Niciunul dintre noi, îmi închipui, nu a dormit prea adânc ori fără întrerupere în dimineața aceea; căci atât însuflețirea stârnită de descoperirea lui Lake, cât și furia crescândă a vântului făceau cu neputință un asemenea lucru. Rafalele erau atât de sălbatice, chiar și acolo unde ne aflam noi, încât nu ne puteam opri să ne întrebăm cât de rău trebuia să fie în tabăra lui Lake, chiar sub uriașele piscuri necunoscute care le nășteau și le dezlănțuiau. McTighe era treaz la zece și a încercat să ia legătura prin radio cu Lake, după cum conveniserăm; dar o anumită stare electrică a aerului răscolit dinspre apus părea să împiedice comunicarea. Am reușit totuși să prindem *Arkham*, iar Douglas mi-a spus că și el încercase zadarnic să ajungă la Lake. Nu știa nimic despre vânt, căci în strâmtoarea McMurdo abia adia, în ciuda furiei lui neîntrerupte acolo unde eram noi.
De-a lungul întregii zile am ascultat cu toții, neliniștiți, și am încercat la răstimpuri să-l chemăm pe Lake, dar mereu fără rezultat. Pe la amiază, o adevărată dezlănțuire nebunească a vântului s-a năpustit dinspre apus, făcându-ne să ne temem pentru siguranța taberei; s-a potolit însă în cele din urmă, cu numai o revenire moderată la două după-amiaza. După trei s-a făcut foarte liniște și ne-am îndoit străduințele de a lua legătura cu Lake. Gândindu-ne că avea patru avioane, fiecare înzestrat cu o excelentă instalație de unde scurte, nu ne puteam închipui vreun accident obișnuit care să-i scoată din funcțiune, dintr-odată, întregul echipament radiotelegrafic. Cu toate acestea, tăcerea de piatră continua; iar când ne gândeam la forța delirantă pe care trebuia s-o fi avut vântul în ținutul său, nu ne puteam opri de la cele mai cumplite presupuneri.
Până la șase, temerile noastre deveniseră puternice și precise; după o consfătuire prin radio cu Douglas și Thorfinnssen, am hotărât să iau măsuri pentru cercetare. Al cincilea avion, pe care-l lăsaserăm la depozitul de provizii din strâmtoarea McMurdo cu Sherman și doi marinari, era în stare bună și gata de întrebuințare imediată; părea că se ivise tocmai situația de urgență pentru care fusese păstrat. L-am chemat pe Sherman prin radio și i-am poruncit să vină cât mai repede la mine, la baza sudică, cu avionul și cei doi marinari; condițiile atmosferice păreau deosebit de prielnice. Am discutat apoi alcătuirea grupului care urma să cerceteze și am hotărât să mergem cu toții, împreună cu sania și câinii pe care-i păstrasem cu mine. Nici măcar o încărcătură atât de mare nu ar fi depășit puterile unuia dintre avioanele uriașe, construite la comanda noastră specială pentru transportul mașinilor grele. La răstimpuri, încercam încă să ajung la Lake prin radio, dar totul era zadarnic.
Sherman, cu marinarii Gunnarsson și Larsen, a decolat la șapte și jumătate seara; din mai multe puncte, în timpul zborului, a anunțat o călătorie liniștită. Au sosit la baza noastră la miezul nopții și cu toții am discutat îndată pasul următor. Era primejdios să zbori deasupra Antarcticii într-un singur avion, fără un șir de baze, dar nimeni nu s-a dat înapoi de la ceea ce părea necesitatea cea mai limpede. După o primă încărcare a avionului, ne-am culcat la două pentru o scurtă odihnă; patru ore mai târziu eram însă din nou în picioare, ca să isprăvim încărcatul și împachetatul.
La șapte și un sfert dimineața, la 25 ianuarie, am pornit în zbor spre nord-vest, cu McTighe la comenzi, zece oameni, șapte câini, o sanie, o rezervă de combustibil și hrană și alte lucruri, printre care instalația radiotelegrafică a avionului. Atmosfera era limpede, destul de liniștită și cu o temperatură relativ blândă; ne așteptam la foarte puține greutăți ca să ajungem la latitudinea și longitudinea pe care Lake le indicase pentru tabăra sa. Temerile noastre priveau ceea ce am fi putut găsi ori nu am fi găsit la capătul drumului; căci tăcerea continua să răspundă tuturor apelurilor trimise spre tabără.
