Mulți ne vor socoti probabil lipsiți de simțire, pe lângă nebuni, pentru că ne-am gândit la tunelul dinspre nord și la abis atât de curând după descoperirea noastră sumbră; nu sunt însă pregătit să spun că am fi revenit numaidecât la asemenea gânduri dacă n-ar fi fost o împrejurare anume, care a dat buzna peste noi și a pus în mișcare un întreg șir nou de presupuneri. Puseserăm la loc prelata peste bietul Gedney și stăteam într-un fel de nedumerire mută când sunetele au ajuns, în cele din urmă, în conștiința noastră — întâile sunete pe care le auziserăm de când coborâserăm din locul deschis, unde vântul muntelui se tânguia slab din înălțimile lui nepământene. Oricât de cunoscute și de obișnuite erau, prezența lor în această îndepărtată lume a morții era mai neașteptată și mai tulburătoare decât ar fi putut fi orice glasuri grotești ori fabuloase — căci răsturnau încă o dată toate noțiunile noastre despre armonia cosmică.
Dacă ar fi fost vreo urmă a acelui bizar fluierat muzical cu registru larg, pe care raportul disecției lui Lake ne făcuse să-l așteptăm de la ceilalți — și pe care, într-adevăr, închipuirile noastre surescitate îl citiseră în fiecare urlet al vântului auzit de când dăduserăm peste oroarea din tabără —, ar fi avut un fel de potrivire infernală cu ținutul din jurul nostru, mort de eoni. Un glas din alte epoci își are locul într-un cimitir din alte epoci. Așa însă, zgomotul ne sfărâma toate obișnuințele adânc înrădăcinate ale minții noastre — întreaga noastră acceptare tacită a Antarcticii lăuntrice ca pustiu atât de deplin și de irevocabil lipsit de orice urmă de viață firească precum discul sterp al Lunii. Ceea ce auzeam nu era nota fabuloasă a vreunei blasfemii îngropate a Pământului străvechi, din a cărei rezistență nepământeană un soare polar, de care nu mai avusese parte de veacuri, smulsese un răspuns monstruos. Era, în schimb, un lucru atât de batjocoritor de firesc și pe care zilele noastre pe mare în largul Țării Victoria și zilele de tabără în strâmtoarea McMurdo ni-l făcuseră atât de neîndoielnic cunoscut, încât ne înfioram la gândul prezenței lui aici, unde asemenea lucruri nu trebuiau să fie. Pe scurt — era doar țipătul răgușit al unui pinguin.
Sunetul înăbușit plutea din cotloane de sub ghețar aflate aproape în fața coridorului pe care veniserăm — ținuturi vădit în direcția celuilalt tunel către vastul abis. Prezența unei păsări de apă vii într-o asemenea direcție — într-o lume a cărei suprafață era de veacuri lipsită pretutindeni de viață — nu putea duce decât la o singură concluzie; întâiul nostru gând a fost, așadar, să verificăm realitatea obiectivă a sunetului. El s-a repetat într-adevăr și uneori părea să vină din mai mult de un gâtlej. Căutându-i izvorul, am intrat printr-o deschidere arcuită din care fusese înlăturat mult moloz; am reluat însemnarea traseului — cu o rezervă sporită de hârtie, luată cu o repulsie ciudată dintr-una dintre legăturile cu prelată de pe sănii — când am lăsat în urmă lumina zilei.
Pe măsură ce podeaua înghețată făcea loc unui covor de sfărâmături, am deslușit limpede niște urme ciudate de târâre; o dată Danforth a găsit o urmă precisă, de un soi pe care ar fi cu totul de prisos să-l descriu. Drumul indicat de strigătele pinguinilor era întocmai cel pe care harta și busola ni-l indicau pentru a ajunge la gura tunelului mai nordic și ne-am bucurat să vedem că o cale fără poduri, la nivelul solului și al subsolului, părea deschisă. Tunelul, potrivit hărții, trebuia să pornească din subsolul unei mari construcții piramidale, despre care păream să ne amintim vag, din cercetarea noastră aeriană, că era remarcabil de bine păstrată. De-a lungul drumului, singura lanternă arăta obișnuita bogăție de sculpturi, dar nu ne-am oprit să cercetăm vreuna.
