Ar fi anevoios să dau o relatare amănunțită și în ordine a rătăcirilor noastre în acel fagure cavernos de zidărie primordială, mort de eoni; acel monstruos bârlog al tainelor străvechi, care răsuna acum, pentru întâia oară după epoci fără număr, de pașii unor picioare omenești. Cu atât mai mult cu cât o parte atât de mare a dramei și a revelației cumplite a venit numai din studierea sculpturilor murale omniprezente. Fotografiile cu bliț pe care le-am făcut acelor sculpturi vor contribui mult la dovedirea adevărului celor dezvăluite acum; este de plâns că nu aveam cu noi o rezervă mai mare de film. Așa cum stăteau lucrurile, după ce am folosit toate filmele, am făcut în carnete schițe grosolane ale unor trăsături izbitoare.
Clădirea în care intraserăm era de mari dimensiuni și de o alcătuire complexă și ne dădea o idee impresionantă despre arhitectura acelui trecut geologic fără nume. Pereții despărțitori interiori erau mai puțin masivi decât zidurile exterioare, dar la nivelurile de jos se păstraseră excelent. O complexitate labirintică, cu diferențe curios de neregulate între nivelurile pardoselilor, caracteriza întreaga alcătuire; fără urma de hârtie ruptă lăsată în spate, ne-am fi rătăcit cu siguranță chiar de la început. Am hotărât să explorăm mai întâi părțile de sus, mai dărăpănate, și am urcat, așadar, prin labirint vreo sută de picioare, până unde cel mai înalt șir de încăperi se căsca, plin de zăpadă și ruinat, către cerul polar. Urcușul se făcea pe rampe de piatră abrupte, cu nervuri transversale, ori planuri înclinate care țineau pretutindeni locul scărilor. Încăperile întâlnite aveau toate formele și proporțiile imaginabile, de la stele cu cinci colțuri la triunghiuri și cuburi perfecte. Se putea spune, fără mare risc de greșeală, că media lor generală era de vreo treizeci pe treizeci de picioare la pardoseală și douăzeci de picioare înălțime, deși existau multe încăperi mai mari. După ce am cercetat temeinic zonele de sus și nivelul gheții, am coborât etaj cu etaj în partea scufundată, unde am văzut curând că ne aflam într-un labirint neîntrerupt de încăperi și coridoare legate între ele, ducând probabil peste întinderi fără margini dincolo de această clădire anume. Masivitatea ciclopică și gigantismul tuturor lucrurilor din jur deveneau straniu de apăsătoare; era ceva vag, dar adânc neomenesc în toate contururile, dimensiunile, proporțiile, decorațiile și subtilitățile constructive ale zidăriei de piatră blasfemiator de arhaice. Din ceea ce dezvăluiau sculpturile, ne-am dat curând seama că acest oraș monstruos avea multe milioane de ani.
Nu putem explica încă principiile inginerești folosite la echilibrarea și potrivirea anormală a uriașelor mase de rocă, deși, în chip vădit, funcția arcului avea un rol de seamă. Încăperile vizitate erau cu totul golite de orice obiect ce putea fi transportat, împrejurare care ne întărea credința în părăsirea voită a orașului. Elementul decorativ principal era sistemul aproape universal de sculptură murală; acesta tindea să se desfășoare în benzi orizontale neîntrerupte, late de trei picioare, dispuse de la pardoseală la tavan în alternanță cu benzi de aceeași lățime, ocupate de arabescuri geometrice. Existau excepții de la această regulă de așezare, dar predominanța ei era covârșitoare. Adesea însă, de-a lungul uneia dintre benzile de arabescuri, era adâncită o serie de cartușe netede, cu grupuri de puncte alcătuite în modele ciudate.
