Istoria întreagă, atât cât a fost descifrată, va apărea curând într-un buletin oficial al Universității Miskatonic. Aici voi schița numai punctele ei izbitoare, fără o alcătuire precisă și cu multe digresiuni. Mit ori nu, sculpturile povesteau venirea acelor ființe cu capete stelate din spațiul cosmic pe Pământul abia născut și lipsit de viață — venirea lor și a multor altor entități străine, dintre cele care pornesc în anumite vremuri să deschidă drumuri prin spațiu. Păreau în stare să străbată eterul interstelar pe uriașele lor aripi membranoase — confirmând astfel, în chip ciudat, unele curioase tradiții populare ale dealurilor, povestite mie cu mult timp înainte de un coleg cercetător al antichităților. Trăiseră mult sub mare, clădind orașe fantastice și purtând bătălii cumplite cu potrivnici fără nume, cu ajutorul unor dispozitive complicate care foloseau principii necunoscute ale energiei. În chip vădit, cunoștințele lor științifice și mecanice le întreceau cu mult pe cele ale omului de astăzi, deși recurgeau la aplicarea lor mai extinsă și mai elaborată numai când erau siliți. Unele sculpturi sugerau că trecuseră printr-o etapă de viață mecanizată pe alte planete, dar renunțaseră la ea după ce constataseră că efectele ei nu le împlineau nevoile afective. Rezistența aproape supranaturală a alcătuirii lor și simplitatea nevoilor firești îi făceau deosebit de apți să trăiască la un nivel înalt fără roadele mai specializate ale fabricației artificiale și chiar fără veșminte, în afara apărării ocazionale împotriva stihiilor.
Sub mare, la început pentru hrană și mai târziu în alte scopuri, creaseră ei întâia oară viața Pământului — folosind substanțele disponibile potrivit unor metode de mult cunoscute. Experimentele mai elaborate veniseră după nimicirea feluriților dușmani cosmici. Făcuseră același lucru și pe alte planete; fabricaseră nu numai hrana necesară, ci și anumite mase protoplasmatice multicelulare, în stare să-și modeleze țesuturile în tot soiul de organe vremelnice sub influență hipnotică, alcătuind astfel sclavi ideali pentru muncile grele ale comunității. Aceste mase vâscoase erau fără îndoială ceea ce Abdul Alhazred pomenea în șoaptă drept „shoggothi” în înspăimântătorul său *Necronomicon*, deși nici măcar acel arab nebun nu sugerase că ar exista vreunii pe Pământ în afara viselor celor care mestecaseră o anumită plantă cu alcaloizi. Când Cei Străvechi cu capete stelate de pe această planetă își sintetizaseră formele simple de hrană și crescuseră un număr îndestulător de shoggothi, îngăduiseră altor grupuri de celule să se dezvolte în alte forme de viață animală și vegetală pentru felurite scopuri; stârpeau orice forme a căror prezență devenea supărătoare.
Cu ajutorul shoggothilor, a căror dilatare putea fi folosită pentru a ridica greutăți prodigioase, micile orașe scunde de sub mare crescuseră în vaste și impunătoare labirinturi de piatră, nu foarte deosebite de cele care aveau să se înalțe mai târziu pe uscat. Într-adevăr, Cei Străvechi, atât de adaptabili, trăiseră mult pe uscat în alte părți ale universului și păstraseră probabil multe tradiții de construcție terestră. Studiind arhitectura tuturor acestor orașe sculptate din vechimile Pământului, inclusiv a celui prin ale cărui coridoare moarte de eoni treceam chiar atunci, am fost impresionați de o ciudată coincidență pe care nici nouă înșine n-am încercat încă s-o explicăm. Părțile de sus ale clădirilor, care în orașul adevărat din jurul nostru fuseseră, firește, reduse prin eroziune la ruine fără formă cu veacuri în urmă, erau înfățișate limpede în basoreliefuri; arătau vaste grupuri de fleșe ca niște ace, delicate ornamente terminale pe vârfurile anumitor conuri și piramide și șiruri suprapuse de discuri subțiri, orizontale, cu margini festonate, încununând coloane cilindrice. Aceasta era întocmai ceea ce văzuserăm în acel miraj monstruos și prevestitor, aruncat de un oraș mort din care asemenea trăsături ale siluetei dispăruseră de mii și zeci de mii de ani, miraj care se înălțase în fața ochilor noștri neștiutori peste nepătrunșii munți ai nebuniei, când ne apropiaserăm întâia oară de tabăra osândită a bietului Lake.
