Am ajuns încă o dată la un loc unde e foarte greu să merg mai departe. Ar fi trebuit să mă fi călit până acum; sunt însă unele trăiri și presimțiri care lasă cicatrici prea adânci ca să se poată vindeca și nu aduc decât o asemenea sporire a sensibilității, încât amintirea trezește iar întreaga groază de la început. Am văzut, după cum am spus, niște obstacole pe podeaua lustruită din față; pot adăuga că nările ne-au fost asaltate aproape în aceeași clipă de o foarte ciudată intensificare a duhorii stranii care stăpânea locul, amestecată acum cât se poate de limpede cu putoarea fără nume a celorlalți, care ne-o luaseră înainte. Lumina celei de-a doua lanterne nu lăsa nicio îndoială asupra naturii obstacolelor și am cutezat să ne apropiem de ele numai fiindcă puteam vedea, chiar de departe, că erau tot atât de lipsite de orice putere de a vătăma pe cât fuseseră cele șase exemplare asemănătoare dezgropate din monstruoasele morminte cu movile stelate din tabăra bietului Lake.
Erau, într-adevăr, tot atât de neîntregi ca cele mai multe dintre acelea pe care le dezgropaserăm — deși balta groasă, verde-închis, care se aduna în jurul lor arăta tot mai limpede că lipsa lor de întregime era infinit mai recentă. Păreau să fie numai patru, în vreme ce buletinele lui Lake ar fi sugerat că grupul care ne-o luase înainte se alcătuia din nu mai puțin de opt. Să le găsim în această stare era cu totul neașteptat și ne întrebam ce fel de luptă monstruoasă avusese loc aici jos, în întuneric.
Pinguinii, atacați în grup, ripostează sălbatic cu ciocurile; iar auzul nostru făcea acum sigură existența unei colonii de cuibărit mult mai departe. Tulburaseră ceilalți un asemenea loc și stârniseră o urmărire ucigașă? Obstacolele nu sugerau aceasta, căci ciocurile pinguinilor, înfruntând țesuturile rezistente pe care Lake le disecase, cu greu ar fi putut explica cumplitele vătămări pe care privirea noastră, pe măsură ce ne apropiam, începea să le deslușească. De altfel, uriașele păsări oarbe pe care le văzuserăm păreau neobișnuit de pașnice.
Avusese atunci loc o luptă între ceilalți, iar cei patru lipsă erau răspunzători? Dacă da, unde erau? Se aflau prin apropiere și puteau alcătui o amenințare nemijlocită pentru noi? Priveam neliniștiți spre unele dintre galeriile laterale cu podea netedă, în timp ce ne continuam apropierea înceată, cu o șovăială pe care n-o ascundeam. Oricare ar fi fost înfruntarea, ea era limpede cea care înspăimântase pinguinii și-i împinsese la rătăcirea lor neobișnuită. Trebuie, așadar, să fi început aproape de colonia slab auzită în hăul nemăsurabil de dincolo, căci nu erau semne că vreo pasăre locuise aici în chip obișnuit. Poate, ne gândeam, avusese loc o hidoasă luptă purtată în fugă, în care cei mai slabi căutau să se întoarcă la săniile ascunse când urmăritorii îi nimiciseră. Îți puteai închipui încăierarea demoniacă între entități monstruoase fără nume, revărsându-se din abisul negru, cu mari nori de pinguini înnebuniți țipând și fugind înaintea ei.
Spun că ne-am apropiat încet și cu șovăială de acele obstacole întinse pe jos și neîntregi. De-ar fi dat cerul să nu ne fi apropiat niciodată, ci să fi fugit înapoi cât ne țineau picioarele din acel tunel blasfemiator, cu podelele netede ca unse și cu sculpturile murale degenerate, maimuțărind și batjocorind lucrurile pe care le înlocuiseră — să fi fugit înapoi înainte de a vedea ceea ce am văzut și înainte ca mințile să ne fie arse de ceva care nu ne va mai îngădui niciodată să răsuflăm ușurați!
