Cred că amândoi am strigat deodată, cuprinși de un amestec de înfiorare, uimire, groază și neîncredere în propriile simțuri, când am trecut în sfârșit de trecătoare și am văzut ce se afla dincolo. Firește, trebuie să fi avut undeva, în adâncul minții, vreo explicație naturală care să ne țină pentru moment facultățile mintale în cumpănă. Probabil ne gândeam la lucruri precum pietrele grotesc erodate din Grădina Zeilor, în Colorado, ori stâncile fantastic de simetrice cioplite de vânt în deșertul Arizonei. Poate chiar socoteam, pe jumătate, că priveliștea era un miraj, asemenea celui văzut în dimineața dinainte, când ne apropiaserăm întâia oară de acei munți ai nebuniei. Trebuie să fi avut asemenea noțiuni normale la care să ne întoarcem, în timp ce ochii ne măturau podișul fără margini, brăzdat de furtuni, și cuprindeau labirintul aproape nesfârșit de mase de piatră colosale, regulate și euritmice în geometria lor, care își ridicau crestele sfărâmate și ciuruite deasupra unei pături de gheață de cel mult patruzeci sau cincizeci de picioare în locul ei cel mai gros, iar pe alocuri vădit mai subțire.
Efectul acelei priveliști monstruoase era de nedescris, căci, de la început, părea neîndoielnică o încălcare diabolică a legilor cunoscute ale naturii. Aici, pe un podiș infernal de vechi, la nu mai puțin de douăzeci de mii de picioare înălțime, și într-un climat care, încă dintr-o epocă preumană, cu nu mai puțin de cinci sute de mii de ani în urmă, fusese ucigător pentru orice locuitor, se întindea aproape până la limita vederii o încâlceală de piatră rânduită, pe care numai disperarea minții de a se apăra ar fi putut-o atribui unei alte cauze decât lucrării conștiente a unor făuritori. Până atunci, în judecata noastră serioasă, respinseserăm orice teorie potrivit căreia cuburile și zidurile de pe povârnișuri ar fi avut altă origine decât una naturală. Cum să fi fost altfel, când omul însuși abia dacă se putuse deosebi de maimuțele mari la vremea când acest ținut căzuse sub neîntrerupta stăpânire de astăzi a morții glaciare?
Acum însă domnia rațiunii părea zdruncinată fără putință de tăgadă, căci acest labirint ciclopic de blocuri pătrate, curbe și unghiulare avea însușiri care închideau orice refugiu liniștitor. Era, foarte limpede, orașul blasfemiator al mirajului, în realitatea lui neîndurată, obiectivă și de neocolit. Acea prevestire blestemată avusese, până la urmă, o bază materială — existase undeva, în straturile înalte ale aerului, o pătură orizontală de praf de gheață, iar această înspăimântătoare rămășiță de piatră își proiectase imaginea peste munți, potrivit legilor simple ale reflexiei. Firește, vedenia fusese deformată și exagerată și cuprinsese lucruri pe care sursa reală nu le cuprindea; dar acum, când vedeam acea sursă reală, ni se părea și mai hidoasă și mai amenințătoare decât imaginea ei îndepărtată.
Numai masivitatea de necrezut, neomenească, a acestor uriașe turnuri și ziduri de piatră ferise lucrul înspăimântător de nimicirea totală în sutele de mii — poate milioanele — de ani cât stătuse încruntat acolo, în mijlocul vijeliilor unui pustiu înalt. „Corona Mundi… Acoperișul Lumii…” Tot soiul de expresii fantastice ne veneau pe buze în timp ce priveam amețiți, în jos, spectacolul de necrezut. Mă gândeam iarăși la miturile primordiale stranii care mă bântuiseră atât de stăruitor de când văzusem întâia oară această lume antarctică moartă — la podișul demonic Leng, la Mi-Go, ori Oamenii Zăpezilor cei Abominabili din Himalaya, la *Manuscrisele Pnakotice*, cu implicațiile lor preumane, la cultul lui Cthulhu, la *Necronomicon* și la legendele hiperboreene despre Tsathoggua cel fără formă și despre odraslele stelare, mai cumplite decât însăși lipsa formei, asociate acelei semientități.