Fiecare întâmplare din acel zbor de patru ore și jumătate mi-a rămas arsă în memorie, din pricina însemnătății sale hotărâtoare în viața mea. A însemnat pierderea, la vârsta de cincizeci și patru de ani, a întregii liniști și a întregului echilibru pe care mintea normală le posedă datorită concepției sale obișnuite despre Natura din afară și legile Naturii. Din acel moment, noi zece — dar, mai presus de toți ceilalți, studentul Danforth și cu mine — aveam să înfruntăm o lume îngrozitor de lărgită, cu spaime la pândă, pe care nimic nu le poate șterge din simțirea noastră și pe care, dacă am putea, ne-am feri să le împărtășim omenirii întregi. Ziarele au tipărit buletinele trimise din avionul aflat în zbor; ele povesteau despre drumul nostru fără escală, despre cele două lupte cu vijeliile perfide din straturile înalte ale aerului, despre priveliștea suprafeței răscolite unde Lake săpase puțul la jumătatea călătoriei sale, cu trei zile înainte, și despre grupul de cilindri stranii de zăpadă pufoasă, asemenea celor pe care Amundsen și Byrd îi văzuseră rostogolindu-se în vânt peste leghele nesfârșite ale podișului înghețat. A venit însă un moment când simțămintele noastre nu mai puteau fi transmise în cuvinte pe care presa să le înțeleagă; apoi un alt moment, când a trebuit să adoptăm o adevărată regulă de cenzură strictă.
Marinarul Larsen a fost primul care a zărit în față linia zimțată a conurilor și piscurilor vrăjitorești; strigătele lui ne-au trimis pe toți la ferestrele marelui avion cu cabină închisă. În ciuda vitezei noastre, ele ieșeau foarte încet în relief; astfel am știut că trebuiau să fie infinit de departe, vizibile doar datorită înălțimii lor anormale. Încetul cu încetul însă s-au înălțat sumbru în cerul apusean; ne-au îngăduit să deslușim diferite culmi golașe, pustii și negricioase și să simțim ciudata impresie de fantasmă pe care o trezeau, văzute în lumina roșiatică antarctică pe fundalul incitant al norilor irizați de pulbere de gheață. În întregul spectacol stăruia și se răspândea pretutindeni sugestia unui secret uluitor și a unei posibile revelații; ca și cum aceste turle austere de coșmar ar fi marcat pilonii unei porți înspăimântătoare spre sfere interzise ale visului și spre abisuri complexe ale timpului îndepărtat, ale spațiului și ale ultradimensionalității. Nu mă puteam împiedica să simt că erau lucruri rele — munți ai nebuniei, ale căror povârnișuri de dincolo priveau spre un abis ultim și blestemat. Acel fundal de nori învolburați, pe jumătate luminoși, cuprindea sugestii de nespus ale unui dincolo eteric și nedeslușit, cu mult mai presus de spațiul pământesc; amintea în chip îngrozitor de depărtarea absolută, de izolarea, pustiirea și moartea de eoni ale acestei lumi australe necălcate și nepătrunse.
Tânărul Danforth ne-a atras atenția asupra regularităților ciudate ale conturului munților celor mai înalți — regularități ca niște fragmente de cuburi perfecte agățate de piscuri, pe care Lake le pomenise în mesaje și care îi îndreptățeau într-adevăr comparația cu sugestiile de vis ale unor ruine de temple primordiale pe culmi asiatice învăluite în nori, zugrăvite atât de subtil și de straniu de Roerich. Tot acest continent nepământean de mistere muntoase avea, într-adevăr, ceva obsedant de asemănător cu Roerich. Simțisem aceasta în octombrie, când zăriserăm pentru prima oară Țara Victoria, și o simțeam acum din nou. Totodată, într-un nou val de neliniște, îmi dădeam seama de asemănările cu miturile arhaice; de cât de tulburător corespundea acest tărâm ucigător podișului Leng de faimă nefastă din scrierile primordiale. Mitologii au așezat Leng în Asia Centrală; dar memoria neamului omenesc — ori a înaintașilor săi — e lungă și se poate prea bine ca unele povești să ne fi venit din țări, din munți și din temple ale groazei mai vechi decât Asia și mai vechi decât orice lume omenească pe care o cunoaștem. Câțiva mistici cutezători au sugerat o origine prepleistocenă a fragmentarelor *Manuscrise Pnakotice* și au presupus că închinătorii lui Tsathoggua erau la fel de străini omenirii ca Tsathoggua însuși. Leng, oriunde ar fi pândit în spațiu sau în timp, nu era un ținut în care aș fi dorit să mă aflu, nici măcar în apropierea lui; și nici vecinătatea unei lumi care născuse vreodată monstruozități atât de ambigue și arhaice ca acelea abia pomenite de Lake nu-mi era pe plac. În clipa aceea regretam că citisem vreodată detestatul *Necronomicon* ori că vorbisem atât de mult cu acel folclorist neplăcut de erudit, Wilmarth, de la universitate.