Despre viața Celor Străvechi, atât sub mare, cât și după ce o parte a lor migrase pe uscat, s-ar putea scrie volume. Cei din apele puțin adânci continuaseră să-și folosească din plin ochii de la capetele celor cinci tentacule principale ale capului și practicaseră artele sculpturii și scrisului într-un chip destul de obișnuit — scrierea se făcea cu un instrument ascuțit pe suprafețe cerate, impermeabile. Cei de mai jos, din adâncurile oceanului, deși foloseau un curios organism fosforescent ca să dea lumină, își întregiseră vederea cu simțuri speciale obscure, care lucrau prin cilii prismatici ai capetelor lor — simțuri care îi făceau pe toți Cei Străvechi în parte independenți de lumină la nevoie. Formele lor de sculptură și scriere se schimbaseră curios pe măsura coborârii, cuprinzând anumite procedee de acoperire, aparent chimice — probabil pentru a obține fosforescență —, pe care basoreliefurile nu ni le puteau lămuri. Ființele se mișcau în mare în parte înotând — cu brațele laterale asemănătoare celor ale crinoidelor — și în parte unduindu-se cu șirul de jos al tentaculelor care cuprindeau pseudopicioarele. Din când în când făceau lungi avânturi, folosind ca ajutor două sau mai multe grupuri de aripi pliabile, asemenea unor evantaie. Pe uscat foloseau pseudopicioarele pentru deplasarea din apropiere, dar la răstimpuri zburau la mari înălțimi ori pe distanțe lungi cu aripile. Multele tentacule subțiri în care se ramificau brațele crinoide erau infinit de delicate, flexibile, puternice și precise în coordonarea neuromusculară; asigurau cea mai mare pricepere și îndemânare în toate operațiile artistice și celelalte lucrări manuale.
Rezistența ființelor era aproape de necrezut. Până și presiunile cumplite ale celor mai adânci funduri de mare păreau neputincioase să le vatăme. Foarte puține păreau să moară vreodată altfel decât prin violență, iar locurile lor de îngropare erau foarte restrânse. Faptul că își acopereau morții înhumați vertical cu movile inscripționate în cinci colțuri a trezit în Danforth și în mine gânduri care au făcut necesare o nouă oprire și o nouă revenire în fire, după ce sculpturile ni-l dezvăluiseră. Ființele se înmulțeau prin spori — asemenea pteridofitelor vegetale, după cum bănuise Lake —, dar, datorită rezistenței și longevității lor prodigioase și faptului că, în consecință, nu aveau nevoie de înlocuiri, nu încurajau dezvoltarea pe scară largă a unor noi protale, în afara cazurilor în care aveau ținuturi noi de colonizat. Tinerii se maturizau repede și primeau o educație vădit mai presus de orice standard pe care ni-l putem închipui. Viața intelectuală și estetică predominantă era foarte evoluată și dăduse naștere unui ansamblu de obiceiuri și instituții de o durabilitate tenace, pe care îl voi descrie mai pe larg în viitoarea mea monografie. Acestea variau puțin după locuirea în mare ori pe uscat, dar aveau aceleași temelii și trăsături esențiale.