Pe mile fără număr, în toate direcțiile, întinderea continua fără să se rărească prea mult; într-adevăr, urmărind-o cu ochii la dreapta și la stânga, de-a lungul bazei munților joși, cu pante domoale, care o despărțeau de marginea muntoasă propriu-zisă, am hotărât că nu vedeam nicio rărire, în afară de o întrerupere la stânga trecătorii prin care veniserăm. Nimeriserăm pur și simplu, la întâmplare, într-o parte restrânsă a ceva de o întindere incalculabilă. Munții de la poale erau presărați mai rar cu grotești construcții de piatră, care legau orașul cumplit de cuburile și zidurile deja cunoscute, alcătuind în chip vădit avanposturile sale montane. Acestea din urmă, ca și ciudatele guri de peșteră, erau la fel de dese pe versanții dinăuntru și pe cei din afară ai munților.
Labirintul de piatră fără nume era alcătuit, în cea mai mare parte, din ziduri care se ridicau între zece și o sută cincizeci de picioare deasupra gheții și aveau o grosime de cinci până la zece picioare. Era construit mai ales din blocuri prodigioase de ardezie, șist și gresie întunecate, primordiale — blocuri, în multe cazuri, de patru pe șase pe opt picioare —, deși în mai multe locuri părea cioplit dintr-un fundament de rocă masivă și denivelată, din ardezie precambriană. Clădirile erau departe de a avea dimensiuni egale; existau nenumărate alcătuiri ca niște faguri, de o întindere enormă, precum și construcții separate mai mici. Forma lor generală tindea să fie conică, piramidală ori în terase; existau însă mulți cilindri perfecți, cuburi perfecte, grupuri de cuburi și alte forme dreptunghiulare, alături de o ciudată răspândire de edificii unghiulare al căror plan în cinci colțuri sugera vag fortificațiile moderne. Constructorii folosiseră necontenit și cu pricepere principiul arcului, iar în vremea de înflorire a orașului probabil existaseră cupole.
Întreaga încâlceală era monstruos de erodată, iar suprafața de gheață din care ieșeau turnurile era presărată cu blocuri căzute și cu sfărâmături din vremuri imemoriale. Acolo unde gheața era transparentă, puteam vedea părțile de jos ale îngrămădirilor gigantice și observam podurile de piatră păstrate în gheață, care legau diferitele turnuri la înălțimi felurite deasupra solului. Pe zidurile expuse puteam desluși locurile cicatrizate unde existaseră alte poduri, mai înalte, de același fel. O cercetare mai atentă dezvăluia nenumărate ferestre destul de mari; unele erau închise cu obloane dintr-un material pietrificat care fusese cândva lemn, deși cele mai multe se căscau deschise în chip sinistru și amenințător. Multe dintre ruine erau, firește, fără acoperiș, cu margini superioare inegale, deși rotunjite de vânt; altele, de o formă conică ori piramidală mai ascuțită sau apărate de construcții înconjurătoare mai înalte, își păstrau contururile intacte, în ciuda sfărâmării și a adânciturilor omniprezente. Cu binoclul abia puteam desluși ceea ce păreau să fie decorații sculptate în benzi orizontale — decorații cuprinzând acele ciudate grupuri de puncte a căror prezență pe fragmentele de steatit străvechi dobândea acum o însemnătate cu mult mai mare.