Amândouă lanternele erau îndreptate asupra obiectelor prăbușite, așa că am înțeles curând factorul de căpetenie al stării lor neîntregi. Oricât de sfâșiate, comprimate, răsucite și rupte erau, vătămarea lor principală, comună tuturor, era decapitarea deplină. Fiecăruia îi fusese îndepărtat capul cu tentacule, în formă de stea-de-mare; când ne-am apropiat, am văzut că felul îndepărtării semăna mai mult cu o smulgere ori o sucțiune infernală decât cu vreo formă obișnuită de tăiere. Ichorul lor pestilențial, verde-închis, alcătuia o baltă mare, care se întindea; putoarea lui era însă pe jumătate acoperită de acea putoare mai nouă și mai stranie, aici mai pătrunzătoare decât în oricare alt punct al drumului nostru. Numai când ajunseserăm foarte aproape de obstacolele întinse pe jos am putut lega acea a doua duhoare inexplicabilă de vreun izvor nemijlocit — iar în clipa când am făcut-o, Danforth, amintindu-și anumite sculpturi foarte vii ale istoriei Celor Străvechi în epoca permiană, acum o sută cincizeci de milioane de ani, a izbucnit într-un strigăt smuls de chinul nervilor, care a răsunat isteric prin acea galerie boltită și arhaică, cu maleficele sculpturi palimpsest.
Puțin a lipsit să nu-i răspund eu însumi cu un strigăt; căci văzusem și eu acele sculpturi primordiale și admirasem cu înfiorare felul în care artistul fără nume sugerase hidoasa învelire în mâzgă găsită pe anumiți Străvechi neîntregi și prăbușiți — aceia pe care înspăimântătorii shoggothi îi uciseseră în felul lor propriu și îi lăsaseră, prin sucțiune, cumplit de decapitați în marele război purtat pentru a-i supune din nou. Erau sculpturi infame, de coșmar, chiar și când povesteau despre lucruri străvechi, de mult trecute; căci shoggothii și lucrarea lor n-ar trebui să fie văzuți de oameni ori înfățișați de vreo ființă. Autorul nebun al *Necronomiconului* încercase cu nervozitate să jure că niciunul nu fusese crescut pe această planetă și că numai visătorii drogați îi concepuseră vreodată. Protoplasmă fără formă, în stare să maimuțărească și să oglindească toate formele și organele și procesele — aglutinări vâscoase de celule bolborosind — sferoizi elastici ca de cauciuc, de cincisprezece picioare, infinit de plastici și de ductili — sclavi ai sugestiei, ziditori de orașe — tot mai ursuzi, tot mai inteligenți, tot mai amfibii, tot mai imitativi — Dumnezeule mare! Ce nebunie îi făcuse până și pe acei Străvechi blasfemiatori să fie dispuși să folosească și să sculpteze asemenea lucruri?
Și acum, când Danforth și cu mine am văzut mâzga neagră, proaspăt lucitoare și cu irizări în reflexe, care se lipea gros de acele trupuri fără cap și puțea obscen cu acel nou miros necunoscut, a cărui cauză numai o închipuire bolnavă și-ar fi putut-o înfățișa — se lipea de acele trupuri și scânteia în cantitate mai mică pe o porțiune netedă a zidului blestemat sculptat din nou, într-o serie de puncte grupate —, am înțeles natura spaimei cosmice până în adâncurile ei ultime. Nu era teama de ceilalți patru dispăruți — căci bănuiam mult prea bine că nu vor mai face niciodată rău. Bieții nenorociți! La urma urmei, nu erau făpturi rele printre ai lor. Erau oamenii unei alte epoci și ai unei alte ordini a ființei. Natura le jucase o farsă infernală — așa cum le-o va juca oricăror altora pe care nebunia, nesimțirea ori cruzimea omenească îi va mai scoate la suprafață în acel pustiu polar hidos de mort ori adormit — și aceasta era tragica lor întoarcere acasă.
