Firește, Danforth și cu mine cercetam cu un interes deosebit și cu o înfiorare straniu de personală tot ce privea ținutul în care ne aflam. Materialul despre aceste locuri era, bineînțeles, de o uriașă bogăție; la nivelul solului, în încâlceala orașului, am avut norocul să găsim o casă de dată foarte târzie, ai cărei pereți, deși vătămați întrucâtva de o ruptură învecinată, cuprindeau sculpturi de execuție decadentă, ducând istoria ținutului mult dincolo de perioada hărții pliocene din care dobândiserăm ultima noastră vedere de ansamblu asupra lumii preumane. Acesta a fost ultimul loc cercetat de noi în amănunt, căci ceea ce am găsit acolo ne-a dat un nou țel nemijlocit.
Ne aflam, fără îndoială, într-unul dintre cele mai stranii, mai nefirești și mai cumplite colțuri ale globului pământesc. Acesta era nemăsurat mai vechi decât toate celelalte uscaturi existente; ne cuprindea tot mai mult convingerea că acest ținut înalt și hidos trebuie să fie într-adevăr fabulosul podiș de coșmar Leng, despre care până și autorul nebun al *Necronomiconului* șovăia să vorbească. Marele lanț muntos era de o lungime uriașă — începea ca un șir de munți joși în Țara Luitpold, pe coasta Mării Weddell, și străbătea practic întregul continent. Partea cu adevărat înaltă se întindea într-un arc puternic de la aproximativ 82° latitudine, 60° longitudine estică, până la 70° latitudine, 115° longitudine estică, având partea concavă către tabăra noastră și capătul dinspre mare în ținutul acelei lungi coaste închise în gheață, ale cărei coline fuseseră zărite de Wilkes și Mawson la Cercul Antarctic.
Și totuși, exagerări încă mai monstruoase ale Naturii păreau tulburător de aproape. Am spus că aceste piscuri sunt mai înalte decât Himalaya, dar sculpturile nu-mi îngăduie să spun că sunt cele mai înalte ale Pământului. Acea cinste sumbră îi revine fără îndoială unui lucru pe care jumătate dintre sculpturi șovăiau să-l consemneze măcar, în vreme ce altele îl abordau cu o vădită repulsie și înfricoșare. Se pare că exista o parte a străvechiului uscat — întâia care se ridicase vreodată din ape, după ce Pământul aruncase Luna de la sine și Cei Străvechi se prelinseseră din stele — care ajunsese să fie ocolită ca fiind malefică într-un chip nedeslușit și fără nume. Orașele clădite acolo se năruiseră înainte de vreme și fuseseră găsite pe neașteptate pustii. Apoi, când întâia mare cutare a pământului zguduise ținutul în epoca comanchiană, o înspăimântătoare linie de piscuri țâșnise brusc în mijlocul celui mai cumplit vuiet și haos — și Pământul își dobândise munții cei mai înalți și mai îngrozitori.
Dacă scara sculpturilor era corectă, aceste lucruri detestate trebuie să fi avut cu mult peste patruzeci de mii de picioare înălțime — incomparabil mai vaste chiar decât uluitorii munți ai nebuniei pe care îi trecuserăm. Se întindeau, după cât se părea, de la aproximativ 77° latitudine, 70° longitudine estică, până la 70° latitudine, 100° longitudine estică — la mai puțin de trei sute de mile de orașul mort, astfel încât le-am fi zărit piscurile temute în depărtarea nedeslușită a apusului dacă n-ar fi fost acea vagă pâclă opalescentă. Capătul lor nordic trebuie, de asemenea, să fie vizibil de pe lunga coastă de la Cercul Antarctic, în Țara Queen Mary.
