejdioase, nu ar fi fost probabil să împiedice săniile unui Scott, ale unui Shackleton ori ale unui Amundsen. Unii dintre ghețari păreau să urce până la trecători dezgolite de vânt cu o continuitate neobișnuită; când am ajuns la trecătoarea aleasă, am găsit că nu făcea excepție.
Simțămintele noastre de așteptare încordată, pe când ne pregăteam să ocolim creasta și să privim peste o lume necălcată, cu greu pot fi descrise pe hârtie; deși nu aveam vreun temei să socotim că ținuturile de dincolo de lanț ar fi esențial diferite de cele văzute și străbătute deja. Nuanța de mister nefast din acești munți-barieră și din marea ispititoare a cerului opalescent, zărită între culmile lor, era ceva foarte subtil și atenuat, cu neputință de explicat prin cuvinte luate în înțelesul lor propriu. Mai degrabă ținea de un vag simbolism psihologic și de asocieri estetice — ceva amestecat cu poezie și picturi exotice și cu mituri arhaice pândind în volume ocolite și interzise. Chiar cântecul vântului purta o anumită notă de răutate conștientă; pentru o clipă a părut că sunetul amestecat cuprindea un ciudat șuierat ori fluierat muzical, cu registru larg, pe când rafalele străbăteau în ambele sensuri gurile de peșteră omniprezente și răsunătoare. În acest sunet era o notă nedeslușită de repulsie trezită de amintiri, la fel de complexă și de greu de situat ca oricare dintre celelalte impresii întunecate.
Eram acum, după o urcare lentă, la o înălțime de douăzeci și trei de mii cinci sute șaptezeci de picioare, potrivit barometrului aneroid; lăsaserăm cu totul sub noi regiunea zăpezii agățate de munți. Aici sus erau numai povârnișuri de rocă întunecate și golașe și începuturile unor ghețari cu coaste aspre — dar cu acele cuburi incitante, ziduri și guri de peșteră cu ecouri, care adăugau o prevestire a nefirescului, a fantasticului și a visului. Privind de-a lungul șirului de piscuri înalte, am crezut că pot vedea pe acela pomenit de bietul Lake, cu un zid chiar în vârf. Părea pe jumătate pierdut într-o ciudată pâclă antarctică; o pâclă, poate, asemenea celei care-l făcuse pe Lake să se gândească la început la vulcanism. Trecătoarea se înălța chiar înaintea noastră, netedă și măturată de vânt, între pilonii ei zimțați, posomorâți în chip răuvoitor. Dincolo de ea se afla un cer frământat de aburi învolburați și luminat de soarele polar coborât — cerul acelui tainic tărâm de dincolo, pe care simțeam că niciun ochi omenesc nu-l privise vreodată.
Încă numai câteva picioare de altitudine și aveam să privim acel tărâm. Danforth și cu mine, neputând vorbi decât în strigăte în mijlocul vântului urlător și fluierător care gonea prin trecătoare și se adăuga vuietului motoarelor fără amortizoare de zgomot, am schimbat priviri grăitoare. Apoi, după ce am câștigat acele ultime câteva picioare, am privit într-adevăr peste cumpăna de însemnătate uriașă și peste tainele necercetate ale unui Pământ străvechi și cu totul străin.