În multe locuri, clădirile erau cu totul ruinate, iar pătura de gheață era adânc despicată de felurite cauze geologice. În alte locuri, zidăria era tocită până la însuși nivelul gheții. O fâșie largă, întinsă din interiorul podișului până la o crăpătură în munții de la poale, cam la o milă în stânga trecătorii pe care o străbătuserăm, era cu totul lipsită de clădiri; reprezenta probabil, am conchis noi, albia vreunui râu mare care, în vremurile terțiare — cu milioane de ani în urmă —, cursese prin oraș și se vărsase într-un abis subteran prodigios al marelui lanț muntos de barieră. Negreșit, acesta era înainte de toate un ținut al peșterilor, prăpăstiilor și tainelor subpământene în care omul nu putea pătrunde.
Privind înapoi la simțămintele noastre și amintindu-mi buimăceala cu care contemplam această rămășiță monstruoasă din eoni pe care îi crezuserăm preumani, nu pot decât să mă mir că am păstrat până și aparența de echilibru pe care am păstrat-o. Firește, știam că ceva — cronologia, teoria științifică ori propria noastră conștiință — era cumplit de greșit; totuși ne păstram destulă stăpânire de sine ca să conducem avionul, să observăm multe lucruri cu destulă minuțiozitate și să facem cu grijă o serie de fotografii care ne-ar mai putea fi de mare folos nouă și lumii. În cazul meu, deprinderea științifică înrădăcinată poate că ajutase; căci, mai presus de toată nedumerirea și de sentimentul de amenințare, ardea o curiozitate stăpânitoare de a pătrunde mai adânc acest secret străvechi — de a ști ce fel de ființe clădiseră și locuiseră în acest loc incalculabil de gigantic și ce legătură cu lumea întreagă a vremii sale ori a altor vremuri ar fi putut avea o concentrare de viață atât de aparte.
Căci locul acesta nu putea fi un oraș obișnuit. Trebuie să fi alcătuit nucleul primordial și centrul unui capitol arhaic și de necrezut al istoriei Pământului, ale cărui ramificații exterioare, amintite doar nedeslușit în miturile cele mai obscure și mai deformate, pieriseră cu totul în haosul frământărilor telurice, cu mult înainte ca vreun neam omenesc cunoscut de noi să fi ieșit, târșâindu-și pașii, din starea de maimuță. Aici se întindea o megalopolă din vechimile Pământului, față de care fabuloasele Atlantida și Lemuria, Commoriom și Uzuldaroum, precum și Olathoë din țara Lomar sunt lucruri recente, de astăzi — nici măcar de ieri; o megalopolă deopotrivă cu asemenea blasfemii preumane pomenite în șoaptă precum Valusia, R’lyeh, Ib din țara Mnar și Orașul Fără Nume din Arabia Deserta. Zburând peste acea încâlceală de turnuri titanice, neîndurătoare, închipuirea mea scăpa uneori din orice hotar și rătăcea fără țintă prin tărâmuri de asocieri fantastice — țesând chiar legături între această lume pierdută și unele dintre cele mai nebunești visări ale mele despre groaza smintită din tabără.
Rezervorul avionului, pentru a-i micșora greutatea, fusese umplut doar în parte; de aceea trebuia acum să fim prudenți în explorările noastre. Chiar și așa, am străbătut o întindere enormă de pământ — ori, mai degrabă, de aer —, după ce am coborât brusc până la un nivel unde vântul devenea aproape neînsemnat. Nici lanțul muntos, nici lungimea înspăimântătorului oraș de piatră care mărginea munții de la poalele interioare ale lanțului nu păreau să aibă sfârșit. Cincizeci de mile de zbor în fiecare direcție nu dezvăluiau vreo schimbare mare în labirintul de stâncă și zidărie care se înălța ca un cadavru, cu ghearele întinse, prin gheața veșnică. Existau însă unele variații deosebit de captivante; precum sculpturile din canionul unde acel râu larg străpunsese cândva munții de la poale și se apropiase de locul în care se afunda în marele lanț. Promontoriile de la intrarea cursului de apă fuseseră cioplite îndrăzneț în piloni ciclopici; ceva în acele desene cu creste, în formă de butoi, trezea atât în Danforth, cât și în mine niște semiamintiri straniu de vagi, respingătoare și tulburi.