Nu fuseseră nici măcar sălbatici — căci ce făcuseră, la drept vorbind? Acea cumplită trezire în frigul unei epoci necunoscute — poate un atac al patrupedelor blănoase, lătrând înnebunite, și o apărare buimacă împotriva lor și a maimuțelor albe, la fel de înnebunite, cu învelișurile și accesoriile lor ciudate… bietul Lake, bietul Gedney… și bieții Străvechi! Oameni de știință până la capăt — ce făcuseră ei și n-am fi făcut și noi în locul lor? Doamne, ce inteligență și stăruință! Cum înfruntaseră incredibilul, întocmai cum acei semeni și strămoși sculptați înfruntaseră lucruri doar ceva mai puțin incredibile! Radiate, vegetale, monstruozități, progenituri ale stelelor — orice ar fi fost, erau oameni!
Trecuseră piscurile înghețate, pe ale căror povârnișuri cu temple se închinaseră cândva și hoinăriseră printre ferigile arborescente. Își găsiseră orașul mort, mohorât sub blestemul lui, și îi citiseră zilele din urmă sculptate, așa cum făcuserăm și noi. Încercaseră să ajungă la semenii lor vii, în fabuloase adâncuri de beznă pe care nu le văzuseră niciodată — și ce găsiseră? Toate acestea au fulgerat deodată prin gândurile lui Danforth și ale mele, când ne-am mutat privirile de la formele fără cap, învelite în mâzgă, la dezgustătoarele sculpturi palimpsest și la diabolicele grupuri de puncte de mâzgă proaspătă de pe zidul alăturat — am privit și am înțeles ce trebuie să fi biruit și să fi supraviețuit acolo jos, în orașul ciclopic subacvatic al acelui abis înnoptat, mărginit de pinguini, de unde chiar atunci începuse să se reverse palid o ceață sinistră, încolăcită, ca și cum ar fi răspuns țipătului isteric al lui Danforth.
Șocul recunoașterii acelei mâzge monstruoase și a lipsei de capete ne încremenise în statui mute și nemișcate; numai din convorbirile de mai târziu am aflat cât de deplin ni se potriviseră gândurile în acea clipă. Ni s-a părut că stăteam acolo de eoni, dar în fapt nu puteau fi mai mult de zece ori cincisprezece secunde. Ceața aceea odioasă și palidă se încolăcea înainte, ca și cum ar fi fost într-adevăr împinsă de un trup mai îndepărtat, care înainta — și atunci a venit un sunet care a răsturnat multe din cele pe care tocmai le hotărâserăm și, făcând aceasta, a rupt vraja și ne-a îngăduit să fugim ca nebunii pe lângă pinguinii țipând nedumeriți, pe vechiul nostru traseu înapoi către oraș, de-a lungul coridoarelor megalitice cufundate în gheață, până la marele cerc deschis și în sus pe acea rampă arhaică în spirală, într-o năpustire automată, înnebunită, către aerul sănătos de afară și lumina zilei.
Noul sunet, după cum am lăsat să se înțeleagă, a răsturnat multe dintre concluziile noastre; căci era ceea ce disecția bietului Lake ne făcuse să atribuim celor pe care tocmai îi socotiserăm morți. Era, mi-a spus Danforth mai târziu, întocmai ceea ce prinsese într-o formă infinit de înăbușită când se aflase în acel loc de dincolo de colțul aleii, deasupra nivelului gheții; și avea, cu siguranță, o asemănare șocantă cu fluierăturile vântului pe care le auziserăm amândoi în jurul peșterilor din munții înalți. Cu riscul de a părea pueril, voi adăuga încă un lucru; fie și numai din pricina felului surprinzător în care impresia lui Danforth se potrivise cu a mea. Firește, lecturile pe care le aveam în comun ne pregătiseră pe amândoi pentru această interpretare, deși Danforth a făcut aluzie la idei ciudate despre izvoare nebănuite și interzise, la care Poe ar fi putut avea acces când își scrisese *Arthur Gordon Pym*, cu un veac în urmă. Cititorul își va aminti că în acea povestire fantastică există un cuvânt de o însemnătate necunoscută, dar cumplită și prodigioasă, legat de Antarctica și strigat veșnic de giganticele păsări de o albeață spectrală de zăpadă din miezul acelui ținut malefic. „Tekeli-li! Tekeli-li!” Aceasta, pot mărturisi, este întocmai ceea ce ni s-a părut că auzim purtat de acel sunet neașteptat din spatele ceții albe care înainta — acel fluierat muzical insidios, cu un registru neobișnuit de larg.