Fără îndoială, această stare a agravat reacția mea la mirajul bizar care a izbucnit asupra noastră din zenitul tot mai opalescent, pe când ne apropiam de munți și începeam să deslușim ondulațiile crescânde ale culmilor de la poale. Văzusem zeci de miraje polare în săptămânile dinainte, unele la fel de nefirești și de fantastic de vii ca acela de acum; dar acesta avea o însușire cu totul nouă și obscură de simbolism amenințător și m-am înfiorat când labirintul învolburat de ziduri, turnuri și minarete fabuloase s-a înălțat din aburii tulburi ai gheții, deasupra capetelor noastre.
Impresia era a unei cetăți ciclopice, cu o arhitectură necunoscută omului și închipuirii omenești, cu vaste îngrămădiri de zidărie neagră ca noaptea, care întruchipau monstruoase pervertiri ale legilor geometrice și atingeau cele mai grotești extreme ale unei bizarerii sinistre. Erau conuri trunchiate, uneori terasate ori canelate, încununate de fusuri cilindrice înalte, lărgite bulbos ici și colo și adesea terminate în etaje de discuri destul de subțiri, cu margini festonate; și construcții stranii, proeminente, asemănătoare unor mese, sugerând stive de nenumărate lespezi dreptunghiulare, plăci circulare ori stele cu cinci colțuri, fiecare depășind-o pe cea de dedesubt. Erau conuri și piramide compozite, fie singure, fie încununând cilindri, cuburi ori conuri și piramide trunchiate mai turtite, și, din când în când, turle ca niște ace, în grupuri ciudate de câte cinci. Toate aceste structuri febrile păreau legate între ele de poduri tubulare care treceau de la una la alta la diferite înălțimi amețitoare, iar scara pe care o sugera întregul era înspăimântătoare și apăsătoare prin gigantismul ei pur. Tipul general al mirajului nu era prea deosebit de unele dintre formele mai sălbatice observate și desenate de balenierul arctic Scoresby în 1820; dar în acel timp și loc, cu piscurile întunecate și necunoscute avântându-se uluitor înaintea noastră, cu descoperirea anormală a lumii străvechi în minte și cu vălul unui dezastru probabil învăluind cea mai mare parte a expediției, păream cu toții să găsim în el o urmă de răutate latentă și de prevestire infinit de nefastă.
M-am bucurat când mirajul a început să se destrame, deși, în cursul destrămării, feluritele turnulețe și conuri de coșmar au luat forme trecătoare și deformate de o hidoșenie încă și mai mare. Pe măsură ce întreaga iluzie se topea într-o opalescență clocotitoare, am început să privim din nou spre pământ și am văzut că sfârșitul călătoriei noastre nu era departe. Munții necunoscuți din față se ridicau amețitor ca un înfricoșător zid de uriași, iar regularitățile lor ciudate se vedeau cu o limpezime uluitoare chiar și fără binoclu. Eram acum deasupra celor mai joase culmi de la poale și puteam zări, printre zăpada, gheața și peticele golașe ale podișului lor principal, două pete întunecate pe care le-am socotit tabăra și forajul lui Lake. Munții de la poale mai înalți se ridicau brusc la cinci ori șase mile depărtare, alcătuind un lanț aproape separat de înfricoșătorul șir al piscurilor de dincolo, mai înalte decât Himalaya. În cele din urmă, Ropes — studentul care-l înlocuise pe McTighe la comenzi — a început să coboare spre pata întunecată din stânga, a cărei mărime o arăta drept tabără. În acel timp, McTighe a transmis ultimul mesaj radiotelegrafic necenzurat pe care lumea avea să-l primească de la expediția noastră.
