Danforth și cu mine avem amintiri despre ieșirea în marea emisferă sculptată și despre străbaterea drumului înapoi prin încăperile și coridoarele ciclopice ale orașului mort; sunt însă numai frânturi de vis, fără nicio amintire a voinței, a amănuntelor ori a efortului trupesc. Era ca și cum pluteam într-o lume ori într-o dimensiune nebuloasă, fără timp, cauzalitate ori orientare. În vastul spațiu circular, lumina cenușie și înjumătățită a zilei ne-a dezmeticit întrucâtva; dar nu ne-am apropiat de săniile ascunse și nu ne-am mai uitat la bietul Gedney și la câine. Au un mausoleu straniu și titanic și sper că sfârșitul acestei planete îi va găsi tot netulburați.
Pe când ne luptam să urcăm colosala pantă în spirală, am simțit întâia oară cumplita oboseală și lipsa de aer pe care le pricinuise goana noastră prin aerul rarefiat al podișului; dar nici măcar teama de prăbușire nu ne putea face să ne oprim înainte de a ajunge în lumea firească de afară, a soarelui și cerului. Era ceva vag potrivit în plecarea noastră din acele epoci îngropate; căci, pe când urcam gâfâind, pe drumul în spirală, prin cilindrul de șaizeci de picioare de zidărie primordială, zăream alături o procesiune neîntreruptă de sculpturi eroice, în tehnica timpurie și încă nedecăzută a neamului mort — un rămas-bun de la Cei Străvechi, scris acum cincizeci de milioane de ani.
Ieșind în cele din urmă cu greu la vârf, ne-am găsit pe o mare movilă de blocuri prăbușite; către apus se înălțau zidurile curbate ale unor construcții de piatră mai înalte, iar spre răsărit piscurile încruntate ale marilor munți se arătau dincolo de clădirile mai năruite. Soarele antarctic de la miezul nopții, jos pe cer, privea, roșu, de la orizontul sudic prin rupturi în ruinele zimțate; cumplita vechime și moarte a orașului de coșmar păreau cu atât mai aspre prin contrast cu lucruri relativ cunoscute și obișnuite, precum trăsăturile peisajului polar. Cerul de sus era o masă clocotitoare și opalescentă de aburi rarefiați de gheață, iar frigul ne strângea măruntaiele. Punând jos, istoviți, gențile cu echipament de care ne ținuserăm instinctiv de-a lungul întregii fugi disperate, ne-am încheiat iar hainele groase pentru coborârea poticnită de pe movilă și drumul prin labirintul de piatră vechi de eoni până la munții de la poale, unde ne aștepta avionul. Despre ceea ce ne făcuse să fugim din întunericul hăurilor tainice și arhaice ale Pământului n-am spus nimic.
În mai puțin de un sfert de oră găsiserăm panta abruptă către munții de la poale — probabila terasă străveche — pe care coborâserăm; puteam vedea masa întunecată a marelui nostru avion printre ruinele rare de pe povârnișul care urca înainte. La jumătatea urcușului către țel, ne-am oprit o clipă să ne tragem răsuflarea și ne-am întors să privim iar fantastica încâlceală paleogeană de forme de piatră de necrezut de sub noi — încă o dată conturate mistic pe fundalul unui apus necunoscut. Făcând aceasta, am văzut că cerul de dincolo își pierduse pâcla de dimineață; aburii neliniștiți de gheață se mutaseră spre zenit, unde contururile lor batjocoritoare păreau pe punctul de a se așeza într-un desen bizar pe care se temeau să-l facă pe deplin precis ori concludent.
Pe ultimul orizont alb din spatele orașului grotesc se dezvăluia acum o linie violetă, nedeslușită, de basm, înțesată de piscuri, ale cărei înălțimi ascuțite ca acele se iveau asemenea unui vis pe fundalul rozului îmbietor al cerului dinspre apus. Spre această margine scânteietoare urca podișul străvechi, străbătut de cursul adâncit al râului de odinioară, ca de o panglică neregulată de umbră. Pentru o secundă am icnit de admirație în fața frumuseții cosmice, nepământene, a priveliștii; apoi o groază vagă a început să ni se strecoare în suflete. Căci acea îndepărtată linie violetă nu putea fi altceva decât cumpliții munți ai ținutului interzis — cele mai înalte piscuri ale Pământului și focarul răului Pământului; adăposturi ale unor orori fără nume și ale unor taine ale arhaicului; ocoliți și invocați în rugăciune de cei care se temeau să le sculpteze înțelesul; necălcați de nicio ființă vie a Pământului, dar cercetați de fulgerele sinistre și trimițând raze ciudate peste câmpii în noaptea polară — fără îndoială arhetipul necunoscut al acelui temut Kadath din Pustiul Înghețat, de dincolo de abominabilul Leng, la care fac aluzii ocolite legendele primordiale nelegiuite. Eram întâii oameni care îi vedeau vreodată — și mă rog lui Dumnezeu să fim și ultimii.