Deodată, o formă albă voluminoasă s-a ivit în fața noastră și am aprins a doua lanternă. E ciudat cât de deplin această nouă căutare ne abătuse gândurile de la spaimele de mai înainte față de ceea ce ar fi putut pândi prin apropiere. Ceilalți, după ce-și lăsaseră proviziile în marele loc circular, trebuie să fi avut de gând să se întoarcă după incursiunea de cercetare către abis ori înăuntrul lui; și totuși, lepădasem acum orice prudență în privința lor, cu totul ca și cum n-ar fi existat niciodată. Acest lucru alb, care mergea legănat, avea nu mai puțin de șase picioare înălțime; totuși, păream să înțelegem numaidecât că nu era unul dintre ceilalți. Aceia erau mai mari și întunecați la culoare și, potrivit sculpturilor, mișcarea lor pe suprafețele uscatului era iute și sigură, în ciuda ciudățeniei înzestrării lor cu tentacule născute din mare. Dar ar fi zadarnic să spun că lucrul alb nu ne-a înspăimântat adânc. Pentru o clipă, am fost într-adevăr prinși de o spaimă primitivă, aproape mai ascuțită decât cele mai rele dintre temerile noastre întemeiate pe raționament în privința celorlalți. Apoi, într-o fulgerare, încordarea a scăzut, când forma albă s-a strecurat de-a curmezișul printr-o deschidere arcuită din stânga noastră, ca să se alăture altor două de felul ei, care o chemaseră cu glasuri răgușite. Căci era numai un pinguin — deși dintr-o specie uriașă, necunoscută, mai mare decât cei mai mari pinguini regali cunoscuți, și monstruos prin albinismul lui îmbinat cu lipsa aproape deplină a ochilor.
Când am urmat lucrul prin deschiderea arcuită și am îndreptat amândouă lanternele asupra grupului de trei păsări, nepăsătoare și fără să ne bage în seamă, am văzut că toți trei erau pinguini albinoși fără ochi, din aceeași specie necunoscută și gigantică. Mărimea lor ne amintea de unii dintre pinguinii arhaici înfățișați în sculpturile Celor Străvechi și nu ne-a trebuit mult ca să încheiem că se trăgeau din același neam — supraviețuiseră fără îndoială prin retragerea într-un ținut lăuntric mai cald, a cărui beznă perpetuă le distrusese pigmentația și le atrofiase ochii până la simple crăpături nefolositoare. Că sălașul lor de acum era vastul abis pe care îl căutam nu se putea pune la îndoială nici pentru o clipă; această dovadă că hăul rămăsese cald și locuibil ne umplea de închipuirile cele mai ciudate și mai subtil tulburătoare.
Ne întrebam, de asemenea, ce le făcuse pe aceste trei păsări să se încumete afară din ținutul lor obișnuit. Starea și tăcerea marelui oraș mort arătau limpede că el nu fusese niciodată un loc obișnuit de cuibărit sezonier, în vreme ce vădita nepăsare a celor trei față de prezența noastră făcea să pară ciudat că vreun grup dintre ceilalți, aflat în trecere, le-ar fi putut speria. Era cu putință ca ceilalți să fi făcut vreun gest de agresiune ori să fi încercat să-și sporească rezerva de carne? Ne îndoiam că mirosul acela pătrunzător, pe care câinii îl urâseră, ar fi putut trezi aceeași antipatie în acești pinguini; căci strămoșii lor trăiseră vădit în foarte bună înțelegere cu Cei Străvechi — o legătură prietenească ce trebuie să fi dăinuit în abisul de jos câtă vreme mai rămăsese vreunul dintre Cei Străvechi. Regretând — într-o răbufnire a vechiului spirit al științei pure — că nu puteam fotografia aceste făpturi anormale, le-am lăsat curând să-și vadă de țipetele lor și am mers înainte către abisul al cărui acces liber ni se dovedise acum atât de sigur și a cărui direcție exactă o lămureau urmele de pinguin întâlnite din când în când.
Nu mult după aceea, o coborâre abruptă într-un coridor lung, scund, fără uși și, în chip aparte, fără sculpturi ne-a făcut să credem că ne apropiam în sfârșit de gura tunelului. Trecuserăm pe lângă încă doi pinguini și îi auzeam pe alții chiar înainte. Apoi coridorul s-a sfârșit într-un spațiu deschis prodigios, care ne-a făcut să icnim fără voie — o emisferă perfectă răsturnată, vădit adânc sub pământ; avea nu mai puțin de o sută de picioare în diametru și cincizeci de picioare înălțime, cu intrări arcuite scunde deschizându-se de-a lungul întregii circumferințe în afară de o porțiune, unde se căsca, asemenea unei caverne, o deschidere neagră arcuită, care frângea simetria bolții până la o înălțime de aproape cincisprezece picioare. Era intrarea către marele abis.