Am dat și peste mai multe spații deschise în formă de stea, în chip vădit piețe publice, și am observat felurite ondulări ale terenului. Acolo unde se ridica un deal ascuțit, acesta era de obicei scobit într-un soi de edificiu de piatră întins în toate părțile; existau însă cel puțin două excepții. Dintre acestea, una era prea rău erodată ca să mai dezvăluie ce fusese pe înălțimea ieșită în afară, în vreme ce cealaltă purta încă un fantastic monument conic, cioplit din roca masivă și semănând vag cu lucruri precum bine-cunoscutul Mormânt al Șarpelui din străvechea vale Petra.
Zburând dinspre munți către interior, am descoperit că orașul nu avea o lățime infinită, deși lungimea lui de-a lungul munților de la poale părea nesfârșită. După vreo treizeci de mile, clădirile grotești de piatră au început să se rărească, iar după încă zece mile am ajuns la un pustiu neîntrerupt, aproape fără semne ale unei lucrări conștiente. Cursul râului dincolo de oraș părea marcat de o linie largă, adâncită; pământul devenea ceva mai accidentat și părea să urce ușor pe măsură ce se pierdea spre apusul învăluit în pâclă.
Până atunci nu aterizaserăm deloc, dar să părăsim podișul fără a încerca să intrăm în unele dintre construcțiile monstruoase ar fi fost de neconceput. Am hotărât, așadar, să găsim un loc neted pe munții de la poale, lângă trecătoarea prin care puteam zbura, să așezăm acolo avionul și să ne pregătim pentru o explorare pe jos. Deși aceste povârnișuri domoale erau acoperite în parte de ruine răzlețe, zborul la joasă înălțime ne-a dezvăluit curând destule locuri posibile de aterizare. Alegându-l pe cel mai apropiat de trecătoare, întrucât următorul nostru zbor avea să treacă peste marele lanț și să ne ducă înapoi în tabără, am reușit pe la ora 12:30 să coborâm pe un câmp de zăpadă netedă și tare, cu totul lipsit de obstacole și bine potrivit pentru o decolare grabnică și lesnicioasă mai târziu.
Nu părea nevoie să apărăm avionul cu un zid de zăpadă pentru un timp atât de scurt și în atât de liniștitoarea lipsă a vânturilor puternice la acest nivel; de aceea ne-am îngrijit doar ca schiurile de aterizare să fie bine așezate și părțile vitale ale mecanismului să fie apărate de frig. Pentru drumul pe jos am lepădat cele mai grele dintre blănurile de zbor și am luat cu noi un mic echipament alcătuit din busolă de buzunar, aparat fotografic de mână, provizii ușoare, carnete voluminoase și hârtie, ciocan și daltă de geolog, săculețe pentru eșantioane, un colac de frânghie de alpinism și lanterne electrice puternice cu baterii de rezervă; echipamentul fusese adus în avion pentru eventualitatea în care am fi putut ateriza, face fotografii de la sol, desene și schițe topografice și lua mostre de rocă din vreun povârniș gol, afloriment ori peșteră de munte. Din fericire, aveam o rezervă de hârtie pe care s-o rupem, s-o punem într-un săculeț de eșantioane de rezervă și s-o folosim, după vechiul principiu al jocului de-a iepurele și copoii, pentru a ne însemna drumul prin orice labirint lăuntric în care am fi putut pătrunde. O aduseserăm pentru cazul în care găseam un sistem de peșteri cu aerul destul de nemișcat ca să îngăduie folosirea unei asemenea metode rapide și ușoare în locul metodei obișnuite de marcare a drumului prin crestarea pietrei.