Fugeam din răsputeri înainte să fi fost rostite trei note ori silabe, deși știam că iuțeala Celor Străvechi i-ar fi îngăduit oricărui supraviețuitor al măcelului, stârnit de strigăt și aflat în urmărirea noastră, să ne ajungă într-o clipă, dacă ar fi dorit cu adevărat. Aveam însă vaga speranță că o purtare neagresivă și arătarea unei rațiuni înrudite ar putea face o asemenea ființă să ne cruțe dacă eram prinși; fie și numai din curiozitate științifică. La urma urmei, dacă o asemenea ființă n-avea nimic de temut pentru sine, n-ar fi avut niciun motiv să ne vatăme. Cum ascunderea era zadarnică în acel moment, am folosit lanterna pentru o privire înapoi din fugă și am văzut că ceața se subția. Aveam să vedem, în sfârșit, un exemplar întreg și viu dintre ceilalți? Iar a venit acel fluierat muzical insidios — „Tekeli-li! Tekeli-li!”
Apoi, observând că de fapt ne măream avansul față de urmăritor, ne-a trecut prin minte că entitatea putea fi rănită. Nu puteam însă risca nimic, căci se apropia foarte vădit ca răspuns la strigătul lui Danforth, în loc să fugă de vreo altă entitate. Potrivirea în timp era prea strânsă ca să îngăduie îndoială. Unde se afla acel coșmar încă și mai greu de închipuit și de pomenit — acel munte fetid de protoplasmă nevăzută, scuipând mâzgă, al cărui neam cucerise abisul și trimisese pionieri pe uscat să sculpteze din nou și să se zvârcolească prin cotloanele dealurilor — nu puteam bănui; ne durea cu adevărat să-l lăsăm pe acest Străvechi probabil schilodit — poate un supraviețuitor singuratic — în primejdia de a fi prins iar și de a avea o soartă fără nume.
Slavă cerului că nu ne-am încetinit fuga. Ceața încolăcită se îndesise iar și înainta cu iuțeală sporită; în vreme ce pinguinii rătăciți din urma noastră țipau și strigau, arătând semnele unei panici cu adevărat surprinzătoare față de tulburarea lor relativ mică atunci când trecuserăm noi pe lângă ei. Încă o dată a venit acel fluierat sinistru, cu registru larg — „Tekeli-li! Tekeli-li!” Greșiserăm. Lucrul nu era rănit, ci doar se oprise când întâlnise trupurile semenilor săi căzuți și inscripția infernală de mâzgă de deasupra lor. Nu aveam să știm niciodată ce era acel mesaj demonic — dar îngropările din tabăra lui Lake arătaseră câtă însemnătate dădeau ființele morților lor. Lanterna noastră, folosită fără chibzuință, dezvăluia acum înainte marea cavernă deschisă unde se întâlneau felurite drumuri; ne bucuram să lăsăm în urmă acele morbide sculpturi palimpsest — aproape simțite chiar când abia văzute.