În această vastă emisferă, al cărei tavan concav era sculptat impresionant, deși decadent, în chipul bolții cerești primordiale, câțiva pinguini albinoși mergeau legănat — străini acolo, dar nepăsători și nevăzători. Tunelul negru se căsca la nesfârșit într-o pantă abruptă coborâtoare, cu deschiderea împodobită de montanți și un lintou grotesc ciopliți. Ni se părea că din acea gură tainică ieșea un curent de aer ceva mai cald și poate chiar o urmă de abur; ne întrebam ce entități vii, altele decât pinguinii, ar putea ascunde golul fără margini de dedesubt și rețelele de goluri învecinate, ca niște faguri, ale uscatului și ale munților titanici. Ne întrebam și dacă urma de fum de pe vârful muntelui, bănuită întâi de bietul Lake, ca și ciudata pâclă pe care o zăriserăm noi înșine în jurul piscului încununat de metereze, nu puteau fi pricinuite de urcarea, prin canale întortocheate, a unor asemenea aburi din ținuturile nesondate ale miezului Pământului.
Intrând în tunel, am văzut că secțiunea lui avea — cel puțin la început — cam cincisprezece picioare în fiecare direcție; pereții, podeaua și tavanul arcuit erau alcătuite din obișnuita zidărie megalitică. Pereții erau împodobiți ici-colo cu cartușe cu desene convenționale, într-un stil târziu, decadent; întreaga construcție și sculptură erau minunat păstrate. Podeaua era destul de curată, afară de puține sfărâmături care purtau urmele pinguinilor ieșind și urmele celorlalți intrând. Cu cât înaintai, cu atât se făcea mai cald; așa că în curând ne descheiam hainele groase. Ne întrebam dacă jos existau manifestări cu adevărat magmatice și dacă apele acelei mări fără soare erau fierbinți. După o scurtă distanță, zidăria a făcut loc stâncii masive, deși tunelul și-a păstrat aceleași proporții și același aspect de regularitate cioplită. Uneori panta lui schimbătoare devenea atât de abruptă, încât fuseseră tăiate șanțuri în podea. De mai multe ori am observat gurile unor mici galerii laterale, neînsemnate în diagramele noastre; niciuna nu era de natură să încurce întoarcerea și toate erau binevenite ca posibile refugii, dacă am fi întâlnit entități nedorite pe drumul lor înapoi din abis. Mirosul fără nume al unor asemenea lucruri era foarte deslușit. Fără îndoială, era o prostie sinucigașă să ne încumetăm în acel tunel în împrejurările cunoscute, dar ispita nesondatului este mai puternică la unii oameni decât bănuiesc cei mai mulți — de fapt, tocmai o asemenea ispită ne adusese de la început în acest pustiu polar nepământean. Am văzut mai mulți pinguini în mers și am făcut presupuneri despre distanța pe care trebuia s-o străbatem. Sculpturile ne făcuseră să așteptăm un drum de vreo milă, coborând abrupt către abis, dar rătăcirile noastre de mai înainte ne arătaseră că nu puteam avea încredere deplină în chestiunile de scară.
După aproximativ un sfert de milă, acel miros fără nume s-a accentuat mult și am urmărit cu mare grijă feluritele deschideri laterale pe lângă care treceam. Nu era abur vizibil ca la gură, dar aceasta se datora fără îndoială lipsei aerului mai rece cu care să contrasteze. Temperatura creștea repede și nu ne-a mirat să dăm peste o grămadă de lucruri aruncate la întâmplare, care ne erau cunoscute într-un chip înfiorător. Era alcătuită din blănuri și pânză de cort luate din tabăra lui Lake și nu ne-am oprit să studiem formele bizare în care fuseseră tăiate țesăturile. Puțin dincolo de acest loc, am observat o creștere vădită a mărimii și numărului galeriilor laterale; am încheiat că trebuie să fi ajuns acum în ținutul de sub munții mai înalți de la poale, străbătut de o deasă rețea de goluri ca un fagure. Mirosul fără nume era acum amestecat în chip ciudat cu altul, abia ceva mai puțin respingător — de ce natură, nu puteam bănui, deși ne gândeam la organisme în descompunere și poate la ciuperci subpământene necunoscute. Apoi a venit o lărgire uluitoare a tunelului, pentru care sculpturile nu ne pregătiseră — o lățire și o înălțare într-o cavernă eliptică înaltă, cu aspect natural și podea plană; avea vreo șaptezeci și cinci de picioare lungime și cincizeci lățime, cu multe galerii laterale imense ducând în întuneric tainic.