Coborând cu grijă pe zăpada prinsă în crustă spre uluitorul labirint de piatră care se profila pe apusul opalescent, simțeam apropierea minunilor aproape la fel de viu ca atunci când ne îndreptaserăm spre trecătoarea montană necunoscută, cu patru ore înainte. E drept, ne obișnuiserăm ochii cu taina de necrezut ascunsă de piscurile-barieră; dar perspectiva de a pătrunde cu adevărat între ziduri primordiale, înălțate de ființe conștiente poate cu milioane de ani în urmă — înainte să fi putut exista vreun neam omenesc cunoscut —, nu era mai puțin înfiorătoare și potențial cumplită prin implicațiile ei de anormalitate cosmică. Deși aerul rarefiat la această înălțime prodigioasă făcea efortul ceva mai greu decât de obicei, atât Danforth, cât și eu rezistam foarte bine și ne simțeam în stare să înfruntăm aproape orice încercare ne-ar fi ieșit în cale. Numai câțiva pași ne-au dus la o ruină fără formă, tocită până la nivelul zăpezii, iar cu zece sau cincisprezece prăjini englezești mai departe se afla un uriaș zid fără acoperiș, încă întreg în conturul lui gigantic cu cinci colțuri și ridicându-se la o înălțime inegală de zece ori unsprezece picioare. Spre acesta ne-am îndreptat; când, în sfârșit, am putut atinge cu adevărat blocurile lui ciclopice erodate, am simțit că stabiliserăm o legătură fără precedent și aproape blasfemiatoare cu eoni uitați, de obicei inaccesibili speciei noastre.
Acest zid, în formă de stea și poate de trei sute de picioare de la un vârf la altul, era clădit din blocuri de gresie jurasică de dimensiuni inegale, având în medie șase pe opt picioare la suprafață. Exista un șir de guri de tragere ori ferestre boltite, de vreo patru picioare lățime și cinci înălțime; erau așezate destul de simetric de-a lungul vârfurilor stelei și la unghiurile ei interioare, cu marginile de jos cam la patru picioare de suprafața înghețată. Privind prin ele, puteam vedea că zidăria avea nu mai puțin de cinci picioare grosime, că înăuntru nu mai rămăseseră pereți despărțitori și că pe pereții interiori se aflau urme de sculpturi ori basoreliefuri în benzi; lucruri pe care, de altfel, le bănuiserăm când zburaserăm la mică înălțime peste acest zid și altele asemenea lui. Deși trebuie să fi existat cândva părți mai joase, toate urmele lor erau acum cu totul ascunse de stratul adânc de gheață și zăpadă din acel loc.
Ne-am strecurat printr-una dintre ferestre și am încercat zadarnic să descifrăm desenele murale aproape șterse, dar nu am încercat să răscolim pardoseala înghețată. Zborurile noastre de orientare arătaseră că multe clădiri din orașul propriu-zis erau mai puțin înfundate de gheață și că am fi putut găsi interioare cu totul libere, coborând până la adevăratul nivel al solului, dacă intram în construcții care își păstraseră acoperișul. Înainte de a părăsi zidul, l-am fotografiat cu grijă și i-am studiat, cu deplină nedumerire, zidăria ciclopică fără mortar. Am fi vrut să fie și Pabodie acolo, căci cunoștințele sale inginerești ne-ar fi putut ajuta să bănuim cum fuseseră mânuite asemenea blocuri titanice în acea epocă neverosimil de îndepărtată în care fuseseră clădite orașul și împrejurimile lui.