Toată lumea, firește, a citit scurtele și nesatisfăcătoarele buletine despre restul șederii noastre în Antarctica. La câteva ore după aterizare, am trimis un raport prudent despre tragedia pe care o găsiserăm și am anunțat cu șovăială nimicirea întregului grup al lui Lake de către înspăimântătorul vânt din ziua dinainte ori din noaptea care o precedase. Unsprezece morți cunoscuți, tânărul Gedney dispărut. Oamenii ne-au iertat relatările vagi și lipsite de amănunte, înțelegând șocul pe care trebuie să ni-l fi pricinuit tristul eveniment, și ne-au crezut când am explicat că acțiunea sfârtecătoare a vântului făcuse cu neputință transportarea tuturor celor unsprezece trupuri în afara Antarcticii. Într-adevăr, mă măgulesc cu gândul că, nici măcar în mijlocul suferinței, al totalei noastre nedumeriri și al groazei care ne încleșta sufletele, nu ne-am depărtat aproape deloc de adevăr în vreun caz anume. Imensa însemnătate stă în ceea ce n-am îndrăznit să spunem — ceea ce n-aș spune nici acum, dacă n-ar trebui să-i feresc pe alții de spaime fără nume.
Este un fapt că vântul făcuse prăpăd. Rămâne foarte îndoielnic dacă ar fi putut supraviețui cu toții, chiar și fără celălalt lucru. Furtuna, cu furia particulelor de gheață mânate nebunește, trebuie să fi întrecut orice întâlnise expediția noastră mai înainte. Unul dintre adăposturile avioanelor — se pare că toate fuseseră lăsate într-o stare mult prea șubredă și nepotrivită — era aproape pulverizat; turla de la forajul îndepărtat fusese cu totul sfărâmată. Metalul expus al avioanelor de la sol și al mașinilor de foraj fusese șlefuit de lovituri până la un luciu puternic, iar două dintre corturile mici erau turtite, în ciuda întăririlor lor cu zăpadă. Suprafețele de lemn lăsate în bătaia vântului erau ciuruite și dezgolite de vopsea, iar toate urmele din zăpadă fuseseră șterse cu desăvârșire. Este de asemenea adevărat că nu am găsit niciunul dintre obiectele biologice arhaice care să poată fi scos întreg din Antarctica. Am adunat câteva minerale dintr-o mare grămadă răvășită, printre care mai multe fragmente de steatit verzui ale căror ciudate rotunjiri în cinci colțuri și modele abia vizibile de puncte grupate stârniseră atâtea comparații îndoielnice; și câteva oase fosile, printre care cele mai caracteristice dintre exemplarele cu răni curioase.
Niciunul dintre câini nu supraviețuise; țarcul lor de zăpadă, construit în grabă lângă tabără, era aproape cu totul distrus. Vântul ar fi putut face aceasta, deși stricăciunile mai mari pe latura dinspre tabără, care nu era cea expusă vântului, sugerează o săritură în afară ori o spargere făcută chiar de animalele înnebunite. Toate cele trei sănii dispăruseră, iar noi am încercat să explicăm că vântul le-ar fi putut purta în necunoscut. Sonda și mașinile de topire a gheții de la foraj erau prea grav avariate ca să merite salvate, așa că le-am folosit pentru a astupa acea poartă către trecut, subtil tulburătoare, pe care Lake o deschisese prin dinamitare. Am lăsat tot acolo cele două avioane cele mai zdruncinate; căci grupul nostru supraviețuitor nu avea în total decât patru piloți adevărați — Sherman, Danforth, McTighe și Ropes —, iar Danforth se afla într-o stare nervoasă proastă pentru navigație. Am adus înapoi toate cărțile, echipamentul științific și celelalte accesorii pe care le-am putut găsi, deși multe fuseseră purtate de vânt într-un chip destul de inexplicabil. Corturile de rezervă și blănurile fie lipseau, fie erau în stare foarte proastă.
Era aproximativ patru după-amiaza când, după ce o cercetare aeriană pe o întindere mare ne silise să-l socotim pe Gedney pierdut, am trimis mesajul nostru prudent navei *Arkham*, pentru retransmitere; cred că am făcut bine păstrându-l atât de calm și de rezervat pe cât am izbutit. Cel mai mult am vorbit despre agitație în legătură cu câinii, a căror neliniște înnebunită lângă exemplarele biologice era de așteptat din relatările bietului Lake. Cred că n-am pomenit de manifestarea aceleiași neliniști când adulmecau ciudatele fragmente de steatit verzui și anumite alte obiecte din ținutul răvășit; obiecte printre care se numărau instrumente științifice, avioane și mașini, atât din tabără, cât și de la foraj, ale căror părți fuseseră slăbite, mutate ori altfel manipulate de vânturi care trebuie să fi ascuns o curiozitate și o înclinație spre cercetare neobișnuite.