Unii dintre Cei Străvechi, în vremurile decadenței, înălțaseră rugăciuni ciudate către acei munți; dar nimeni nu se apropiase vreodată de ei și nu cutezase să bănuiască ce se afla dincolo. Niciun ochi omenesc nu-i văzuse vreodată și, studiind simțămintele transmise de sculpturi, mă rugam ca niciunul să nu-i vadă vreodată. De-a lungul coastei de dincolo de ei se află coline ocrotitoare — Țările Queen Mary și Kaiser Wilhelm — și mulțumesc cerului că nimeni n-a putut să debarce și să urce acele coline. Nu mai sunt atât de sceptic în privința vechilor povești și spaime cum eram odată și nu mai râd acum de închipuirea sculptorului preuman că fulgerul se oprea cu tâlc, din când în când, la fiecare dintre crestele încruntate și că o strălucire nelămurită lumina unul dintre acele piscuri cumplite de-a lungul întregii nopți polare. Poate exista un înțeles foarte real și foarte monstruos în vechile șoapte pnakotice despre Kadath din Pustiul Înghețat.
Dar ținutul din apropiere nu era cu mult mai puțin straniu, chiar dacă mai puțin blestemat în chip fără nume. Curând după întemeierea orașului, marele lanț muntos devenise sălașul templelor principale și multe sculpturi arătau ce turnuri grotești și fantastice străpunseseră cerul acolo unde noi vedeam acum numai cuburile și zidurile curios agățate de povârnișuri. De-a lungul veacurilor apăruseră peșterile, modelate în anexe ale templelor. Odată cu înaintarea unor epoci și mai târzii, toate filoanele de calcar ale ținutului fuseseră scobite de apele subterane, astfel încât munții, munții de la poale și câmpiile de sub ei erau o adevărată rețea de caverne și galerii legate între ele. Multe sculpturi grăitoare povesteau explorări adânci sub pământ și descoperirea, în cele din urmă, a mării stigiene fără soare, care pândea în măruntaiele Pământului.
Acest vast abis înnoptat fusese fără îndoială scobit de marele râu care cobora din munții fără nume și îngrozitori ai apusului și care cotise cândva la poalele lanțului Celor Străvechi, curgând de-a lungul lui către Oceanul Indian, între Țările Budd și Totten, pe coasta lui Wilkes. Încetul cu încetul rosese baza calcaroasă a munților, în locul unde cotea, până când curenții lui erozivi atinseseră cavernele apelor subterane și se uniseră cu acestea, săpând un abis mai adânc. În cele din urmă, întregul său volum se vărsase în munții scobiți și lăsase uscată vechea albie către ocean. Mare parte a orașului din epoca de mai târziu, așa cum îl găsiserăm noi, fusese clădită peste acea fostă albie. Cei Străvechi, înțelegând ce se întâmplase și punându-și la lucru simțul artistic mereu ascuțit, ciopliseră în piloni împodobiți acele promontorii ale munților de la poale unde marele curs de apă își începea coborârea în întunericul veșnic.
Râul acesta, peste care trecuseră cândva zeci de mărețe poduri de piatră, era în chip vădit cel a cărui albie moartă o văzuserăm în cercetarea noastră cu avionul. Poziția sa în feluritele sculpturi ale orașului ne ajuta să ne orientăm în priveliștea așa cum fusese ea în diferite etape ale istoriei îndelungate a ținutului, moarte de eoni; am putut astfel să schițăm o hartă grabnică, dar atentă, a trăsăturilor izbitoare — piețe, clădiri însemnate și altele asemenea —, ca îndrumar pentru explorările ulterioare. Puteam curând să refacem în închipuire întreaga alcătuire uluitoare așa cum fusese acum un milion ori zece milioane ori cincizeci de milioane de ani, căci sculpturile ne spuneau întocmai cum arătaseră clădirile și munții și piețele și suburbiile și cadrul peisajului și vegetația terțiară luxuriantă. Trebuie să fi avut o frumusețe minunată și mistică și, gândindu-mă la ea, aproape uitam senzația rece și umedă de apăsare sinistră cu care vechimea neomenească și masivitatea și moartea și depărtarea și amurgul glaciar al orașului îmi sufocaseră și împovăraseră spiritul. Totuși, potrivit anumitor sculpturi, locuitorii acelui oraș cunoscuseră ei înșiși strânsoarea unei groaze apăsătoare; căci exista un tip de scenă sumbră și repetată, în care Cei Străvechi erau înfățișați dându-se înapoi înspăimântați de vreun obiect — niciodată lăsat să apară în desen — găsit în marele râu și arătat ca fiind adus de ape prin păduri unduitoare de cycadale înveșmântate în liane, din acei munți îngrozitori ai apusului.