Dacă hărțile și imaginile sculptate din acel oraș preuman spuseseră adevărul, acești munți violeți tainici nu puteau fi la mult mai puțin de trei sute de mile; cu toate acestea, esența lor nedeslușită, de basm, se înălța nu mai puțin limpede deasupra acelei margini îndepărtate și înzăpezite, ca muchia dințată a unei monstruoase planete străine, gata să răsară în ceruri neobișnuite. Înălțimea lor trebuie, așadar, să fi fost nemaipomenită, întrecând orice comparație cunoscută — ridicându-i până în straturi rarefiate ale atmosferei, populate de acele năluci gazoase despre care aviatori nesăbuiți abia mai trăiseră ca să poată șopti după căderi inexplicabile. Privindu-i, mă gândeam cu nervozitate la anumite aluzii sculptate despre ceea ce marele râu de odinioară adusese cu apele lui în oraș de pe povârnișurile lor blestemate — și mă întrebam câtă judecată și câtă nebunie zăcuseră în spaimele acelor Străvechi care le sculptaseră cu atâta reținere. Îmi aminteam cum capătul lor nordic trebuie să se apropie de coastă în Țara Queen Mary, unde, chiar în acea clipă, expediția lui Sir Douglas Mawson lucra fără îndoială la mai puțin de o mie de mile depărtare; speram că nicio soartă rea nu avea să-i îngăduie lui Sir Douglas și oamenilor săi să zărească ceea ce ar fi putut sta dincolo de lanțul de coastă ocrotitor. Asemenea gânduri dădeau măsura stării mele surescitate de atunci — iar starea lui Danforth părea și mai rea.
Și totuși, cu mult înainte să fi trecut de marea ruină în formă de stea și să fi ajuns la avion, spaimele noastre se mutaseră asupra lanțului mai mic, dar destul de vast, pe care urma să-l trecem iar. Din acești munți de la poale, povârnișurile negre, acoperite de ruine ca de o crustă, se înălțau aspre și hidoase către răsărit, amintindu-ne iar de acele stranii picturi asiatice ale lui Nicholas Roerich; când ne gândeam la blestematele rețele de galerii ca niște faguri dinăuntrul lor și la înspăimântătoarele entități amorfe care și-ar fi putut croi drumul fetid și zvârcolit până și în cele mai înalte piscuri scobite, nu puteam înfrunta fără panică gândul de a trece iar în zbor pe lângă acele sugestive guri de peșteră îndreptate către cer, unde vântul făcea sunete ca un fluierat muzical malefic, cu registru larg. Mai rău încă, vedeam urme limpezi de ceață locală în jurul mai multor vârfuri — așa cum trebuie să fi făcut bietul Lake când greșise la început în privința vulcanismului — și ne gândeam cu înfiorare la ceața înrudită din care tocmai scăpaserăm; la ea și la abisul blasfemiator, hrănitor de groază, de unde veneau toți acei aburi.
Avionul era în bună stare și ne-am tras stângaci pe noi blănurile grele de zbor. Danforth a pornit motorul fără greutate și am decolat foarte lin deasupra orașului de coșmar. Sub noi, zidăria ciclopică primordială se întindea așa cum o făcuse când o văzuserăm întâia oară — cu atât de puțin și totuși infinit de mult timp în urmă —; am început să urcăm și să virăm, ca să încercăm vântul pentru trecerea prin pas. La un nivel foarte înalt trebuie să fi fost o mare tulburare, căci norii de pulbere de gheață din zenit făceau tot felul de lucruri fantastice; dar la douăzeci și patru de mii de picioare, înălțimea de care aveam nevoie pentru trecătoare, am constatat că se putea naviga destul de bine. Când ne-am apropiat de piscurile ieșite în afară, fluieratul straniu al vântului s-a făcut iar auzit; vedeam mâinile lui Danforth tremurând la comenzi. Deși eram un amator în toată puterea cuvântului, în acea clipă m-am gândit că aș putea fi un navigator mai bun decât el pentru primejdioasa trecere printre piscuri; când am făcut semn să schimbăm locurile și să-i preiau îndatoririle, n-a protestat. Am încercat să-mi adun toată priceperea și stăpânirea de sine și m-am uitat țintă la porțiunea roșiatică a cerului mai îndepărtat dintre pereții trecătorii — refuzând hotărât să dau atenție răbufnirilor de abur din vârfurile munților și dorindu-mi urechi astupate cu ceară, ca ale oamenilor lui Ulise din largul țărmului Sirenelor, ca să țin acel tulburător fluierat al vântului departe de conștiința mea.