Tehnica, am văzut curând, era matură, desăvârșită și evoluată estetic până la cel mai înalt grad de măiestrie civilizată; cu totul străină însă, în fiecare amănunt, de orice tradiție artistică cunoscută a neamului omenesc. În finețea execuției, nicio sculptură văzută vreodată de mine nu se putea apropia de ea. Cele mai mărunte detalii ale unei vegetații complexe ori ale vieții animale erau redate cu o uimitoare însuflețire, în ciuda scării îndrăznețe a sculpturilor; desenele convenționale erau minunății de complexitate meșteșugită. Arabescurile dovedeau o folosire aprofundată a principiilor matematice și erau alcătuite din curbe și unghiuri cu simetrii obscure, întemeiate pe numărul cinci. Benzile figurative urmau o tradiție puternic formalizată și tratau perspectiva într-un chip aparte; aveau însă o forță artistică ce ne mișca adânc, în ciuda prăpastiei deschise între noi de vaste perioade geologice. Metoda lor de desen se sprijinea pe o singulară juxtapunere a secțiunii transversale cu silueta bidimensională și întruchipa o psihologie analitică mai presus de a oricărui neam cunoscut din Antichitate. Este zadarnic să încercăm a compara această artă cu vreuna reprezentată în muzeele noastre. Cei care ne vor vedea fotografiile îi vor găsi probabil cea mai apropiată asemănare în anumite concepții grotești ale celor mai îndrăzneți futuriști.
Desenul arabescurilor era alcătuit numai din linii adâncite, a căror adâncime pe pereții neerodați varia de la unul la doi țoli. Când apăreau cartușe cu grupuri de puncte — în chip vădit inscripții într-o limbă și într-un alfabet necunoscute, primordiale —, suprafața netedă era adâncită cu poate un țol și jumătate, iar punctele cu încă poate o jumătate de țol. Benzile figurative erau în basorelief adâncit, cu fundalul coborât cam doi țoli față de suprafața inițială a peretelui. Pe unele exemplare se puteau desluși urmele unei colorări de odinioară, deși, în cea mai mare parte, eonii fără număr dezagregaseră și alungaseră orice pigmenți care ar fi putut fi aplicați. Cu cât studiai mai mult tehnica minunată, cu atât admirai mai mult lucrările. Sub convenționalizarea lor strictă puteai desluși observația minuțioasă și exactă și priceperea grafică a artiștilor; într-adevăr, convențiile înseși slujeau la simbolizarea și accentuarea adevăratei esențe ori a însușirii vitale distinctive a fiecărui obiect înfățișat. Simțeam și că, dincolo de aceste virtuți recognoscibile, pândeau altele, inaccesibile percepțiilor noastre. Anumite trăsături, ici și colo, sugerau vag simboluri și stimuli latenți cărora un alt fond mintal și afectiv, precum și o înzestrare senzorială mai bogată ori diferită, le-ar fi putut da pentru noi o semnificație profundă și sfâșietoare.
Subiectele sculpturilor veneau, în chip vădit, din viața epocii dispărute în care fuseseră create și cuprindeau multă istorie vădită. Tocmai această preocupare anormală pentru istorie a neamului primordial — o împrejurare întâmplătoare care, prin coincidență, lucra miraculos în favoarea noastră — făcea sculpturile atât de înfiorător de grăitoare pentru noi și ne-a determinat să punem fotografierea și transcrierea lor mai presus de orice altă grijă. În anumite încăperi, alcătuirea predominantă era variată prin prezența unor hărți geografice, hărți astronomice și alte desene științifice la scară mărită — lucruri care aduceau o confirmare naivă și cumplită celor deduse din frizele și panourile figurative de jos. Lăsând să se întrevadă ceea ce dezvăluia totul, nu pot decât să sper că relatarea mea nu va trezi în cei care mă cred cât de cât o curiozitate mai mare decât prudența sănătoasă. Ar fi tragic dacă cineva ar fi atras către acel tărâm al morții și al groazei chiar de avertismentul menit să-l descurajeze.
Acești pereți sculptați erau întrerupți de ferestre înalte și de masive intrări de douăsprezece picioare; unele și altele mai păstrau din când în când scândurile de lemn pietrificat — bogat sculptate și lustruite — ale obloanelor și ușilor propriu-zise. Toate garniturile metalice pieriseră de mult, dar unele uși rămăseseră la locurile lor și trebuiau împinse cu forța în lături în timp ce înaintam dintr-o încăpere în alta. Ici și colo se păstraseră rame de ferestre cu ciudate geamuri transparente — cele mai multe eliptice —, deși nu în număr însemnat. Existau și numeroase nișe de mari dimensiuni, de obicei goale, dar cuprinzând din când în când câte un obiect bizar cioplit din steatit verde, fie spart, fie poate socotit prea neînsemnat ca să merite să fie luat. Alte deschizături erau fără îndoială legate de instalații mecanice dispărute — de încălzire, iluminat și altele asemenea —, de felul celor sugerate de multe sculpturi. Tavanele tindeau să fie simple, dar fuseseră uneori încrustate cu plăci de steatit verde ori de alt fel, acum în cea mai mare parte căzute. Pardoselile erau și ele pavate cu asemenea plăci, deși predominau pardoselile simple de piatră.