Despre cele paisprezece exemplare biologice am fost, în chip scuzabil, nepreciși. Am spus că singurele pe care le descoperiserăm erau deteriorate, dar că rămăsese destul din ele pentru a dovedi că descrierea lui Lake era în întregime și impresionant de exactă. Ne era greu să ne ținem simțămintele personale în afara acestei chestiuni — n-am pomenit numere și nici n-am spus exact cum le găsiserăm pe cele pe care le găsiserăm. Până atunci conveniserăm să nu transmitem nimic care ar fi sugerat nebunie din partea oamenilor lui Lake și, fără îndoială, părea nebunie să găsești șase monstruozități imperfecte îngropate cu grijă în picioare, în morminte adânci de nouă picioare, săpate în zăpadă, sub movile cu cinci colțuri, înțepate cu grupuri de puncte în modele exact ca acelea de pe ciudatele fragmente de steatit verzui dezgropate din vremuri mezozoice ori terțiare. Cele opt exemplare perfecte pomenite de Lake păreau să fi fost purtate cu totul de vânt.
Am fost grijulii și cu liniștea sufletească a publicului în general; de aceea Danforth și cu mine am spus puține despre înspăimântătoarea călătorie peste munți din ziua următoare. Faptul că numai un avion ușurat drastic de încărcătură ar fi putut trece un lanț de asemenea înălțime a mărginit, în chip milostiv, acea recunoaștere la noi doi. La întoarcerea noastră, la unu dimineața, Danforth era aproape de isterie, dar păstra o stăpânire de sine admirabilă. Nu a fost nevoie de stăruințe ca să-l fac să promită că nu va arăta schițele și celelalte lucruri aduse în buzunare, că nu le va spune celorlalți nimic mai mult decât conveniserăm să transmitem lumii din afară și că va ascunde filmele aparatelor noastre fotografice pentru a le developa mai târziu, în particular; astfel, o parte a relatării mele de acum va fi la fel de nouă pentru Pabodie, McTighe, Ropes, Sherman și ceilalți ca pentru lumea întreagă. Într-adevăr — Danforth e mai închis la gură decât mine; căci a văzut — ori crede că a văzut — un lucru pe care nu mi-l va spune nici mie.
După cum știe toată lumea, raportul nostru cuprindea o relatare a unei ascensiuni grele; o confirmare a părerii lui Lake că marile piscuri sunt din ardezie arhaică și din alte straturi cutate din timpuri cu totul primordiale, neschimbate cel puțin din Comanchianul mijlociu; un comentariu convențional asupra regularității formațiunilor de cuburi și ziduri agățate de munți; concluzia că gurile peșterilor indică filoane calcaroase dizolvate; presupunerea că anumite povârnișuri și trecători ar îngădui unor alpiniști încercați să escaladeze și să traverseze întregul lanț; și observația că partea tainică de dincolo cuprinde un suprapodiș înalt și imens, la fel de vechi și de neschimbător ca munții înșiși — la douăzeci de mii de picioare altitudine, cu formațiuni de rocă grotești ieșind printr-un strat glaciar subțire și cu munți scunzi la poale, ridicându-se treptat între suprafața generală a podișului și abrupturile piscurilor celor mai înalte.
Acest ansamblu de date este adevărat în toate privințele, în limitele a ceea ce spune, și i-a mulțumit pe deplin pe oamenii din tabără. Ne-am pus absența de șaisprezece ore — mai lungă decât cerea programul anunțat de zbor, aterizare, recunoaștere și recoltare de roci — pe seama unui lung și imaginar răstimp de vânturi potrivnice; și am spus adevărul despre aterizarea noastră pe munții de la poalele versantului de dincolo. Din fericire, povestea noastră suna destul de realist și de prozaic ca să nu-i ispitească pe ceilalți să ne imite zborul. Dacă vreunul ar fi încercat, mi-aș fi folosit toate puterile de convingere ca să-l opresc — și nu știu ce ar fi făcut Danforth. Cât lipsiserăm, Pabodie, Sherman, Ropes, McTighe și Williamson lucraseră ca niște castori la cele mai bune două avioane ale lui Lake; le făcuseră din nou apte de întrebuințare, în ciuda intervențiilor cu totul inexplicabile asupra mecanismelor lor de funcționare.