Deși erau în stare, asemenea vegetalelor, să-și scoată hrana din substanțe anorganice, preferau cu mult hrana organică și mai ales animală. Sub mare mâncau viețuitoare marine crude, dar pe uscat își găteau mâncărurile. Vânau și creșteau turme pentru carne — tăiau cu arme ascuțite ale căror urme ciudate pe anumite oase fosile fuseseră observate de expediția noastră. Rezistau minunat tuturor temperaturilor obișnuite; în starea lor firească puteau trăi în apă până la punctul de îngheț. Când se apropiase însă marea răcire din pleistocen — acum aproape un milion de ani —, locuitorii uscatului trebuiseră să recurgă la măsuri speciale, printre care încălzirea artificială; până când frigul ucigător pare să-i fi gonit, în cele din urmă, înapoi în mare. Pentru zborurile lor preistorice prin spațiul cosmic, spunea legenda, absorbiseră anumite substanțe chimice și deveniseră aproape independenți de hrană, respirație ori condiții de căldură; dar până la vremea marelui frig pierduseră urma metodei. În orice caz, nu ar fi putut prelungi la nesfârșit starea artificială fără vătămare.
Neîmperechindu-se și fiind pe jumătate vegetali ca structură, Cei Străvechi nu aveau nicio bază biologică pentru forma familială de viață a mamiferelor; păreau însă să organizeze mari gospodării după principiile folosirii confortabile a spațiului și — după cum am dedus din ocupațiile și distracțiile înfățișate ale celor ce locuiau împreună — ale asocierii unor minți înrudite. Când își mobilau locuințele, puneau totul în mijlocul uriașelor încăperi, lăsând toate suprafețele pereților libere pentru decorare. Iluminatul, la locuitorii uscatului, se făcea printr-un dispozitiv probabil electrochimic. Atât pe uscat, cât și sub apă foloseau mese, scaune și paturi ciudate, asemenea unor cadre cilindrice — căci se odihneau și dormeau în picioare, cu tentaculele pliate în jos —, și suporturi pentru ansamblurile articulate de suprafețe cu puncte care le alcătuiau cărțile.
Cârmuirea era vădit complexă și probabil socialistă, deși din sculpturile văzute de noi nu se putea deduce nimic sigur în această privință. Exista un comerț întins, atât local, cât și între diferite orașe; anumite mici jetoane plate, cu cinci colțuri și inscripții, slujeau drept bani. Probabil, dintre feluritele fragmente de steatit verzui găsite de expediția noastră, acelea de dimensiuni mai mici erau piese ale unei asemenea monede. Deși cultura era în principal urbană, exista oarecare agricultură și multă creștere de animale. Se practicau și mineritul, și o activitate manufacturieră restrânsă. Călătoriile erau foarte dese, dar migrația permanentă părea relativ rară, în afara vastelor mișcări de colonizare prin care se răspândea neamul. Pentru propria deplasare nu foloseau niciun ajutor din afară; căci în mișcarea pe uscat, în aer și în apă deopotrivă Cei Străvechi păreau în stare să atingă viteze nemăsurat de mari. Încărcăturile erau însă trase de animale de povară — shoggothi sub mare și o ciudată varietate de vertebrate primitive în anii mai târzii ai existenței pe uscat.
Aceste vertebrate, ca și o infinitate de alte forme de viață — animale și vegetale, marine, terestre și aeriene —, erau produsele evoluției nedirijate care lucra asupra celulelor vii create de Cei Străvechi, dar scăpate din raza atenției lor. Fuseseră lăsate să se dezvolte fără opreliști pentru că nu intraseră în conflict cu ființele dominante. Formele supărătoare erau, firește, exterminate prin mijloace mecanice. Ne-a interesat să vedem, în unele dintre sculpturile cele mai târzii și mai decadente, un mamifer primitiv cu mers târșâit, folosit uneori ca hrană și alteori ca un bufon amuzant de către locuitorii uscatului, ale cărui vagi prefigurări simiene și omenești erau de netăgăduit. La clădirea orașelor terestre, uriașele blocuri de piatră ale turnurilor înalte erau ridicate de obicei de pterodactili cu aripi vaste, dintr-o specie până atunci necunoscută paleontologiei.