Un alt gând trezit de ivirea cavernei era putința de a ne pierde urmăritorul în acest centru derutant al marilor galerii. În spațiul deschis erau câțiva dintre pinguinii albinoși orbi și părea limpede că teama lor de entitatea care venea era extremă, până la inexplicabil. Dacă în acel loc slăbeam lumina lanternei până la cea mai joasă limită necesară mersului, ținând-o numai înaintea noastră, mișcările speriate și țipătoare ale uriașelor păsări din ceață ne-ar fi putut înăbuși pașii, ascunde drumul adevărat și, într-un fel, crea o urmă falsă. În mijlocul ceții clocotitoare și răsucite în spirală, podeaua plină de resturi și nelucitoare a tunelului principal de dincolo de acel loc, deosebită de celelalte cotloane morbid de lustruite, cu greu ar fi putut alcătui o trăsătură prea ușor de recunoscut; chiar și, după cât puteam bănui, pentru acele simțuri speciale sugerate, care le îngăduiau Celor Străvechi o independență parțială, deși imperfectă, față de lumină în cazuri de nevoie. De fapt, ne temeam întrucâtva să nu ne rătăcim și noi în grabă. Căci hotărâserăm, firește, să ținem drept înainte către orașul mort; urmările rătăcirii prin acele necunoscute rețele de goluri ca fagurii din munții de la poale ar fi fost de neînchipuit.
Faptul că am supraviețuit și am ieșit este dovada îndestulătoare că lucrul a apucat într-adevăr pe o galerie greșită, în vreme ce noi am nimerit providențial pe cea bună. Pinguinii singuri nu ne-ar fi putut salva, dar, împreună cu ceața, par s-o fi făcut. Numai o soartă binevoitoare a ținut aburii încolăciți destul de deși în clipa potrivită, căci se mișcau mereu și amenințau să piară. Într-adevăr, s-au ridicat pentru o secundă chiar înainte să ieșim din tunelul grețos sculptat din nou în cavernă; am prins astfel, în fapt, întâia și singura noastră vedere nedeslușită a entității care venea, când am aruncat o ultimă privire înapoi, de o spaimă disperată, înainte să slăbim lumina lanternei și să ne amestecăm printre pinguini, în speranța de a scăpa de urmărire. Dacă soarta care ne ascundea era binevoitoare, cea care ne-a dat acea vedere nedeslușită era infinit mai potrivnică; căci acelei fulgerări de vedere nedeslușită i se datorează o jumătate întreagă din groaza care ne-a bântuit de atunci.
Motivul nostru precis de a privi iar înapoi poate să nu fi fost decât instinctul străvechi al celui urmărit de a cântări natura și drumul urmăritorului; ori poate era o încercare automată de a răspunde unei întrebări subconștiente, trezite de unul dintre simțurile noastre. În toiul fugii, cu toate facultățile noastre concentrate asupra problemei scăpării, nu eram în stare să observăm și să analizăm amănunte; și totuși, chiar și așa, celulele latente ale creierelor noastre trebuie să se fi întrebat asupra mesajului adus de nări. După aceea am înțeles ce era — retragerea noastră de lângă învelișul de mâzgă fetidă al acelor obstacole fără cap și apropierea, în același timp, a entității urmăritoare nu aduseseră înlocuirea unei putori cu cealaltă, pe care o cerea logica. În apropierea lucrurilor prăbușite, acea duhoare nouă și până de curând inexplicabilă stăpânise cu totul; până atunci însă ar fi trebuit să fi făcut în mare parte loc putorii fără nume legate de ceilalți. Nu făcuse aceasta — căci, dimpotrivă, mirosul mai nou și mai greu de îndurat era acum practic neamestecat și se făcea cu fiecare secundă tot mai otrăvitor de stăruitor.
Așa că am privit înapoi — amândoi deodată, după cât se pare; deși fără îndoială mișcarea de început a unuia stârnise imitarea celuilalt. Făcând aceasta, am aprins amândouă lanternele la putere deplină către ceața subțiată pentru o clipă; fie numai din neliniștea primitivă de a vedea tot ce puteam, fie într-o încercare mai puțin primitivă, dar la fel de inconștientă, de a orbi entitatea înainte să slăbim lumina și să ne strecurăm printre pinguinii din centrul labirintului din față. Nenorocită faptă! Nici Orfeu însuși, nici soția lui Lot nu plătiseră cu mult mai scump o privire înapoi. Și iar a venit acel fluierat șocant, cu registru larg — „Tekeli-li! Tekeli-li!”