După cum am spus, toate mobilele și celelalte obiecte mobile lipseau; sculpturile dădeau însă o idee limpede despre ciudatele dispozitive care umpluseră cândva aceste încăperi asemenea unor morminte, pline de ecouri. Deasupra păturii glaciare, pardoselile erau în general acoperite cu straturi groase de detritus, resturi și sfărâmături; mai jos însă, starea aceasta se atenua. În unele dintre încăperile și coridoarele inferioare nu era mai mult decât praf nisipos ori încrustații străvechi, în vreme ce anumite zone aveau o nefirească înfățișare de curățenie desăvârșită, ca și cum abia ar fi fost măturate. Firește, acolo unde se produseseră rupturi ori prăbușiri, nivelurile de jos erau la fel de pline de sfărâmături ca cele de sus. O curte centrală — ca în alte construcții văzute din aer — ferea zonele interioare de întunericul deplin; de aceea, în încăperile de sus rareori trebuia să ne folosim lanternele electrice, în afară de momentele când studiam detalii sculptate. Sub calota de gheață însă, amurgul se adâncea; în multe părți ale încâlcitului nivel de la sol se apropia de bezna absolută.
Pentru a-ți face chiar și o idee rudimentară despre gândurile și simțămintele noastre pe măsură ce pătrundeam în acest labirint de zidărie neomenească, tăcut de eoni, trebuie să pui în legătură un haos năucitor și de nepătruns de stări fugare, amintiri și impresii. Numai vechimea înspăimântătoare și pustiirea ucigătoare a locului ar fi fost de ajuns să copleșească aproape orice om sensibil; acestora li se adăugau însă recenta groază nelămurită din tabără și revelațiile aduse mult prea curând de cumplitele sculpturi murale din jurul nostru. În clipa în care am dat peste o porțiune perfectă de sculptură, unde nu putea exista nicio ambiguitate de interpretare, a fost de ajuns o scurtă cercetare ca să aflăm adevărul hidos — un adevăr despre care ar fi naiv să pretindem că Danforth și cu mine nu-l bănuiserăm fiecare în parte mai înainte, deși ne feriserăm cu grijă să ni-l sugerăm măcar unul altuia. Nu mai putea exista acum nicio îndoială milostivă despre natura ființelor care clădiseră și locuiseră acest monstruos oraș mort cu milioane de ani în urmă, când strămoșii omului erau mamifere arhaice primitive, iar dinozauri uriași rătăceau pe stepele tropicale ale Europei și Asiei.
Până atunci ne agățaserăm de o alternativă disperată și stăruiserăm — fiecare în sinea lui — că omniprezența motivului cu cinci colțuri nu însemna decât vreo glorificare culturală ori religioasă a obiectului natural arhaic care întruchipase atât de vădit însușirea celor cinci colțuri; așa cum motivele decorative ale Cretei minoice glorificau taurul sacru, cele ale Egiptului scarabeul, cele ale Romei lupoaica și vulturul, iar cele ale feluritelor triburi sălbatice câte un animal totemic ales. Dar acum ni se luase și acest singur refugiu și eram siliți să înfruntăm fără ocol revelația care zdruncina rațiunea, anticipată fără îndoială de mult de cititorul acestor pagini. Chiar și acum abia pot îndura să o aștern negru pe alb, dar poate că nici nu va fi nevoie.