Stăruința cu care Cei Străvechi supraviețuiseră feluritelor schimbări geologice și frământări ale scoarței pământești era aproape miraculoasă. Deși puține dintre primele lor orașe, ori niciunul, par să fi dăinuit dincolo de epoca arhaică, nu existase nicio întrerupere a civilizației lor ori a transmiterii cronicilor lor. Locul inițial al sosirii pe planetă fusese Oceanul Antarctic și este probabil că veniseră la scurt timp după ce materia care alcătuiește Luna fusese smulsă din Pacificul de Sud învecinat. Potrivit uneia dintre hărțile sculptate, întregul glob se afla atunci sub apă, cu orașe de piatră presărate din ce în ce mai departe de Antarctica, pe măsură ce treceau eonii. O altă hartă arată o vastă masă de uscat în jurul Polului Sud, unde este limpede că unele ființe întemeiaseră așezări de încercare, deși centrele lor principale fuseseră mutate pe cel mai apropiat fund de mare. Hărțile ulterioare, care înfățișează această masă de uscat crăpându-se și plutind în derivă și trimițând anumite părți desprinse spre nord, sprijină în chip izbitor teoriile derivei continentale formulate de curând de Taylor, Wegener și Joly.
Odată cu înălțarea unor noi uscaturi în Pacificul de Sud au început evenimente uriașe. Unele orașe marine au fost sfărâmate fără speranță, dar aceasta nu era nenorocirea cea mai rea. Un alt neam — un neam terestru de ființe în formă de caracatițe, corespunzând probabil fabuloaselor odrasle preumane ale lui Cthulhu — a început curând să coboare, strecurându-se, din infinitul cosmic și a dezlănțuit un război monstruos care, pentru o vreme, i-a gonit pe Cei Străvechi cu totul înapoi în mare — o lovitură colosală, dată fiind înmulțirea așezărilor terestre. Mai târziu s-a făcut pace, iar noile uscaturi le-au fost date odraslelor lui Cthulhu, în timp ce Cei Străvechi au păstrat marea și uscaturile mai vechi. Au fost întemeiate noi orașe terestre — cel mai mare dintre ele în Antarctica, fiindcă acest ținut al primei sosiri era sacru. De atunci înainte, ca și mai înainte, Antarctica a rămas centrul civilizației Celor Străvechi, iar toate orașele care puteau fi găsite acolo, clădite de odraslele lui Cthulhu, au fost șterse de pe fața pământului. Apoi, dintr-odată, uscaturile Pacificului s-au scufundat iarăși, luând cu ele înspăimântătorul oraș de piatră R’lyeh și toate caracatițele cosmice, astfel încât Cei Străvechi au devenit din nou stăpânii planetei, în afara unei singure spaime nedeslușite despre care nu le plăcea să vorbească. Într-o epocă ceva mai târzie, orașele lor presărau toate întinderile de uscat și apă ale globului — de aici recomandarea din viitoarea mea monografie ca vreun arheolog să facă foraje sistematice cu aparatul de tipul lui Pabodie în anumite ținuturi aflate la mari depărtări unele de altele.
Tendința necontenită de-a lungul veacurilor era trecerea de la apă la uscat; o mișcare încurajată de înălțarea unor noi mase de uscat, deși oceanul nu a fost niciodată părăsit cu totul. O altă cauză a deplasării către uscat era noua greutate de a înmulți și stăpâni shoggothii, de care depindea buna desfășurare a vieții marine. Cu trecerea timpului, după cum mărturiseau cu tristețe sculpturile, arta de a crea viață nouă din materie anorganică se pierduse; de aceea Cei Străvechi trebuiau să se sprijine pe modelarea formelor deja existente. Pe uscat, marile reptile se dovediseră foarte docile; shoggothii mării însă, înmulțindu-se prin diviziune și dobândind un grad primejdios de inteligență accidentală, ridicaseră pentru o vreme o problemă formidabilă.