Aș putea la fel de bine să fiu sincer — chiar dacă nu pot îndura să fiu cu totul direct —, spunând ce am văzut; deși atunci simțeam că nu trebuia s-o mărturisim nici măcar unul altuia. Cuvintele care ajung la cititor nu pot niciodată nici măcar sugera cumplita natură a priveliștii înseși. Ne-a schilodit conștiința atât de deplin, încât mă mir că ne-a rămas destulă judecată să slăbim lumina lanternelor, cum plănuiserăm, și să nimerim tunelul bun către orașul mort. Numai instinctul trebuie să ne fi purtat prin toate — poate mai bine decât ar fi putut rațiunea; dar, dacă el ne-a salvat, am plătit scump. Din rațiune, cu siguranță, ne mai rămăsese destul de puțin. Danforth era cu totul zdruncinat, iar întâiul lucru pe care mi-l amintesc din restul drumului este că l-am auzit cântând buimac o formulă isterică, în care numai eu dintre toți oamenii aș fi putut găsi altceva decât o nepotrivire nebunească. Răsuna în ecouri de falset printre țipetele pinguinilor; răsuna prin bolțile din față și — slavă Domnului — prin bolțile acum pustii din spate. N-ar fi putut începe numaidecât — altminteri n-am mai fi fost vii și alergând orbește. Mă înfior la gândul a ceea ce ar fi putut aduce o umbră de deosebire în reacțiile lui nervoase.
„South Station Under — Washington Under — Park Street Under — Kendall — Central — Harvard…” Bietul om cânta stațiile cunoscute ale tunelului Boston–Cambridge, care străbătea pe dedesubt pământul pașnic al ținutului nostru natal, la mii de mile depărtare, în Noua Anglie; totuși, pentru mine, ritualul nu avea nici nepotrivire, nici simțământul de acasă. Avea numai groază, căci știam fără greșeală monstruoasa analogie de nerostit care-l sugerase. Ne așteptaserăm, privind înapoi, să vedem o entitate cumplită, mișcându-se într-un chip de necrezut, dacă cețurile erau destul de subțiri; despre acea entitate ne alcătuiserăm însă o idee limpede. Ceea ce am văzut — căci cețurile erau într-adevăr subțiate cu o malefică prisosință — era ceva cu totul deosebit și nemăsurat mai hidos și mai detestabil. Era întruparea deplină, obiectivă, a „lucrului care n-ar trebui să fie” al romancierului fantastic; cel mai apropiat corespondent inteligibil al său este un vast tren de metrou năvălind înainte, așa cum îl vezi de pe peronul unei stații — marele front negru ivindu-se colosal dintr-o depărtare subterană infinită, înstelat de lumini în culori ciudate și umplând prodigiosul tunel așa cum un piston umple un cilindru.
Dar noi nu eram pe peronul unei stații. Eram pe șinele din față, în vreme ce coloana plastică de coșmar, neagră, fetidă și irizată, se prelingea înainte, strâns lipită de pereți, prin galeria ei de cincisprezece picioare; aduna o iuțeală nelegiuită și împingea înaintea ei un nor spiralat de abur palid al abisului, care se îndesea din nou. Era un lucru cumplit, de nedescris, mai vast decât orice tren de metrou — o îngrămădire fără formă de bule protoplasmatice, slab luminoasă de la sine, cu miriade de ochi vremelnici alcătuindu-se și destrămându-se ca pustule de lumină verzuie pe întregul front care umplea tunelul și venea peste noi, strivind pinguinii înnebuniți și alunecând pe podeaua lucitoare pe care el și cei de felul lui o curățaseră atât de malefic de orice rest. Încă venea acel strigăt nepământean, batjocoritor — „Tekeli-li! Tekeli-li!” Și în sfârșit ne-am amintit că shoggothii demoniaci — cărora numai Cei Străvechi le dăduseră viață, gândire și tipare plastice ale organelor și care nu aveau alt limbaj decât acela exprimat de grupurile de puncte — nu aveau nici alt glas decât inflexiunile imitate ale stăpânilor lor de odinioară.