Deși caverna avea un aspect natural, cercetarea cu amândouă lanternele sugera că fusese alcătuită prin distrugerea artificială a mai multor pereți dintre goluri învecinate ale fagurelui subteran. Pereții erau aspri, iar tavanul înalt și boltit era încărcat de stalactite; podeaua de stâncă masivă fusese însă netezită și era lipsită de orice moloz, sfărâmături ori chiar praf într-o măsură de-a dreptul anormală. În afara căii pe care veniserăm, la fel erau și podelele tuturor marilor galerii care se deschideau din ea; starea aceasta era atât de neobișnuită, încât ne frământam în zadar s-o înțelegem. Ciudata și noua duhoare, care se adăugase mirosului fără nume, era aici peste măsură de pătrunzătoare; atât de mult, încât nimicea orice urmă a celuilalt. Ceva în tot acest loc, cu podeaua lui lustruită și aproape lucitoare, ne nedumerea și ne înspăimânta într-un chip mai nedeslușit decât oricare dintre lucrurile monstruoase pe care le întâlniserăm înainte.
Regularitatea galeriei aflate drept înainte, ca și cantitatea mai mare de găinaț de pinguin de acolo, înlăturau orice încurcătură asupra drumului bun printre atâtea guri de peșteră la fel de mari. Totuși, am hotărât să reluăm însemnarea cu hârtie a traseului dacă ar fi apărut alte încurcături; căci, firește, nu mai puteam aștepta urme în praf. Reluându-ne înaintarea drept înainte, am aruncat o rază de lanternă peste pereții tunelului — și ne-am oprit brusc, uluiți de schimbarea cu totul radicală pe care o suferiseră sculpturile în această parte a galeriei. Înțelegeam, firește, marea decadență a sculpturii Celor Străvechi în vremea săpării tunelurilor și observaserăm într-adevăr execuția inferioară a arabescurilor din porțiunile rămase în urmă. Dar acum, în acest sector mai adânc de dincolo de cavernă, exista o deosebire bruscă ce întrecea cu totul orice explicație — o deosebire de natură fundamentală, nu numai de calitate, și care cuprindea o degradare atât de adâncă și de dezastruoasă a măiestriei, încât nimic din ritmul de declin observat până atunci nu ne-ar fi putut face s-o așteptăm.
Această nouă lucrare degenerată era grosolană, îndrăzneață și cu totul lipsită de finețea amănuntului. Era scobită la o adâncime exagerată în benzi care urmau aceeași linie generală ca rarele cartușe din sectoarele de mai înainte, dar înălțimea reliefurilor nu ajungea la nivelul suprafeței peretelui. Danforth a avut ideea că era o a doua sculptare — un fel de palimpsest alcătuit după ștergerea unui desen mai vechi. Ca natură, era cu totul decorativă și convențională; se alcătuia din spirale și unghiuri grosolane, care urmau aproximativ tradiția matematică bazată pe cinci a Celor Străvechi, părând însă mai degrabă o parodie decât o continuare a acelei tradiții. Nu ne puteam scoate din minte că simțului estetic din spatele tehnicii i se adăugase un element subtil, dar profund străin — un element străin care, bănuia Danforth, era răspunzător pentru înlocuirea vădit laborioasă. Semăna și totuși era tulburător de deosebită de ceea ce ajunseserăm să recunoaștem ca arta Celor Străvechi; îmi amintea stăruitor de lucruri hibride precum sculpturile stângace din Palmyra, făcute în maniera romană. Că și alții observaseră de curând această zonă de sculptură o sugera prezența unei baterii de lanternă folosite, pe podea, în fața unuia dintre desenele cele mai caracteristice.
Fiindcă nu ne puteam îngădui să petrecem mult timp cu studiul, ne-am reluat înaintarea după o privire grabnică; aruncam însă adesea raze peste pereți, ca să vedem dacă se mai iveau schimbări în decorare. Nu s-a observat nimic de acest fel, deși sculpturile erau pe alocuri destul de rare, din pricina numeroaselor guri de tuneluri laterale cu podea netedă. Vedeam și auzeam mai puțini pinguini, dar ni s-a părut că prindem o vagă urmă a corului lor infinit de îndepărtat, undeva adânc în pământ. Mirosul nou și inexplicabil era îngrozitor de puternic și abia puteam desluși vreun semn al celuilalt miros fără nume. Răbufniri de abur vizibil în față vesteau contraste crescânde de temperatură și apropierea relativă a falezelor fără soare de deasupra mării marelui abis. Apoi, cu totul pe neașteptate, am văzut niște obstacole pe podeaua lustruită din față — obstacole care în chip cât se poate de sigur nu erau pinguini — și am aprins a doua lanternă, după ce ne-am încredințat că obiectele stăteau cu totul nemișcate.