Fuseseră întotdeauna stăpâniți prin sugestia hipnotică a Celor Străvechi și își modelaseră substanța rezistentă și plastică în felurite membre și organe vremelnice, folositoare; acum însă puterile lor de automodelare erau exercitate uneori independent și în felurite forme imitative, întipărite prin sugestiile din trecut. Se pare că dezvoltaseră un creier semistabil, a cărui voință separată și uneori îndărătnică răsfrângea voința Celor Străvechi fără să i se supună întotdeauna. Imaginile sculptate ale acestor shoggothi ne umpleau pe Danforth și pe mine de groază și silă. Erau în mod obișnuit entități fără formă, alcătuite dintr-o materie gelatinoasă vâscoasă care arăta ca o aglutinare de bule; fiecare avea în medie vreo cincisprezece picioare diametru când era sferic. Aveau însă o formă și un volum necontenit schimbătoare; aruncau în afară prelungiri vremelnice ori formau aparente organe ale văzului, auzului și vorbirii, imitându-și stăpânii, fie spontan, fie potrivit sugestiei.
Par să fi devenit deosebit de greu de stăpânit către mijlocul permianului, poate acum o sută cincizeci de milioane de ani, când Cei Străvechi marini au purtat împotriva lor un adevărat război de readucere sub stăpânire. Imaginile acestui război și ale victimelor pe care shoggothii le lăsau de obicei ucise, fără cap și acoperite de mâzgă, aveau o putere de înfricoșare uluitoare, în ciuda abisului despărțitor al epocilor fără număr. Cei Străvechi folosiseră arme ciudate de perturbare moleculară împotriva entităților răzvrătite și dobândiseră în cele din urmă o biruință deplină. După aceea sculpturile arătau o perioadă în care shoggothii erau îmblânziți și dresați de Cei Străvechi înarmați, așa cum caii sălbatici din Vestul american erau îmblânziți de cowboy. Deși în timpul răscoalei shoggothii arătaseră că pot trăi în afara apei, această trecere nu fusese încurajată; căci folosul lor pe uscat abia dacă ar fi fost pe măsura greutății de a-i stăpâni.
În epoca jurasică, Cei Străvechi întâmpinaseră o nouă nenorocire sub forma unei noi invazii din spațiul cosmic — de astă dată, creaturi pe jumătate ciuperci, pe jumătate crustacee, de pe o planetă ce putea fi identificată cu îndepărtatul și de curând descoperitul Pluto; creaturi fără îndoială aceleași cu cele din anumite legende șoptite ale dealurilor din nord și amintite în Himalaya drept Mi-Go, ori Oamenii Zăpezilor cei Abominabili. Ca să lupte cu aceste ființe, Cei Străvechi încercaseră, pentru întâia oară de la sosirea lor pământeană, să iasă iarăși în eterul planetar; în ciuda tuturor pregătirilor tradiționale, descoperiseră însă că nu mai era cu putință să părăsească atmosfera Pământului. Oricare ar fi fost vechiul secret al călătoriei interstelare, acesta era acum definitiv pierdut pentru neamul lor. În cele din urmă, Mi-Go îi goniseră pe Cei Străvechi din toate uscaturile nordice, deși nu aveau putere să-i tulbure pe cei din mare. Încetul cu încetul începea retragerea lentă a neamului străvechi către habitatul său antarctic de la început.
Era ciudat să observi din bătăliile înfățișate că atât odraslele lui Cthulhu, cât și Mi-Go par să fi fost alcătuite dintr-o materie mult mai deosebită de cea pe care o cunoaștem decât era substanța Celor Străvechi. Erau în stare de transformări și reintegrări cu neputință pentru potrivnicii lor și par, de aceea, să fi venit la început din abisuri și mai îndepărtate ale spațiului cosmic. Cei Străvechi, în afara rezistenței lor anormale și a însușirilor vitale aparte, erau strict materiali și trebuie să-și fi avut originea absolută în continuumul spațiu-timp cunoscut; în timp ce izvoarele dintâi ale celorlalte ființe nu pot fi decât bănuite cu răsuflarea tăiată. Toate acestea, firește, presupunând că legăturile extraterestre și anomaliile atribuite dușmanilor invadatori nu sunt mitologie pură. Este de conceput că Cei Străvechi ar fi inventat un cadru cosmic pentru a explica înfrângerile lor ocazionale; căci interesul istoric și mândria alcătuiau în chip vădit principalul lor element psihologic. Este semnificativ că analele lor nu pomeneau multe neamuri înaintate și puternice de ființe ale căror culturi mărețe și orașe înalte apar stăruitor în anumite legende obscure.