Drumul de o jumătate de milă în jos, până la orașul propriu-zis, cu vântul de sus țipând zadarnic și sălbatic printre piscurile înălțate spre cer din spatele nostru, a fost ceva ale cărui cele mai mici amănunte vor rămâne pentru totdeauna gravate în mintea mea. Numai în coșmaruri fantastice ar putea alți oameni decât Danforth și mine să-și închipuie asemenea efecte optice. Între noi și aburii frământați ai apusului se întindea acea încâlceală monstruoasă de turnuri de piatră întunecată; formele ei bizare și de necrezut ne izbeau din nou la fiecare schimbare a unghiului de vedere. Era un miraj din piatră masivă și, dacă n-ar exista fotografiile, m-aș îndoi încă de putința unui asemenea lucru. Tipul general de zidărie era identic cu cel al zidului pe care îl cercetaserăm; dar formele extravagante pe care această zidărie le lua în alcătuirile ei urbane întreceau orice descriere.
Până și imaginile ilustrează doar una sau două înfățișări ale bizareriei sale infinite, ale varietății nesfârșite, ale masivității aproape supranaturale și ale exotismului cu totul străin. Existau forme geometrice cărora un Euclid abia le-ar fi putut găsi un nume — conuri de toate gradele de neregularitate și trunchiere; terase cu orice soi de disproporție incitantă; coloane cu ciudate îngroșări bulbiforme; coloane frânte în grupuri stranii; și alcătuiri cu cinci colțuri ori cinci creste, de un grotesc nebunesc. Pe măsură ce ne apropiam, puteam vedea sub anumite părți transparente ale păturii de gheață și desluși unele dintre podurile tubulare de piatră care legau construcțiile presărate nebunește la felurite înălțimi. Nu păreau să existe străzi rânduite; singura fâșie largă și deschisă era la o milă în stânga, acolo unde râul străvechi cursese fără îndoială prin oraș către munți.
Binoclurile ne arătau că benzile orizontale exterioare de sculpturi aproape șterse și grupuri de puncte erau foarte răspândite și ne puteam închipui pe jumătate cum trebuie să fi arătat cândva orașul — deși cele mai multe acoperișuri și vârfuri de turnuri pieriseră, desigur. În ansamblu, fusese o încâlceală complexă de ulițe și alei întortocheate; toate erau canioane adânci, iar unele abia dacă se deosebeau de tuneluri, din pricina zidăriei care ieșea deasupra ori a podurilor arcuite peste ele. Acum, întins sub noi, se profila ca o fantasmă de vis pe o ceață apuseană prin al cărei capăt nordic soarele antarctic coborât și roșiatic, al primelor ore ale după-amiezii, se lupta să strălucească; când, pentru o clipă, acel soare a întâlnit un obstacol mai des și a cufundat scena într-o umbră vremelnică, efectul a fost subtil amenințător într-un chip pe care nu pot spera vreodată să-l înfățișez. Până și urletul și fluieratul slab al vântului pe care nu-l simțeam, în marile trecători din spatele nostru, căpătau o notă mai sălbatică de răutate voită. Ultima parte a coborârii noastre către oraș era neobișnuit de povârnită și bruscă, iar un afloriment de rocă de la marginea unde se schimba înclinarea terenului ne-a făcut să credem că acolo existase cândva o terasă artificială. Sub gheață, socoteam noi, trebuie să se afle o scară ori ceva asemenea ei.
Când, în sfârșit, am pătruns în orașul labirintic însuși, cățărându-ne peste zidăria căzută și tresărind la apropierea apăsătoare și la înălțimea ce ne făcea pitici a zidurilor pretutindeni sfărâmate și ciuruite, simțămintele noastre au ajuns din nou atât de puternice, încât mă mir de câtă stăpânire de sine ne mai rămăsese. Danforth era pe față nervos și a început să facă unele presupuneri supărător de nepotrivite despre groaza din tabără — care mă iritau cu atât mai mult cu cât nu puteam să nu împărtășesc anumite concluzii impuse nouă de multe însușiri ale acestei rămășițe morbide dintr-o străvechime de coșmar. Presupunerile lucrau și asupra închipuirii lui; căci într-un loc — unde o alee presărată cu sfărâmături cotea brusc — a susținut cu tărie că vedea urme abia deslușite de semne pe pământ care nu-i plăceau; în altă parte s-a oprit să asculte un sunet subtil, închipuit, dintr-un punct nelămurit — un fluierat muzical înăbușit, spunea el, nu foarte deosebit de cel al vântului în peșterile munților, și totuși într-un fel tulburător de diferit. Necontenita alcătuire în cinci colțuri a arhitecturii din jur și a puținelor arabescuri murale care se puteau desluși avea o putere de sugestie vag sinistră, de care nu puteam scăpa; ne dădea un strop de cumplită certitudine subconștientă despre entitățile primordiale care înălțaseră și locuiseră acest loc nelegiuit.