Ființele care înălțaseră cândva și locuiseră această zidărie înspăimântătoare, în epoca dinozaurilor, nu erau, într-adevăr, dinozauri, ci ceva cu mult mai rău. Dinozaurii de rând erau lucruri noi și aproape lipsite de minte — dar constructorii orașului erau înțelepți și străvechi și lăsaseră anumite urme în roci care, chiar și pe atunci, zăceau depuse de aproape o mie de milioane de ani… roci depuse înainte ca adevărata viață a Pământului să fi înaintat dincolo de grupuri maleabile de celule… roci depuse înainte ca adevărata viață a Pământului să fi existat măcar. Ei erau făuritorii și înrobitorii acelei vieți și, mai presus de orice îndoială, modelele miturilor străvechi diabolice pe care lucruri precum *Manuscrisele Pnakotice* și *Necronomicon* le pomenesc înspăimântate în aluzii. Ei erau Marii Străvechi care coborâseră, strecurându-se, din stele când Pământul era tânăr — ființele a căror substanță fusese modelată de o evoluție străină și ale căror puteri nu fuseseră nicicând zămislite de această planetă. Și când te gândești că, numai cu o zi înainte, Danforth și cu mine priviserăm cu adevărat fragmente din substanța lor fosilizată de milenii… și că bietul Lake și oamenii lui le văzuseră contururile întregi…
Îmi este, firește, cu neputință să povestesc în ordinea cuvenită etapele prin care am adunat ceea ce știm despre acel monstruos capitol al vieții preumane. După primul șoc al revelației certe, a trebuit să ne oprim o vreme ca să ne venim în fire; se făcuse de-a binelea ora 15:00 când ne-am pornit în adevăratul nostru tur de cercetare sistematică. Sculpturile din clădirea în care intraserăm erau de dată relativ târzie — poate de acum două milioane de ani —, după cum arătau trăsăturile geologice, biologice și astronomice; întruchipau o artă care ar fi fost numită decadentă în comparație cu aceea a exemplarelor găsite de noi în clădiri mai vechi, după ce am trecut poduri pe sub pătura de gheață. Un edificiu săpat în roca masivă părea să dateze de acum patruzeci ori poate chiar cincizeci de milioane de ani — din eocenul inferior ori cretacicul superior — și cuprindea basoreliefuri de o măiestrie care întrecea tot ce am întâlnit, cu o singură excepție uluitoare. Aceea a fost, după cum am convenit de atunci, cea mai veche construcție de locuit pe care am străbătut-o.
Dacă n-aș avea drept sprijin acele fotografii cu bliț care vor fi curând făcute publice, m-aș feri să spun ce am găsit și ce am dedus, de teamă să nu fiu închis ca nebun. Firește, părțile din epoci infinit de îndepărtate ale poveștii adunate din bucăți — înfățișând viața preterestră a ființelor cu capete stelate pe alte planete, în alte galaxii și în alte universuri — pot fi lesne interpretate drept mitologia fantastică a ființelor înseși; totuși, acele părți cuprindeau uneori desene și diagrame atât de nefiresc de apropiate de ultimele descoperiri ale matematicii și astrofizicii, încât abia știu ce să cred. Să judece alții când vor vedea fotografiile pe care le voi publica.
Bineînțeles, niciun ansamblu de sculpturi întâlnit de noi nu povestea mai mult decât o frântură din vreo istorie coerentă; și nici pe departe n-am început să întâlnim feluritele etape ale acelei istorii în ordinea lor cuvenită. Unele încăperi vaste erau unități independente în privința desenelor lor, pe când în alte cazuri o cronică neîntreruptă se desfășura printr-un șir de încăperi și coridoare. Cele mai bune hărți și diagrame se aflau pe pereții unui abis înspăimântător, aflat chiar sub străvechiul nivel al solului — o cavernă de poate două sute de picioare pe fiecare latură și șaizeci de picioare înălțime, care fusese aproape fără îndoială un fel de centru de învățământ. Existau multe repetări stârnitoare de întrebări ale aceluiași material în diferite încăperi și clădiri; căci anumite capitole ale experienței și anumite rezumate ori faze ale istoriei neamului lor fuseseră în chip vădit preferate de feluriți decoratori ori locuitori. Uneori însă, versiuni diferite ale aceleiași teme se dovedeau folositoare la lămurirea punctelor discutabile și la umplerea golurilor.
Mă mir încă de cât de multe am dedus în scurtul timp pe care îl aveam la îndemână. Firește, chiar și acum nu avem decât schița cea mai sumară; mare parte din ea a fost dobândită mai târziu, prin studierea fotografiilor și schițelor făcute de noi. Poate că efectul acestei cercetări ulterioare — amintirile reînviate și impresiile vagi, lucrând împreună cu sensibilitatea firii lui și cu acea presupusă întrezărire finală a groazei, al cărei miez nu mi-l dezvăluie nici mie — a fost cauza nemijlocită a colapsului de acum al lui Danforth. Dar trebuia s-o facem; căci nu ne puteam formula avertismentul în cunoștință de cauză fără informațiile cele mai complete cu putință, iar formularea acelui avertisment este o necesitate de primă însemnătate. Anumite influențe stăruitoare în acea lume antarctică necunoscută, a timpului răvășit și a unor legi naturale străine, fac obligatorie descurajarea oricărei explorări ulterioare.