Dar Danforth, eliberat de pilotaj și adus la o primejdioasă încordare nervoasă, nu putea sta liniștit. Îl simțeam întorcându-se și foindu-se, pe când privea înapoi la cumplitul oraș care se depărta, înainte la piscurile ciuruite de peșteri și cu cuburi lipite de ele, în lături la marea pustie de munți de la poale înzăpeziți și presărați cu metereze și în sus la cerul clocotitor, cu nori grotești. Atunci, tocmai când încercam să cârmesc sigur prin trecătoare, țipătul lui nebunesc ne-a adus atât de aproape de dezastru, sfărâmându-mi încordata stăpânire de sine și făcându-mă să bâjbâi neputincios la comenzi pentru o clipă. O secundă mai târziu, hotărârea mea a biruit și am trecut cu bine — mă tem însă că Danforth nu va mai fi niciodată același.
Am spus că Danforth a refuzat să-mi spună ce oroare de pe urmă îl făcuse să țipe atât de nebunește — o oroare care, sunt convins cu tristețe, este răspunzătoare în cea mai mare parte de prăbușirea lui de acum. Am schimbat frânturi de conversație, strigând peste fluieratul vântului și bâzâitul motorului, când am ajuns de partea sigură a lanțului și am coborât încet către tabără; acestea priveau însă mai ales făgăduielile de tăcere pe care le făcuserăm când ne pregătisem să părăsim orașul de coșmar. Anumite lucruri, căzuserăm de acord, nu erau menite să fie cunoscute de oameni și discutate cu ușurătate — și n-aș vorbi nici acum dacă n-ar fi nevoia de a opri cu orice preț acea expediție Starkweather–Moore și altele. Este cu totul necesar, pentru liniștea și siguranța omenirii, ca unele dintre colțurile întunecate și moarte ale Pământului și adâncurile lui nesondate să fie lăsate în pace; ca nu cumva anomaliile adormite să se trezească iar la viață, iar coșmarurile care supraviețuiesc în chip blasfemiator să iasă zvârcolindu-se și împroșcând din vizuinile lor negre, către cuceriri mai noi și mai întinse.
Tot ce a lăsat vreodată Danforth să se înțeleagă este că oroarea de pe urmă a fost un miraj. Nu era, spune el, nimic legat de cuburile și peșterile munților nebuniei pe care îi treceam, răsunători de ecouri, aburoși și scobiți de galerii ca de viermi, asemenea unor faguri; era o singură vedere fantastică, demoniacă, printre norii clocotitori ai zenitului, a ceea ce se afla în spatele acelor alți munți violeți dinspre apus, pe care Cei Străvechi îi ocoliseră și de care se temuseră. Este foarte probabil că lucrul a fost o pură amăgire, născută din încordările prin care trecuserăm și din mirajul real, deși nerecunoscut, al orașului mort de dincolo de munți, văzut lângă tabăra lui Lake cu o zi înainte; dar pentru Danforth era atât de real, încât suferă încă de pe urma lui.
În rare împrejurări, a șoptit lucruri incoerente și nechibzuite despre „groapa neagră”, „marginea sculptată”, „proto-shoggothi”, „corpurile solide fără ferestre, cu cinci dimensiuni”, „cilindrul fără nume”, „farul străvechi”, „Yog-Sothoth”, „materia gelatinoasă albă primordială”, „culoarea din spațiu”, „aripile”, „ochii din întuneric”, „scara Lunii”, „cel dintâi, cel veșnic, cel nemuritor” și alte concepții bizare; dar când este pe deplin el însuși, le respinge pe toate și le pune pe seama lecturilor lui ciudate și macabre din anii de mai înainte. Danforth, într-adevăr, este cunoscut ca fiind printre puținii care au cutezat vreodată să străbată până la capăt acel exemplar ros de viermi al *Necronomiconului*, ținut sub cheie în biblioteca universității.
Cerul mai înalt, când treceam lanțul, era cu siguranță destul de aburos și de tulburat; deși nu am văzut zenitul, îmi pot foarte bine închipui că vârtejurile lui de pulbere de gheață ar fi putut lua forme stranii. Închipuirea, știind cât de viu pot fi uneori reflectate, refractate și mărite priveliști îndepărtate de asemenea straturi de nori neliniștiți, ar fi putut adăuga cu ușurință restul — și, firește, Danforth n-a făcut aluzie la niciuna dintre acele orori anume decât după ce amintirea lui avusese răgaz să se folosească de lecturile de odinioară. Nu ar fi putut niciodată să vadă atât de mult într-o singură privire de o clipă.
În acel moment, țipetele lui se mărgineau la repetarea unui singur cuvânt nebunesc, al cărui izvor era mult prea vădit:
„Tekeli-li! Tekeli-li!”