Cu toate acestea, sufletele noastre de oameni de știință și de aventurieri nu muriseră cu totul; ne-am îndeplinit mecanic programul de a desprinde eșantioane din toate felurile de rocă prezente în zidărie. Doream o colecție destul de completă pentru a trage concluzii mai bune despre vârsta locului. Nimic din marile ziduri exterioare nu părea să dateze dintr-o vreme mai târzie decât perioadele jurasică și comanchiană și nicio bucată de piatră din întregul loc nu era mai nouă decât pliocenul. Era o certitudine neîndurată: rătăceam în mijlocul unei morți care domnea de cel puțin cinci sute de mii de ani și, după toate probabilitățile, de și mai multă vreme.
Înaintând prin acest labirint de amurg umbrit de piatră, ne opream la toate deschizăturile accesibile, ca să cercetăm interioarele și posibilitățile de intrare. Unele erau prea sus pentru noi, în timp ce altele duceau numai în ruine înfundate de gheață, la fel de lipsite de acoperiș și de goale ca zidul de pe deal. Una, deși largă și îmbietoare, se deschidea către un abis parcă fără fund, fără vreun mijloc vizibil de coborâre. Din când în când aveam prilejul să studiem lemnul pietrificat al unui oblon păstrat și ne impresiona vechimea fabuloasă pe care o implica fibra încă vizibilă. Lucrurile acestea proveneau din gimnosperme și conifere mezozoice — mai ales cycadale cretacice —, precum și din palmieri cu frunze în evantai și angiosperme timpurii, de vârstă vădit terțiară. Nimic categoric mai nou decât pliocenul nu putea fi descoperit. Felul de așezare a acestor obloane — ale căror margini arătau prezența de odinioară a unor balamale ciudate, de mult dispărute — părea variat; unele se aflau pe partea exterioară, altele pe cea interioară a adâncilor goluri din zid. Păreau să fi rămas înțepenite la locurile lor, supraviețuind astfel ruginirii vechilor garnituri și închizători, probabil metalice.
După un timp am dat peste un șir de ferestre — în umflăturile unui con colosal cu cinci creste și vârful nevătămat —, care duceau într-o încăpere vastă și bine păstrată, cu pardoseală de piatră; se aflau însă prea sus în încăpere ca să îngăduie coborârea fără frânghie. Aveam o frânghie cu noi, dar nu voiam să ne încurcăm cu această coborâre de douăzeci de picioare dacă nu eram siliți — mai ales în aerul rarefiat al podișului, care cerea atât de mult inimii. Încăperea enormă era probabil un fel de sală ori spațiu de adunare, iar lanternele noastre electrice dezvăluiau sculpturi viguroase, limpezi și potențial uluitoare, dispuse pe pereți în benzi orizontale largi, despărțite de fâșii la fel de largi de arabescuri convenționale. Am însemnat cu grijă locul, plănuind să intrăm pe aici dacă nu găseam un interior în care să putem pătrunde mai lesne.