Am hotărât să încărcăm toate avioanele în dimineața următoare și să pornim înapoi spre vechea noastră bază cât mai repede. Chiar dacă era ocolită, aceasta era calea cea mai sigură de a ne îndrepta spre strâmtoarea McMurdo; căci un zbor în linie dreaptă peste cele mai deplin necunoscute întinderi ale continentului mort de eoni ar fi presupus multe primejdii suplimentare. Cu greu mai era cu putință vreo explorare, dată fiind tragica noastră decimare și distrugerea mașinilor de foraj; iar îndoielile și spaimele din jur — pe care nu le dezvăluiserăm — ne făceau să dorim doar să scăpăm cât mai repede din această lume australă de pustiire și nebunie pânditoare.
După cum știe publicul, întoarcerea noastră în lume s-a făcut fără alte dezastre. Toate avioanele au ajuns la vechea bază în seara zilei următoare — 27 ianuarie —, după un zbor iute, fără escală; iar la 28 am ajuns în strâmtoarea McMurdo în două etape, singura oprire fiind foarte scurtă și pricinuită de o cârmă de direcție defectă, în vântul furios de deasupra platformei de gheață, după ce lăsaserăm în urmă marele podiș. Peste încă cinci zile, *Arkham* și *Miskatonic*, cu toți oamenii și întregul echipament la bord, se desprindeau din gheața tot mai deasă a banchizei și înaintau spre nord prin Marea Ross, în timp ce munții batjocoritori ai Țării Victoria se înălțau spre apus pe un cer antarctic tulbure și răsuceau vaietele vântului într-o muzică de fluier cu registru larg, care-mi îngheța sufletul până în adânc. La mai puțin de două săptămâni după aceea, am lăsat în urmă ultimul semn de pământ polar și am mulțumit cerului că scăpaserăm dintr-un tărâm bântuit și blestemat, unde viața și moartea, spațiul și timpul încheiaseră alianțe negre și blasfematoare în epocile necunoscute de când materia se zvârcolise și înotase întâia oară pe scoarța abia răcită a planetei.
De la întoarcere, am lucrat cu toții necontenit pentru a descuraja explorarea Antarcticii și am păstrat pentru noi anumite îndoieli și presupuneri, cu o minunată unitate și credincioșie. Nici măcar tânărul Danforth, cu colapsul lui nervos, nu s-a clintit și nu a îndrugat nimic medicilor săi — într-adevăr, după cum am spus, este un lucru pe care crede că numai el l-a văzut și pe care nu mi-l va spune nici mie, deși cred că i-ar ajuta starea psihologică dacă ar consimți s-o facă. Ar putea lămuri și ușura multe, deși poate că acel lucru nu era decât urmarea amăgitoare a unui șoc dinainte. Aceasta este impresia pe care o adun din acele rare clipe de pierdere a controlului când îmi șoptește lucruri fără legătură — lucruri pe care le neagă cu înverșunare îndată ce se stăpânește din nou.
Va fi greu să-i abatem pe alții de la marele sud alb și unele dintre străduințele noastre ar putea dăuna de-a dreptul cauzei, atrăgând atenția cercetătoare. Ar fi trebuit să știm de la început că niciodată nu moare curiozitatea omenească și că rezultatele pe care le anunțaserăm aveau să fie de ajuns pentru a-i îmboldi pe alții să înainteze în aceeași străveche urmărire a necunoscutului. Rapoartele lui Lake despre acele monstruozități biologice îi însuflețiseră la culme pe naturaliști și paleontologi; deși fuseserăm destul de chibzuiți să nu arătăm părțile desprinse pe care le luaserăm chiar de la exemplarele îngropate ori fotografiile noastre cu ele, așa cum fuseseră găsite. Ne-am ferit totodată să arătăm oasele cu leziuni și fragmentele de steatit verzui mai derutante; Danforth și cu mine am păzit cu strictețe imaginile pe care le fotografiaserăm ori le desenaserăm pe suprapodișul de dincolo de lanț și lucrurile mototolite pe care le neteziserăm, le studiaserăm cu groază și le aduseserăm în buzunare. Dar acum grupul Starkweather-Moore se organizează, cu o temeinicie mult peste orice încercase expediția noastră. Dacă nu sunt abătuți de la plan, vor ajunge în nucleul cel mai lăuntric al Antarcticii și vor topi și fora până vor scoate la lumină ceea ce ar putea pune capăt lumii pe care o cunoaștem. Așa că trebuie să-mi înfrâng în cele din urmă toate reticențele — chiar și despre acel ultim lucru fără nume, de dincolo de munții nebuniei.