Numai în acea singură casă târziu clădită, cu sculpturile decadente, am dobândit vreo prefigurare a nenorocirii finale care dusese la părăsirea orașului. Fără îndoială, trebuie să fi existat multe sculpturi de aceeași vârstă în alte locuri, chiar ținând seama de energiile și aspirațiile slăbite ale unei perioade de încordare și nesiguranță; într-adevăr, la scurt timp ne-a venit o dovadă foarte sigură a existenței altora. Dar acesta a fost primul și singurul ansamblu întâlnit direct de noi. Aveam de gând să căutăm mai departe mai târziu; după cum am spus însă, împrejurările nemijlocite ne impuneau pentru moment un alt țel. Ar fi existat totuși o limită — căci, după ce pierise printre Cei Străvechi orice speranță a unei îndelungate locuiri viitoare în acel loc, decorarea murală nu putea decât să înceteze cu totul. Lovitura de pe urmă fusese, firește, venirea marelui frig care ținuse cândva cea mai mare parte a Pământului în robie și care nu a părăsit niciodată polii osândiți — marele frig care, la celălalt capăt al lumii, pusese sfârșit fabuloaselor ținuturi Lomar și Hyperborea.
Când începuse anume această tendință în Antarctica ar fi greu de spus în ani preciși. În zilele noastre așezăm începutul perioadelor glaciare generale cam la cinci sute de mii de ani înainte de prezent, dar la poli urgia cumplită trebuie să fi început cu mult mai devreme. Toate estimările cantitative sunt în parte presupuneri; este însă destul de probabil că sculpturile decadente fuseseră făcute cu mult mai puțin de un milion de ani în urmă și că părăsirea efectivă a orașului se încheiase cu mult înainte de începutul convențional al pleistocenului — acum cinci sute de mii de ani —, socotit pentru întreaga suprafață a Pământului.
În sculpturile decadente apăreau pretutindeni semne ale unei vegetații mai rare și ale restrângerii vieții de la țară a Celor Străvechi. În case erau arătate dispozitive de încălzire, iar călătorii din timpul iernii erau înfățișați înveliți în țesături ocrotitoare. Am văzut apoi o serie de cartușe (alcătuirea în benzi continue fiind des întreruptă în aceste sculpturi târzii) care înfățișau o migrație necontenit crescândă către cele mai apropiate refugii mai calde — unii fugeau către orașele de sub mare, în largul coastei îndepărtate, alții coborau cățărându-se prin rețelele de caverne calcaroase din munții scobiți către abisul negru învecinat al apelor subpământene.
În cele din urmă, în abisul învecinat pare să fi avut loc colonizarea cea mai întinsă. Aceasta se datora în parte, fără îndoială, caracterului sacru tradițional al acestui ținut anume; dar poate că fusese determinată într-o măsură mai mare de posibilitatea pe care le-o oferea de a continua folosirea marilor temple din munții străbătuți de galerii ca un fagure și de a păstra vastul oraș terestru ca loc de reședință de vară și bază de legătură cu felurite mine. Legătura dintre sălașurile vechi și noi fusese făcută mai eficientă prin mai multe nivelări și îmbunătățiri de-a lungul traseelor care le uneau, inclusiv săparea cu dalta a numeroase tuneluri directe de la străvechea metropolă la abisul negru — tuneluri puternic înclinate în jos, ale căror guri le-am desenat cu grijă, după estimările noastre cele mai chibzuite, pe harta de orientare pe care o alcătuiam. Era limpede că cel puțin două dintre aceste tuneluri se aflau la o depărtare rezonabilă pentru explorare de locul în care eram; amândouă la marginea orașului dinspre munți, unul la mai puțin de un sfert de milă către vechea albie a râului, celălalt poate la o distanță de două ori mai mare în direcția opusă.