În cele din urmă însă am găsit întocmai deschiderea pe care o doream: un arc de vreo șase picioare lățime și zece înălțime, marcând fostul capăt al unui pod aerian care trecuse peste o alee, cam la cinci picioare deasupra nivelului actual al gheții. Aceste deschideri boltite erau, firește, la același nivel cu pardoselile etajelor de sus; în cazul acesta, una dintre pardoseli mai exista. Clădirea devenită astfel accesibilă era un șir de terase dreptunghiulare în stânga noastră, orientate către apus. Cea de peste alee, unde se căsca celălalt arc, era un cilindru dărăpănat fără ferestre, cu o ciudată umflătură cam la zece picioare deasupra deschizăturii. Înăuntru era întuneric deplin, iar arcul părea să se deschidă către un puț de gol fără margini.
Sfărâmăturile îngrămădite făceau intrarea în vasta clădire din stânga de două ori mai ușoară; totuși, pentru o clipă, am șovăit înainte de a folosi prilejul atât de mult dorit. Căci, deși pătrunseserăm în această încâlceală de mister arhaic, era nevoie de o nouă hotărâre ca să intrăm cu adevărat într-o clădire întreagă și păstrată dintr-o lume străveche fabuloasă, a cărei natură ne devenea tot mai hidos de limpede. În cele din urmă ne-am luat totuși inima în dinți și ne-am cățărat peste moloz până în golul căscat al zidului. Pardoseala de dincolo era din mari lespezi de ardezie și părea să alcătuiască ieșirea unui coridor lung și înalt, cu pereții sculptați.
Observând numeroasele deschideri boltite interioare care porneau din el și dându-ne seama de complexitatea probabilă a cuibului de încăperi dinăuntru, am hotărât că trebuie să începem sistemul nostru de însemnare a drumului, ca în jocul de-a iepurele și copoii. Până atunci, busolele, împreună cu desele priviri către uriașul lanț muntos, zărit printre turnurile din spatele nostru, fuseseră de ajuns ca să nu ne rătăcim; de acum însă avea să fie nevoie de înlocuitorul artificial. Am rupt, așadar, hârtia de rezervă în bucăți potrivite, le-am pus într-un săculeț pe care urma să-l poarte Danforth și ne-am pregătit să le folosim cu câtă economie îngăduia siguranța. Această metodă avea probabil să ne ferească de rătăcire, întrucât în zidăria primordială nu păreau să existe curenți puternici de aer. Dacă se iveau ori dacă ni se isprăvea hârtia, puteam, firește, să recurgem la metoda mai sigură, deși mai plictisitoare și mai înceată, a crestării pietrei.
Cât de întins era spațiul în care ne deschiseserăm drum nu se putea ghici fără o încercare. Legăturile strânse și dese dintre diferitele clădiri făceau probabilă trecerea dintr-una în alta pe poduri de sub gheață, în afara locurilor unde ne-ar fi oprit prăbușiri locale și rupturi geologice; căci în construcțiile masive părea să fi pătruns foarte puțină gheață. Aproape toate suprafețele de gheață transparentă dezvăluiseră ferestrele scufundate cu obloanele bine închise, ca și cum orașul ar fi fost lăsat în acea stare uniformă până când pătura de gheață venise să-i cristalizeze partea de jos pentru toate timpurile următoare. Într-adevăr, căpătai strania impresie că locul fusese închis și părăsit cu bună știință într-un eon nedeslușit și apus, mai degrabă decât copleșit de vreo nenorocire neașteptată ori chiar de o ruinare treptată. Fusese oare prevăzută venirea gheții și plecase o populație fără nume, în întregime, ca să caute un sălaș mai puțin osândit? Condițiile fiziografice precise care însoțiseră formarea păturii de gheață în acest loc aveau să-și aștepte lămurirea. În chip foarte vădit, gheața nu înaintase măcinând totul în cale. Poate că presiunea zăpezilor acumulate fusese pricina; poate că vreo revărsare a râului ori ruperea vreunui străvechi baraj de gheață din marele lanț muntos ajutase la alcătuirea stării aparte care putea fi acum observată. În legătură cu acest loc, închipuirea putea concepe aproape orice.