Starea schimbătoare a lumii de-a lungul marilor epoci geologice apărea cu o însuflețire uluitoare în multe dintre hărțile și scenele sculptate. În anumite cazuri, știința de astăzi va trebui revizuită, în timp ce în altele deducțiile ei îndrăznețe sunt confirmate magnific. După cum am spus, ipoteza lui Taylor, Wegener și Joly, potrivit căreia toate continentele sunt fragmente ale unei mase de uscat antarctice inițiale, care s-a crăpat sub forța centrifugă și ale cărei fragmente au plutit în derivă, depărtându-se unele de altele peste o suprafață inferioară vâscoasă în sens tehnic — ipoteză sugerată de lucruri precum contururile complementare ale Africii și Americii de Sud și felul în care marile lanțuri muntoase sunt cutate și împinse în sus —, primește un sprijin izbitor din această sursă nefirească.
Hărți care înfățișau în chip vădit lumea carboniferă de acum o sută de milioane de ani sau mai mult arătau rupturi și prăpăstii semnificative, menite să despartă mai târziu Africa de ținuturile cândva neîntrerupte ale Europei (pe atunci Valusia din legenda primordială infernală), Asiei, Americilor și continentului antarctic. Alte hărți — și, în chipul cel mai semnificativ, una legată de întemeierea, cu cincizeci de milioane de ani în urmă, a vastului oraș mort din jurul nostru — arătau toate continentele de astăzi bine diferențiate. În cel mai târziu exemplar care putea fi găsit — datând poate din pliocen —, o lume aproximativ asemenea celei de astăzi apărea destul de limpede, în ciuda legăturii Alaskăi cu Siberia, a Americii de Nord cu Europa prin Groenlanda și a Americii de Sud cu continentul antarctic prin Țara Graham. Pe harta carboniferă, întregul glob — fundul oceanului și masa de uscat despicată deopotrivă — purta simboluri ale vastelor orașe de piatră ale Celor Străvechi; pe hărțile mai târzii însă, retragerea treptată către Antarctica devenea foarte limpede. Ultimul exemplar pliocen nu arăta orașe terestre decât pe continentul antarctic și în vârful Americii de Sud, nici orașe oceanice la nord de paralela cincizeci de latitudine sudică. Cunoașterea lumii nordice și interesul pentru ea, în afara unui studiu al coastelor făcut probabil în lungi zboruri de explorare pe acele aripi membranoase ca niște evantaie, scăzuseră în chip vădit până la zero printre Cei Străvechi.
Nimicirea orașelor prin ridicarea munților, sfâșierea centrifugă a continentelor, frământările seismice ale uscatului ori fundului mării și alte cauze naturale era consemnată în chip obișnuit; era ciudat să observi cum, pe măsura trecerii epocilor, erau înălțate din ce în ce mai puține orașe în locul celor distruse. Vasta megalopolă moartă care se căsca în jurul nostru părea să fie ultimul centru general al neamului; clădită la începutul cretacicului, după ce o titanică cutare a pământului ștersese o predecesoare încă mai vastă, nu departe de ea. Părea că acest ținut întreg era locul cel mai sacru dintre toate, unde se spunea că primii dintre Cei Străvechi se așezaseră pe un fund de mare primordial. În noul oraș — ale cărui multe trăsături le puteam recunoaște în sculpturi, dar care se întindea nu mai puțin de o sută de mile de-a lungul lanțului muntos în fiecare direcție, dincolo de limitele cele mai îndepărtate ale cercetării noastre aeriene — se spunea că erau păstrate anumite pietre sacre, parte din primul oraș de pe fundul mării, împinse la lumină după epoci lungi, în cursul cutării generale a straturilor.