Abisul, se pare, avea în anumite locuri țărmuri înclinate de uscat; Cei Străvechi își clădiseră însă noul oraș sub apă — fără îndoială datorită siguranței mai mari a unei călduri uniforme. Adâncimea mării ascunse pare să fi fost foarte mare, astfel încât căldura lăuntrică a Pământului putea asigura condițiile necesare locuirii ei pentru o perioadă nelimitată. Ființele par să nu fi avut nicio greutate în a se adapta unei locuiri sub apă o parte din timp — și, în cele din urmă, firește, tot timpul —, întrucât nu îngăduiseră niciodată atrofierea sistemelor lor branhiale. Multe sculpturi arătau cum dintotdeauna își vizitaseră adesea semenii submarini din alte locuri și cum se îmbăiaseră de obicei pe fundul adânc al marelui lor râu. Nici întunericul dinăuntrul Pământului nu putea fi o piedică pentru un neam obișnuit cu lungile nopți antarctice.
Oricât de decadent le era, fără îndoială, stilul, aceste sculpturi din urmă aveau o însușire cu adevărat epică acolo unde povesteau clădirea noului oraș în marea cavernei. Cei Străvechi lucraseră științific; scoseseră roci insolubile din inima munților străbătuți de goluri și folosiseră lucrători pricepuți din cel mai apropiat oraș submarin ca să facă zidirea după cele mai bune metode. Lucrătorii aduseseră cu ei tot ce trebuia pentru a întemeia noua așezare — țesut de shoggoth din care să crească ridicători de blocuri de piatră și, mai târziu, animale de povară pentru orașul cavernei, precum și altă materie protoplasmatică de modelat în organisme fosforescente pentru iluminat.
În cele din urmă, o metropolă puternică se înălțase pe fundul acelei mări stigiene; arhitectura ei semăna mult cu aceea a orașului de sus, iar execuția dovedea relativ puțină decadență, datorită elementului matematic precis inerent operațiilor de construcție. Shoggothii de curând crescuți ajunseseră la dimensiuni enorme și la o inteligență aparte și erau înfățișați primind și îndeplinind porunci cu o repeziciune minunată. Păreau să vorbească cu Cei Străvechi imitându-le glasurile — un fel de fluierat muzical cu registru larg, dacă disecția bietului Lake arătase adevărul — și să lucreze mai mult după porunci rostite decât după sugestii hipnotice, ca în vremurile de dinainte. Erau însă ținuți sub un control admirabil. Organismele fosforescente dădeau lumină cu o uriașă eficiență și compensau fără îndoială pierderea cunoscutelor aurore polare din noaptea lumii de afară.
Arta și decorarea erau cultivate în continuare, deși, firește, cu o anumită decadență. Cei Străvechi păreau să-și dea seama ei înșiși de această scădere; în multe cazuri anticipaseră politica lui Constantin cel Mare, mutând blocuri de sculptură străveche de o măiestrie deosebită din orașul lor de pe uscat, așa cum împăratul, într-o epocă asemănătoare de declin, jefuise Grecia și Asia de arta lor cea mai frumoasă, ca să-i dea noii sale capitale bizantine splendori mai mari decât ar fi putut crea propriii ei oameni. Faptul că mutarea blocurilor sculptate nu fusese mai întinsă se datora fără îndoială împrejurării că orașul de pe uscat nu fusese la început părăsit cu totul. Până la vremea când avusese loc părăsirea deplină — și aceasta trebuie cu siguranță să fi avut loc înainte ca pleistocenul polar să fie mult înaintat —, Cei Străvechi ajunseseră poate mulțumiți cu arta lor decadentă ori încetaseră să recunoască meritul superior al sculpturilor mai vechi. În orice caz, ruinele tăcute de eoni din jurul nostru nu suferiseră, cu siguranță, o despuiere în masă de sculpturi; deși toate cele mai bune statui separate, ca și celelalte obiecte mobile, fuseseră luate.
Cartușele și panourile decadente din partea de jos a pereților care povesteau această istorie erau, după cum am spus, cele mai târzii pe care le puteam găsi în cercetarea noastră restrânsă. Ne lăsau imaginea Celor Străvechi pendulând între orașul terestru vara și orașul mării din cavernă iarna, și făcând uneori negoț cu orașele de pe fundul mării din largul coastei antarctice. Până atunci trebuie să fi fost recunoscută osânda finală a orașului de pe uscat, căci sculpturile arătau multe semne ale înaintării răuvoitoare a frigului. Vegetația se împuțina, iar cumplitele zăpezi ale iernii nu se mai topeau cu totul nici măcar în toiul verii. Animalele sauriene de crescătorie erau aproape toate moarte, iar nici mamiferele nu rezistau prea bine. Pentru a continua munca în lumea de sus devenise necesară adaptarea unora dintre shoggothii amorfi și curios de rezistenți la frig la viața terestră — lucru pe care Cei Străvechi șovăiseră mai înainte să-l facă. Marele râu era acum lipsit de viață, iar marea de sus își pierduse cei mai mulți locuitori, în afara focilor și balenelor. Toate păsările plecaseră în zbor, în afara marilor și groteștilor pinguini.
Ce se întâmplase după aceea nu puteam decât să bănuim. Cât dăinuise noul oraș al mării din cavernă? Se mai afla acolo jos, un cadavru de piatră în bezna veșnică? Înghețaseră până la urmă apele subterane? Cărui destin îi fuseseră lăsate orașele de pe fundul oceanului lumii de afară? Se mutase vreunul dintre Cei Străvechi spre nord, înaintea calotei de gheață care se târa înainte? Geologia de astăzi nu arată nicio urmă a prezenței lor. Înspăimântătorii Mi-Go mai fuseseră o amenințare în lumea nordică a uscatului de afară? Putea cineva să fie sigur ce anume ar mai putea ori nu ar mai putea dăinui până astăzi în abisurile fără lumină și nesondate ale celor mai adânci ape ale Pământului? Ființele acelea păruseră în stare să reziste oricărei presiuni — iar oamenii mării au scos uneori la pescuit obiecte ciudate. Și oare explicația bazată pe orci a lămurit cu adevărat cicatricele sălbatice și misterioase de pe focile antarctice, observate cu o generație în urmă de Borchgrevingk?
Exemplarele găsite de bietul Lake nu intrau în aceste presupuneri, căci cadrul lor geologic dovedea că trăiseră la o dată care trebuie să fi fost foarte timpurie în istoria orașului terestru. Judecând după poziția lor în straturi, aveau cu siguranță nu mai puțin de treizeci de milioane de ani; ne gândeam că, în vremea lor, orașul mării din cavernă și, într-adevăr, caverna însăși nu existau. Și-ar fi amintit o priveliște mai veche, cu vegetație terțiară bogată pretutindeni, un oraș terestru mai tânăr, cu arte înfloritoare, în jurul lor și un mare râu curgând spre nord de-a lungul bazei munților puternici, către un îndepărtat ocean tropical.
Și totuși, nu ne puteam opri să ne gândim la aceste exemplare — mai ales la cele opt intacte care lipseau din tabăra hidos de devastată a lui Lake. Era ceva anormal în toată întâmplarea aceea — lucrurile ciudate pe care ne străduiserăm atât să le punem pe seama nebuniei cuiva — acele morminte înspăimântătoare — cantitatea și natura materialului dispărut — Gedney — rezistența nepământeană a acelor monstruozități arhaice și ciudatele capricii vitale pe care sculpturile le arătau acum drept însușiri ale neamului lor… Danforth și cu mine văzuserăm destule în ultimele câteva ore și eram gata să credem și să păstrăm tăcerea asupra multor taine înspăimântătoare și de necrezut ale Naturii primordiale.